|
|
ATRIBUIREA CONTRACTELOR DE ACHIZIŢIE PUBLICĂ, A CONTRACTELOR DE CONCESIUNE DE LUCRĂRI PUBLICE ŞI A CONTRACTELOR DE CONCESIUNE DE SERVICII
Prin Decizia nr.300/ 2011 (cu opinie separată), Curtea Constituțională respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.256 alin.(1), art.283 şi art.285 alin.(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
Textele criticate au următorul conţinut:
- Art.256 alin.(1): “În vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrativ-jurisdicţională, partea care se consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu respectarea prevederile art.2562 şi 270-271.”;
- Art.283: “(1) Instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva deciziei pronunţate de Consiliu este curtea de apel, secţia de contencios-administrativ şi fiscal în a cărei rază se află sediul autorităţii contractante. Cu excepţia cazurilor în care plângerea are ca obiect contestarea amenzii, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu are calitatea de parte în proces.
(2) Plângerea va fi soluţionată în complet format din 3 judecători.
(3) Plângerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.3041 din Codul de procedură civilă. Prevederile secţiunii a 9-a se aplică în mod corespunzător.
(4) După soluţionarea plângerii de către instanţa prevăzută la alin.(1) sau (11), dosarul cauzei se restituie de către instanţă Consiliului.”;
- Art.285 alin.(5): “Hotărârea pronunţată de instanţă este definitivă şi irevocabilă.”
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art.21 alin.(4) referitoare la jurisdicţiile speciale administrative.
În jurisprudenţa sa constantă, instanţa de contencios constituţional a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. “Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac”. (Decizia nr.288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.560 din 5 august 2003. În acest sens este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994). În ceea ce priveşte invocarea în sprijinul criticii de neconstituţionalitate a dreptului la dublul grad de jurisdicţie, Curtea constată că acest drept este reglementat prin dispoziţiile art.2 din Protocolul adiţional nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind recunoscut doar în materie penală, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile criticate încalcă prevederile art.21 alin.(4) din Constituţie, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi primită. Astfel, Curtea observă că, raportat la momentul introducerii acţiunii în justiţie, partea interesată avea posibilitatea optării între parcurgerea căii administrativ-jurisdicţionale sau introducerea acţiunii direct în faţa instanţei de judecată.
Curtea Constitutională, Decizia nr.300 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 06.05.2011 (extras)
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr.300 din 1 martie 2011, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.256 alin.(1), art.283 şi art.285 alin.(5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, considerăm că aceasta ar fi trebuit admisă, pentru următoarele motive:
I. În ceea ce priveşte litigiile care pot surveni în legătură cu atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, trebuie distins între:
- cereri privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului;
- cereri privind acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire;
- cereri privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică.
Plecând de la dispoziţiile art.266 alin.(1) şi de la cele ale art.286 alin.(1) rezultă că Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este competent să soluţioneze contestaţiile formulate în cadrul procedurii de atribuire, înainte de încheierea contractului, celelalte două categorii de cereri soluţionându-se, în primă instanţă, de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.
Astfel, în continuare ne vom referi la prima categorie de cereri, cele ce privesc procedura de atribuire, înainte de încheierea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
II. Potrivit dispoziţiilor art.255 alin.(1) din ordonanţă (după modificarea acestora prin Legea nr.278/2010), orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Dispoziţiile art.256 din ordonanţă prevăd că partea care se consideră vătămată are dreptul, cu respectarea prevederilor art.2562 şi art.270-271, de a se adresa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrativ-jurisdicţională. Aceste dispoziţii nu au fost modificate prin Legea nr.278/2010.
Dispoziţiile art.2562 şi art.270-271 la care textul criticat face referire dispun, în prezent, după cum urmează:
- art.2562 (după modificarea acestora prin Legea nr.278/2010) – asupra termenelor înăuntrul cărora persoana vătămată poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim;
- art.270-271 – asupra elementelor pe care trebuie să le conţină contestaţia; sancţiunii respingerii contestaţiei ca tardive pentru nedepunerea în termenele prevăzute de art.2562; înştiinţării participanţilor implicaţi în procedura de atribuire.
Înainte de modificarea survenită prin Legea nr.278/2010 dispoziţiile art.255 alin.(1) din ordonanţă prevedeau că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională sau în justiţie, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
De asemenea, dispoziţiile art.2562 dispuneau asupra termenelor înăuntrul cărora persoana vătămată putea sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sau, după caz, instanţa judecătorească competentă în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim.
Mai mult, dispoziţiile alin.(3) al acestui articol prevedeau că partea nu se putea adresa, pentru soluţionarea aceleiaşi cereri, concomitent Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi instanţei judecătoreşti competente; în caz contrar, se prezuma renunţarea la calea administrativ-jurisdicţională, partea având obligaţia de a notifica Consiliului introducerea cererii la instanţa judecătorească competentă. Astfel, cea care rămânea învestită cu soluţionarea cererii era instanţa de judecată.
III. Prin comparaţie, din perspectiva caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stabilind Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ca autoritate administrativ-jurisdicţională, stabileşte prin art.20 alin.(1) că “persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei”, iar prin art.27 alin.(1) că “Persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului”.
IV. Învestită fiind cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor cap. IX “Soluţionarea contestaţiilor” din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2006, Curtea Constituţională a reţinut în mai multe decizii că aceste dispoziţii sunt constituţionale, dat fiind că persoana ce se considera vătămată are opţiunea între a contesta actul administrativ pe calea administrativ-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni în faţa instanţei judecătoreşti în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ. În plus, a mai constatat Curtea, contestatorii pot renunţa oricând, pe parcursul soluţionării contestaţiei, la jurisdicţia administrativă specială şi se pot adresa instanţei de contencios administrativ, conform prevederilor art.6 alin.(4) din Legea nr.554/2004.
Astfel că, într-o atare situaţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că dispoziţiile criticate satisfac pe deplin cerinţa constituţională consacrată de art.21 alin.(4), potrivit căreia “Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, persoana vătămată având posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti, în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ.
În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr.690 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.668 din 1 octombrie 2007; Decizia nr.887 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.779 din data de 16 noiembrie 2007; Decizia nr.236 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 7 aprilie 2009.
V. Având în vedere cele expuse mai sus se constată că s-a acordat Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor competenţa exclusivă în soluţionarea cererilor privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului, persoana vătămată nemaiavând posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti. Astfel, este pus sub semnul întrebării principiul caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicţionale.
Legea fundamentală nu se opune instituţionalizării jurisdicţiilor speciale administrative, cu condiţia respectării dispoziţiilor constituţionale ale art.21 alin.(4) care prevăd caracterul facultativ şi gratuit al acestor jurisdicţii.
Practica Curţii Constituţionale este constantă în a considera ca fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor, evitarea cheltuielilor de judecată; crearea unor asemenea proceduri constituie, însă, o măsură de protecţie, care, deci, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiţie. În acest sens este, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr.282 din 1 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.250 din 24 septembrie 1997.
Caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative permite celui îndreptăţit să se adreseze fie organului administrativ-jurisdicţional, fie direct instanţei de judecată. Aceasta înseamnă că cel care contestă un act administrativ supus unei jurisdicţii administrative speciale se poate adresa direct instanţei judecătoreşti, fără a mai parcurge procedura administrativă prealabilă.
În situaţia în care legea prevede posibilitatea atacării unui act administrativ şi în cadrul unei jurisdicţii speciale administrative, iar partea optează pentru această cale, ea este datoare fie să parcurgă integral procedura specială, fie, dacă hotărăşte să renunţe la această procedură, să notifice intenţia sa, în prealabil, organului administrativ jurisdicţional. În acest sens este Decizia nr.411 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.925 din 23 decembrie 2003.
Astfel cum s-a arătat, caracterul facultativ al procedurilor administrativ-jurisidicţionale, prevăzut în prezent de Constituţie, permite celui îndreptăţit să se adreseze fie organului administrativ-jurisdicţional, fie direct instanţei de judecată.
Prin urmare, textul constituţional determină, pe lângă obligaţia negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativă în sensul stabilirii unei taxe pentru accesul la o procedură administrativ-jurisdicţională, şi o obligaţie pozitivă a acestuia de a înscrie în mod expres în actul normativ caracterul facultativ al acestei proceduri.
Legiuitorul trebuie să îşi îndeplinească această obligaţie tocmai pentru a exista o legislaţie clară, precisă şi adecvată, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale textelor de lege de către instanţele de judecată în această materie.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în sensul că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale (Hotărârea din 29 martie 2000 în Cauza Rotaru împotriva României). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că “lege” nu poate fi considerată decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).
VI. Având în vedere obiectul excepţiei, admiterea acesteia ar fi dus la extinderea controlului de constituţionalitate la întreg capitolul care dispune asupra acestei etape – Capitolul IX – Soluţionarea contestaţiilor -, potrivit art.31 alin.(2) din Legea nr.47/1992, care prevede că “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.
Judecător
Prof. univ. dr. Iulia Motoc
ACCESUL LA PROPRIUL DOSAR ŞI DECONSPIRAREA SECURITĂŢII , ART.6 DIN LEGEA NR.303/2004 PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR
Prin Decizia nr.209/ 2011, Curtea Constituţională respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.2 lit.b) şi art.6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii şi ale art.6 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Corneliu Maria în Dosarul nr.1.199/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Din motivarea scrisă a excepţiei rezultă însă că autorul acesteia critică, alături de art.6 din Legea nr.303/2004, doar anumite prevederi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2008, şi anume art.2 lit.b) şi art.6-11. Dispoziţiile art.2 lit.b) stabilesc semnificaţia expresiei de “colaborator al Securităţii”; art.6 se referă la activităţile specifice administrative de verificare a documentelor şi informaţiilor deţinute în legătură cu o anumită persoană în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, desfăşurate de direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; art.7 are în vedere nota de constatare cu privire la existenţa sau inexistenţa calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia pentru persoana care a făcut obiectul verificării; art.8 prevede posibilitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii de a aproba sau infirma nota de constatare, ulterior luării în discuţie a acesteia; art.9 priveşte situaţia în care din nota de constatare rezultă că nu există date sau documente privind calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia pentru persoana care a făcut obiectul verificării; art.10 se referă la comunicarea şi publicarea adeverinţelor prin care se atestă că persoana verificată nu a avut calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia; art.11 prevede instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia şi consacră reguli procedurale în legătură cu aceasta.
Art.6 din Legea nr.303/2004 are următoarea redactare: “(1) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să facă o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică.
(2) Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii verifică declaraţiile prevăzute la alin.(1). Rezultatele verificărilor se ataşează la dosarul profesional.
(3) Dispoziţiile Legii nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică se aplică în mod corespunzător.”
Textul din Constituţie invocat de autorul excepţiei în motivarea criticii de neconstituţionalitate este cel al art.126 alin.(5) care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
În jurisprudenţa sa constantă Curtea a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2008 a produs o modificare substanţială a regimului juridic aplicabil persoanelor în legătură cu care s-a constatat că sunt colaboratori sau lucrători ai Securităţii, realizând o reconfigurare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca autoritate administrativă autonomă, lipsită de atribuţii jurisdicţionale, ale cărei acte privind accesul la dosar şi deconspirarea Securităţii sunt supuse controlului instanţelor de judecată ( În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr.1.194 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.749 din 4 noiembrie 2009, sau Decizia nr.815 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.394 din 11 iunie 2009).
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.6 din Legea nr.303/2004, faptul că textul de lege criticat face trimitere la o lege care a fost declarată neconstituţională, dar care, ulterior, a fost abrogată şi înlocuită cu un nou act normativ, redactat în spiritul Constituţiei şi în acord cu cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale, nu este de natură să atragă neconstituţionalitatea acestuia. Este evident că, într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată chemată să facă aplicarea prevederilor art.6 alin.(3) din Legea nr.303/2004 le va interpreta prin prisma normelor de tehnică legislativă şi va considera trimiterea ca fiind făcută la actul normativ actualmente în vigoare.
De altfel, Curtea constată că dispoziţiile primelor două alineate ale art.6 din Legea nr.303/2004 sunt suficiente pentru a asigura dovedirea probităţii morale şi profesionale a magistraţilor, precum şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, prin impunerea în sarcina acestora a obligaţiei de a da o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică. Această declaraţie va fi analizată de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, potrivit procedurii stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2008, care, aşa cum s-a arătat, este conformă cu prevederile Legii fundamentale.
Curtea Constitutională, Decizia nr.209 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 18 mai 2011(extrase)
PERSECUŢII ANTICREŞTINE
”Aflăm despre decapitarea preoţilor creştini în India, arestarea şi torturarea în Cairo
de către poliţia egipteană a celor convertiţi de la Islamism, atacurile lansate asupra bisericilor în Pakistan, condamnarea la moarte a preoţilor în Coreea de Nord sau despre închiderea câtorva sute de case de rugăciune şi arestarea multor preoţi de către autorităţile chineze.
Cu toate că trăim într-o epocă de mari persecuţii anticreştine, este mai importantă soarta urşilor polari şi a celor panda, a balenelor albastre, a marelui rechin alb sau cea a condorului californian decât soarta creştinilor persecutaţi şi abuzaţi politic, cultural şi religios. Cauza acestor biete vietăţi este apărată cu îndârjire de nenumăraţi activişti ai mediului şi ai protecţiei animalelor, cărora li se adaugă media şi unii politicieni. În schimb, cauza victimelor persecuţiei religioase are, din păcate, puţini susţinători în rândul celor care pretind că sunt apărători ai drepturilor omului .”
Dragos Paul Aligica, Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări, http://www.hotnews.ro/
stiri-opinii-6802644-persecutia-crestinilor-realitati-intrebari.htm. Călin Sinescu , Liliana Trofin , Religia – o armă împotriva ignoranţei şi a manipulării?, ”Sfera politicii”nr. 4 (146), • aprilie 2010
ACTA, LIBERTATEA DE EXPRIMARE, DREPTUL DE A FURNIZA ŞI DE A PRIMI INFORMAŢIE
Reprezentanţi din 22 de state membre UE, inclusiv România, alături de SUA, Australia, Canada, Japonia, Mexic, Maroc, Noua Zeelandă, Singapore, Coreea de Sud şi Elveţia au semnat, la Tokyo, Tratatul Comercial Anti-Contrafacere (Anti Counterfeiting Trade Agremeent – ACTA), care nu va putea intra însă în vigoare fără aprobarea Parlamentului European; nu au semnat tratatul Germania, Olanda, Estonia, Cipru și Slovacia.
Scopul acordului este acela de a consolida respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv online, şi de a combate contrafacerea şi pirateria pentru bunuri precum haine de lux, muzică şi filme.
În cazul în care va fi ratificat, acesta propune consolidarea “aplicării drepturilor de proprietate intelectuală” în ţările semnatare. El sugerează crearea de standarde internaţionale în abordarea încălcărilor copyright-ului, dar și măsuri preventive, închisoare şi amenzi.
ACTA riscă să aibă implicaţii grave generate de faptul că nu reuşeşte să stabilească un echilibru între protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi apărarea drepturilor fundamentale, ca întreg, cum ar fi libertatea de exprimare, liberul acces la informaţie şi cultură şi viaţa privată.
În viitor, dacă tratatul va fi aprobat şi pus în practică în Parlamentul European, în urma votului care va avea loc în iunie 2012, se vor putea face, de exemplu, controale la aeroporturi pentru a se verifica licenţele softurilor, furnizorii de internet vor avea obligaţia de a urmări traficul clienţilor, descărcările dubioase, dreptul de a se verifica daca tot ce există pe un calculator sau pe un mobil este licențiat, presiuni și controale, fără mandat judecătoresc prealabil.
Este criticabilă lipsa consultării societăţii civile, lipsa transparenţei încă de la începutul negocierilor, respingerea recomandărilor Parlamentului European, aşa cum au fost ele formulate într-o serie de rezoluţii.
WikiLeaks a publicat, în 2008, o versiune a textului, la doi ani după începerea negocierilor.
Încălcarea drepturilor recunoscute şi protejate prin Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996, modificată prin O. U. G. nr. 71 din 31 august 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 6 septembrie 2011 atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.
În cadrul unei acţiuni referitoare la încălcarea drepturilor protejate de prezenta lege şi ca răspuns la o cerere justificată a solicitantului, instanţa are dreptul să solicite furnizarea informaţiilor privind originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor sau a serviciilor care aduc atingere unui drept prevăzut de prezenta lege, fie de la făptuitor, fie de la orice altă persoană care:
a) a deţinut în scop comercial mărfuri-pirat;
b) a utilizat în scop comercial servicii prin care încalcă drepturile protejate de prezenta lege;
c) a furnizat, în scop comercial, produse sau servicii utilizate în activităţi prin care se încalcă drepturile prevăzute de prezenta lege;
d) a fost indicată, de oricare dintre persoanele prevăzute la lit. a), b) sau c), ca fiind implicată în producerea, realizarea, fabricarea, distribuirea sau închirierea mărfurilor-pirat ori a dispozitivelor-pirat de control al accesului sau în furnizarea produselor ori serviciilor prin care se încalcă drepturile protejate de prezenta lege.
Informaţiile cuprind, după caz:
a) numele şi adresa producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori ai mărfurilor, dispozitivelor sau ai serviciilor, inclusiv ale transportatorilor, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor cu amănuntul;
b) informaţii privind cantităţile produse, fabricate, livrate sau transportate, primite ori comandate, precum şi preţul obţinut pentru mărfurile, dispozitivele sau serviciile respective.
Prevederile de mai sus se aplică fără a aduce atingere altor dispoziţii legale, care:
a) acordă titularului dreptul de a primi informaţii mai extinse;
b) prevăd utilizarea în cauzele civile sau penale a informaţiilor comunicate în conformitate cu prezentul articol;
c) prevăd răspunderea pentru abuzul de drept la informare;
d) dau posibilitatea să se refuze furnizarea de informaţii care ar constrânge persoana menţionată în alin. (1) să admită propria sa participare sau pe cea a rudelor sale apropiate la o activitate prin care se încalcă drepturile protejate de prezenta lege;
e) prevăd protecţia confidenţialităţii surselor de informare sau prelucrarea datelor cu caracter personal (Art. 1387).
Orice nouă reglementare este benefică; pericolul constă utilizarea în abuz a textului. Sursa: http://www.infosecurity-us.com;ziare. Com; BBC News Online; alexa.com; What is ACTA?”. Electronic Frontier Foundation (EFF); StopACTA.info; „Proposed US ACTA multi-lateral intellectual property trade agreement (2007)”, Wikileaks, 22 May 2008;
Wikileaks.org ( Site is undergoing a maintenance, please try again later…).
EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 581 ALIN. 3 DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ORDONANŢA, CITAREA PĂRŢILOR, JUDECATA ASUPRA FONDULUI
Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există judecată asupra fondului. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare (art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă).
Prin procedura de urgenţă instituită de art. 581 din Codul de procedură civilă nu numai că nu se aduce vreo îngrădire dreptului persoanei la apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, se creează posibilitatea pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (Curtea Constituţională, Decizia nr. 426/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 11 iunie 2007).
Legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, cum este aceea că ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor, în considerarea unor situaţii deosebite. Astfel, specificul ordonanţei preşedinţiale este dat de faptul că măsurile luate pe această cale presupun urgenţa, sunt vremelnice, iar instanţa de judecată nu poate să judece fondul dreptului. Prin urmare, se constată că este pe deplin justificată soluţia legislativă privind posibilitatea judecării ordonanţei preşedinţiale şi fără citarea părţilor, dispoziţiile art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă fiind constituţionale.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.585 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012
EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 274 ALIN. 1 ŞI 3 ŞI ART. 276 DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, EGALITATEA ÎN DREPTURI, RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN, ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE , DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂŢI, ONORARIUL AVOCAŢIAL, CHELTUIELI DE JUDECATĂ
Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat (Curtea Constituţională, Decizia nr. 493 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 5 iulie 2007).
Prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil (Curtea Constituţională, Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 septembrie 2005).
Obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia şi nu contravine prevederilor constituţionale (Curtea Constituţională, Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008; idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012 ).
Emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, se suspendă pentru o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, timp în care valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul “Proprietatea”, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Astfel, persoanele care, până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul “Proprietatea”, iar persoanele care nu optează pentru această operaţiune vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare, potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea nu poate reţine susţinerea privind încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, dat fiind faptul că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efecte pentru viitor şi nu pentru trecut.
În ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât, în opinia autorului excepţiei, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, are o conduită diferită faţă de cea a persoanelor fizice, în materia executării obligaţiilor corelative drepturilor de creanţă, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 69 din 16 martie 1994, sau Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 632 din 5 septembrie 2011, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii deosebite pentru situaţii diferite.
Curtea reţine că adoptarea actului normativ criticat a fost determinată de circumstanţe excepţionale, legate de stabilitatea economică a statului român, urmărindu-se promovarea unor măsuri care să împiedice imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, aşa cum reiese din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. Prin urmare, soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară, care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligaţia statului urmând a s executa după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani. În aceste condiţii, Curtea reţine că aceste circumstanţe speciale reclamă cu evidenţă o diferenţă de tratament juridic.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate .
Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.633 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2012. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” vs Belgiei, § 10, Marckx vs Belgiei, § 33, Rasmussen vs Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali vs Regatului Unit, § 72, Gaygusuz vs Austriei, § 42, Larkos vs Cipru, § 29, Bocancea şi alţii vs Moldovei, § 24). Statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 28 mai 1985 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” vs Belgiei, § 10, Gaygusuz vs Austriei, § 42, Bocancea şi alţii vs Moldovei, § 24).
SUSPENDAREA SOLUŢIONĂRII CERERII DE ACORDARE A PENSIEI DE SERVICIU ȘI RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR
Potrivit art. I pct. 3 din Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, articolul 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare se modifică şi va avea următorul cuprins:
” Constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
După articolul 99 se introduce un nou articol, articolul 991, cu următorul cuprins:
“Art. 991 – (1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”
Potrivit pct. 5 din Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 , articolul 100 se modifică şi va avea următorul cuprins:
” Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură.” (subl. ns. )
Potrivit art. II pct. 9 din Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 , în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
După articolul 49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată se introduce un nou articol, articolul 491, cu următorul cuprins:
“Art. 491 – (1) Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei.
(2) Pe durata procedurii disciplinare, soluţionarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare.” (subl. ns. )
Potrivit art. 56 alin. (1) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, contractul individual de muncă existent încetează de drept:
a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum şi în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul şi-a încetat existenţa conform legii;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică;
c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare;
Raportul juridic de asigurări sociale dublează raportul juridic de muncă, este alăturat acestuia, dar funcționează independent. El vine din trecut și funcționează pentru viitor.
Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;
b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;
e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii. ( vezi și art. 1-2 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000).
De aceea, dreptul la asigurări sociale, un drept de sine stătător, nu poate interfera cu răspunderea disciplinară.
Ca atare, noi apreciem că dispoziția art. 491 alin. (2) a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, introdusă prin Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012, potrivit căreia pe durata procedurii disciplinare, soluţionarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, nu este la adăpost de orice critică, instituind o prezumție de vinovăție și fiind pur și simplu șicanatorie și profund jignitoare față de judecător și procuror.
O NOUĂ FORMĂ DE AUTOCRAŢIE
Speranţa care trebuie să subziste constă în aceea că există o capacitate naturală a membrilor societăţii de a crea o ordine spontană care să îi oblige să corecteze deficienţele sistemului.
Pe de altă parte, devianţa implică nu dezorganizare, ci tocmai organizarea specifică a normelor şi valorilor, dar care nasc o subcultură distinctă, care poate prezenta o plajă foarte extinsă, mergând de la deviant spre delincvent.
Ceea ce vrem să semnalăm este pericolul, cu mult mai grav, al disoluţiei sociale, al pierderii legitimităţii instituţiilor ca urmare a efectelor de corupţie, şi nu cauzate de acestea. Antidotul unor asemenea stări de lucruri nu poate fi decât influenţa comunităţii europene.
Soluția monarhică este doar o premisă. Un rege nu guvernează; în spatele său, guvernul aparține unor partide. Art. 34 din Constituția de la 1923 – Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională. Art. 30 din Constituția de la 1938 – Regele este Capul Statului. Art. 31 – Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentaţiunea Naţională care se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
De fapt, politicienii distrug politica, şi aşa rău văzută de simplii cetăţeni. Iar răspunsul la această agresiune este, mă văd nevoit s-o repet, disoluţia autorităţii, propagată de sus în jos, încălcarea masivă a regulilor, a termenelor, a disciplinei contractuale, dizolvarea respectului faţă de funcţii şi instituţii, preocuparea continuă de a fenta dispoziţiile legale; perceperea statului ca indiferent, dispreţuitor sau ostil faţă de cetăţean[1].
Față de dimensiunile de adîncime ale protestelor actuale, eforturile unor partide sau uniuni de forțe politice de a prelua descătușarea populară rămîn ridicole și neadecvate, subliniind – dacă mai trebuia – incapacitatea funciară a actualilor politicieni activi de a înțelege, capta și reprezenta onest și competent, neoportunist și fără demagogie, urgențele unei societăți aflate sub amenințare. Mai grav, Statul însuși, reprezentantul „monopolului legitim al violenței“, nu înțelege, în aceste zile, să pună acest monopol în serviciul populației, prin abținerea de la riposte dure și neconstituționale, manifestîndu-se – riscant – ca aliat al unor lideri și structuri fără legătură cu realitatea fundamentală a reprezentării, în limite constituționale, a nevoilor fundamentale ale unei societăți .
În rezidirea fiinţei naţionale, factorul spiritual este fundamental. Alături de o dimensiune socioeconomică a fenomenului trebuie să avem în vedere dimensiunea spirituală, morală[2].
Cum să depăşim acest spirit de uitare de sine al poporului nostru – pasivitatea, indiferenţa în viaţa socială? se întreabă Alexandr Soljeniţîn[3].
Acelaşi autor celebru răspunde că soluţia este aceea a dezvoltării spiritului civic, al autoadministraţiei locale[4]; trebuie început cu rezolvarea răbdătoare a problemelor locale, particulare. Pentru aceasta, soluţia este aceea a asocierii în grupuri mici şi mijlocii, pentru că ţara nu poate fi salvată fără o participare activă şi energică a populaţiei în afara politicului[5], chiar cu riscul apariţiei unei noi forme de autocraţie[6].
Capacitatea naturală a membrilor unei societăţi de a crea o ordine spontană nu va fi suficientă pentru a le permite să corecteze deprinderi culturale care au condus la o rată redusă de încredere. Această neîncredere este accentuată de istoria îndelungată a unei proaste guvernări şi de absenţa unor grupuri sociale care să joace rolul de mediator – societatea civilă – grupuri ce nu pot apărea peste noapte[7], mai ales acolo unde nu există cultura care să încurajeze asocierea voluntară.
O putere combinată permite menţinerea guvernării centralizate cu posibilitatea autodirijării comunităţilor locale.
Statul, susţine astăzi Soljeniţîn, trebuie reconstituit simultan, metodic, şi de sus, şi de jos[8].
Ronald Regan propune o reîntoarcere la o scară umană a acţiunilor publice, ce poate fi lesne înţeleasă de populaţie şi căreia îi poate face faţă – scara vecinătăţii locale fraterne, a parohiei, a clubului de cartier. Această lucrare la scară mică este ceea ce creează ţesătura comunităţii[9]. Cealaltă soluţie a problemei coordonării organizaţiilor cu un grad înalt de descentralizare este reţeaua, formă de organizare spontană care apare ca urmare a interacţiunilor între actorii descentralizaţi, fără să fi fost creată de vreo autoritate centralizată. Pentru ca reţelele să genereze într-adevăr ordinea, trebuie să se bizuie pe norme informale care înlocuiesc organizarea formală, pe ceea ce se defineşte ca fiind capitalul social[10].
Demnitatea omului îi cere acestuia să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, în mod intim, personal, călăuzit dintr-o pornire lăuntrică şi nu dintr-o constrângere exterioară. Căutând să îşi procure în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea de care dispune, el îşi dobândeşte propria libertate[11].
________________________________________
[1] Cristian Tudor Popescu, Troace pentru trocuri, în „Gândul” din 21 iulie 2005. Se cere schimbarea clasei politice, dar peste 80 la suta dintre membrii Legislativului sunt la primul mandate, Adriana Saftoiu, Jocul de-a Dumnezeu a luat sfarsit ziare. com, 23 ianuarie 2012;Cristian Cercel, Romania’s politicians must reconnect with reality, Protests in a normally apathetic nation are still being ignored by Romania’s government and given little support by the opposition, guardian.co.uk, 16 Jan 2012
[2] Ovidiu Pecican, Bătălia pentru demnitate, „Observator cultural”, nr. 608 din 20.01.2012; Liviu Capşa, Interviu inedit cu părintele Galeriu, în „România liberă” din 10 iulie 2004
[3] Al. Soljeniţîn, Rusia sub avalanşă, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 188, 221; referitor la teoria grupurilor medii, vezi și J.L. Moreno, Fondements de la sociometrie, P.U.F., Paris, 1954; A. Mihu, Sociometria, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 125 şi urm.
[4] Ibidem, p. 207; ideea a fost apreciată drept utopică la Fourier, care dorea să transforme întreaga societate în grupuri voluntare; a se vedea K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962, ed. a II-a, p. 428. Curtea Constituţională, prin decizia nr. 148/2003, a statuat că principiul desconcentrării administrative ar elimina posibilitatea coexistenţei sale cu principiul descentralizării. „Curtea Constituţională observă că prin textul propus la alin. (1) şi (2) ale art. 119 din Constituţie se introduce un nou concept, acela al desconcentrării, prin înlocuirea conceptului de descentralizare utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din motive ce ţin de dreptul public, având în vedere că preconizatul concept tinde să înlocuiască, în mod absolut şi eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în acord cu principiile administraţiei publice, se impune, cu necesitate, să se observe că în unităţile administrativ-teritoriale coexistă servicii publice ale statului cu autorităţi ale administraţiei publice locale. În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unităţile administrativ-teritoriale este supusă principiului desconcentrării, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare administrativă, care are la bază acordarea, prin lege, a unor competenţe proprii colectivităţilor teritoriale, a căror exercitare este conferită, în cazul examinat, consiliilor locale şi primarilor. Aşa fiind, includerea exclusivă în Constituţie a principiului desconcentrării administrative elimină posibilitatea coexistenţei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autorităţile administraţiei publice locale, ci şi serviciile publice. În aceste condiţii, Curtea Constituţională apreciază că redactarea art. 119 urmează să sufere o modificare, în sensul supunerii administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrării, cât şi celui al descentralizării administraţiei publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia locală.
Printr-o astfel de modificare se reinstaurează conceptele fireşti în organizarea administraţiei publice locale. Pe cale de consecinţă, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de descentralizare se impune şi în cuprinsul art. 122 alin. (2) din Constituţie.”
[5] Ibidem, p. 210-211.
[6] Ibidem, p. 215. A te lamenta că „orice ai face se vor băga carieriştii şi hoţii” – este aceeaşi filosofie, falsă, a disperării. Conceptul desconcentrării este incongruent descentralizării (vezi C. Const., dec. nr. 148/2003, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317/2003, lit. c). Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenţei pe care o are corupţia asupra conţinutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială defineşte ca fiind „acapararea statului”. A se vedea şi Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Poporul rus a ales, deocamdată, doar soluția – salvatoare, extraordinară, este drept, eficientă – Putin; este un nivel mediu de înțelegere, de evoluție istorică, dar de viitoare evoluție pozitivă.
[7] Francis Fukuyama, Marea ruptură, natura umană şi refacerea ordinii sociale, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 280
[8] Op. cit. , p. 216.
[9] But the Reaganauts proposed to “reemphasize those vital communities like the family, the neighborhood, the workplace, and others which are found at the center of society, between government and the individual. We will restore and strengthen their ability to solve problems in the places where people spend their daily lives and turn to each other for support and help.”
As it turned out, millions of Americans, including especially the urban blue-collar ethnics who came to be known as Reagan Democrats, were sick and tired of big government undermining the local institutions which had traditionally embodied their unique ethnic, religious, and fraternal values. Though they had been promised a sense of national community by liberalism, they had instead been saddled with a cold, impersonal, intrusive, alienating bureaucratic monstrosity. And so they responded eagerly to Ronald Reagan’s “human scale” mantra of “family, work, neighborhood, peace and freedom.” (William A. Schambra, Ronald Reagan on “The Human Scale”, în „American Outlook Today”, June 11, 2004. H. –R. Patapievici, în Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 336, aminteşte aceeaşi idee, citând pe William A. Schambra, Foreword, pp. X-XI, XV-XVI, amintind că discursul lui Regan, din timpul campaniei din 1976, nu a dus la câştigarea acesteia).
[10] Capitalul social se defineşte în esenţă ca fiind un set de valori informale împărtăşite de membrii unui grup şi ca permite cooperarea între aceştia (James Coleman, Social Capital in the Creation of Human Capital, în „American Journal of Sociology”, supliment 94 – 1988, pp. S95 sqq.)
[11] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, ediţia română revizuită a Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, p. 370. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Editura Universul Juridic, București, 2009, pp. 18 sqq
STABILITATEA ECONOMICĂ A ŢĂRII, SECURITATEA NAŢIONALĂ, DREPTUL LA RESPECTUL BUNURILOR PROPRII. O INTERVENTIE A LEGISLATORULUI VIZÂND REFORMAREA UNUI SECTOR ECONOMIC PENTRU MOTIVE DE JUSTITIE SOCIALĂ ÎN INTERES PUBLIC RESPECTĂ ”JUSTUL ECHILIBRU” ÎNTRE INTERESELE ÎN PREZENTĂ POTRIVIT ART. 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 CEDO
Printr-o dispoziție din 21 iunie 2010, salariile petiționarilor Felicia MIHĂIEŞ și Adrian Gavril SENTEŞ au fost reduse cu 25% pentru o perioadă de 6 luni, între 3 iulie și 31 decembrie 2010, în virtutea Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Reclamanții au contestat această măsură.
Articolul 1 din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, dispune (1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situaţia în care din aplicarea acestor prevederi rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei.
Prevederile art. 1 – 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 – 14 se aplică până la 31 decembrie 2010.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011 (art. 16).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, (1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Cuantumul brut al acestor drepturi se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.
Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, în fața curții, reclamanții se plâng de reducerea salariilor lor, de o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor lor.
În drept, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Paris, 20.III.1952, dispune că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată:
14. La Cour rappelle que la Convention ne confère pas de droit à continuer à percevoir un salaire d’un montant spécifique (voir Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], no 63235/00, § 94, CEDH 2007-II, et, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c. Islande, no 60669/00, § 39, CEDH 2004-IX). Il ne suffit pas qu’un requérant se fonde sur l’existence d’une « contestation réelle » ou d’un « grief défendable ». Une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole no 1 que lorsqu’elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux (Kopecký c. Slovaquie [GC], no 44912/98, §§ 45-52, CEDH 2004-IX).
15. La Cour rappelle également qu’il appartient à l’État de déterminer de manière discrétionnaire les rémunérations provenant du budget de l’État qu’il entend payer à ses employés. Ainsi, un État peut introduire, suspendre ou supprimer le paiement de certaines rémunérations moyennant des changements législatifs (Ketchko c. Ukraine, no 63134/00, § 23, 8 novembre 2005).
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1
19. The applicant complained that the refusal to pay him the benefits to which he was entitled by law, for the period 1997-1999, constituted a violation of his property rights. [. . . ]
20. The Government stated that the applicant’s complaint concerned neither an “existing possession” nor a “legitimate expectation”. They further maintained that there was no unjustified interference with the applicant’s property rights, since the national courts had not recognised the applicant’s entitlement to a 20% increase in salary or annual bonuses, as the effect of the relevant legislative provision had been suspended. They further maintained that there was a conflict between two Acts – the Education Act and the State Budget Act – for the relevant year, but the provisions of the latter prevailed, being a lex specialis.
21. The applicant disagreed.
22. The Court reiterates that the concept of “possessions” in the first part of Article 1 of Protocol No. 1 has an autonomous meaning, which is not limited to ownership of physical goods and is independent of the formal classification in domestic law. Certain other rights and interests, for instance debts, constituting assets, can also be regarded as “property rights”, and thus “possessions” for the purposes of this provision. The issue that needs to be examined is whether the circumstances of the case, considered as a whole, conferred on the applicant an entitlement to a substantive interest protected by Article 1 of Protocol No. 1 (see Broniowski v. Poland (dec.) [GC], no. 31443/96, § 98, ECHR 2002-X).
23. The Court considers that it is within the State’s discretion to determine what benefits are to be paid to its employees out of the State budget. The State can introduce, suspend or terminate the payment of such benefits by making the appropriate legislative changes. However, once a legal provision is in force which provides for the payment of certain benefits and the conditions stipulated have been met, the authorities cannot deliberately refuse their payment while the legal provisions remain in force.
24. In the instant case, the provisions entitling the applicant to a 20% salary increase and certain annual bonuses were introduced in 1996 and then suspended in June 1999. The applicant’s claims for these benefits should be divided into two parts, and the Court will consider them separately.
A. Periods prior to 1 January 1999 and after 23 June 1999
25. The Court notes that the decisions of the domestic courts to reject the applicant’s claims for benefits for these periods were based on the domestic law. The courts could not examine the merits the applicant’s claims for benefits for the period from 1997 to 1998 because they were time-barred (see paragraphs 11 and 16). The courts also rejected the applicant’s claims for the period after 23 June 1999 as his entitlement had been suspended by the Secondary Education Act (see paragraphs 11 and 18). The Court does not discern any arbitrariness in the courts’ decisions regarding these periods. There has accordingly been no violation of Article 1 of Protocol No. 1 in respect of this part of the application.
B. Period between 1 January and 23 June 1999
26. The Court observes that the applicant’s claim before the domestic authorities regarding the period between 1 January and 23 June 1999 was based on the express and effective provisions of domestic law at the material time (see paragraph 17 above). The salary increase was payable with reference to a single, objective condition – the length of time served by the applicant as a teacher. As the applicant fulfilled the 10 year condition, he can be said to have had a reasonable expectation, if not a right, to receive the payment in question. However, the payment of an excellent work bonus was dependent on more subjective factors, and required an assessment to be made of the applicant’s performance. The Court does not accept the Government’s budgetary argument, since it is not open to a State authority to cite a lack of funds as an excuse for not honouring its obligations (see, mutatis mutandis, Burdov v. Russia, no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III).
27. The Court notes that the domestic courts, during the second examination of the case, retroactively applied the Secondary Education Act to this period. The Court reiterates that civil legislation which has a retroactive effect is not expressly prohibited by the Convention, and in certain circumstances could be justified (see, mutatis mutandis, application no. 8531/79, Commission decision of 10 March 1981, Decisions and Reports (DR) 23, pp. 203-211). However, the Secondary Education Act itself does not contain any retroactive provisions and therefore the Court fails to comprehend the grounds on which the domestic courts applied this Act to the applicant’s claim for the 20% salary increase for the period of 1 January to 23 June 1999. In sum, the ultimate denial by the domestic authorities of the applicant’s entitlement to this benefit for the period in question appears to be arbitrary and not based on the law.
28. Therefore, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 as regards the period between 1 January and 23 June 1999. SECOND SECTION CASE OF KECHKO v. UKRAINE (Application no. 63134/00) JUDGMENT 8 November 2005 FINAL 08/02/2006
Par contre, lorsqu’une disposition législative prévoit le paiement d’une certaine rémunération et que les conditions posées pour la percevoir sont remplies, alors les autorités ne peuvent pas refuser de s’y conformer pendant la période où la disposition législative en question reste en vigueur. De même, un requérant peut invoquer une ingérence dans son droit au respect des biens, en matière de salaires, lorsqu’une décision de justice définitive a reconnu une créance de ce type à son profit (Mureşanu c. Roumanie, no 12821/05, § 26, 15 juin 2010).
26. The Court notes that the judgment of 10 October 2001 ordered the DSV, inter alia, to pay the difference between the salary earned before the decision of 29 May 2001 and the applicant’s present salary, with effect from 1 June 2001 until the date of his reinstatement. It thus conferred on the applicant a legitimate expectation of being able to take possession of that sum of money. The Court therefore considers that that judgment constituted a “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 (see Gavrileanu v. Romania, no. 18037/02, § 52, 22 February 2007) and dismisses the Government’s objection of incompatibility ratione materiae (CASE OF MUREŞANU v. ROMANIA Application no. 12821/05 JUDGMENT 15 June 2010 FINAL 15/09/2010. see Gavrileanu v. Romania, no. 18037/02, § 52, 22 February 2007, Sabin Popescu v. Romania, no. 48102/99, § 54, 2 March 2004, Dragne and Others v. Romania, no. 78047/01, 7 April 2005).
16. Or, tel n’est pas le cas en l’espèce. En vertu de la loi no 118/2010, il a été décidé de réduire de 25 % les salaires des employés du secteur public, tels que les requérants. Par ailleurs, aucune décision de justice définitive n’a reconnu aux requérants le droit au paiement d’un salaire supérieur à celui établi par la loi no 118/2010, pour la période de juin à décembre 2010.
A la lumière des considérations ci-dessus, les requérants peuvent difficilement soutenir qu’ils possédaient un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1.
17. Or même dans l’hypothèse où la Cour conclurait que les requérants étaient titulaires d’un bien susceptible d’être protégé par l’article 1 du Protocole no 1 et que la mesure litigieuse s’analysait en une ingérence dans ce droit (voir, mutatis mutandis, Hasani c. Croatie, 20844/09, (déc.) 30 septembre 2010), leurs requêtes auraient dû être déclarées irrecevables pour les motifs qui suivent.
18. La Cour constate tout d’abord que l’ingérence était prévue par la loi, au sens de l’article 1 du Protocole no 1, et qu’elle poursuivait un but d’utilité publique, à savoir sauvegarder l’équilibre budgétaire entre les dépenses et les recettes publiques de l’État qui était confronté à une situation de crise économique.
19. La Cour rappelle à cet égard que, grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’« utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l’existence d’un problème d’intérêt général. Dès lors, elles jouissent ici d’une certaine marge d’appréciation, comme en d’autres domaines auxquels s’étendent les garanties de la Convention. De plus, la notion d’« utilité publique » est ample par nature. En particulier, la décision d’adopter des lois portant sur l’équilibre entre les dépenses et les recettes budgétaires de l’État implique d’ordinaire l’examen de questions politiques, économiques et sociales. Estimant normal que le législateur dispose d’une grande latitude pour mener une politique économique et sociale, la Cour respecte la manière dont il conçoit les impératifs de l’« utilité publique », sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (Jahn et autres c. Allemagne [GC], nos 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 91, CEDH 2005-VI et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 67 in fine, CEDH 2002-IX).
20. Enfin, une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété. La Cour, tout en contrôlant le respect de cette exigence, reconnaît à l’État une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.
La Cour relève qu’elle a déjà été amenée à juger par le passé si une intervention du législateur visant à réformer un secteur économique pour des motifs de justice sociale (James et autres c. Royaume-Uni, 21 février 1986, série A no 98), ou à corriger les défauts d’une loi antérieure dans l’intérêt public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni, 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII) respectait le « juste équilibre » entre les intérêts en présence au regard de l’article 1 du Protocole no 1.
ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 (art. 14+P1-1)
73. The applicants claimed that they had been the victims of discrimination in the enjoyment of their right of property under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). They alleged breach of Article 14 (art. 14) of the Convention, which provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
In the applicants’ submission, the leasehold reform legislation is discriminatory on the ground of “property” (“fortune” in the French text), in that, firstly, it is a measure redistributing property which applies only to a restricted class of property, that is long leasehold houses occupied by the leaseholders; and, secondly, the lower the value of his property the more harshly the landlord is treated.
A. Applicability
74. The Government argued that the contested legislation does not draw any distinction on the ground of “property”, within the meaning of Article 14 (art. 14), since it is neither based nor applied on criteria of wealth.
The list of prohibited grounds of discrimination as set out in Article 14 (art. 14) is not exhaustive (see, as the most recent authority, the Rasmussen judgment of 28 November 1984, Series A no. 87, p. 13, para. 34 in fine). On the facts, the legislation does entail differences of treatment in regard to different categories of property owners in the enjoyment of the right safeguarded by Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). In the Court’s opinion, the grounds on which those differences of treatment are based are relevant in the context of Article 14 (art. 14) of the Convention and, accordingly, Article 14 (art. 14) is applicable to the present case.
B. Compliance
75. For the purposes of Article 14 (art. 14), a difference of treatment is discriminatory if it has no objective and reasonable justification, that is, if it does not pursue a legitimate aim or if there is not a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim sought to be realised (see, as the most recent authority, the above-mentioned Abdulaziz, Cabales and Balkandali judgment, Series A no. 94, pp. 35-36, para. 72). As in relation to the means for giving effect to the right of property, the Contracting States enjoy a certain margin of appreciation in assessing whether and to what extent differences in otherwise similar situations permit a different treatment in law (ibid.).
76. As to the applicants’ first head of complaint, it was inevitable that the contested legislation, being designed to remedy a perceived imbalance in the relations between landlords and occupying tenants under the long leasehold system of tenure, should affect landlords coming within that restricted category rather than all or other property owners. The aim pursued by the legislation has been held by the Court to be a legitimate one in the public interest (see paragraphs 47 to 49 above). According to the applicants, however, that is not sufficient to justify the distinction since the legislation takes no account of the personal circumstances, and notably the respective resources and needs, of the landlord and the tenant. This amounts in substance to the same complaint, albeit seen from another angle, as that which has been examined under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). In that context, the absence of a mechanism for inquiry into the details and individual merits of each proposed enfranchisement was not judged by the Court to have the consequence of rendering the operation of the legislation unacceptable (see paragraph 68 above). The Court sees no cause for arriving at a different conclusion in relation to Article 14 (art. 14) of the Convention: having regard to the margin of appreciation, the United Kingdom legislature did not transgress the principle of proportionality. In the Court’s opinion, therefore, the contested distinction drawn in the legislation is reasonably and objectively justified.
77. The second head of complaint must also be examined in the light of the Court’s finding under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1) that the United Kingdom Parliament was entitled to consider the scheme embodied in the leasehold reform legislation as a reasonable and appropriate means for achieving the legitimate aim pursued. As the Commission pointed out, the distinctions drawn under the 1967 and 1974 Acts as to the availability of the right of enfranchisement and as to the levels of compensation (see paragraphs 21 and 23 above) have an objective basis in the rateable value of the property. The introduction of the rateable-value limits and the institution of two levels of compensation reflect Parliament’s desire to exclude from the benefits of enfranchisement the small percentage of better-off tenants not considered to be in need of economic protection and to provide more favourable terms of purchase for the vast majority of tenants, most likely to suffer hardship under the existing system (see paragraph 19 above). In view of the legitimate objectives being pursued in the public interest and having regard to the respondent State’s margin of appreciation, that policy of different treatment cannot be considered as unreasonable or as imposing a disproportionate burden on the applicants (see, mutatis mutandis, the Court’s similar conclusion in the context of Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1), paragraphs 52 and 56 above). The provisions in the legislation entailing progressively disadvantageous treatment for the landlord the lower the value of the property must be deemed to have a reasonable and objective justification and, consequently, are not discriminatory.
C. Conclusion
78. The Court, like the Commission, therefore finds that the facts of the present case do not disclose any breach of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 (art. 14+P1-1). COURT (PLENARY) CASE OF JAMES AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 8793/79) JUDGMENT 21 February 1986
ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1
A. Whether there was an unlawful expropriation of applicants’ assets
Interest paid in gap period would inevitably have been taxed had voluntary arrangements between building societies and Inland Revenue continued to apply – it was held in applicants’ reserves waiting to be brought into account – in absence of transitional regulations applicants would have obtained a windfall in changeover to new tax regime – no support in domestic litigation for argument that interest subjected to double imposition – interest never in fact taxed – Parliament clearly intended interest to be taxed – cannot be maintained that it was misled in this respect – no unlawful expropriation of assets or double imposition of interest through operation of 1986 Regulations.
B. Whether there were “possessions” within meaning of Article 1
Court expresses no concluded view on whether any of applicants’ claims could properly be considered “possessions” – Leeds and National & Provincial had not secured a final and enforceable judgment in their favour when they initiated first set of restitution proceedings notwithstanding favourable outcome of Woolwich 1 litigation – judicial review proceedings and second set of restitution proceedings launched by all three applicants cannot be said to be sufficiently established – in particular, applicants cannot maintain that they had a legitimate expectation that Government would not seek Parliament’s consent to adopt retrospective legislation to validate impugned Treasury Orders.
Nevertheless, Court prepared to proceed on assumption that applicants’ claims amounted to “possessions” and treat Article 1 as applicable given links between applicants’ arguments on this issue and substance of their claims to have been unjustifiably deprived of their “possessions”.
C. Whether there was an interference
Not disputed – Court will examine whether interference justified on working assumption that applicants’ claims amounted to “possessions”.
D. Whether the interference was justified
Reiteration of Court’s case-law on approach to interpretation of Article 1 – Court will apply rule in second paragraph of Article 1 to facts to determine whether impugned measures were a control of use of property in general interest to secure payment of taxes – most natural approach in circumstances.
Obvious public-interest considerations at stake justifying Parliament’s adoption of section 53 of 1991 Act and section 64 of 1992 Act – section 53 sought to reassert Parliament’s original intention to tax interest paid in gap period – that intention thwarted by ruling in Woolwich 1 that 1986 Regulations void on technical grounds – Leeds and National & Provincial must be reasonably considered to have appreciated Parliament would adopt retrospective legislation to remedy technical defects in 1986 Regulations – section 64 designed to safeguard substantial sums of revenue placed at risk by applicants’ challenge to validity of Treasury Orders – cannot be maintained in circumstances that sections 53 and 64 upset balance between protection of applicants’ rights to restitution and public interest in securing payment of taxes due.
Conclusion: no violation (unanimously).
ii. article 1 of protocol no. 1 taken in conjunction with article 14 of the convention
Applicants not in relevantly similar situation to that of Woolwich – latter alone bore costs and risks of litigation and had secured victories in House of Lords and Court of Appeal before Leeds and National & Provincial had issued writs to launch their restitution proceedings – even if applicants could be so considered there was reasonable and objective justification for excluding Woolwich from scope of section 53 – understandable that Parliament did not wish to interfere with House of Lords ruling in Woolwich 1 – cannot be maintained that section 64 discriminated between applicants and Woolwich – measure was of general application.
Conclusion: no violation (eight votes to one). CASE OF THE NATIONAL & PROVINCIAL BUILDING SOCIETY,THE LEEDS PERMANENT BUILDING SOCIETY ANDTHE YORKSHIRE BUILDING SOCIETY v. THE UNITED KINGDOM (117/1996/736/933-935) JUDGMENT 23 October1997
21. A la lumière des principes posés dans sa jurisprudence, la Cour observe qu’en l’espèce, les mesures critiquées par les requérants ne leur ont pas fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1. La Cour estime en effet que l’État défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué de ménager un juste équilibre entre les divers intérêts en présence.
22. Il s’ensuit que les requêtes doivent être rejetées en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide de joindre les requêtes ;
Déclare les requêtes irrecevables.
CEDH, TROISIÈME SECTION DÉCISION Requêtes nos 44232/11 et 44605/11 Felicia MIHĂIEŞ contre la Roumanie et Adrian Gavril SENTEŞ contre la Roumanie
Articolul 53 din Constituţia României dispune că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 53 din Constituţie, republicată, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, prin decizia nr. 235 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004, Curtea Constituțională observă că textul constituţional nu se referă la restrângerea exerciţiului sau la suprimarea unor drepturi – cum susţin autorii excepţiei, cu referire la consecinţe decurgând din dreptul de proprietate. Dar, întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenţă este incontestabilă, aşadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 53 din Constituţie, republicată, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre incidenţa prevederilor art. 53 din Constituţie, republicată.
Limitarea cuantumului reparaţiilor are în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Această opţiune a legiuitorului îşi găseşte reazemul constituţional în dispoziţiile textului din Legea fundamentală care proclamă statul român ca “stat social”, cu toate obligaţiile care revin acestuia privind asigurarea unui trai decent pentru toate categoriile sociale[1].
Prin, Curtea a stabilit că “în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. [...] O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi. De aceea, o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională” [2].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit, cu valoare de principiu, la paragraful 70 al hotărârii, următoarele:
- Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
- Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească.
- Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile (§ 70).
În cauza Ruianu împotriva României, invocând dreptul la protecţie juridică efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea, perpetuată vreme de opt ani, de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti .
Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994 (§ 72).
Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie[3].
Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii (având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar).
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei “a căror reglementare nu poate fi amânată” (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005 – Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, Curtea a reţinut că “invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative).
Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că “urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare“.
Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Mai mult, Curtea a statuat că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile “cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste aspecte ţin de oportunitatea adoptării reglementării“[4] Se observă că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a reţinut că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Pentru justificarea situaţiei extraordinare se enumeră:
- dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Un atare motiv privit ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, de aceea
- influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat,
- creşterea deficitului bugetar.
Aceste motive privite ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, însă, privind toate cele trei motive în mod cumulat, Curtea Constituţională ajunge la concluzia că există un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.
Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplineşte exigenţele urgenţei prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituţie[5] . În consecinţă, Curtea constată că, în anumite situaţii extreme, precum în cea de faţă, implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român. O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedură civilă sau Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluţii pentru executarea conformă a hotărârilor judecătoreşti, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidenţă elemente de oportunitate legislativă[6].
Or, măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Astfel, situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic.
Toate acestea duc la concluzia că ordonanţa de urgenţă criticată este conformă cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[7] .
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul trebuie să informeze pe deplin asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Curtea Constituțională reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de “securitate naţională” din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010 “.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie[8] .
Potrivit art. 15 CEDH,
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.
Există mai multe mijloace care permit unei Înalte Părţi Contractante să limiteze exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. În momentul ratificării, Statul poate introduce o rezervă cu privire la una dintre dispoziţiile normative ale Convenţiei . Iar atunci când răspunde unei cereri referitoare la încălcarea din partea sa a unuia dintre drepturile protejate de Convenţie, Statul poate invoca una din cauzele restrictive aplicabile în conformitate cu articolele 8 şi 11 . Articolul 15 din Convenţie permite în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important număr de drepturi consacrate de Convenţie, dar numai în anumite împrejurări, excepţionale şi bine definite, şi conform unor proceduri precise. Această dispoziţie nu ar trebui, deci, să fie invocată în mod nechibzuit.
După cum a fost convenit într-o cauză destul de gravă cum este derogarea de la un tratat cu privire la drepturile omului, articolul 15 enunţă condiţii foarte stricte care trebuie să fi e respectate de Statele care doresc să deroge de la Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Existenţa [...] unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” [poate fi dedusă] [...] din îmbinarea mai multor elemente constitutive Curtea a examinat măsurile derogării luate în mod expres de Guvernul irlandez în lumina expresiei „numai în măsura în care situaţia o impune” ( Cauza Lawless c. Irlandei , 1961).
În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „pericol public” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca articolul 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente:
1. Pericolul trebuie să fie actual sau iminent.
2. Acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni.
3. Acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii.
4. Criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau restricţiile ordinare, autorizate de Convenţie pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente[9].
Prin „alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepţional, actual sau iminent , constituind o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii, afectând întreaga naţiune .
În cauza Irlanda vs Regatului Unit (1978), Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii articolului 15. Ea a evidenţiat că un guvern nu poate invoca existenţa unui pericol public pentru a justifica orice măsură pe care ar putea-o alege în vederea punerii sale în aplicare, dar că el trebuie să stabilească o legătură concretă între măsura luată şi situaţia ce impune stoparea acestei măsuri. În acelaşi timp, Comisia a apreciat că un guvern trebuie să autorizeze ameliorarea anumitor măsuri fără ca mai târziu să fie recunoscut vinovat de încălcarea articolului 15.
The margin of appreciation doctrine in the jurisprudence of Article 15[10]
Given the emergency situations under Art.15, the margin of appreciation was first affirmed by the European Commission of Human Rights on the grounds that the national authorities are better placed to judge than the Strasbourg institutions. This is what the doctrine calls the better position rationale ( www. coe. int.cooperation/ lisbonnework).
In the Cyprus case (Greece v. The United Kingdom 1958-1959), the Commission declared itself competent to decide whether such a derogation was justified and whether the measures invoked were limited to those “strictly required by the exigencies of the situation”. The Commission stated that the Government should be able to exercise a certain measure of discretion.
This assertion was confirmed in a series of subsequent cases The Greek Case – Denmark, Norway, Sweden and the Netherlands v. Greece – 5.11.1960; Aksoy v. Turkey, judgment of 18.12.1996.
For example, in the Greek case the application of the margin of appreciations was limited to the question of proportionality, but in Lawless case the Commission extended its application when determining if an emergency exists Lawless v. Ireland, judgment of 01.07.1961. .
Also, in Brannigan and McBride case and in Ireland v. The United Kingdom case, the Court held that Brannigan and McBride v. The United Kingdom, judgment of 26.05.1993 § 43, Ireland v. The United Kingdom, judgment of 18.01.1978 § 48: “By reason of their direct and continuous contact with the pressing needs of the moment, the national authorities are in principle in a better position than the international judge to decide both on the presence of such an emergency and on the nature and the scope of derogations necessary to avert it. In this matter Art.15 (1) leaves the authorities a wide margin of appreciation.”
So, the Court defers to the decision of the national authorities because the latter are better placed to decide on politically sensitive issues within a particular Member State.
The national authorities are better placed than the Strasbourg institutions to judge because: choosing between different responses is not an easy task; the choice may be political and controversial and different responses may be justified in different situations in different states.
Taking into consideration the contemporary day events, it has been argued that the global war on terror has stretched the limits of article 15 and demands a rethink of the derogation regime because the “shift in the normalcy-emergency paradigm – a global trend since September 11 – has become permanent”.
The conclusion that ca be drawn from this cases is that the decisions to derogate and the measures taken to combat the crisis remain justiciable at Strasbourg although they are subject to a wide margin of appreciation. It is for the Court to determine whether the states have gone beyond the extent strictly required by the exigencies of the crisis, giving “appropriate weight to such relevant factors as the nature of the rights affected by the derogation, the circumstances leading to, and the duration of the emergency situation”, as the Court stated in Brannigan case.
Cu toate acestea, Curtea Constituțională constată că nu poate fi reţinută nicio încălcare a tratatelor internaţionale .
Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaţionale invocate, Curtea reţine că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. În consecinţă, Curtea constată că prevederile cuprinse în Cartă nu sunt cu nimic afectate[11] .
Ne alăturăm opiniei susținute de Curtea Constituțională văzând existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale și care continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Situaţia de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, dar aprecierea situaţiei extraordinare este justificată de influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat și de creşterea deficitului bugetar.
O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR.
Implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti constituie o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate și comunicate ca atare, fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român, pe căi adecvate, întregii țări. Nu ar fi nici prima nici ultima curbă de sacrificii suportată. Credem că această condiție a fost încălcată, de guvern.
Totuși nu trebuie să uităm că o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului.
Măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză.
Pentru Curtea Constituțională, măsura criticată trebuie să aibă o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010 – ” începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare”[12]. Numai în aceste marje judecătorii contenciosului constituțional au statuat cu privire la legitimitatea guvernamentală.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile .
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul TREBUIE SĂ INFORMEZE PE DEPLIN asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității.
Tocmai lipsa de comunicare constituie o ameninţare penală pentru viaţa organizată a comunităţii.
Autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Credem că în acești constituționali trebuie să citim și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Felicia MIHĂIEŞ și Adrian Gavril SENTEŞ .
- Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost modificată prin Legea nr. 285/28.12.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878/28.12.2010.
- La data intrării în vigoare a Lege-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Legea Nr. 283/14.12.2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887/14.12.2011, se abrogă, printre altele, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 27 ianuarie 2010 (Art. 39 lit. x din Legea nr. 283/2011 ).
- Lege-cadru nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a fost abrogată prin art. 39 lit. w din Legea nr. Lege-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Legea Nr. 283/14.12.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887/14.12.2011.
Articolul 1 alin. (5) din Legea nr. 285/28.12.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878/28.12.2010 , lege ulterioară abrogării, trimite la Legea nr. 330/2009; În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Titlul X din Codul nou Penal al României din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, ca Lege nr. 286/2009, reglementează infracţiunile contra securităţii naţionale.
Potrivit art. 398 NCP, faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare. Înalta trădare vine de se alătură textului constituțional al art. 96 alin. (1), raportat la unica răspundere a șefului statului , răspundere/incriminare ce nu exista până la data intrării în vigoare a noul cod.
Prin art. 397 NCP sunt incriminate acţiuni împotriva ordinii constituţionale: Alineatul (1) implică condiția unei acţiuni armate, întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat . În schimb, alineatul (2) vorbește de întreprinderea de orice acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională.
Articolul 446, alin. (1) NCP prevede că: “Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.”
Titlul X din Codul nou Penal al României din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, ca Lege nr. 286/2009, reglementează infracţiunile contra securităţii naţionale.
Potrivit art. 398 NCP, faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare. Înalta trădare vine de se alătură textului constituțional al art. 96 alin. (1), raportat la unica răspundere a șefului statului , răspundere/incriminare ce nu exista până la data intrării în vigoare a noul cod.
Prin art. 397 NCP sunt incriminate acţiuni împotriva ordinii constituţionale: Alineatul (1) implică condiția unei acţiuni armate, întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat . În schimb, alineatul (2) vorbește de întreprinderea de orice acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională.
Articolul 446, alin. (1) NCP prevede că: “Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.”
[1] Curtea Constituțională , Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009; Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993; Decizia nr. 50 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000. Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României]. [...] Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi” (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Jurisprudenţa CEDO, de V. Berger, p. 286, ediţia a 5-a, şi SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007). În cazul Burdov contra Rusiei (Hotărâre a CEDO din 7 mai 2002), Curtea a decis că “o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o decizie a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de articolul 6 paragraful 1″.
[2] Curtea, în exercitarea controlului a priori, a declarat “neconstituţionale prevederile art. 2 alin. 1 şi ale art. 5 din Legea privind măsuri premergătoare situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944″. Prin art. 5 din legea respectivă se prevedea, aşa cum s-a reţinut prin decizia Curţii, că “până la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art.1 din legea în discuţie, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea bunuri”. Vezi și Curtea Constituţională, Decizia nr. 235 din 27 mai 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004. Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi vs Italiei, 2000, Burdov vs Rusiei, 2002).
[3] CEDO, Hotărârea din 17/06/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 02/12/2004, § 73
[4] Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009 şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009
[5] Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010
[6] Les États ne jouissent pas pour autant d’un pouvoir illimité en ce domaine. La Cour a compétence pour décider, notamment, s’ils ont excédé la “stricte mesure” des exigences de la crise. La marge nationale d’appréciation s’accompagne donc d’un contrôle européen . Quand elle exerce celui-ci, la Cour doit en même temps attacher le poids qui convient à des facteurs pertinents tels que la nature des droits touchés par la dérogation, la durée de l’état d’urgence et les circonstances qui l’ont créé (art. 5-5, – Cour (Plénière), Affaire Brannigan et Mcbride c. Royaume-Uni, (Requête no14553/89; 14554/89), Arrêt 26 mai 1993.
[7] Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, cu opinie separată
[8] Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată, idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010.
[9] C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, pp. 924 sqq
[10] La réunion multilatérale sur ”La formation des juges et des magistrats du parquet en Europe” , Lisbonne, 27-28 avril 1995 , visait à promouvoir la coopération européenne dans le domaine de la formation des juges et des procureurs.
[11] De exemplu, Curtea Constitutională, Decizia nr. 871 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată.
[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010 etc.
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11 Articole recente
- NORMĂ PENALĂ DE REFERIRE, NORME DE TRIMITERE, ACTIVITĂŢI DE MANIPULARE A PIEŢEI
- INTERZICEREA ORGANIZAŢIILOR ŞI SIMBOLURILOR CU CARACTER FASCIST, RASIST SAU XENOFOB ŞI A PROMOVĂRII CULTULUI PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÂRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 3 ALIN. (1), ART. 4 ALIN. (1) TEZA ÎNTÂI, ART. 5 ALIN. (2) ŞI ART. 6 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 31/2002, “caz excepţional”
- CONFISCARE EXTINSA,MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL AL ROMÂNIEI ŞI A LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL, LEGEA nr. 63 din 17 aprilie 2012
- Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii
- LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE
|
