Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.
Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.
Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii[1]. (art. 1 . Prin Legea nr. 207/2018 art. 1. alin. (1) al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[2] s-a modificat în sensul că justiția nu „se realizează” ci „se exercită” prin instanțe, a se citi „ prin judecător”.
Pachetul de acte normative prin care majoritatea parlamentară P. S. D. –P. N. L- U. D. M. R. a modificat legile Justiţiei a fost contestat la Curtea Constituțională, şi de senatorii şi deputaţii formaţiunii politice Alianţa pentru Unirea Românilor. „Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PLx 440/2022[3]), Legea privind organizarea judiciară (PLx 441/ 2022) şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii (PLx 442/2022) sunt neconstituţionale din cauza manierei abuzive şi dispreţuitoare în care au fost votate, dar şi prin efectele devastatoare pe care le vor produce după intrarea în vigoare[4]. Procedura de adoptare în şedinţa plenului Senatului din 17.10.2022 a fost neconstituţională deoarece nu există nici o prevedere regulamentară care să permită o procedură simplificată de dezbatere şi adoptare. Procedura invocată abuziv, nelegal şi neconstituţional[5] este adoptată de Biroul Permanent în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile din regulamentul Senatului. Potrivit acestui regulament, în situaţii excepţionale şedinţele se pot desfăşura prin mijloace electronice. Nu există nici o procedura care sa permită desfăşurarea şedinţelor in sistem hibrid (şi cu prezenţă fizică şi prin mijloace electronice, in acelaşi timp). Nesancţionarea judecătorilor care nu respectă deciziile Curţii Constituţionale goleste de eficacitate caracterul obligatoriu al al acestora. Apreciem că acesta este cel mai grav atac la fundamentele constituţionale ale Statului Român”, se arată într-un comunicat de presă emis de AUR.
Avocatul Poporului, Renate Weber, a depus o sesizare de neconstituţionalitate la CCR în legătură cu modificarea legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Potrivit anunţului postat pe site-ul instituţiei, este vorba despre articolele 206, 228, 234 şi 271. Art. 271 este cel care se referă la abaterile disciplinare, iar Renate Weber contestă eliminarea obligativităţii respectării de către judecători a deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.[6]
Proiectele prezentate de ministrul Justiției sunt un răspuns la criticile aduse României în raportul UE privind statul de drept, dar și unul în legătură cu promisiunile făcute la preluarea mandatului de către guvernul Orban[7]. Raportul UE critică modificările legilor justiției făcute de guvernarea Dragnea, în special înființarea Secției Speciale pentru Investigarea Magistraților, dar remarcă și faptul că acestea continuă să fie în vigoare. Faptul că guvernul și-a asumat repararea acestor legi a dus la ”detensionarea semnificativă a relațiilor cu sistemul judiciar”, iar argumentul pentru întârzierea punerii promisiunii în practică este ”pandemia de Covid 19 combinată cu viitoarele alegeri”. Raportul vorbește pe larg despre consecințele negative ale modificărilor făcute la legile justiției, sugerând astfel că ele ar trebui implementate cât mai repede.
Ministrul Cătălin Predoiu nu a inițiat până acum repararea legilor justiției modificate de guvernarea P. S. D, iar când a încercat a fost blocat de majoritatea parlamentară. Proiectele prezentate sunt preconizate a fi adoptate de viitorul parlament, dar o parte din ele se lovesc de o serie de decizii ale Curții Constituționale.
Proiectele au fost anunțate de președintele Iohannis, care a spus că ele ”au rolul de a repune pe fundamente corecte mecanismele de funcționare a justiției. O justiție corectă și egalitatea în fața legii sunt pilonii esențiali ai democrației autentice”.
Cătălin Predoiu a detaliat, într-o conferință de presă, cele trei proiectele de lege care vor fi modificate și care vor rămâne în dezbatere publică până pe 31 martie anul viitor.[8]
Proiectul reglementează modul de transfer al cauzelor judiciare la celelalte parchete, situaţia personalului structurii, regimul juridic al diverselor acte procesuale sau procedurale efectuate în procedură.
Măsurile controversate cu impact negativ asupra independenței judiciare continuă să se aplice, precum Secția pentru investigarea infracțiunilor din sistemul judiciar, însărcinată exclusiv cu urmărirea penală a infracțiunilor comise de judecători și procurori.
Desființarea Secției Speciale pentru Investigarea Magistraților a figurat printre angajamentele guvernului Orban și în protocolul încheiat cu USR pentru votul de investitură, dar ar fi trebuit făcută prin Ordonanță de Urgență, ceea ce Cătălin Predoiu a refuzat susținând că la referendumul pentru justiție cetățenii au votat ca modificările legilor justiției să nu se mai facă prin ONG-uri.
Odecizie a Curții Constituționale spunea că înființarea Secției Speciale nu încalcă legea fundamentală, iar parlamentul a respins proiectul USR de desființare a respectivei secții.
Proiectul lui Cătălin Predoiu urmărește să redeapreședintelui dreptul de a numi sau respinge nelimitat, dar motivat, propunerile de numire în funcție a procurorilor șefi făcute de ministrul Justiției. Prevederea ar urma să se aplice și în cazul revocării din funcție.
„Preşedintele României poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului. Decretul Preşedintelui României de numire în funcţie sau refuzul motivat al acestuia se emit în maximum 60 de zile de la data transmiterii propunerii de către ministrul Justiţiei”, se arată în proiect.
Proiectul mai prevede creşterea duratei mandatului pentru funcţiile de conducere de rang înalt din cadrul Ministerului Public de la trei la patru ani, în acord cu recomandarea Comisiei de la Veneţia.
Președintele a pierdut dreptul de numi șefii parchetelor în 2018 în urma unei decizii a CCR, care a susținut, de fapt, modificările făcute de PSD în parlament, prin comisia condusă de Florin Iordache, la Legea nr. 303/2004. În prezent,șeful statului poate respinge o singură dată, motivat, propunerea făcută de ministrul justiției. [9]
În cazul revocării din funcție a șefilor parchetelor, președintele își recâștigă acest drept, dar decretul prezidențial de revocare poate fi atacat în instanță.
„Prevederea expresă a posibilităţii procurorului revocat din funcţia de conducere de rang înalt de a ataca decretul Preşedintelui României de revocare din funcţie la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, fără parcurgerea procedurii prealabile. În cadrul procesului, instanţa va putea verifica legalitatea şi temeinicia propunerii ministrului Justiţiei de revocare din funcţia de conducere”, se arată în expunerea de motive a proiectului de act normativ, pus în dezbatere de Ministerul Justiţiei.
În momentul de față, președintele nu mai poate refuza deloc cererea de revocare făcută de ministrul justiției. Ea este urmarea unei decizii a CCR în cazul revocării din funcție a fostei șefe a D. N. A.
Articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la art. 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 50, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18, EU:C:2019:531, pct. 47, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, pct. 98].
Existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept [Hotărârea din 27 februarie 2018, Associao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C:2018:117, pct. 36, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 51].
În acest temei și astfel cum prevede art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și care în prezent este afirmat la art. 47 din cartă [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 109 și 110, precum și jurisprudența citată].
În consecință, orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de “instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 februarie 2018, Associao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C:2018:117, pct. 37, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 52].
În ceea ce privește domeniul de aplicare material al art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, trebuie amintit că această dispoziție vizează “domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul art. 51 alin. (1) din cartă [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 111, precum și jurisprudența citată].
Reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal se aplică magistraturii în ansamblul său și, prin urmare, judecătorilor de drept comun, care sunt chemați, în această calitate, să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii. Întrucât aceștia din urmă fac parte, în calitate de “instanțe”, în sensul definit de acest drept, din sistemul român de căi de atac în “domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, ei trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective.
Or, trebuie amintit că, pentru a garanta că instanțele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de această dispoziție, prezervarea independenței acestora este primordială, astfel cum se confirmă la art. 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească “independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă [v în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 115].
Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al prezervării valorilor comune ale statelor membre prevăzute la art. 2 TUE, în special a valorii statului de drept. Conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie în special să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 116 și 118].
Potrivit unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea, în percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței în cauză în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [v în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04, EU:C:2006:587, pct. 53 și jurisprudența citată, Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 117, precum și Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311, pct. 53].
În acest sens, trebuie ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor de judecător trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora care să poată aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept [v în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 119 și 139].
Referitor mai precis la normele care guvernează regimul disciplinar, cerința de independență impune, conform unei jurisprudențe constante, ca acest regim să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. În această privință, adoptarea unor norme care definesc printre altele atât comportamentele ce constituie încălcări disciplinare, cât și sancțiunile aplicabile în mod concret, care prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare, și care consacră posibilitatea de a contesta în justiție deciziile organelor disciplinare constituie un ansamblu de garanții esențiale pentru prezervarea independenței puterii judecătorești [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 67, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18, EU:C:2019:531, pct. 77, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, pct. 114].
În plus, după cum a arătat în esență domnul avocat general la pct. 268 din Concluziile prezentate în cauzele C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19 și C-355/19, întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esențial ca organul competent să efectueze cercetările și să exercite acțiunea disciplinară să acționeze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv și imparțial și în acest scop să fie la adăpost de orice influență exterioară.
Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute, astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități.
Revine în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop. Astfel, trebuie să se amintească faptul că art. 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin art. 267 TFUE, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982, pct. 132, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 96].
În acest sens trebuie arătat că simplul fapt că membrii cu funcții de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară în privința judecătorilor și a procurorilor sunt numiți de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naștere unor îndoieli, precum cele menționate la pct. 200 din prezenta hotărâre.
Situația este aceeași în ceea ce privește dispozițiile naționale care prevăd că interimatul unei funcții de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situația vacantării acestei funcții ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcții în condițiile legii.(Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 15 din 14 martie 2022, Dosar nr. 2990/1/2021, M.Of. nr. 499 din 20 mai 2022)
Proiectul are în vedere schimbări și în ce privește procedura de numire a președintelui Înaltei Curți și a șefilor altor instate. Președintele va putea refuza numirea făcută de C.S.M. .[10]
Chiar dacă actualul context politic înseamnă mai puțină confruntare, instituțiile-cheie se confruntă cu un mediu provocator, cu consecințe pentru implementarea cadrului legal și a capacității instituționale.
În fapt, este vorba tot de revenirea la procedura anterioară modificărilor operate de PSD și a unei decizii a CCR. În momentul de față numirea este făcută de secția de judecători a C.S.M. , iar semnătura președintelui pe decretul de numire este formală, el neavând dreptul să refuze respectiva propunere.
O altă modificare preconizată de Cătălin Predoiu este ca numirea să fie făcută de plenul C.S.M ,și nu doar de Secția de judecători.
Noutatea adusă pe proiectul Ministerului Justiției este că, spre deosebire de proiectul care fusese pus în dezbatere publică în luna februarie, se renunță la ”garanțiile” oferite magistraților împotriva abuzurilor procurorilor, în sensul în care nu mai este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general pentru începerea urmăririi penale a unui judecător sau procuror.
Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, “procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”.
Dintre aceste trei principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparţialităţii, aplicabil şi judecătorilor prin natura activităţii de jurisdicţie exercitate de aceştia, decurge din apartenenţa procurorilor la autoritatea judecătorească şi din rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane.
Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia.
Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic.
Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice.
Prevederea cuprinsă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluţiei adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluţia infirmată, contravine în mod evident principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituţie. Contravenind textului constituţional menţionat, dispoziţia analizată nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte.
Prin instituirea controlului judiciar prevăzut de textul de lege citat se desfiinţează, în fapt, controlul ierarhic prevăzut de Constituţie şi se transferă atribuţia de control în sarcina instanţelor judecătoreşti, în afara competenţei fireşti a acestora – prevăzută în art. 6 alin. (1) C. E. D. H. şi în legile interne – de a soluţiona cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale acestora.
În acest sens, Curtea Constituţională constată că, atacând în justiţie măsura de infirmare de către procurorul ierarhic superior a soluţiei adoptate într-o cauză, procurorul autor al soluţiei infirmate nu îşi apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluţionează, ci autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza.
Menţinerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituţiei, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu ştirbeşte cu nimic drepturile subiective ale părţilor din cauza instrumentată de autorul soluţiei infirmate de procurorul ierarhic superior, în condiţiile în care legea le permite persoanelor interesate să atace direct în justiţie orice act şi orice măsură adoptate de procuror.[11]
Această prevedere a fost criticată la vremea respectivă de mai multe asociații de magistrați care au susținut că ea a existat până în 2004 și că un ministru numit politic nu ar trebui să primească noi competențe în ce privește urmărirea penală a magistraților.
În prezent, legea prevede că C.S.M-ul este cel are încuviințează reținerea, percheziția și arestarea unui magistrat.
De asemenea, se limitează posibilitatea infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior la motivele de nelegalitate
Proiectul vrea să elimine o prevedere care a fost criticată în mai multe rapoate MCV și de către Comisia de la Veneția și care este menționată și în rapotul UE prezentat miercuri: pensionarea magistraților la 20 de ani de vechime.
„Eliminarea schemei de pensionare anticipată a magistraţilor, măsură care, alături de măsura menţinerii duratei cursurilor de formare la Institutul Naţional al Magistraturii de doi ani şi a duratei stagiului de un an, este de natură să înlăture riscurile de ieşire din sistem a magistraţilor cu experienţă şi de creare a unor blocaje grave în sistem determinate de lipsa resurselor umane pentru o perioadă destul de mare de timp”, se spune în expunerea de motive a proiectului Ministerului Justiției. Astfel, se va reveni la forma anterioară modificărilor făcute de PSD, care funcționează și în prezent: pensionarea la 25 de ani vechime în profesie.
Potrivit evidenței C.S.M. , la 25 septembrie 2019, dintre cei 1.282 de judecători pensionabili cu o vechime între 20 și 25 de ani, 58 sunt la Înalta Curte de Casație și Justiție, 348 sunt la curțile de apel, 519 la tribunale și 357 la judecătorii. Lor li se adaugă 454 de judecători pensionabili cu vechime de peste 25 de ani, astfel: 48 de la Î.C.C.J., 136 – curțile de apel, 188 de la tribunale și 82 – judecătorii.
Potrivit Ministerului Public, în total, 740 de procurori au peste 20 de ani vechime în funcție și se pot pensiona la termen sau anticipat. Dintre aceștia, 653 de procurori au o vechime de peste 20 de ani și 87 au peste 25 de ani vechime în magistratură.
Reducerea vechimii necesare pentru angajarea procurorilor la parchetele specializate precum D.N.A. și DIICOT: acum, vechimea necesară este de 10 ani. Înainte de modificările făcute de P. S. D. -ALDE, vârsta necesară era de 6 ani.
Sistemul de alegere a membrilor C.S.M. se schimbă prin instituirea unui nou tip de scrutin la care participă toţi judecătorii, respectiv toţi procurorii la nivel naţional. „Astfel, un judecător are dreptul de a alege pe toţi cei 9 judecători membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu 2 sau 3 candidaţi, în raport de gradul instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte alegerea membrilor procurori ai Consiliului Superior al Magistraturii. Soluţia este de natură să cointereseze toţi judecătorii/ procurorii în buna funcţionare a sistemului judiciar, în ansamblu, iar nu doar pe diferite niveluri de jurisdicţie”, se precizează în expunerea de motive.
Membrii C.S.M. care au calitatea de magistrați îşi vor desfăşura activitatea la instanţe şi parchete, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui C.S.M. , care au activitate permanentă. „Conform proiectului de lege propus, pentru următorul mandat al Consiliului Superior al Magistraturii, care urmează celui în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi, activitatea plenului şi a secţiilor acestuia se va desfăşura în două sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare, la nevoie. Sesiunile ordinare se organizează în lunile aprilie – iunie, respectiv septembrie – noiembrie”.[12]
România trebuie să aștepte punctul de vedere al Comisiei de la Veneția înainte de a adopta cele trei proiecte de lege în domeniul justiției, a transmis Didier Reynders, comisarul european pentru justiție. „Am reamintit că Comisia Europeană este în contact cu autoritățile române pentru a discuta reformele și că recomand să aștepte avizul Comisiei de la Veneția asupra proiectelor de legi ale justiției înainte de a le adopta, pentru a se asigura că sunt în conformitate cu standardele europene”, a declarat Didier Reynders. Avertismentul comisarului european pentru justiție a venit după ce a discutat despre reformele din justiție și statul de drept din România cu europarlamentarul Vlad Gheorghe și deputații Stelian Ion și Silviu Dehelean de la USR.[13]
Concluziile analizei reflectă că modificările propuse de Ministerul Justiției au doi mari câștigători.
Primul este Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii , care primește o sumedenie de noi atribuții și duce în irelevanță Institutul Național al Magistraturii , instituție care acum organizează toate concursurile din sistemul judiciar.
Al doilea mare câștigător al propunerilor legislative este președintele Instanței Supreme. Prin noua lege, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție gestionează bugetul de salarii al tuturor judecătorilor din România și are un cuvânt greu de spus în alegerea oamenilor de la instanța supremă. Secția pentru judecători a C.S.M. este controlată de grupul considerat fidel Liei Savonea, fosta șefă a Curții de Apel București. Mai multe voci din interiorul sistemului ne-au declarat că aceasta ar dori să devină președinte al Instanței Supreme în viitorul apropiat.[14]
Concursul pentru judecători la Î.C.C.J. presupunea, în varianta agreată cu Comisia Europeană „o probă scrisă, cu caracter teoretic şi practic”, frază care a dispărut din varianta ultimă a proiectului de lege. La fel, formatorul de la I.N.M care ar fi trebuit să facă parte din comisia de concurs dispare din ultima propunere legislativă.
În cazul numirilor procurorilor șefi ai Parchetului General, D.N.A. și DIICOT, „aceștia sunt numiți de președintele României dintre cei care au 15 ani vechime”, în condițiile în care vechimea agreată cu partenerii europeni era de 12 ani.
Din comisia de interviu pentru desemnarea procurorilor șefi făcea parte, inițial, ministrul Justiției, vicepreședintele C.S.M., doi reprezentanți ai MJ, un procuror desemnat de Secţia pentru procurori a C.S.M. În noua formă a legii, dispare vicepreședintele Consiliului și sunt trecuți doi procurori desemnați de Secția pentru procurori.
La fel, în varianta ultimă a legii, numirea în funcții de președinți de instanțe și de parchete se face prin concurs organizat de C.S.M. . În prima variantă, cea agreată cu partenerii europeni, legea spunea că concursul era „organizat prin I.N.M.”.
O altă modificare privește situația magistraților trimiși în judecată. În noua propunere s-a introdus un articol potrivit căruia „suspendarea din funcţie încetează şi în situaţia în care achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă în primă instanţă”, articol care nu se regăsea în forma agreată cu C.E.
“În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, în raport cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (6) din Constituţie şi limitările impuse de art. 10 alin. (2) CEDH în lumina jurisprudenţei CEDO (Morissens contra Belgia, Wille contra Liechtenstein, Ozpinar împotriva Turciei, Baka contra Ungariei) autorităţile naţionale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraţilor), pe de o parte, şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane, pe de altă parte. Magistraţii trebuie să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligaţia de imparţialitate de care sunt ţinuţi trebuie să satisfacă exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea. Aşadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, şi anume dreptul cetăţeanului la o justiţie independentă, echidistantă faţă de politic, echilibrată şi verticală. […] dreptul la liberă exprimare […] trebuie exercitat în limitele obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Obligaţia de rezervă a magistraţilor presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi reţinere în ceea ce priveşte prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligaţie devine subsidiară doar atunci când democraţia este în pericol.” (Decizia Completului de 5 judecători nr. 62 din 18 mai 2020, pct. 15)
În lumina acestor considerente, este de subliniat că obligaţia de rezervă şi moderaţie incumbă magistraţilor inclusiv în situaţiile care vizează legislaţia în domeniul justiţiei, prin exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele impuse de aşteptările specifice funcţiei judiciare.
Sub acest aspect prezintă relevanţă şi considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului de la pct. 114 din Hotărârea din 8 decembrie 2020 pronunţată în cauza Panioglu împotriva României, în care s-a reţinut că persoanele care ocupă funcţii publice în sistemul judiciar sunt supuse restrângerii exerciţiului dreptului la liberă exprimare în toate situaţiile în care este pusă în discuţie autoritatea şi imparţialitatea sistemului, fiind obligate să manifeste discreţie maximă, inclusiv în utilizarea mass-media chiar şi în ipoteza în care sunt provocate, obligaţie ataşată standardelor înalte specifice sistemului judiciar, pentru care este important să se bucure de încrederea publicului în scopul îndeplinirii cu succes a atribuţiilor ce îi revin.
Alt articol introdus fără a fi prezentat Comisiei este următorul: „judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă”.
Articolul 2 aln. (4) din Legea nr. 303/2004 [15] dispune ca orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor. Art. 9 din Legea nr. 303/2004 dispune că Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.
Articolul 9, alin. (2) fusese completat ptin Legea 242/2018 . La art. 2, alin. (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii.” La art. 9, după alin. (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins: “(3) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.”
Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic (art. 11 alin. 1 din Legea nr. 303/2004).
Cu toată declarația parlamentară, viața a demonstrat intervenția puternică a factorului politic[16].
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: Articolul 63 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art. 63 – Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte categorii de personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept.”[17]
O altă prevedere arată că magistrații pot fi puși sub control judiciar în cadrul unui proces, doar cu permisiunea secției de judecători sau de procurori dacă se impune obligația de a nu exercita funcția de magistrat. Această precizare nu se regăsea în forma agreată cu partenerii europeni.
Altă modificare inedită este că membrii aleși ai C.S.M., după terminarea mandatului, pot intra în avocatură sau funcționa ca notari publici fără examen.
În cazul legii privind organizarea judiciară, din forma trimisă Comisiei Europene au dispărut mai multe articole care stabileau desemnarea judecătorilor prin tragere la sorți în cazul completurilor care judecă recursul în interesul legii.
Fraza „schimbarea membrilor completurilor de judecată se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii”, convenită cu C.E,. a fost înlocuită cu „schimbarea membrilor completurilor de judecată se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.
În legea inițială se prevedea ca Adunările generale ale judecătorilor „iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de lege”. În varianta finală, acest articol a fost eliminat.
Forma trimisă la Bruxelles prevedea că „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern la fiecare 2 ani”. În varianta finală, a fost introduse trei noi cuvinte, „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, sub aspect tehnic, la fiecare 2 ani”, modificare care schimbă total sensul articolului.
În prima variantă a legii, se spunea că „măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice”.
În varianta finală transmisă la C.S.M. s-a adăugat o propoziție. „Măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul general al Parchetului General, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice”. Asta înseamnă că procurorul general, numit politic de ministrul Justiției, poate închide orice dosar care nu este făcut de D.N.A. sau de DIICOT.
Un alt articol eliminat din proiectul de lege agreat cu Comisia Europeană fără nicio explicație este următorul: „Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”.
În cazul numirii și revocării procurorilor de la D.N.A., legea lui Predoiu a înlocuit avizul procurorului general cu avizul Secției pentru procurori a C.S.M.
O altă prevedere cu efecte majore asupra luptei anticorupție și împotriva marii criminalități privește eliminarea polițiștilor judiciari din dosare. Noul proiect de lege desființează pur și simplu poliția judiciară care lucrează pe lângă parchete. Astfel, articolul care reglementează activitatea acestei structuri este eliminat în totalitate de noile legi ale Justiției.
O altă modificare majoră nediscutată cu Comisia Europeană este aceea că fondul de salarii al curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor este gestionat de președintele Î. C. CJ.
„Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli”.
Ministerul Justiției rămâne cu cheltuielile administrative pentru sediile instanțelor.
În cazul legii privind Consiliul Superior al Magistraturii, în proiectul final, alegerea membrilor este stabilită de numărul cel mai mare de voturi, nu de majoritate, turul doi fiind eliminat.
Alt articol prevede că lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri. A fost adăugată, suplimentar, o frază – „Dacă nu se realizează acest cvorum, la următoarea convocare, lucrările Plenului se desfășoară în prezența majorității membrilor acestuia”.
A fost eliminat și articolul care făcea publice ședințele C. S. M. Astfel, a dispărut din lege prevederea potrivit căreia „şedinţele publice de plen şi de secţii se transmit în direct, audiovideo, pe pagina de internet a Consiliului, se înregistrează şi se publică pe pagina de internet a Consiliului, cu excepţia deliberărilor şi a audierilor în materie disciplinară”, articol agreat cu Comisia Europeană.
Mai mult, potrivit recentelor modificări, Secția pentru judecători a C.S.M. adoptă regulamentele interioare ale instanțelor, iar procurorii din C.S.M. regulamentele interioare ale parchetelor.
„Cererea de recuzare a membrilor secțiilor în materie disciplinară este inadmisibilă”, este o altă precizare a noii legi, iar secretarul general al C.S.M. va fi obligatoriu judecător de meserie.
În forma agreată mai era un articol potrivit căruia „dispoziţiile prezentei legi privind procedura de numire pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu se aplică preşedintelui şi vicepreşedintelui în funcţie la data intrării în vigoare a acesteia, care îşi continuă mandatele până la data expirării acestora”. În forma trimisă la C.S.M. acest articol a fost eliminat.
O altă prevedere controversată, dacă va fi adoptată, va menține actuala structură de putere din Înalta Curte și din marile Parchete cel puțin un an după terminarea mandatelor. În noua lege, șefii D.N.A. , DIICOT, P. G . și Î. C. C. J. au mandatele stabilite la 4 ani. Deși principiul neretroactivității este unul esențial în justiției, M. J. spune în propunerile de reformă ale sistemului judiciar că „Dispoziţiile prezentei legi privind durata mandatelor funcţiilor de conducere se aplică mandatelor în curs la data intrării în vigoare a acesteia, care se prelungesc de drept cu 1 an”.
Aceasta înseamnă că actuala șefă a Î. C. C. J. , ar putea rămâne în funcție până în 2026, nu până în 2025, iar procuroarea generală și șeful D.N.A. ar putea rămâne în funcție până în 2024, nu până în 2023. Tot în 2024 expiră și mandatul actualului președinte al României, Klaus Iohannis.
Potrivit unei adrese a C.S.M. către conducerile Curților de apel din țară trimisă vineri, 22 iulie, după terminarea programului, Consiliul a distribuit proiectele legilor Justiției pentru consultare. C.S.M. cere ca până pe 8 august să se întrunească Adunările generale ale judecătorilor și să dezbată propunerile lui Cătălin Predoiu, în condițiile în care sistemul judiciar este în vacanță judecătorească și aproape trei sferturi dintre magistrați sunt în concediu.
Asociația Forumul Judecătorilor din România (FRJ), Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP) și Asociația Inițiativa pentru Justiție susțin că marea reformă din sistemul judiciar este o dezamăgire, toate modificările nocive făcute de fostul ministru Tudorel Toader în perioada 2018 fiind păstrate, deși în raportul MCV din același an s-a recomandat suspendarea aplicării acestora.
Concluzia celor trei asociații este că „legile Justiţiei publicate la 21 iulie 2022 mențin aceleași dispoziții retrograde și blochează orice fel de reformă” și că „partenerii europeni au fost înșelați fără niciun fel de reținere într-un joc insidios și interminabil de ministrul Justiției”.
Într-un comunicat, ca reacție la criticile aduse acestor proiecte de lege, ministrul Justiției susține că proiectele s-au întins pe perioada vacanței judecătorești deoarece „Ministerul a prelungit calendarul de dezbateri publice pentru a analiza amendamentele primite în cursul lunii mai din partea sistemului judiciar și a societății civile (…) iar momentul inițierii procedurii de avizare la C.S.M. a fost consecința logică și directă a prelungirii dezbaterilor publice, tocmai în urma semnalelor primite din sistemul judiciar”.
În legătură cu conținutul proiectelor, Predoiu arată că „ministerul Justiției este conștient de faptul că este obiectiv imposibil de întrunit un consens asupra proiectelor în urma unor consultări care au inclus pe parcurs luarea în considerare a unor opinii și amendamente primite sau extrase din pozițiile exprimate de-a lungul vremii de către numeroase instituții”. În plus, vor mai interveni modificări ale acestor proiecte atât din partea Guvernului cât și din partea Parlamentului. „Ministerul Justiției este conștient de faptul că forma și conținutul proiectelor pot și probabil vor mai suferi modificări în cadrul procedurii de avizare de către C.S.M. , aprobării de către Guvern și adoptării lor ca legi de către Parlament”, se mai arată în poziția Ministerului. Până în 2023, România trebuie să adopte noile legi ale justiției asumate prin PNRR.
Ce prevede la capitolul „Bună guvernanță”: Consolidarea capacității D.N.A. în lupta împotriva corupției prin asigurarea resurselor umane necesare, precum și sprijin logistic și recuperarea bunurilor și a prejudiciilor generate de infracțiuni, inclusiv prin extinderea mandatului instituțional al ANABI;Noile legi ale justiției (legile privind statutul magistraților, privind organizarea judiciară și privind Consiliul Superior al Magistraturii) vor reprezenta elementul cheie al reformei. Acestea au în vedere consolidarea independenței magistraților, eficientizarea funcționării instituțiilor din sistemul judiciar, asigurarea unei formări profesionale inițiale și continue în acord cu nevoile sistemului judiciar, eficientizarea inspecției judiciare în acord cu recomandările din rapoartele MCV, GRECO, avizele Comisiei de la Veneția și din Mecanismul ”Stat de Drept”, la care se adaugă jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.[18]
CCR nu are să ceară nimănui nici o părere obligatorie. Nici un judecător nu are de ce să se supună nimănui când da o soluție. Orice opinie ar adopta un judecător, există întotdeauna o cale de control al soluției, de verificare sau reformare, prin remediul unei căi de atac. Este vorba de o procedură în curs, ea nu poate atrage o sancțiune sub forma disciplinară.
În înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia.
Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi coduri, au prioritate reglementările internaţionale. Normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
Limita puterii instanței este dată de speța cu care este investit. Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi
Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.
Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.
În legătură cu efectele deciziilor de admitere ale Instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea “îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.[19]
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.[20] Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.[21]
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.[22]
În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.[23]
Președintele spune că „este o zi neagră” și că „statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”.[24]
Deși mulți francezi își priveau politicienii cu sentimente care variau între suspiciune și dispreț, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, instituțiile, ritualurile și simbolurile Republicii au dobândit un grad considerabil de acceptare[25].
Românii nu sunt dispuși să își „înfrunte” prezentul. Deși acestea sunt toate atribuțiile constituționale ale Președintelui , vedem puține atitudini parlamentare față de politica externă a statului, cu puține excepții și acelea extraparlamentere,de genul excepționalele luări de poziție gen prof. Andrei Marga[26] sau ssenator Vasile Dîncu[27].
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.[28] Consolidarea independenței magistraților ține și de puterea morală a oamenilor.
Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.[29] Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare[30], dar pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii, ( prin lege organică).
Și în regimul anterior, exista ideea că membrii instanțelor extraordinare nu pot face parte din răndul judecătorilor. Constituția socialistă nu reglementa (deci nici nu interzicea) funcționarea unor instanțelor extraordinare în situații extraordinare[31]
Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei[32], iar
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei[33]. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile. Dacă Parlamentul nu se manifestă, nu acționează, prevedeile neconstituționale se cheamă că nu mai există (obligatoriu!).
Nivelul justiției române este dat de calitatea morală a juriștilor, și nu de formalismul legii!
Multe anterioare remarci nu sunt de nivel constituțional. În urma sesizării din 26 octombrie, Curtea are a se pronunța asupra „manierei abuzive şi dispreţuitoare” în care au fost votate, dar şi asupra „efectelor devastatoare” pe care le vor produce prin procedură simplificată de dezbatere şi adoptare!
[1] Opinia că Ministerul Public face parte din puterea judecătorească este cu totul izolată, punctul de vedere în sensul apartenenţei procurorilor la puterea executivă fiind cvasiunanim. Reflex al doctrinei tradiţionale, acest punct de vedere îşi are deopotrivă suport normativ în textul nu lipsit de ambiguitate al art.132 alin. (1) din Constituţie, v dezvoltări la Nicolae Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Editura Lumina Lex, 2000, pag. 63 – 81 20. V și Ioan Vida, în “Constituţia României, comentată şi adnotată”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 288; Ioan Muraru, în Constituţia României Revizuită, Editura All Beck, 2004, p. 277;
[2] Republicată, M. Of. nr. 827 din data de 13 septembrie 2005
[7]Prin Programul de Guvernare 2021-2024,România s-a angajat să asigure armonizarea legislației cu mecanismele europene ( MCV, GRECO, Raportul CE,Comisia de la Veneția)
[9] Art. 31 din Legea nr. 303/2004 dispune că (1)Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. (2)Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate. (3)Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Art. 31, alin. (3) a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 . Textul anterior prevedea că „(3)Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii.”(4)În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui României. Alin. (4) a fost abrogat prin Legea nr. 242/2018. (5) În perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de către Preşedintele României, judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate primesc salariul corespunzător funcţiei imediat superioare celei de judecător sau procuror stagiar. Etc. Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a fost publicată în m. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018.
[10] Relațiile dintre președinții instanțelor și alte organisme ale statului trebuie să se bazeze pe principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor în stat. În unele țări, puterea executivă exercită, prin intermediul Ministerului de Justiție, o influență considerabilă asupra gestiunii instanțelor prin Administraţia instanțelor și prin Inspecția Judiciară. CCJE consideră că prezența unor funcționari ai puterii executivului în cadrul organismelor de conducere a instanțelor trebuie evitată. O astfel de prezență poate duce la ingerințe în exercitarea funcției judiciare, periclitând astfel independența justiției.4 Oricum, în asemenea cazuri, președinții instanțelor joacă un rol important în prevenirea posibilelor ingerințe ale executivului în activitățile instanțelor de judecată. AVIZUL NR. 19 (2016) ROLUL PREȘEDINȚILOR DE INSTANȚE, CCJE(2016)2 Strasbourg, 10 noiembrie 2016 CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI (CCJE). V Expunerea de motive la Plx 440/2020, http://www.cdep.ro/pls/proiecte
[11] Curtea Constituțională , dec. nr. 345/2006, M. Of. 415 din 15 mai 2006, citată și în Expunerea de motive, http://www.cdep.ro
[15] LEGE nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Republic *) Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.
[16]Virgil Burlă, Cu sau fără carnet de partid. Cum sunt răsplătiți cu funcții magistrații care cochetează cu politica, Depunerea candidaturii pentru Curtea Constituțională de către procurorul Bogdan Licu, sprijinit de PSD, ridică o mai veche înclinație a magistraților care au afinități politice, chiar dacă nu sunt neapărat membri ai unui partid, https://romania.europalibera.org/a/magistrati-, 29 aprilie, 2022. Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art. 4: (1) În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu judecătorii și procurorii nu trebuie să fie influențați de doctrine politice.(2) Judecătorii și procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formațiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formațiunile politice și nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.(3) Judecătorii și procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcție publică cu caracter politic. Magistratul trebuie să acorde atenție sporită situațiilor de tipul următor: întâlniri regulate (socializare) cu politicieni; legături de prietenie / relații apropiate cu politicieni; participarea la diverse evenimente (lansări de cărți din domeniul juridic / nunți / botezuri / petreceri) organizate de politicieni sau la care sunt prezenţi politicieni;– în cazul deținerii unor funcții administrative de orice natură (detaşare la Ministerul Justiţiei, la alte ministere ori instituţii altele decât sistemul judiciar), magistratul trebuie să fie întotdeauna conștient că independenţa sa poate fi afectată.
Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de către magistrați poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent și imparțial. Această limitare are în vedere și participarea la demonstrații publice care, prin asocierea judecătorului sau procurorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepție a acestuia ca având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca magistrat. Având în vedere că justiția este a treia putere în stat (pe lângă puterea legislativă și cea executivă), reprezentând puterea care asigură în situații concrete echilibrul corect între diverse interese, și ținând cont de principiul supremației legii (guvernul este supus propriilor sale reguli), este preferabil ca magistrații să păstreze distanța față de politică pentru a nu fi compromiși pe plan profesional. Acest lucru înseamnă, în primul rând, că magistratul trebuie să se asigure că are o stare de spirit care îi permite să fie independent şi imparţial în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. În al doilea rând, magistratul trebuie țină cont de modul în care acțiunile sale pot fi interpretate de către publicul larg. Articolul 4 insistă, de fapt, asupra acestui aspect. Prin urmare, se recomandă cu tărie ca magistratul să evite participarea la mitinguri, sprijinirea campaniilor electorale, declarațiile publice sau orice altă acțiune de acest gen. În plus, în cazul unei prietenii sau relații apropiate cu un politician, magistratul trebuie să se asigure că persoana în cauză nu se va folosi în niciun fel de această relație în scopuri politice. Se poate întâmpla ca magistratul să primească invitații la petreceri, întâlniri, evenimente sociale sau sportive. În astfel de situații, magistratul trebuie să își pună următoarea întrebare: de ce sunt invitat? Sunt invitat pentru că dețin funcția de judecător / procuror sau pentru că cel care a lansat invitația este un prieten apropiat (din anii de școală, de exemplu)? Răspunsul la această întrebare determină atitudinea pe care trebuie să o adopte magistratul. Dar circumstanțele pot fi de așa natură încât să fie nevoie ca magistratul să păstreze o anumită distanță și să decidă să nu accepte invitații sau cadouri. În general, orice persoană și, implicit, orice magistrat are propriile sale păreri cu privire la probleme sociale, politice sau etice. Având responsabilitatea de a judeca imparțial, magistratul trebuie să fie conștient de părerile sale personale și să se distanțeze de acestea în administrarea actului de justiție. Acest material este extras din Ghidul practic de etică profesională pentru judecători și procurori realizat în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative și instituționale”, finanțat în cadrul Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014 juridice.ro/558107/magistratii-si-politica-ghid-practic-de-etica. Prin Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, le este refuzat procurorilor şi judecătorilor dreptul la grevă, iar Legea nr.54/2003 privind sindicatele, le interzice constituirea în sindicate. Incompatibilitatea se referă la situaţii limitativ determinate de legiuitor în care un magistrat – judecător sau procuror sau o instanţă în întregul ei, pot fi împiedicaţi să participe la judecarea unui proces, pentru a asigura soluţionarea obiectivă a cazului. https://www.mpublic.ro/ro/content/interdictii-si-incompatibilitati.V și
https://www.unodc.org/res/ji/import/international_standards/bangalore,_PRINCIPIILE DE LA BANGALORE PRIVIND CONDUITA JUDICIARĂ 2002 (Proiectul Codului de Conduită Judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii Justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Preşedinţilor Curţilor Supreme ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002) Traducere: Cristi Danileț – judecător. Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv. 1.2 Judecătorul trebuie să fie independent în relaţiile cu societatea în general, şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care îl are de soluţionat. 1.3 Judecătorul nu numai că trebuie să nu aibă legături nepotrivite şi să nu fie influenţat de puterea executivă şi de cea legislativă, ci trebuie să şi apară astfel în ochii unui observator rezonabil. 1.4 În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent. 1.5 Judecătorul va încuraja şi va susţine garanţiile necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile judecătoreşti în scopul de a menţine şi de a întări independenţa instituţională şi funcţională a corpului judiciar. 1.6 Judecătorul va manifesta şi va promova înalte standarde de conduită judiciară în scopul de a întări încrederea publicului în corpul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine independenţa justiţiei. Cosmin Ruscior, Judecătoare la RFI: Personal, nu susțin greva instanțelor, dar pensiile speciale trebuie reglementate mai bine, https://www.rfi.ro/justitie-117017-judecatoare-greva , 23 decembrie 2019, „Există și magistrați care nu se raliază acestei forme de grevă din sistemul judiciar.”
[19]Curtea Constituțională Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma “precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, precum şi a prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 2 din data de 3 ianuarie 2019
[20] Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României; În forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Publicat în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
[21] Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin lege organică se reglementează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. ( Art. 77: Promulgarea legii)
[22] Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
[23]Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.(Art. 93: Măsuri excepţionale)
[27]https://www.g4media.ro/breaking Vasile Dîncu a demisionat, invocând „imposibilitatea colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”.
[28] Capitolul VI din Constituție: Autoritatea judecătorească, Secţiunea 1: Instanţele judecătoreşti,Art. 124: Înfăptuirea justiţiei, Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
[29] V Curtea Constituțională , Decizia nr. 838/2009 În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Prevederea legală care stabileşte competenţa în această materie o constituie art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe”. u privire la această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie “promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme”, astfel că “nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. […] Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat”. Curtea a mai reţinut, pe de altă parte, că “interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [… ]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem”.Dec. nr. 838/2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009
[30] Procesul și execuția cuplului Ceaușescu au avut loc în circumstanțele evenimentelor revoluționare din România, desfășurate între 16 și 25 decembrie1989. https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul. La 24 decembrie 1989, printr-un decret al C.F.S.N. ,a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional .Alex Mihai Stoenescu, Triumful democrației și judecarea lui Ceaușescu. Jurnalul National. 17 octombrie 2017. “Consiliul Frontului Salvarii Nationale din Romania, constituit prin vointa poporului la 22 decembrie 1989, ca organ suprem al puterii de stat:[. . . .]Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional, care sa precedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Urgenta este impusa de dorinta, in acest sens, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei; 24 decembrie 1989. Curtea europeană consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural. Alături de cele dezvoltate anterior, trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”, cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice, Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate! Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective , o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. (https://dorin.ciuncan.com/documentare/ancheta-aprofundata-si-eficienta-dreptul-legal)
[31] Virgil Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, 1980, p. 32, citând pe Traian Pop, Drept procesual penal, Cluj, 1946 p. 110 sau pe V. Manzini, Trattato di diritto. . . , 1968, pp. 26-27
[32] Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.El îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. Hotărârile Consiliului în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Consiliul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.
[33] Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
The Very essence of the Convention is respect for human dignity and human freedom.
(Hotărârea din 29 aprilie 2002, Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65)
Principiul securității raporturilor juridice constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social; existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei.
Principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
Noul Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. Plecându-se de la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict, s-a ajuns la varianta aplicării directe de către instanțele penale a principiilor europene, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO , coroborată cu art. 20 din Constituție.
Principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept .
Neutralitatea este de esența justiției. Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre.
Imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, fiind apreciată ca un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume( imparțialitate subiectivă) și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă.
Esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană. Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției.
Pentru noi, chintesența raportului dintre convenție și procedura română se află inspectat în anul 2011, în Cauza Begu împotriva României. Când avocatul reclamantului a impus curții să sesizeze, să se pronunțe asupra celor mai arzătoare chestiuni existente în instanțele din țara noastră (percheziție corporală și domiciliară, procedura de anchetă având ca obiect percheziția corporală a reclamantului, necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziției corporale, arestarea preventivă a reclamantului, prelungirea arestării preventive, competența instanțelor militare, dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii, ascultarea convorbirilor telefonice, dreptul de a fi asistat de un avocat, respectarea principiului egalității armelor, caracterul public al ședințelor, motivarea deciziilor), privind încălcarea art. 5 § 2 din Convenție, a art. 5 § 3 din Convenție, a art. 5 § 4 din Convenție, a art. 6 § 1 din Convenție, a art. 6 § 2 din Convenție, a art. 6 § 3 lit. c) din Convenție , a art. 8 din Convenție, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a declarat, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenție cu privire la nemotivarea arestării preventive și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ]
Curtea hotărăște, cu 6 voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în perioada ulterioară Hotărârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001; hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ].[1]
În împrejurările specifice ale cauzei, pericolul pentru ordinea publică[2]exista în continuare. Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului.
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,
luând în considerare Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948,
considerând ca această declarație urmărește sa asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță,
considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și ca unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg,
hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminenta a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală,
Afirmând că înaltelor pârți contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarității, de a garanta respectarea drepturilor și libertăților definite în prezenta Convenție și protocoalele la aceasta și că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenție au convenit asupra celor ce urmează:
ARTICOLUL 1 Obligația de a respecta drepturile omului
Înaltele parți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.
Titlul I: Drepturi și libertăți
ARTICOLUL 2 Dreptul la viată
1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
ARTICOLUL 3 Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
ARTICOLUL 4 Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamitați care amenință viată sau bunăstarea comunității;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.
ARTICOLUL 5 Dreptul la libertate și la siguranță
1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțata, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fuga după săvârșirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâta pentru educația să sub supraveghere sau despre detenția să legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată întru-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta să statueze întru-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea să dacă deținerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.
Prin Legea nr. 345/2004 se aprobă retragerea rezervei formulate de România la art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950, care a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.
ARTICOLUL 6 Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și intru-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovata până ce vinovăția va fi legal stabilită.
3.Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el si, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
ARTICOLUL 7 Nici o pedeapsă fără lege
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
ARTICOLUL 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesara pentru securitatea națională, siguranța publica, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
ARTICOLUL 9 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranța publica, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
ARTICOLUL 10 Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, integritatea teritoriala sau siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedică divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
ARTICOLUL 11 Libertatea de întrunire și de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai politiei sau ai administrației de stat.
ARTICOLUL 12 Dreptul la căsătorie
Începând cu vârsta stabilita prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se casatori și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.
ARTICOLUL 13 Dreptul la un recurs efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
ARTICOLUL 14 Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurata fără nici o deosebire bazata, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau sociala, apartenenta la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.
ARTICOLUL 15 Derogare în caz de stare de urgență
1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractanta poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura stricta în care situația o cere și cu condiția ca aceste masuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
2. Dispoziția precedenta nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3, art. 4 § 1 și art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste masuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou deplin aplicabile.
ARTICOLUL 16 Restricții ale activității politice a străinilor
Nici o dispoziție a art. 10, 11 și 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltele părți contractante să impună restrângeri activității politice a străinilor.
ARTICOLUL 17 Interzicerea abuzului de drept
Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.
Restrângerile care, în termenii prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
Nici o dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte.
. . . .
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, întru-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, hotărâte să ia noi măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi și libertăți prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare convenția), au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 11. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; și
c) sa ceara să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceasta autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în § 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naționala.
Articolul 21. Orice persoană declarata vinovata de o infracțiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în prima instanța de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
Articolul 3 Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
Articolul 41. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile §ui precedent nu împiedica redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenție.
Articolul 5 Soții se bucura de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedica statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor.
. . .
Articolul 71. Statele părți considera art. 1 – 6 ale prezentului protocol ca articolele adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se aplică în consecința.
2. Totuși, dreptul la recursul individual, recunoscut printr-o declarație făcută în virtutea art. 25 al convenției, sau recunoașterea jurisdicției obligatorii a Curții, făcută printr-o declarație în virtutea art. 46 din convenție, nu se va exercita în ceea ce privește prezentul protocol decât în măsura în care statul interesat va fi declarat ca recunoaște respectivul drept sau ca accepta respectiva jurisdicție pentru art. 1 – 5 din protocol….
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deși – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispozițiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege”.
Sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).
Excepția de neconstituționalitate privește numai dispozițiile art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I § 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.”
Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911 și ale art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reținând (în §§ 14-20 și 22-24) că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.
Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea amenințări și să supravegheze elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secțiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi și Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.
Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. [4], având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.
Faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viață privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112,; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).
În speță, dacă nu se contesta faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte că fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61-63).
Totuși, trebuie constatat faptul că infracțiunea de contrabandă cu țigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicațiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracțiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, și nu la contrabanda cu țigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziții drept un temei legal al ingerinței, dacă sunt avute în vedere circumstanțele în care a avut loc contrabanda cu țigări, și anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a țării.
Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe.
Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de aceasta ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată .
În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă sa-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauza prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (v , în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se considera lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.
Pentru început, trebuie constatat că, în caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului . Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără că legea să prevadă vreo limita temporală (v, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încălca grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior (v , mutatis mutandis, Rupa împotriva României, 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
[4] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.
Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, așadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauza; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (v, per a contrario, Kruslin § 34).
O persoana ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare și care a fost trimisă în judecată că urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorități judiciare independente și imparțiale.
Articolul 91 1 -5 C. pr. pen. nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 91 1 -5 C. pr. pen.
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate .
Simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (v, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).
Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare. Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.
Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass, § 52).
Din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate națională care ar fi putut să certifice realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informații, adică tocmai autoritatea care era însărcinată sa intercepteze convorbirile, să le transcrie și să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independentă și imparțialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (v, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).
Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităților. În acest sens, Curtea considera că, din moment ce exista o îndoială în ceea ce privește realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară și efectivă că aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.
Noul cadru legislativ
În prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea C.pr.pen., care impun că operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, data de un judecător .
De asemenea, din observațiile complementare ale Guvernului reiese că, de acum înainte, controlul fiabilității înregistrărilor este de competența Institutului Național de Expertiză Criminalistică, care acționează sub autoritatea Ministerului Justiției și ai cărui experți au calitatea de funcționar public, fiind complet independenți față de autoritățile competențe cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare .
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse C.pr.pen. prin legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curții Constituționale, M.Of.nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de C.pr.pen. în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifică aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de C.pr.pen. .
În lumina circumstanțelor speței, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.[1]
Articolul 3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrastează faţă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsită de relevanţă pentru analiza din perspectiva art. 3.
Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53).
Un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, menite să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoţeşte să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, să le depăşească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul ( v, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.
În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”
Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (v, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea reţine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Totuşi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel naţional care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovăţiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante faţă de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie – să asigure respectarea de către înaltele părţi contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument – îi condiţionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentă şi la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale ( v, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citată în aceasta).
Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenţi ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii, fără a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenţie, ci şi să îi permită Curţii să tragă concluzii cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului (v Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelaşi principiu, din perspectiva art. 2, v hotărârile Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).
Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o susţinere ce pune la îndoială conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la forţă care provoacă moartea de către agenţi ai statului, în circumstanţe aflate sub controlul lor,
Imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanţelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, şi anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligaţiei sale de a explica într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare desfăşurarea faptelor şi de a expune elemente care să permită respingerea susţinerilor reclamanţilor (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 şi 99-100, 26 februarie 2008, şi jurisprudenţa citată în aceasta).
Această soluţie a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situaţia persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităţilor statului şi cea a deţinuţilor, a căror stare de sănătate ţine de răspunderea statului. În cele două cazuri, persoanele în discuţie se află într-o stare deosebit de vulnerabilă faţă de autorităţi, iar evenimentele în discuţie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea ( v, mutatis mutandis, Akkum, § 211).
De această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfăşurării faptelor într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.
B. Aplicarea acestor principii în speţă 1. Prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998
Curtea se confruntă cu două versiuni divergente ale circumstanţelor prinderii reclamantului şi ale detenţiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara.
Prin urmare, sarcina sa este să îşi formeze o opinie cu privire la faptele denunţate de reclamant, analizând cu o atenţie deosebită datele ce i-au fost furnizate de părţi. i. În ceea ce priveşte prinderea reclamantului
α)Latura materială
Curtea distinge două grupuri de elemente referitoare la circumstanţele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a două dintre cele 3 declaraţii date de un martor ocular cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.
Analizând prima declaraţie din data de 28 ianuarie 1998, Curtea observă că martorul a declarat că nu este în măsură să indice cu certitudine care a fost reacţia reclamantului la sosirea poliţiştilor. Circumstanţele ce au caracterizat audierea martorului obligă Curtea să dea dovadă de prudenţă în evaluarea acestei declaraţii. În acest sens, este suficient să reamintim că martorul a fost condus la comisariatul de poliţie în acelaşi timp cu reclamantul, din motive ce rămân incerte, că a dat declaraţia în faţa ofiţerilor ce aparţineau aceleiaşi unităţi de poliţie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, şi că ulterior a fost lăsat liber.
În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie dată de martor în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara , dosarul lasă să se înţeleagă că aceasta a corespuns afirmaţiilor reclamantului, însă, deoarece Guvernul a omis să prezinte referatul cu privire la desfăşurarea şedinţei, cuvintele exacte ale acestei depoziţii rămân necunoscute.
Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatării reclamantului, în măsura în care declaraţia scrisă de martor în data de 10 mai 2000 , pe care Guvernul a omis să o comenteze, corespunde cu cea dată de acelaşi martor în faţa tribunalului judeţean cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 şi la încercările lipsite de izbândă de a le denunţa judecătorului.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept „contrar deontologiei, abuziv chiar“ comportamentul poliţiştilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. Această recunoaştere a faptelor pretinse de reclamant vine să confirme declaraţia martorului. O astfel de constatare, neurmată de o reacţie din partea organelor judiciare, este capabilă să dea naştere unei prezumţii de conivenţă sau, cel puţin, de asentiment din partea instanţelor naţionale faţă de faptele reproşate agenţilor statului din perspectiva art. 3 din Convenţie.
Declaraţiile succesive ale martorului, dintre care una confirmă fără echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte două nu o infirmă sub niciun aspect, în concordanţă cu constatarea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi internarea reclamantului, la cererea sa, în spital\\\\, după 5 zile de la prinderea sa, constituie aşadar primul grup de elemente relevante în analiza susţinerilor reclamantului.
În ceea ce priveşte al doilea grup, acesta constă în elementele cunoscute numai de poliţiştii care au participat la operaţiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacă există documente referitoare la desfăşurarea faptelor, trebuie constatat că ele sunt deţinute de organele statului pârât. Pentru a susţine afirmaţia că forţa de care au făcut uz poliţiştii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen şi a cătuşelor, ar fi trebuit ca poliţia să se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul reţinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îşi închide posibilitatea de a respinge susţinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap şi în stomac.
Conştientă de necesitatea de a da dovadă de prudenţă în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanţe, poliţia poate recurge la un anumit grad de forţă, poate utiliza gaz lacrimogen şi cătuşe pentru a imobiliza un suspect.
Mai rămâne de aflat dacă, în speţă, recurgerea la astfel de metode era indispensabilă. Curtea se cuvine să insiste în analiza sa asupra pregătirii arestării. În acest sens, ea observă că reclamantul era înscris la autorităţile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 şi că, potrivit afirmaţiilor poliţistului N.B. afecţiunea de care suferea reclamantul era cunoscută de serviciile de poliţie de mai mulţi ani.
Operaţiunea condusă de poliţie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificată, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de poliţie. Cu toate acestea, nu pare să fi fost prevăzută nicio măsură specifică pentru a preveni riscurile inerente unei operaţiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburări comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive şi a cărei capacitate de autocontrol, aşa cum precizează raportul de expertiză din 26 martie 1998, era suprimată în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forţe de poliţie mai numeroase în vederea arestării sale sau, în absenţa acestei măsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetă specială, pentru a evita să fie transportat în portbagajul maşinii de poliţie.
În ceea ce priveşte loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese că, după 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric . Totuşi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internării sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.
Astfel, omiţând să supună partea interesată unui examen medical imediat după prinderea sa şi să furnizeze informaţiile obţinute după 5 zile de la aceasta, Guvernul şi-a anulat posibilitatea de a respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte loviturile primite.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenţie.
β)Latura procedurală
În ceea ce priveşte ancheta iniţiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigaţii detaliate şi eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanţelor exacte ale prinderii reclamantului şi, dacă ar fi fost cazul, la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor, precum şi să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, § 199).
Curtea reaminteşte că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceştia nu erau independenţi prin raportare la poliţiştii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).
În ciuda stării vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezoluţia sa de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 că partea interesată nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul susţinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar să identifice alţi martori în afara poliţiştilor care să fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici să audieze martorii ce fuseseră identificaţi, pentru a stabili desfăşurarea exactă a incidentului în discuţie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului şi a omis să cerceteze dacă dosarul părţii interesate de la spitalul psihiatric din Zam conţinea precizări referitoare la susţinerile sale de rele tratamente.
Dacă din dosarul anchetei reiese că poliţiştii cercetaţi au dat declaraţii, Curtea se află în imposibilitatea de a stabili dacă procurorul a putut să îi interogheze el însuşi sau dacă era vorba de depoziţii scrise ce îi fuseseră comunicate, conform practicii obişnuite folosite atunci când sunt puşi sub acuzare poliţişti. Dosarul nu lasă să se înţeleagă nici dacă aceste depoziţii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva poliţiştilor. În plus, Curtea observă că nicio confruntare între reclamant şi aceştia nu a fost organizată, deşi relatările lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esenţiale.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 reflectă, pe de altă parte, aceste lipsuri, în măsura în care procurorul s-a mulţumit să rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fără nicio trimitere la probele ce fuseseră strânse în cadrul anchetei şi fără nicio analiză a acestora. În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmării penale, tot fără a o motiva.
În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declaraţia părţii interesate din 20 martie 1998 şi pe probe neidentificate în rezoluţia respectivă. Această anchetă este departe de a respecta cerinţele de eficienţă şi efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenţie (Sultan Öner şi alţii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata, ţinând cont de condiţiile în care s-a desfăşurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încălcarea art. 3 din Convenţie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât şi pe latura sa procedurală.
ii. În ceea ce priveşte detenţia din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara
α)Latura materială
În acest moment, Curtea trebuie să analizeze condiţiile în care reclamantul afirmă că ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. Curtea se arată deosebit de preocupată de susţinerile reclamantului, având în vedere circumstanţele ce au caracterizat prinderea părţii interesate şi starea sa psihică. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că antecedentele medicale ale reclamantului fuseseră aduse la cunoştinţa poliţiştilor de către acesta, după cum se arată în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasării sale în sala de reţinere.
În acest context, Curtea apreciază că este important să reamintească faptul că interdicţia generală enunţată la art. 3 din Convenţie le impune autorităţilor naţionale obligaţia de a veghea asupra sănătăţii şi confortului general ale unui deţinut, ceea ce presupune, printre altele, obligaţia de a-l hrăni corespunzător ( v Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).
Nu au apărut controverse între părţi cu privire la faptul că în sala de reţinere în care reclamantul a fost ţinut singurul mobilier erau nişte bănci metalice, precum şi o bară metalică a cărei destinaţie era să permită legarea cu ajutorul cătuşelor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasă a sălilor de reţinere, precum şi la practica ce consta în legarea cu cătuşe de diversele piese de mobilier a persoanelor reţinute în aceste săli .
Curtea nu consideră necesar să mai insiste asupra susţinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cărora acesta a fost lipsit de hrană în timpul nopţii şi nu a putut merge la toaletă. Curţii îi este suficient să constate faptul că reclamantul şi-a petrecut noaptea următoare prinderii sale întro sală prevăzută numai cu bănci metalice, vădit nepotrivită pentru detenţia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, şi fără niciun examen medical.
Ţinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în condiţii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie, aceasta consideră că starea de angoasă inerentă condiţiilor descrise a fost fără îndoială exacerbată de faptul că supravegherea sa a fost încredinţată unor poliţişti ce participaseră la prinderea sa.
Aceste considerente determină Curtea să constate că condiţiile în care reclamantul a fost ţinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie.
β)Latura procedurală
În ceea ce priveşte ancheta începută în urma celor două plângeri ale reclamantului prin care acesta denunţa, printre altele, condiţiile de detenţie din sala de reţinere şi, în mod special, faptul că a fost ţinut cu cătuşe întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil să ducă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns cu privire la susţinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, şi anume că această anchetă a fost lipsită de efectivitatea impusă de art. 3 din Convenţie. Referitor la acest lucru, Curtea se limitează la a constata că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 nu conţine nicio trimitere la afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile materiale de detenţie din sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara.
Pe scurt, este cazul să se constate încălcarea art. 3 din Convenţie, sub aspectul laturii sale materiale, precum şi pe latura sa procedurală, din cauza condiţiilor în care a fost ţinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 şi a ineficienţei anchetei referitoare la acestea, desfăşurată de parchetul militar teritorial.
2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 şi detenţia sa până la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Deva
Ca şi în cazul circumstanţelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea observă că versiunile părţilor în ceea ce priveşte desfăşurarea faptelor diferă sub aspecte esenţiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul susţine că utilizarea forţei la prinderea sa a fost necesară tocmai din cauza reacţiei petentului faţă de poliţişti şi că forţa folosită a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detenţiei sale la centrul de detenţie al Comisariatului Central de Poliţie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul său violent.
i. În ceea ce priveşte condiţiile prinderii
α)Latura materială
În analizarea circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curţii se dovedeşte a fi deosebit de dificilă deoarece, după cum admite şi Guvernul în observaţiile sale, autorităţile naţionale nu au efectuat investigaţii referitoare la susţinerile de rele tratamente formulate de reclamant. Prin urmare, Curtea se vede constrânsă să îşi limiteze analiza la documentele depuse de părţi la dosar, înţelegându-se faptul că va putea trage concluzii din absenţa investigaţiilor, în măsura în care elementele pe care le deţine nu îi permit să stabilească în mod clar şi neechivoc desfăşurarea faptelor contestate. 144. În speţă, Curtea observă că, astfel cum a afirmat reclamantul, după ce l-au imobilizat, poliţiştii i-au aplicat lovituri de picioare înainte să îl conducă la comisariatul de poliţie. Această versiune a faptelor, menţinută în mod constant de către reclamant în faţa autorităţilor interne, în special în depoziţiile sale în faţa procurorului din data de 11 martie 1998, este susţinută de declaraţiile celor 2 martori oculari, mama părţii interesate şi domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaraţiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevăr că i-au văzut pe poliţişti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.
Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoială credibilitatea acestor declaraţii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite că a fost folosită forţa în vederea imobilizării reclamantului şi, pe de altă parte, deoarece este imposibil, în absenţa unei anchete, să se stabilească dacă forţa utilizată cu această ocazie a fost proporţională cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmă a fost văzut de un medic chiar în ziua arestării sale preventive. Totuşi, Curtea nu este sub nicio formă convinsă de caracterul riguros şi aprofundat al examenului practicat cu această ocazie. Întradevăr, spre deosebire de situaţia altor deţinuţi, fişa acestui examen medical nu indică ora la care a avut loc. În plus, singurele menţiuni înscrise în registrul medical se referă la antecedentele medicale ale reclamantului şi constată faptul că acesta putea suporta condiţiile de privare de libertate. Astfel, nu se menţionează rezultatul exact al investigaţiilor şi nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cărora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detenţia înainte de a-l declara „apt de detenţie“. În final, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că medicul nu a precizat că l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant şi nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violenţă de pe corpul părţii interesate, lipsa menţiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstanţe precum cele ce au caracterizat reţinerea reclamantului, să infirme susţinerile acestuia.
Nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte şi concordante, aşa cum este cazul în speţă. Într-adevăr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că autorităţile naţionale sunt cele care deţin singurul mijloc de probă care ar putea să confirme sau să infirme aceste susţineri, şi anume caseta video înregistrată în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probă nu i-a fost prezentat Curţii, iar explicaţia Guvernului, care susţine că ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosită ca probă în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autorităţii competente de a o distruge şi nici actul procedural care să ateste executarea acestei decizii, şi nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrării cu prinderea reclamantului prezentată la televiziune .
Curtea consideră că este cazul să reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informaţiile care ar putea confirma sau infirma susţinerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informaţii, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curţii să tragă concluzii referitoare la temeinicia susţinerilor reclamantului (Akkum şi alţii, § 209).
În speţă, având în vedere tulburările de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum şi propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat şi în ceea ce priveşte prinderea din 28 ianuarie 1998, că recurgerea la un anumit grad de forţă pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusă de reacţia părţii la încercările forţelor de ordine de a executa un mandat de aducere. Cu toate acestea, având în vedere că în speţă nu era vorba de o operaţiune inopinată şi că tulburările de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de forţele de ordine, Curtea nu îşi poate explica de ce autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivă, acţiunile poliţiştilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineaţa, îmbrăcaţi în civil, fără mandat de percheziţie sau de aducere, au determinat în mod sigur o creştere a nivelului de tensiune, făcând astfel previzibilă opoziţia reclamantului.
Tocmai din cauza acestui comportament iniţial al poliţiştilor, în speţă, reacţia ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forţa folosită în timpul intervenţiei nu a fost excesivă sau disproporţionată (v, per a contrario, Abdulkadir Aktaş împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).
Incidentul în cauză a fost menţionat de instanţele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzaţia de trafic de mercur şi cea de ultraj verbal. Or, hotărârile instanţelor naţionale nu reuşesc să convingă asupra proporţionalităţii forţei utilizate de organele de poliţie deoarece, pe de o parte, măsurile luate de poliţişti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altă parte, probele ce au stat la baza declarării reclamantului ca vinovat de infracţiunea de ultraj nu au fost precizate.
În aceste condiţii, în lipsa unei anchete oficiale şi efective cu privire la susţinerile reclamantului, astfel cum recunoaşte Guvernul în observaţiile sale, Curţii îi este imposibil să stabilească dacă forţa utilizată a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de reclamant.
Situaţia ar fi putut fi alta dacă reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma căruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricăror urme de violenţă pe corpul său. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care să poată respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte caracterul excesiv al forţei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât să constate temeinicia capătului de cerere.
În decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept abuzive acţiunile poliţiştilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, această constatare confirmă nu numai realitatea faptelor susţinute de partea interesată, ci şi lipsa de proporţionalitate dintre intervenţia forţelor de ordine şi opoziţia manifestată de reclamant.
Aceste motive îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona în sensul că, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forţă, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violenţă ce constituie tratamente inumane. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.
β)Latura procedurală
În decizia sa asupra admisibilităţii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat că reclamantul denunţase de mai multe ori autorităţilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fără ca acest lucru să determine o anchetă în acest sens.
Lipsa totală de reacţie a autorităţilor sesizate cu pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fără nicio îndoială, o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale.
ii. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva
α)Latura materială
Relele tratamente denunţate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului „T“ timp de cel puţin 16 zile şi prin legarea lanţurilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Poliţie din Deva. În plus, reclamantul se plânge că nu a primit îngrijiri medicale adecvate stării sale de sănătate. În fine, el susţine o încălcare distinctă a art. 3 din Convenţie din cauza prezentării sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare.
Informaţiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara îi permit Curţii să stabilească faptul că, în lunile martie şi aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Poliţie din Deva, reclamantul a fost supus unei sancţiuni cu izolarea celulară pentru 25 de zile, măsură însoţită de fiecare dată de imobilizarea sa cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare. Din această adresă mai reiese că ambele măsuri în discuţie i-au fost aplicate reclamantului ca sancţiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioară.
De asemenea, în timpul detenţiei sale la comisariatul de poliţie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cătuşelor la mâini sau al lanţurilor la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“ . Pe de altă parte, Curtea observă că, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fi avut picioarele şi mâinile legate cu ajutorul dispozitivului „T“ în timpul celor 81 de zile petrecute în detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva şi că Guvernul nu a comentat acest document.
Din moment ce elementele de probă susţin la prima vedere versiunea prezentată de reclamant, Curtea consideră că Guvernului îi revine obligaţia de a preciza care au fost măsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum şi durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi făcut necesară imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numărul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanţuri. În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul că, în cauza de faţă, îi este suficient să constate că măsurile de constrângere în discuţie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o dată, dar şi pe perioade lungi în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.
Curtea consideră a fi un fapt cert faptul că, în perioada incriminată, reclamantul a fost plasat în izolare celulară timp de 25 de zile şi că a fost imobilizat de mai multe ori şi timp de mai multe zile cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare, precum şi cu ajutorul dispozitivului „T“. În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea consideră de asemenea un lucru deja stabilit faptul că, în prezentările sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, în cadrul şedinţelor de judecată, reclamantului i s-a impus să poarte lanţuri la picioare şi cătuşe.
În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătuşelor şi a altor instrumente de constrângere cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce priveşte art. 3 atunci când ea este legată de o detenţie legală şi nu este însoţită de utilizarea forţei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).
Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă nu s-a depăşit, în ceea ce priveşte utilizarea forţei, gradul de proporţionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, §§ 140-145, CEDO 2007-…). În ceea ce priveşte analiza necesităţii de a imobiliza persoanele deţinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanţă deosebită circumstanţelor fiecărei speţe în parte şi se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).
Curtea constată mai întâi că, potrivit afirmaţiilor Guvernului, izolarea celulară şi imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sancţiuni, în special pentru faptul că a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulă, pentru că a proferat ameninţări împotriva celorlalţi deţinuţi, pentru că a lovit în uşă şi că a scos ţipete.
Totuşi, Curtea reaminteşte că tratamentul denunţat ca fiind contrar art. 3 din Convenţie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cătuşelor, dar şi în utilizarea lanţurilor la picioare pe o perioadă de timp care, în mod evident, a depăşit cele 25 de zile de izolare celulară impuse reclamantului.
Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, ar fi făcut necesare izolarea şi imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fişele medicale întocmite cu aceste ocazii, deşi a susţinut în observaţiile sale că reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celulară. Omiţând să trimită aceste documente, Guvernul şi-a suprimat încă de la început posibilitatea de a dovedi că măsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia şi că perioada în care au fost aplicate aceste măsuri nu depăşise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.
În orice caz, admiţând chiar că, din cauza tulburărilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut să se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveşte necesitatea de a-l imobiliza. Întradevăr, ea consideră ca lipsită de relevanţă justificarea întemeiată pe necesitatea de a-i proteja pe codeţinuţi împotriva manifestărilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celulară ar fi fost mai mult decât suficientă în acest scop.
Dacă reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoană, astfel cum susţine Guvernul, Curtea remarcă faptul că plasarea în izolare celulară şi imobilizarea părţii în cauză, în lipsa unui examen medical prealabil care să permită stabilirea compatibilităţii stării sale psihice cu o astfel de măsură şi, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viaţa în detenţie, departe de a se dovedi necesare, ridică o problemă distinctă în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Convenţie.
Autorităţile au obligaţia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor şi, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenţie (Kudła împotriva Poloniei [MC], § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, § 111, CEDO 2001-III).
Rreclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburări de personalitate care, conform raportului de expertiză psihiatrică din 26 martie 1998 al Laboratorului judeţean de medicină legală din Hunedoara, presupuneau „o diminuare a câmpului conştiinţei“ şi „o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial“, care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste condiţii, discernământul său era diminuat. Or, atât existenţa tulburărilor de personalitate la reclamant, cât şi modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autorităţi cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 .
Reclamantul a fost plasat în izolare celulară şi imobilizat de două ori pentru o perioadă totală de cel puţin 25 de zile, fără ca autorităţile să fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveşte expertiza psihiatrică din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop să stabilească dacă reclamantul avea discernământ, în contextul faptelor de care era acuzat.
În plus, niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecută în izolare celulară. Dimpotrivă, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara reiese că singurele persoane autorizate să îl viziteze pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute.
Având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburările comportamentale care s-au manifestat imediat după arestarea sa preventivă şi care ar fi putut să pună în pericol propria persoană a reclamantului, autorităţilor le revenea sarcina de al supune de îndată unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stării sale psihice cu detenţia, precum şi măsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul său special.
În ceea ce priveşte perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri, Curţii îi este suficient să constate că Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această măsură.
Guvernul nu a încercat nici să dovedească necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfăţişărilor sale la Tribunalul Judeţean Hunedoara cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. În ceea ce o priveşte, Curtea ar fi pregătită să admită că antecedentele medicale ale reclamantului dădeau motive de îngrijorare faţă de existenţa unui risc de violenţă şi că, în aceste circumstanţe, utilizarea cătuşelor nu ridică o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, în lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, ea consideră că acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoţea pe reclamant şi că, prin urmare, recurgerea la lanţuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mişcării părţii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.
Guvernul nu a arătat motivele relevante capabile să convingă că, în speţă, măsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea părţii interesate timp de cel puţin 25 de zile cu ajutorul cătuşelor şi lanţurilor, precum şi păstrarea prelungită a lanţurilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Convenţie.
Curtea se arată în mod deosebit preocupată de utilizarea lanţurilor, în ciuda consensului care există la nivel european în ceea ce priveşte caracterul din punct de vedere obiectiv inuman şi degradant al acestor mijloace de constrângere (v în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadă atât de lungă, însoţite de situaţii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spăla şi cea de a-şi satisface nevoile fiziologice fără ajutorul altor persoane şi provocând dureri acute, aceste măsuri trebuie calificate, în opinia Curţii, drept tratament inuman. Fără îndoială, consecinţele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihică vulnerabilă a reclamantului, precum şi de expunerea părţii interesate în public, în faţa instanţei, cu picioarele legate cu lanţuri.
Pe de altă parte, omiţând să îl supună pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilităţii stării sale psihice cu detenţia, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile care le sunt impuse de art. 3 din Convenţie în materie de protecţie a sănătăţii şi a confortului persoanelor deţinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stării lor.
Rezultă că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor ce au caracterizat detenţia reclamantului la Comisariatul de Poliţie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.
β)Latura procedurală
Guvernul i-a reproşat reclamantului, încă din stadiul analizei iniţiale a admisibilităţii, că a omis să aducă la cunoştinţa parchetului competent doleanţele sale referitoare la condiţiile materiale de detenţie impuse în Comisariatul de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).
Curtea apreciază că poate să revină asupra argumentului iniţial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la această parte a cererii, având în vedere legătura strânsă pe care argumentul îl prezintă cu temeinicia acestui capăt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie. Printre numeroasele petiţii pe care reclamantul le-a adresat autorităţilor pentru a denunţa condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Preşedintele Republicii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Curtea mai observă că Codul de procedură penală român obligă foarte clar procurorul să facă cercetări cu privire la susţinerile de rele tratamente şi de tortură, chiar şi în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când află prin orice mijloace că a fost comisă o astfel de infracţiune. Or, în speţă, deşi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputaţilor şi Preşedintele Republicii au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală, parchetul nu a pornit nicio anchetă pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzaţii de rele tratamente cu care a fost sesizat şi, dacă ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.
Curtea apreciază că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie şi sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reacţie a organelor de urmărire penală faţă de susţinerile reclamantului referitoare la condiţiile materiale ale detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 coroborat cu art. 13 din Convenţie
Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susţinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanţă care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire şi invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie.
În contextul susţinerilor de încălcare a art. 3 din Convenţie, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce ţin de inexistenţa, de nelegalitatea sau de ineficienţa procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenţie, ale cărui garanţii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, § 102, CEDO 2000-XII).
Curtea va analiza acest capăt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Articolul 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, astfel cum le consfinţeşte aceasta. Consecinţa acestei prevederi este, aşadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanţa naţională competentă să fie sesizată cu conţinutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenţie, şi să ofere reparaţia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligaţiei ce rezultă din art. 13 variază în funcţie de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenţie. Totuşi, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât şi în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât (Aydın împotriva Turciei, s, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).
Când un individ formulează o pretenţie cu aparenţă de veridicitate, referitoare la acte de violenţă contrare art. 3 din Convenţie, noţiunea de cale de atac efectivă presupune, pe lângă o anchetă aprofundată şi efectivă de tipul celei pe care o impune art. 3 din Convenţie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi plata eventuală a unei despăgubiri.
În baza probelor aduse în speţă, Curtea a considerat statul pârât ca fiind răspunzător, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia reţinerilor sale din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, precum şi în perioada detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva din 28 până la 29 ianuarie 1998 şi din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enunţate de reclamant în această privinţă pot, aşadar, „să fie susţinute“ în sensul art. 13 (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, § 83). Autorităţile aveau, aşadar, obligaţia de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliţiei.
Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcarea procedurală a art. 3 din Convenţie cu privire la fiecare dintre incidentele denunţate de reclamant. Prin urmare, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă, în aceste circumstanţe, o acţiune civilă în despăgubiri îndreptată împotriva autorilor relelor tratamente denunţate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivă, în sensul pe care art. 13 din Convenţie îl dă acestei noţiuni.
În rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însăşi realitatea faptelor denunţate de reclamant. Rămâne de văzut dacă această constatare ar fi putut fi răsturnată în cadrul unei acţiuni civile în despăgubiri.
Curtea reaminteşte că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenţi ai statului român şi că a statuat că, deşi instanţele civile nu sunt ţinute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanţa acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanţei civile este atât de mare încât o acţiune civilă separată ar fi fost iluzorie şi teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar şi cele mai convingătoare probe (Cobzaru, 83).
Guvernul nu aduce niciun element capabil să ducă la o altă concluzie. Întradevăr, nicio hotărâre a instanţelor civile care să infirme constatările de neîncepere a urmăririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reproşate unui poliţist nu a fost supusă atenţiei Curţii.
Calea civilă indicată de Guvern nu are caracterul efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie.
Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia preliminară a Guvernului şi pentru a constata încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.
IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 din Convenţie
A. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1
Reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat şi deţinut nelegal, fără a exista motive plauzibile de a considera că era necesar să fie împiedicat să fugă după comiterea unei infracţiuni. Această nerespectare a legii se referă la prinderea sa din data de 28 ianuarie şi la două fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său fără mandat de percheziţie şi replierea lor în exteriorul apartamentului după ameninţările proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a părăsi în mod liber propriul domiciliu; şi b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizează atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bază motive plauzibile de a-l suspecta că ar fi comis o infracţiune. Reclamantul arată că nu a fost emis niciun mandat pentru reţinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încălcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care să reiasă că ar fi fost comisă o infracţiune la data de 28 ianuarie 1998 şi, pe de altă parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisă nicio infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., decât poate de către poliţia însăşi. Întradevăr, ameninţările verbale proferate de reclamant nu constituiau o infracţiune, ci o reacţie la o infracţiune comisă de poliţişti, care în acel moment se aflau în apartamentul său. Aceste fapte nu puteau constitui o infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., care defineşte infracţiunea flagrantă ca o infracţiune descoperită în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrării în forţă a poliţiştilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale să comită nicio infracţiune, deoarece dormea.
În ceea ce priveşte lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea constată în primul rând că art. 143 şi 144 C.pr.pen., care stabilesc cadrul procedural, printre altele, şi drepturile şi obligaţiile poliţiei, definite în Legea nr. 26/1994, îi permit acesteia să reţină în custodie o persoană bănuită, pe baza unor indicii concludente, că ar fi comis o infracţiune. Începutul şi sfârşitul reţinerii trebuie indicate în ordonanţele de începere şi încetare a reţinerii. Or, Curtea constată că reclamantul a fost reţinut de pe 28 până pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonanţe, contrar cerinţelor art. 144 C.pr.pen. şi, aşadar, cu încălcarea căilor legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.
De asemenea, ea constată că din elementele depuse de părţi la dosar reiese că faptele desfăşurate în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmărea să îl aducă pe reclamant în faţa organelor de anchetă în legătură cu incidentul din 28 ianuarie 1998 . Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilă numai din cauza modului în care a fost condusă operaţiunea de executare a mandatului de aducere de către forţele de poliţie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele două episoade de care se plânge reclamantul. 199. Curtea observă că, la data evenimentelor, art. 183 şi 184 C.pr.pen. nu le permiteau autorităţilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără un mandat de percheziţie.
Prin urmare, prinderea cu forţa a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare şi după intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său, precum şi rămânerea lor în faţa apartamentului timp de mai multe ore, au încălcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.
În ceea ce priveşte mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineaţa zilei de 11 martie, Curtea observă că în afară de enumerarea infracţiunilor de care era acuzat reclamantul şi de faptul că pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el sa limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publică dacă ar fi fost lăsat în libertate, fără a susţine în mod concret această afirmaţie, în ciuda cerinţelor art. 146 şi 148 C.pr.pen..
În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că a avut loc „încălcarea condiţiilor legale“, atât la reţinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât şi la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie.
B. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie
Curtea observă că în capătul de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 5 § 3 din Convenţie ridică în speţă două întrebări distincte: în primul rând, dacă procurorul care a dispus punerea în detenţie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un „magistrat“, în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacă este cazul, chestiunea de a şti dacă controlul judiciar al detenţiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.
Curtea reaminteşte că a constatat deja că procurorii care erau competenţi la data evenimentelor să dispună plasarea în detenţie pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi consideraţi drept „magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (v Cauza Pantea, §§ 238-239).
Aşadar, rămâne de văzut dacă un control judiciar al detenţiei reclamantului a avut totuşi loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.
Reclamantul a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din 11 martie 1998. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oară în faţa unui judecător la data de 3 iunie 1998, când a început procesul său, însă problema temeiniciei detenţiei sale a fost analizată de Judecătoria Deva pentru prima oară la data de 29 iulie 1998. Durata totală a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, aşadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerinţele §ui 3 al art. 5 din Convenţie (Cauza Pantea, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.
C. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie
Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinţa art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea apreciază că nu se mai ridică nicio altă întrebare distinctă din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie.
D. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 5 din Convenţie
Paragraful 5 al art. 5 din Convenţie este respectat atunci când se poate cere reparaţie pentru o privare de libertate luată şi executată în condiţii contrare §§ 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparaţie enunţat la § 5 presupune aşadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.
Prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obţinerea unei reparaţii pentru o detenţie contrară Convenţiei, în lipsa unei soluţii de achitare sau a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părţii interesate (Cauza Pantea, §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea nu distinge în speţă niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.
Prin urmare, Curtea constată că art. 5 § 5 din Convenţie a fost încălcat.
V. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5
În materie de privare de libertate, garanţia prevăzută de art. 5 § 4 din Convenţie are întâietate faţă de cea prevăzută de art. 13 din Convenţie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, §§ 126 şi 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, § 145, 27 septembrie 2007). Curtea nu consideră necesar în speţă să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerinţelor mai puţin stricte ale art. 13 din Convenţie.
VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
Reclamantul susţine că ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil şi încălcări ale drepturilor apărării. El invocă art. 6 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termenrezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (…)
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)
b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (…) ”
Cum cerinţele §§ 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (v, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49).
Articolul 6 din Convenţie are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în faţa unei „instanţe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzaţi[ei]“, însă din aceste dispoziţii nu rezultă că fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerinţele art. 6 din Convenţie, în special cele din § 3 al acestuia, pot şi ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (v, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).
Modalităţile de aplicare a art. 6 §§ 1 şi 3 c din Convenţie în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenţie – dreptul la un proces echitabil – a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (v, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, şi
În ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, această chestiune intră în primul rând sub incidenţa regulilor dreptului intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competenţa Curţii prin Convenţie constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (v, printre altele, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).
Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepţii, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate întrun mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor ( v Saïdi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).
Dacă îi recunoaşte oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător (…)“, art. 6 § 3 c) din Convenţie nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curţii constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerinţele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenţia are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective“ şi că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, şi Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).
Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficienţă a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţă de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistenţă judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenţie nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, şi Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).
Curtea observă că partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referă în primul rând la declaraţiile poliţiştilor M.B. şi M.R., implicaţi în prinderea părţii la data de 28 ianuarie 1998, şi la un proces-verbal de infracţiune flagrantă, în timp ce şi I. Şelaru fusese audiat. Nu a fost administrată nicio altă probă, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaşte acuzaţiile aduse împotriva sa şi în ciuda susţinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de poliţişti în momentul prinderii sale şi cu ocazia interogatoriului său.
Curtea mai observă nerespectarea legislaţiei interne într-una dintre probele decisive, şi anume în procesul-verbal de flagrant delict .
Considerentele condamnării pentru ultraj se referă numai la acuzaţiile poliţiştilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu excepţia lui S, a cărui mărturie nici măcar nu este menţionată în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afară de organele de poliţie, nici mama reclamantului, nici avocata numită din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii părţii interesate, nici vecinii. Instanţele nu şi-au motivat în niciun mod această decizie.
În decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a constatat caracterul defectuos al anchetei şi comportamentul abuziv al poliţiştilor, însă s-a mulţumit să afirme că aceste fapte nu ar putea readuce în discuţie vinovăţia reclamantului. Curtea găseşte regretabil faptul că cea mai înaltă instanţă română a omis să tragă concluzii din propriile constatări din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.
Până la data de 29 iulie 1998 , reclamantul a fost asistat succesiv de mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare şedinţă de judecată. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, intervenţia acestor avocaţi s-a limitat la prezenţa lor fizică în timpul depoziţiilor reclamantului în faţa poliţiei şi a parchetului. Niciunul dintre aceşti avocaţi nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici după declaraţiile acestuia, şi nu i-au permis reclamantului să aibă acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasă să se înţeleagă că avocaţii prezenţi în timpul urmăririi penale cunoşteau oricât de puţin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaşte acest lucru.
Astfel, pe întreaga durată a instrumentării dosarului şi chiar după începerea procesului, şi până la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenţă juridică, nici de o apărare efectivă din partea unui apărător.
De altfel, Curtea observă că, cu excepţia şedinţei din data de 29 iulie 1998 şi a apelului în faţa Curţii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat să fie reprezentat pe toată durata procesului de către avocaţi numiţi din oficiu, de fiecare dată altul, al căror rol pare să se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.
În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a unit cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de apărare efectivă asigurată de apărătorul reclamantului, considerând că întrebarea dacă autorităţile naţionale erau sau nu obligate să intervină din oficiu pentru a asigura o apărare efectivă şi, deci, dacă reclamantul era scutit de epuizarea căilor de atac interne, ţinea de analiza pe fond a cererii.
Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, în speţă, statul avea obligaţia de a se asigura că reclamantul dispune de o asistenţă efectivă.
Este adevărat că reclamantul nu a informat instanţa despre dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării, aşa cum în mod corect subliniază Guvernul.
Comportamentul reclamantului nu putea, în speţă, să exonereze autorităţile de obligaţia lor de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării acuzatului. Într-adevăr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datorată, pe de o parte, afecţiunii sale psihice şi, pe de altă parte, condiţiilor în care s-au desfăşurat arestările şi detenţia sa, condiţii ce au fost denunţate instanţelor, cât şi carenţele vădite ale avocaţilor numiţi din oficiu, obligau autorităţile interne să intervină. Or, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat măsuri pentru a-i garanta acuzatului o apărare şi o reprezentare eficiente.
Din acest motiv, trebuie respinsă excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.
Curtea subliniază, in fine, importanţa pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor precum şi sensibilităţii crescute a publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteşte şi faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).
Curtea nu poate ignora anumite incidente apărute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încă şi care erau susceptibile să influenţeze percepţia publicului în ceea ce priveşte persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesată şi cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovăţia sa . În ceea ce priveşte imaginile difuzate la televizor, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în ciuda invitaţiei ce i-a fost adresată, Guvernul a omis să formuleze comentarii în ceea ce priveşte originea înregistrării aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea consideră la fel de surprinzător faptul că înregistrarea video efectuată de colonelul N., menţionată în depoziţia poliţiştilor M.B. şi M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judeţean Hunedoara în stabilirea vinovăţiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui poliţist, nu se afla nici măcar în dosarul acestei instanţe .
Curtea apreciază că ansamblul dificultăţilor menţionate a avut în speţă un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apărării, încât principiul procesului echitabil, enunţat la art. 6 din Convenţie, a fost încălcat. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se pronunţe separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.
Prin urmare, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie.
VII. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său din cauza pătrunderii poliţiei în domiciliul acestuia în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 şi invocă în acest sens art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Afirmaţiile Guvernului sunt contrazise fără urmă de îndoială de documentele aflate în posesia sa. Întradevăr, atât parchetul, cât şi instanţele au admis că poliţia pătrunsese în apartamentul reclamantului . De asemenea, ea constată că nu a fost emis niciun mandat de percheziţie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerinţă lipsită de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.[2]
Curtea notează că faptul că reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona claviculară.
Pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).
Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţa competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000). În principiu, atunci când în speţa au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naţionali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).
În speţă, Curtea de Apel Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect despre aceste fapte.
Cercetările făcute de Parchetul Militar Craiova împotriva poliţiştilor învinuiţi de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusă de aceea a Curţii de Apel Piteşti. Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că poliţiştii nu avuseseră intenţia de a-l agresa pe reclamant atunci când au încercat să îl împiedice să fugă. Or, această concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmată de Tribunalul Militar Timişoara, cu motivarea că ancheta era incompletă. În acelaşi timp instanţa a solicitat Parchetului completarea urmăririi penale.
Cu toate acestea, fără a efectua cercetările dispuse de instanţa, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor . Ca atare, Curtea nu poate reţine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002.
Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.
Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti. Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).
Reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4-5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.
În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă care să le dovedească.
Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie.
Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat în această privinţă.
Atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliţiei sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (…) [în] Convenţie”, impune, în consecinţa, existenţa unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, § 131).
Curtea observă că în speţa s-a efectuat o anchetă. O dată stabilit acest lucru, mai rămân de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost desfăşurată şi caracterul ei „efectiv”.
Pentru ca o anchetă privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenţii statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competenţe să desfăşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (v, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (v, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).
Independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta în privinţa poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. În această privinţă, ea arată că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la data faptelor, făcând parte din structura militară, având la bază principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare, se bucură de toate privilegiile în materie şi răspund pentru încălcarea regulilor de disciplină militară.
O instanţă naţională a considerat, printr-o decizie definitivă, că ancheta a fost incompletă şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicându-i acestuia cercetările care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o nouă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală. Aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetările dispuse de către instanţa militară pentru a completa ancheta.
Or, Curtea apreciază ca foarte uimitor faptul că Parchetul Militar Craiova nu a luat în considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, indicaţiile date la 25 mai 2001 de către Tribunalul Militar Timişoara.
Autorităţile nu au desfăşurat o anchetă aprofundată şi efectivă în ceea ce priveşte afirmaţiile credibile ale reclamantului, conform cărora el a fost supus unor rele tratamente de către poliţişti.
În consecinţa, Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.[3]
Principiile generale în materie de obligaţii pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie şi utilizarea, de către funcţionarii statului, a forţei letale sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 126–128 şi 130).
Curtea reaminteşte responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenţie pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele funcţionarilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). Poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, şi Makaratzis, §59 in fine).
În acest sens, Curtea reaminteşte că a decis, într-un cauză privind o operaţiune a poliţiei care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave şi o infirmitate fizică şi psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc şi a muniţiei (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere „prin lege” nivelul de protecţie a dreptului la viaţă impus în societăţile democratice contemporane în Europa (Soare şi alţii, citată anterior, pct. 132).
În speţă, Curtea observă că majoritatea prevederilor relevante ale Legii nr. 17/1996, evocate în hotărârea Soare şi alţii, erau încă în vigoare la momentul respectiv şi că legile nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei) şi 295/2004 (privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor) nu au adus nicio modificare semnificativă a cadrului legislativ deja existent .
La fel ca în hotărârea Soare şi alţii, legislaţia naţională nu conţinea, la momentul faptelor, nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie, şi că aceasta nu includea nicio recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză.
În speţă era vorba despre o operaţiune poliţienească în care poliţistul a trebuit să reacţioneze fără a se pregăti (v, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71–72, CEDO 2000–XII) şi, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (v, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, § 86, CEDO 2000–III). Totuşi, Curtea subliniază faptul că reacţiile spontane ale poliţistului trebuiau să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.
Lipsa unor reguli clare poate explica reacţia poliţistului A.S., care a tras un foc de armă în direcţia lui A. Cobzaru pentru a-l prinde, deşi acesta nu era, în mod clar, înarmat. Poliţistul a acţionat astfel în mod total autonom luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucţie corespunzătoare (v, mutatis mutandis, Makaratzis, §70).
În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima frază a art. 2 § 1 din Convenţie, autorităţile române nu făcuseră, la momentul faptelor, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în situaţiile – precum cea din prezenta cauză – privind recurgerea la o forţă letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.
[1] CEDO, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007
[2] Rupa împotriva României, Hotărârea din 16 decembrie 2008, definitivă 16 martie 2009, M. Of. nr.
562 din 10 august 2010 , https://hudoc.echr.coe.int
[3] Barbu Anghelescu împotriva României, Hotărârea din 5 octombrie 2004, nr. 46.430/99, M. Of. nr. 422 din 19 mai 2005
Curtea observă în continuare că se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieţii fiului reclamantului. Totuşi, reaminteşte că, în general, nu are obligaţii în raport cu constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare ţinând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].
Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Curtea reaminteşte că o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naştere la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităţilor, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit respingerea susţinerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII, şi Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].
Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenţie, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar” şi că era „strict proporţională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie.
În speţă, reclamantul susţine, într-o declaraţie detaliată şi coerentă, că poliţistul i-a ucis fiul cu un glonţ tras de la mică distanţă în curtea casei lor şi a întârziat apoi foarte mult în a-l transporta la spital. Acesta susţine că l-a văzut pe fiul său prăbuşindu-se la pământ, la trei metri de uşa de la intrare a casei, rănit la nivelul gâtului, şi că poliţistul A.S. îl ţinea de braţul stâng în timp ce îşi punea arma deoparte. Curtea consideră că reclamantul a făcut tot ceea ce îi stătea în putere pentru a-şi susţine prima facie capătul de cerere. Acesta nu avea obligaţia şi nici nu era, de altfel, în măsură să prezinte probe mai tangibile, întrucât aceste probe, în cazul în care existau, nu se puteau afla decât în posesia autorităţilor interne (v, mutatis mutandis, Mansuroğlu, §84). Prin urmare, îi revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la originea decesului lui Adrian Cobzaru, survenit în urma unui foc de armă tras de poliţistul A.S.
Potrivit Guvernului, fiul reclamantului a fost atins, în mod accidental, de un glonţ la nivelul gâtului, în cursul acţiunii poliţieneşti desfăşurate de poliţistul care încerca să-l aresteze. Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie examinată din perspectiva art. 2 § 2 lit. b) din Convenţie.
În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că părţile sunt de acord că autorul focului de armă a fost poliţistul. Versiunile lor diferă în privinţa circumstanţelor în care poliţistul a provocat moartea fiului reclamantului. În acest sens, Curtea constată că instanţele interne nu au stabilit nici distanţa reală a focului de armă, nici traiectoria sa (supra, pct. 30–31).
Aceasta observă că, în versiunea Guvernului, este vorba despre un act involuntar al poliţistului, ceea ce contrazice afirmaţia potrivit căreia poliţistul, după ce a văzut silueta fiului reclamantului, ar fi vizat o zonă nevitală a corpului tânărului, ceea ce înseamnă că luase în considerare riscul de a-i pune viaţa în pericol. Acest lucru nu este în concordanţă cu concluziile la care a ajuns parchetul în ordonanţa din 11 octombrie 2007, în care se sugerează că poliţistul a acţionat în legitimă apărare .
În plus, poliţistul nu a susţinut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracţiuni grave, că ar fi fost periculos şi că nearestarea sa ar fi avut consecinţe negative ireversibile (v, a contrario, Makaratzis, §§64–66). Argumentul Guvernului care evocă pericolul pe care îl putea constitui conducerea unui vehicul cu viteză excesivă şi posibilitatea ca fiul reclamantului să fi fost înarmat se bazează numai pe declaraţiile poliţistului, pe care parchetul le-a acceptat fără rezerve. De altfel, poliţistul a fost sancţionat la 14 martie 2008 de Tribunalul Bucureşti, care a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale la 11 octombrie 2007, printre altele, pe motiv de lipsă de obiectivitate a reprezentanţilor parchetului, cărora instanţa le-a reproşat că au adoptat în întregime versiunea oferită de poliţist, în lipsa unor probe în acest sens .
Tot în privinţa legitimităţii actului poliţistului, Curtea reţine importanţa acordată de instanţele interne distanţei reale şi traiectoria glonţului – aceste elemente păreau mai importante decât raportul de expertiză medico-legală care a sugerat o distanţă a focului de armă mai mică decât cea reţinută de reprezentanţii parchetului şi o traiectorie diferită a glonţului . Or, potrivit probelor de care dispune Curtea, până în prezent, nicio autoritate internă nu s-a pronunţat încă definitiv asupra acestui subiect. La acestea se adaugă, după cum au remarcat şi instanţele interne, zonele de umbră care persistă în privinţa datei reale a decesului sau necesitatea de a aduna alte probe care ar putea revela adevăratele circumstanţe ale decesului fiului reclamantului .
. În aceste condiţii, nu se poate spune dacă autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă decesul lui Adrian Cobzaru a fost provocat de cauze accidentale. Insuficienţa elementelor concrete şi a probelor împiedică aprecierea Curţii cu privire la faptele în cauză întemeindu-se doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale.
. În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia decesul fiului reclamantului a fost provocat accidental de acţiunile unui poliţist care se afla în legitimă apărare. O concluzie diferită ar însemna să se admită că autorităţile pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficienţe şi să se permită autorilor unor acte potenţial letale să scape de răspunderea pe care o au.
Având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcţia fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, poliţistul nu a luat toate măsurile de precauţie suficiente pentru a-i proteja viaţa (v, mutatis mutandis, Alikaj şi alţii, §§ 66–77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forţele de ordine.
Curtea concluzionează că, întrucât autorităţile române nu au demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporţională” şi că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speţă.
Principiile generale cu privire la obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 160–166).
Curtea constată că a avut loc o anchetă, că reprezentanţii parchetului s-au sesizat în cauză şi că au investigat circumstanţele decesului fiului reclamantului. Curtea observă că parchetele au pronunţat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenţia poliţistului a fost legitimă şi, ulterior, încetarea urmării penale, în absenţa caracterului penal al acestei intervenţii. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului „efectiv” al anchetei şi a diligenţei cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007–II].
71. În acest sens, Curtea observă că urmărirea penală cu privire la circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru a început la 19 septembrie 2006 şi este încă pendinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. În această perioadă, cele două ordonanţe ale parchetului au fost anulate de instanţele interne, care au retrimis cauza în faţa parchetului cu instrucţiuni specifice privind probele care trebuie prezentate în vederea clarificării circumstanţelor decesului.
Deşi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a fost transmisă cauza la 14 martie 2008 pentru continuarea anchetei pentru omor şi elucidarea contradicţiilor anumitor elemente de probă, acesta s-a limitat, la nouă luni după data menţionată, la a-l audia pe poliţistul implicat şi pe cei patru martori şi la a delega poliţiei municipale sarcina de a continua ancheta. Inspecţia juridică a procurorilor a justificat întârzierea în continuarea anchetei prin volumul mare de lucru şi lipsa personalului. În plus, expertiza care avea drept scop stabilirea distanţei reale a focului de armă mortal nu a fost efectuată decât la trei ani după ce s-au petrecut faptele şi abia după 17 luni de la această expertiză un expert a verificat urmele suplimentare ale focului de armă.
În plus, Curtea ia în considerare constatările făcute de Tribunalul Bucureşti la 28 noiembrie 2012 potrivit cărora ancheta a avut mai multe deficienţe, în special lipsa probelor de natură să permită elucidarea circumstanţelor decesului fiului reclamantului. Din aceste elemente deduce că cea mai mare parte a elementelor de probă produse în speţă nu s-au dovedit a fi convingătoare şi că, dacă circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru ar putea fi clarificate, ar trebui să fie găsite noi probe de către parchet.
În ceea ce priveşte implicarea reclamantului în procedură, Curtea observă că, deşi art. 2 din Convenţie nu impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998‑IV). În speţă, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele sau mărturiile propuse de autorităţi (v mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, § 71, 7 iunie 2011).
Curtea observă că, la mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operaţiunea poliţienească efectuată de A.S. este încă pendinte. Curtea consideră că este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autorităţile naţionale a probelor şi stabilirea faptelor (v, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.
Curtea concluzionează că procedurile efectuate în ceea ce priveşte operaţiunea poliţienească din 19 septembrie 2006 nu pot reprezenta o anchetă rapidă şi eficientă. Autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art. 2 din Convenţie. În consecinţă, s-a produs o încălcare a acestei dispoziţii sub aspect procedural.[1]
În Hotărârea CEDO din 6 mai 2003, Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 § 3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.
Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 916 alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispozițiilor art. 221 și 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât și inrem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreționar de către procuror, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 911 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și dacă erau necesare în vederea stabilirii situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârșit, procurorul putea dispune, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activității de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.
Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta să privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.
Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituționalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări” din cuprinsul dispozițiilor art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, și sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal ( Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, , Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008, și Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, c nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, și Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 522 din 26 iunie 2018). Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968
Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.
Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, Cauza Giuran împotriva României, §§ 32, 40)”.
În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007).
Curtea reiterează, în continuare, concluzia în cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.
Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.
Procesul a fost redeschis cu scopul de a corecta o eroare judiciară fundamentală ce declanșa consecințe nefavorabile serioase pentru inculpat. Rămâne să se analizeze mai departe dacă garanțiile procedurale ale art. 6 din Convenție erau disponibile în procedura din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reclamantul a avut ocazia să-și prezinte argumentele și să conteste argumentele prezentate de adversari în proces. În afară de acestea, reclamantul a participat la proces și a adus argumente orale. Curtea constată că nimic nu indică faptul că modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit și a evaluat probele a fost inechitabil sau arbitrar. Ca urmare, se poate concluziona doar că procedura recursului în anulare în cauză i-au pus la dispoziție reclamantului toate clauzele de protecție procedurale prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.
În condițiile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate și justiție. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[2]
Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 și 55). În condițiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare”.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condițiile legii”. Dispozițiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoană care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar aceste situații nu are semnificația unei încălcări a dreptății ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite.
Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968
Faptul că în cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar și impredictibil.
Nu poate fi reținută însă interpretarea avansată de autorul excepției, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislația penală, respectiv ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât există dispoziții care prevăd alte modalități, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală și prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanței, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mișcare acțiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susțină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susținută de autorul excepției de neconstituționalitate.
Legea penală cuprinde norme exprese și clare referitoare la actele prin care se poate pune în mișcare acțiunea penală, astfel încât nu se poate susține că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăți de înțelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audiențe specializate, și anume autorităților competente să pună în mișcare acțiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalității punerii în mișcare a acțiunii penale. CEDO a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, § 109).
Art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002).
Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă ( v, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).
Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică ( v, printre altele, Kokkinakis, , § 40, și Cantoni, , § 31).
Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).
Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (Cantoni, § 32).
În ceea ce privește interdicția de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiție a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproșa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.
În opinia Curții, chestiunea de față trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalității condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte.
Curtea este conștientă că corupția constituie o amenințare pentru supremația dreptului, pentru democrație și drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echității și al justiției sociale, denaturează concurența, frânează dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și a fundamentelor morale ale societății. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, și procedurilor penale referitoare la infracțiunile de corupție.
În speță, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanțelor interne, fie de la Curtea Supremă de Justiție, fie de la instanțele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaților societăților comerciale cu capital privat constituiau infracțiuni (v, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franței, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).
Din interdicția de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puțin a unei interpretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile, cerințele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privința unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudență prealabilă în ceea ce privește asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaților unei bănci cu cele ale „funcționarilor“ și ale „altor salariați“ ai organizațiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speță, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenței unei jurisprudențe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul și scopul acestei prevederi, care urmărește ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaților băncilor pentru fapte de luare de mită.
În consecință, chiar în calitate de profesioniști ce puteau să apeleze la sfaturile juriștilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanți, să prevadă revirimentul jurisprudenței Curții Supreme de Justiție și, așadar, să știe că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancțiune penală (a contrario, Cantoni, § 35, și Coëme și alții, § 150).
Instanța de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale . Instanța de recurs nu a înțeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanții întruneau condițiile necesare pentru a fi recunoscuți drept autori ai infracțiunii, confirmând astfel interpretarea instanței de apel.
Înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizațiile prevăzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic și economic al statului pârât, așa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituțională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituționalitatea acestei noi legi.
În definitiv și ținând cont în special de titlul însuși al art. 145 din Codul penal (care definește noțiunea „obștesc“) și de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, și anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizații de stat sau obștești, Curtea este de părere că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupție decât acțiunile persoanelor care exercitau funcții într-o organizație publică și nu într-o societate comercială privată.
În aceste condiții, Curtea apreciază că, în speță, a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenție.[3]
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală
[1] Gheorghe Cobzaru împotriva României, Hotărârea din 25 iunie 2015, [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluționării problemelor care privesc fondul cauzei penale și privesc existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii, cum ar fi situația premisă a unei infracțiuni ori un element esențial al conținutului infracțiunii.
Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiții de fapt sau de drept a căror existență este necesar a fi verificată pentru justa soluționare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluționate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale și de a căror rezolvare prealabilă depinde soluția în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internațional public, de drept constituțional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală; existența împrejurării că fapta privește atribuțiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracțiunii de abuz în serviciu; stabilirea calității de cetățean sau de persoană fără cetățenie, în cazul infracțiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deținea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care și l-a însușit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracțiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeași instituție de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situații cu caracter excepțional, care apar pe parcursul soluționării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluționare a respectivelor cauze; astfel de situații pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiție de fapt sau de drept pentru soluționarea cauzei penale și dacă acestea sunt de competența organelor judiciare.
Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanța penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înțelesului sintagmei “regulilor și mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material și procedural din materia căreia îi aparține chestiunea prealabilă sau doar dreptul material și regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispozițiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se și în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziții contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidența altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietății. Această teză este confirmată de jurisprudența Curții Constituționale, conform căreia dispozițiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, și Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Același raționament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce privește administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparține diverselor ramuri de drept și, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluții juridice diferite referitoare la sarcina probei și la valoarea acestora etc.
Diferențele dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunță, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanța penală. Din această categorie fac parte excepția de neconstituționalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene și dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și situațiile în care instanțele civile sunt chemate să tranșeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluționare a chestiunilor prejudiciale, instanța penală poate avea doar obligații referitoare la suspendarea soluționării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincția dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situațiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislația în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale și care au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.”
Se impune a se face distincție între dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. și cele ale art. 28 alin. (2) din același cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Astfel, în timp ce dispozițiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluționării cauzei penale, a căror stabilire de către instanța civilă poate produce efecte asupra soluționării de către instanța penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluționată acțiunea civilă derivată în cadrul aceluiași proces penal în care se soluționează acțiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acțiunea civilă al titlului II – Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal al părții generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul și exercitarea acțiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente (art. 21), renunțarea la pretențiile civile (art. 22), tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile (art. 23), exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori (art. 24), rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acțiunii civile (art. 26) și la cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă (art. 27).
Cu privire la modalitatea în care instanțele penale au făcut aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare și până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudențiale, în privința interpretării și aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanțe acordă prioritate în aplicare dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanțe interpretează gramatical dispozițiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanțelor civile prin care sunt soluționate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..
În ipoteza în care, până la data soluționării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluționate de către o altă instanță, regula aplicabilă este că instanța penală este ținută de soluția respectivei instanțe. În acest sens, dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, regulă de la care aceleași dispoziții legale prevăd excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. Așadar, legiuitorul face distincția între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existența infracțiunii și chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existența infracțiunii.
Noțiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reținut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât și circumstanțele în care au avut loc acestea, precum și orice alte date de natură a servi la soluționarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existența infracțiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanțele penale pentru a putea pronunța soluțiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existența infracțiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menționate, generând însă confuzie în privința conținutului acesteia.
În categoria chestiunilor prealabile care privesc existența infracțiunii se încadrează aspecte care privesc soluționarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conținutul constitutiv al infracțiunii, la existența unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuțiilor de serviciu ale autorului infracțiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soț, la situațiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achizițiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicțiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce țin de îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporțională cu numărul nedeterminat al domeniilor și al cazurilor concrete în care pot fi săvârșite infracțiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.
Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existența infracțiunii”. În acest sens, înțelesul sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluționarea cauzei penale, condiții în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în privința chestiunilor prealabile și, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă și să releve o tensiune infralegală. Înțelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situația premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii sau, altfel spus, la elementele esențiale care alcătuiesc conținutul constitutiv al infracțiunii, prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Situația premisă a infracțiunii constă în existența unor realități anterioare săvârșirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea ilicită (cum sunt existența stării de graviditate a victimei, în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existența unei nașteri recente, în cazul infracțiunii de pruncucidere, existența unui domiciliu, în cazul infracțiunii de violare a domiciliului, existența unei corespondențe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracțiunii de violare a secretului corespondenței). La rândul său, conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv și subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală și a da naștere raportului penal de conflict.
În aceste condiții în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanța penală este îndreptățită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existența aspectelor care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potențialei încălcări a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanța penală și, drept urmare, problema încălcării principiului securității raporturilor juridice.
Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătorești, ca acte jurisdicționale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebește hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcția jurisdicțională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătorești definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicație a dispozițiilor art. 129 din Constituție.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiției. Prin urmare, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Așa fiind, instituția autorității de lucru judecat are o dublă valență: una materială (prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile) și una procesuală (excepție procesuală de fond, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept), respectarea sa impunând a se da eficiență ambelor componente anterior menționate.
Articolul art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”, dispoziție care se completează cu alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorității de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”, și că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, și Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).
Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016; CEDO din 7 iulie 2009 și , respectiv, 24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, și , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
În temeiul art. 322 § 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracțiune în legătură cu cauza.
Aceasta admite împreună cu Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne, din anumite puncte de vedere. Într-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speță, de vecinii reclamantei, părți în procedura soluționată prin Sentința din 28 octombrie 1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese formulată tardiv, pe când în cauza de față instanța a respins excepția de tardivitate printr-o încheiere de ședință suficient de motivată . Având în vedere că obligația de a interpreta dreptul intern le revine în primul rând instanțelor naționale, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor în această privință.
Cu toate acestea, consecința juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acțiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentința respectivă rămăsese definitivă.
Admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul ar fi comis infracțiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului . Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză . și că dacă s- a introdus, desigur, apel împotriva Sentinței din 28 octombrie 1996, nu s-a formulat ulterior un recurs .
Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curții, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speță, Decizia din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentința din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.
Revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, judecătoria a reținut în Sentința sa din 21 septembrie 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi .
Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (v, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).
Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1.[1].
Respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție. Acest principiu exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securității raporturilor juridice a apărut și s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanțelor internaționale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.
Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, Cauza Mihalache împotriva României, § 22, CEDO a constatat existența a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigație amănunțită și trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Respectiva hotărâre principală a rămas, la data ultimelor informații la dispoziția Curții, neexecutată. În plus, Curtea observă că, în privința lipsei oricărei obligații a reclamantei de a acoperi prejudiciul atacat cauzat de a o presupusă evaziune fiscală, constatările decisive ale instanțelor interne au rămas cu totul inoperante în detrimentul acesteia; efectiv, hotărârea principală în ansamblu a fost lipsită de orice efect juridic ca urmare a poziției ferme a administrației fiscale cu privire la existența unei creanțe de plată a reclamantei, în pofida constatărilor parchetului și ale instanței care o absolviseră de orice răspundere în această privință .
Curtea reiterează că trebuie acordată o importanță specială principiului bunei guvernanțe, care cere ca autoritățile publice să acționeze în timp util, în mod corespunzător și cu consecvență maximă, atunci când miza este o chestiune în interesul general [v Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I și Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, nr. 21151/04, § 72, 8 aprilie 2008]. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile menționate, întrucât nu au dat efect deplin constatărilor instanțelor interne și nu au remediat astfel o eroare ce poate fi atribuită vămilor, așa cum sugerau instanțele interne în motivările lor .
Curtea nu poate vedea nicio justificare rezonabilă pentru faptul Tribunalului Suceava din 29 iunie 2016.
Nu se poate susține, în consecință, că reglementarea folosinței bunurilor în chestiune era legală, în sensul Convenției. Speța privește nerecunoașterea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive pronunțate în procedura contencioasă. Nu se poate considera că un interes public depășind principiul fundamental al securității juridice și drepturile reclamantei justifica aducerea constantă în discuție a concluziilor instanței că aceasta nu mai avea datorii fiscale, și nici ingerința constantă, care rezulta de aici, în dreptul reclamantei de a se bucura de liniștita posesie.
Curtea concluzioneză că ingerința asupra „bunurilor” reclamantei nu respectă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 (v. mutatis mutandis, Chengelyan și alții împotriva Bulgariei, nr. 47405/07, § 50, 21 aprilie 2016).
Cu toate acestea, Curtea ia act și de faptele invocate de Guvern pentru a justifica că ingerința, în mod deosebit sechestrul, era necesară pentru a asigura plata impozitelor și că era proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea să o conteste . Totuși, așa cum sa menționat deja, Guvernul nu a furnizat nicio justificare rezonabilă cu privire la motivul pentru care o hotărâre definitivă favoarea reclamantei și care considera că sechestrul trebuia ridicat și că reclamanta nu avea datorii fiscale a rămas nepusă în aplicare .
Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să respingă obiecția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne depusă de Guvern și să concluzioneze că natura nerecunoașterii de către autoritățile statului a efectului de lucru judecat al hotărârii definitive din 29 iunie 2016 și a neimplementării concluziilor acesteia (prin executarea în totalitate a respectivei hotărâri principale, a avut ca rezultat o sarcină excesivă impusă reclamantei (v, mutatis mutandis, Polimerkonteyner, TOV împotriva Ucrainei, § 20, 24 noiembrie 2016).
În speță a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.[2]
Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanța de la Strasbourg a reținut că “principiul autorității de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În același sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reținut încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în situația în care “abordarea Curții Supreme de Casație în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua șansă de a obține o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanație a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte și i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.
O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp și putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripție achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată și a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, § 116, aceeași instanță europeană a statuat că “principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reținut prin aceeași hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
Prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, desființate de regimul comunist. Curtea conștientizează faptul că problema restituirii acestor lăcașuri de cult se pune la o scară destul de mare și constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. În această privință, Curtea reamintește că a hotărât anterior că, și într-un astfel de context, o excludere generală din competența instanțelor a litigiilor având ca obiect lăcașurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicțional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 66-75).
Articolul 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, oferea reclamanților posibilitatea unei acțiuni în justiție în vederea stabilirii situației juridice a lăcașului de cult (v , a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, § 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat și procedura de aplicat în fața comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanțe (v, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 71).
Reclamanții au recurs la acțiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, și că au acționat în justiție Biserica Ortodoxă care deținea bunul, sesizând tribunalul cu o acțiune în revendicarea lăcașului de cult în litigiu. Astfel, reclamanții susțin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanță pe motiv că face să prevaleze dorința pârâtei în cadrul acțiunii.
Curtea reamintește că nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situației juridice a lăcașurilor de cult care au aparținut bisericilor greco-catolice și au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluționa problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acțiune în revendicare având ca obiect un lăcaș de cult. Curtea se va limita așadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, § 34, seria A nr. 333‑B). Deși nu are competența de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităților naționale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor din Convenție. În acest scop, Curtea trebuie totuși să se axeze în speță pe criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță.
Instanțele interne nu și-au declinat competența de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenționează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ținut seama de contextul istoric, de contribuțiile financiare ale diverselor părți la construirea bisericii și de modul în care a fost folosită clădirea. Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile și au luat în considerare aspecte istorice și sociale, nu doar aspectele statistice. Instanțele au examinat toate pretențiile reclamanților pe fond, punct cu punct, fără v constrânse vreodată să-și decline competența de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanțele au pronunțat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanților care erau importante pentru soluționarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Curtea constată astfel că instanțele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicție pentru aplicarea și interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerințele de la art. 6 § 1 (v , mutatis mutandis, Potocka și alții împotriva Poloniei, nr. 33776/96, § 56-59, CEDO 2001‑X; și, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, 17 decembrie 1996, § 52, Culegere 1996‑VI).
Efectivitatea dreptului de acces la instanță impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet, § 36). Curtea constată că, în speță, reclamanții au beneficiat de o examinare aprofundată a acțiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, și anume „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanță să devină ineficient.
Reclamanții au avut posibilitatea de a-și exercita dreptul de acces la instanță. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Perioada ce trebuie luată în considerare pentru episcopia reclamantă a început la 23 mai 2001 și s-a încheiat la 15 iunie 2011. Durata a fost așadar de circa zece ani și trei săptămâni pentru trei grade de jurisdicție.
Referitor la perioada de luat în considerare pentru ceilalți doi reclamanți, Curtea constată că, deși aceștia sunt menționați în cererea introductivă de instanță, instanțele au hotărât în primul ciclu procedural că au fost sesizate doar de episcopia reclamantă, cu toate că au acceptat să examineze recursul declarat de parohia reclamantă . Întrucât, în fața Curții, părțile nu au precizat dacă cei doi reclamanți aveau sau nu calitatea de a sta în justiție în primul ciclu procedural, este necesar să se ia în considerare ca dată de începere a procesului pentru acești reclamanți data la care cauza a fost repusă pe rolul tribunalului în 2006 și la care cauza a fost suplimentată de aceste părți. Aceste fapte sunt de altfel precizate în decizia curții de apel din 11 iunie 2010 . Este incontestabil faptul că, pentru acești reclamanți, procesul s-a încheiat tot prin decizia definitivă din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți. Procesul a durat așadar aproape cinci ani pentru trei grade de jurisdicție.
Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ține seama de circumstanțele cauzei și, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză [v, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000–VII].
În speță nu li se poate reproșa reclamanților nicio întârziere în cadrul procedurii. Judecata a fost suspendată de câteva ori pentru a le permite părților să încerce procedura amiabilă prevăzută de lege. De asemenea, este necesar să se constate că, în primii ani, instanțele naționale sesizate nu s-au considerat competente pentru soluționarea fondului cauzei . Prin urmare, după ce cei trei reclamanți au devenit parte la procedură, a fost necesară continuarea procedurii în fața comisiei mixte, cu toate că instanțele fuseseră deja sesizate cu judecarea cauzei pe fond . La acestea se adaugă faptul că o hotărâre a fost anulată pentru viciu de formă . Prin urmare, prelungirea procesului este în esență imputabilă autorităților naționale.
Deși este adevărat că, pentru parohia reclamantă și protopopiatul reclamant procedura a durat mai puțin decât pentru episcopia reclamantă, Curtea nu poate să nu constate că parohia și protopopiatul au fost menționați în cererea introductivă de instanță (supra, § 19) și că parohia reclamantă a participat activ la desfășurarea procedurii . La data la care cei doi reclamanți au intervenit în procedură , cauza se afla deja de cinci ani pe rolul instanțelor interne. Prin urmare, instanțele interne au avut nevoie de trei ani pentru a pronunța o primă decizie valabilă pe fondul cauzei și de aproximativ doi ani în plus pentru a pronunța o decizie definitivă.
După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință.
Așa cum Curtea a precizat constant, art. 14 din Convenție completează celelalte prevederi normative ale Convenției și protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar și fără să existe încălcarea cerințelor prevăzute de acestea și, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situația de fapt din litigiu nu intră sub incidența a cel puțin uneia dintre aceste prevederi [v , printre multe altele, E.B. împotriva Franței (MC), § 47-48, 22 ianuarie 2008].
De asemenea, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții, o discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații similare [D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007‑IV]. Totuși, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat în vederea corectării unei inegalități este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, § 51, CEDO 2006‑VI]. Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] și că o discriminare posibil contrară Convenției poate rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 76, CEDO 2006‑VIII).
O diferență de tratament este discriminatorie dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), § 51].
În speță, reclamanții se consideră victime ale unei discriminări la exercitarea dreptului lor de acces la instanță, discriminare ce pare bazată pe aplicarea, de către instanțele interne, a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunul respectiv, comunitate care este pârâta din acest proces. Ținând seama totodată de faptul că, în Lupeni, comunitatea ortodoxă care deține bunul reprezintă religia majoritară, reclamanții consideră că au suferit o discriminare ce pare bazată pe apartenența lor la o minoritate religioasă.
Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanților intră sub incidența art. 14 din Convenție care, în circumstanțele cauzei, se aplică în coroborare cu art. 6 § 1 din Convenție.
Așa cum se prevede la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul în litigiu obligă comisiile mixte să ia în considerare „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”. Se observă că în textul de lege incriminat nu există nicio diferență de tratament bazată pe religie. Reclamanții susțin însă că discriminarea în litigiu ar fi rezultatul unei situații de fapt evidente, și anume că acele comunități care dețin bunuri revendicate sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă, care este religia majoritară a țării.
Lăcașul de cult în litigiu era deținut de Biserica Ortodoxă din Lupeni, care era pârâtă în proces. De altfel, se constată că, așa cum reiese din datele istorice prezentate de părți, la modul general, în cazurile în care trebuie aplicat Decretul-lege nr. 126/1990, lăcașurile de cult revendicate sunt deținute de entități aparținând Bisericii Ortodoxe, Biserica Greco-Catolică fiind în situația de a solicita restituirea lor (supra, § 9). În acest context, prevăzând „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” drept criteriu pentru stabilirea situației juridice a bunului în litigiu, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar putea fi interpretat ca și când ar crea o poziție privilegiată pentru pârâtă, în detrimentul reclamanților. Curtea a examinat art. 3, sus-menționat, în contextul art. 6 din Convenție (supra, § 81 și următoarele). Prin urmare, există o diferență de tratament între cele două comunități – Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă – care, în ceea ce privește pretențiile lor de proprietate asupra lăcașului de cult în litigiu, se află într-o situație similară.
Dacă o politică sau o măsură generală are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, nu se exclude posibilitatea de a fi considerată discriminatorie chiar dacă nu vizează în mod special acest grup (Zarb Adami, § 80). De altfel, Curtea reamintește că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații similare în alte privințe justifică diferențe de tratament (Stec și alții, §. 51). De regulă, statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile economice ori sociale de ordin general. Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine poziționate decât o instanță internațională pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială, iar Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepția cazului în care raționamentul lui se dovedește a fi „în mod vădit lipsit de o bază rezonabilă” (Stec și alții§52).
Guvernul susține că criteriul în litigiu a fost conceput pentru a ține seama de istoricul cauzei și de natura religioasă a bunului în litigiu. Din afirmațiile Guvernului reiese că, prin această legislație, statul urmărea să le protejeze celor care au fost obligați, în timpul regimului totalitar comunist, să renunțe la religia greco-catolică libertatea de a-și manifesta voința privind religia dorită, păstrând totodată posibilitatea folosirii lăcașului de cult pe care l-au construit.
Aplicând criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, instanțele române nu s-au limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu. Astfel, instanțele au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete referitoare la circumstanțele în care biserica a fost construită și folosită în decursul anilor, la interzicerea cultului greco-catolic și obligația impusă credincioșilor în acea perioadă de a „trece” la cultul ortodox, precum și la alegerea făcută de acești credincioși ulterior reînființării cultului greco-catolic. După o examinare aprofundată a situației în fapt, instanțele interne au pronunțat decizii detaliate și motivate, al căror raționament respecta linia constantă din jurisprudența Curții Constituționale (supra, § 29–31 și 34).
În plus, sesizată asupra unei excepții de neconstituționalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituțională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertății cultelor și a libertății celorlalți, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reamintește că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al practicării religiilor, cultelor și credințelor, și de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică, în special între grupări opuse [v , printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, § 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat s-a manifestat, în speță, prin afirmarea de către stat a dreptului acestor comunități de a decide, ele însele, cu privire la dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult.
În cele din urmă, Curtea constată că argumentele reclamanților întemeiate pe divergența de jurisprudență se referă la un aspect legat de respectarea principiului securității juridice și că le-a examinat deja din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că nu se impune o nouă examinare din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, Curtea consideră că, ținând seama de obiectivul urmărit și de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.[3]
Cu privire la același principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 și 31 mai 2012, pronunțate în cauzele Gok și alții împotriva Turciei, §§ 57-62, și Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reținut că, fie și în absența casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
Curtea Constituțională a plasat principiul securității raporturilor juridice în rândul exigențelor statului de drept, raportând, așadar, principiul analizat la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, și Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituțională a statuat că, deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social, și că existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În același sens, este și jurisprudența CEDO , conform căreia principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, § 56, și Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanța de contencios constituțional a reținut că situațiile de incoerență și instabilitate legislativă sunt contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ ( Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, și Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59 ) . S-a reținut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații ce respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, și Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38, instanța de contencios constituțional a reținut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securității juridice reprezintă un concept ce definește un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68 ).
Articolul 52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești în materie penală și cele pronunțate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competența instanței penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare, precum și regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepția lipsei autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe în fața instanței penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existența infracțiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepții a fost acela de a conferi instanței penale plenitudinea jurisdicției asupra aspectelor care privesc existența infracțiunii și, totodată, de a garanta și prin această dispoziție legală celeritatea soluționării cauzelor penale. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiție a noțiunii de “împrejurări care privesc existența infracțiunii” și nici criterii care să permită distincția între împrejurările care privesc existența infracțiunii și restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înțelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziției procesual penale analizate. Astfel, în funcție de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menționată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracțiunii.
Norma procesual penală analizată determină prezența în practica instanțelor penale a mai multor variante de soluții, substanțial diferite, în privința recunoașterii autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în fața organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluții variază, de la aplicarea directă de către instanțele penale a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituție – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudența instanțelor internaționale – până la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.
Această din urmă soluție presupune, per se, încălcarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către instanțele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existența infracțiunii, cu consecința încălcării principiului securității raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigențele ce rezultă din soluțiile de principiu pronunțate de CEDO, exigențe însușite de instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. dă posibilitatea instanței penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluționate, în mod definitiv, de către alte instanțe și, astfel, să se transforme într-o instanță de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanțe referitoare la aspecte care privesc existența infracțiunii. Pe această cale, instanța penală poate pronunța soluții opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorității de lucru judecat, care constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție.
Întrucât încălcarea principiului autorității de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive, aceasta contravine și prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
Nerespectarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești ale instanțelor civile (lato senso) încalcă principiul securității juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituție.
Reglementarea unei excepții de la principiul autorității de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe substanțiale și convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ și nevoia de a asigura eficiența sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noțiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).
Nu există niciun argument obiectiv și rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanța penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile și care au fost soluționate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanță competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existența infracțiunii. Totodată, noțiunea de infracțiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleași elemente. Prin urmare, teza întâi și teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. devin antagonice. Această concluzie se impune și pentru faptul că mijloacele de soluționare a chestiunilor prealabile puse la dispoziția instanței penale sunt identice cu cele oferite, prin legislația în vigoare, instanței civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C. pr. pen. , potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanța penală se face conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Prin urmare, instanța penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluții definitive pronunțate de o altă instanță cu privire la o chestiune prealabilă, legislația procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanțe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunțarea unor soluții diferite și, cu atât mai puțin, argumente care să justifice prevalența soluției pronunțate de către instanța penală în privința chestiunilor prealabile asupra celei pronunțate de instanța civilă (lato senso).
Sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prevederilor art. 6 din Convenție, precum și dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție ce reglementează dreptul la un proces echitabil.
Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. , aceasta contravine normei constituționale de la art. 1 alin. (5) și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudența CEDO . În materia clarității și previzibilității unui text de lege, CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55).
Curtea trebuie să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze și să folosească informații care vizează securitatea națională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanța pentru securitatea națională a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reamintește că în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveției § 59) și constata că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a confirmat legalitatea deținerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranță. Arhivarea unor date cu privire la viața privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.
Curtea apreciază că și cerința accesibilității legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost M.Of.nr. 33 din 3 martie 1992.
În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea reamintește că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita. Curtea a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveției , § 56):
„Curtea reamintește că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (…). Înseamnă – și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de § 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (…).
Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.”
Pentru a se determina „calitatea” dispozițiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce măsura dreptul intern stabilește cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I. poate să arhiveze și să folosească informații referitoare la viața privată a reclamantului.
Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate și arhivate în dosare secrete informații vizând siguranța națională.
Totuși nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competențe. Astfel, dreptul intern nu definește genul de informație ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea și arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri și nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabilește limite cu privire la vechimea informațiilor deținute și la durata păstrării lor.
Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare și folosire arhivele care au aparținut fostelor organe de informații care au avut competențe pe teritoriul României și permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.
Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziție explicită și detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată și modul în care pot fi utilizate informațiile astfel obținute.
Curtea observă, de asemenea, că, deși art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuternicește autoritățile competențe să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii și contracarării amenințărilor la siguranța națională, motivul unor astfel de ingerințe nu este suficient de precis definit.
Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei §§49-50).
Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminenței dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă că orice ingerință a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puțin și în ultimă instanța – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independență, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55).
În cauza de față Curtea reține că sistemul românesc de strângere și de arhivare a informațiilor nu furnizează astfel de garanții, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele și modalitățile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităților.
Prin urmare, deținerea și folosirea de către S.R.I. a unor informații privind viața privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Aceasta încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse și dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.
Totodată, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (v și Hotărârea din 28 martie 1990, Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a reținut prin aceeași jurisprudență că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 31).
Prin raportare la standardele de calitate a legii, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, sfera incidenței acesteia neputând fi determinată, în mod corect și uniform, de către instanțele de judecată, cu prilejul soluționării cauzelor penale, și, cu atât mai puțin, de ceilalți destinatari ai legii, chiar și în condițiile în care aceștia ar beneficia de consultanță de specialitate.
Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reținut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituție, al cărui conținut și ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018,)
Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei.
În ceea ce privește obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispozițiile art. 249 alin. (8) C. pr. pen. , printr-o normă de trimitere la legea civilă.
Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.
Cu privire la condiția necesității dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, așadar, și a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C. pr. pen. , dar și situațiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.
Dispozițiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor bănești, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) și (8) C. pr. pen. , cât și în ceea ce privește urmărirea silită a creanțelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C. pr. pen. Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existență ale suspectului/inculpatului.
Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora și interesele protejate prin dispozițiile art. 249 C. pr. pen. , Curtea nu a putut reține susținerea autorului excepției, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existența unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârșire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficiență – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a prejudiciului și a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere inițial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam și că, de altfel, în cazul infracțiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activității infracționale și a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum și pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaște că provin din infracțiune.
Dispozițiile art. 249 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituție, întrucât, deși reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziției juridice și materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor și este proporțională cu scopul propus (în același sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 53.
Dispozițiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 636 din 18 august 2016, și Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26). Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C. pr. pen. , măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).
Dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) C. pr. pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
Reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.
Norma juridică, a cărei neconstituționalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.
Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30)
Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (8) din Constituție și nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Așa fiind, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție.
Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate sunt valabile, în mod corespunzător, și în privința prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002. Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului
[1] CEDO, cauzele Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 7 iulie 2009, definitivă la 7 octombrie 2009, M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011, (www.monitoruloficial.ro).
[2] Mihalache v. România [MC] – 54012/10, Hotărârea din 8.7.2019 [MC]
[3] CEDO, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, hotărârea din 19 mai 2015, (cererea nr. 76943/11), (www.ier.ro
[4] CEDO, Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 , M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți. În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27), mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.
Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2], că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].
Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4], după atât de mult timp de la căderea comunismului.
Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5]. Legea nr. 165/2013 nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6], ceea ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].
În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].
În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).
În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .
În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].
Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13]
Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte . Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora“, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].
Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].
Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluții controversate, criticabile.
Această situație a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].
Situația, departe de a înceta, se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18]Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.
În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie2014[19].
Potrivit dispozițiilor art. 55 și 56 coroborate cu cele ale art. 29 C. pr. pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce și de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuțiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Așa fiind, dispozițiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligația procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală și obligația acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr. 147 din 12 februarie 2021)
Dispozițiile art. 56 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C. pr. pen., iar art. 56 alin. (3) din același cod prevede situațiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; infracțiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal; infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, precum și alte infracțiuni prevăzute de lege.
În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct și nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluționării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situații, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliția judiciară și de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativității efectuării urmăririi penale de către procuror, dispozițiile art. 324 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale înțelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C. pr. pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.
Infracțiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C. pr. pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecințele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C. pr. pen., în considerarea calificării și a competenței sale sporite, în raport cu competența celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C. pr. pen.. De altfel, Constituția nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluție legislativă constituind opțiunea legiuitorului justificată de rezonanța socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracțiunile în privința cărora se aplică. Această soluție legislativă reprezintă o garanție suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituționale invocate în susținerea excepției. Totodată, dispoziția legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.
Dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție prevăd că parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată și că acestea conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, “în condițiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfășurării activității de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziții constituționale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfășurarea urmăririi penale, precum și dispozițiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.
Dispozițiile art. 56 alin. (3) C. pr. pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleași motive, nu a putut fi reținută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept.
De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C. pr. pen., a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, textul criticat reglementează cu claritate, precizie și previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Autorii excepției susțin, în esență, că dispozițiile art. 61 C. pr. pen. sunt neconstituționale deoarece prevăd doar cerința “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiționa de existența unor date sau informații care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanșarea unui proces penal.
Potrivit art. 61 alin. (1) C. pr. pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Astfel, dispozițiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020, §§ 18 și 27). Obligația instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligației de a încunoștința organele judiciare competente atunci când se constată săvârșirea unor infracțiuni, obligație ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligația oricărei persoane cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și a oricărei persoane cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.
Referitor la susținerea potrivit căreia textul criticat este neconstituțional deoarece prevede doar cerința existenței “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanța de contencios constituțional a constatat posibilitatea existenței unui nivel de probațiune diferit în funcție de etapa procesuală în cauză. Din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, § 29)
Dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat ( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017, § 28)
Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăției inculpatului, în condițiile aplicării prezumției de nevinovăție, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menționate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C. pr. pen..
Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reținut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanța europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990, Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, § 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, §§ 18 și 19)
Atât destinatarii legii procesual penale, cât și organele chemate să o aplice pot determina sensul noțiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conținut concret va fi stabilit, conform celor reținute de CEDO și de Curtea Constituțională, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate specifice standardului calității legii, impus de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de C.E.D.H. numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, §§ 17 și 18).
Din analiza dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pr. pen. rezultă că obligația organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este corelativă competențelor și naturii atribuțiilor pe care acestea le au potrivit legislației aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor” și “infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege”.
În anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispozițiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoștință despre săvârșirea anumitor infracțiuni, spre exemplu, săvârșirea de infracțiuni în spații private sau săvârșirea de infracțiuni pe nave și aeronave.
Reglementarea unei obligații generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C. pr. pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de dispozițiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni. Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală
Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reținut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relație cu instituția recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparțialității judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).
. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, “justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege“. Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).
Potrivit cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, § 57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).
Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor și atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare“, astfel cum susține autorul excepției, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autoritățile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere “aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO.
Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenței cazurilor de incompatibilitate a judecătorului și cu privire la persoanele care determină constituirea instanței, o parte dintre dispozițiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, și procurorului, magistratului-asistent și grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.
Se susține că art. 65 C. pr. pen. diferențiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părțile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanței penale și, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată și faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Așa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumție de imparțialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situația în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).
Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanție a imparțialității acestuia, de natură a fi aplicată în orice situație, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparțialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situațiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abține sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părți sau de către subiecții procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumție de imparțialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abținere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecății, stabilește în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abținere sau care este recuzat se mențin. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală
[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019
[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin Decretul nr. 479/2013
[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei , Troisième Section, (Requête no15204/02), ARRÊT, 17 janvier 2008, définitif 17/04/2008
[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009, As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).
[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion, §§ 103, 104
[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos9584/02, 33514/02, 38052/02…) Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1. En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ». La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres,précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus). Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section, Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04), Judgment, 24 October 2017, final, 24/01/2018, §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, §124).
[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c României, (Cererea nr. 57.001/00), Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România” Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă; (cf Legea nr. 165/2013).
[9] v Hotărârea Strain și alții, §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 . Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și Preda și alții, §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion, §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.
[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).
[11] v Secțiunea a doua, Cauza Buzatu c României, (Cererea nr.34642/97), Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019
[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion, §§ 113-18)
[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section,Case of Ana Ionescu and Others c Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019,
[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).
[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, pp. 169 sqq
[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.
[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă, accesat la 8 martie 2019
Dispozițiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esență, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariția unei alte reguli de repartizare a soluționării cererilor de abținere și de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, și anume Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispozițiile constituționale invocate.
“Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.” (cu referire la art. 50 alin. 1 C. pr. civ. ). S-a susținut că normele criticate încalcă aceleași dispoziții constituționale întrucât, “printr-o formulare eliptică și imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abținere și recuzare, prevăzând că acestea «se soluționează de un alt complet al instanței respective» fără să menționeze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă“.
Respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a invocat decizii pronunțate, arătând că ” recuzarea nu constituie o acțiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății. Reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenția legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiție, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ținându-se seama și de interesele legitime ale celorlalte părți, nu numai de cele ale părții care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).
Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituție, “așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudența CEDO , semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt și prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului se vor soluționa de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluționate de completul din materia și după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanței» (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).
Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfășurării activității de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din același act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.
Interpretând noțiunea de “cauză” cuprinsă în dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noțiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu și la incidentele ivite în cursul soluționării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă definește abținerea și recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței învestite cu soluționarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În același sens, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeași lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii și îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc „modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității”. Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorității emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanțelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiției, care, pe lângă principiul enunțat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanții ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne și internaționale, garanții între care se numără și termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu“.
Considerentele citate se referă la interpretarea și aplicarea legii realizată de o instanță de judecată, iar nu, în sine, la constituționalitatea dispozițiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raționamentul logico-juridic pe care îl enunță este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituționalității dispozițiilor criticate în fața Curții Constituționale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 – Înfăptuirea justiției și art. 126 – Instanțele judecătorești, trebuie să îl asigure în privința respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanțelor judecătorești. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat și aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente și al înfăptuirii justiției în ansamblu.
În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluționării proceselor pe rolul instanțelor judecătorești ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activității de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiției în substanța lor – în speță, câtă vreme nu este pusă în discuție repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluționării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia“.
Lipsa mențiunii exprese a obligației de repartizare aleatorie a soluționării cererilor de abținere sau de recuzare nu determină neconstituționalitatea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituție invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privința stabilirii completului de judecată competent să soluționeze aceste cereri, asigurând, totodată, exigențele de imparțialitate a instanței de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, invocat anterior, s-ar încălca dispozițiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanțele judecătorești competente. Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală
Dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. dispun cu privire la o ordine de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauzele penale, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, calitatea de martor având întâietate față de cea de apărător. Curtea a reținut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumții de parțialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus în re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligație, dar și o garanție a exercitării cu bună-credință a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-și poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ținut de o eventuală calitate de martor a cărui declarație poate conține elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr. 293 din 18 aprilie 2016)
Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, și anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calității de avocat, acesta nepierzându-și dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, dar cu respectarea anumitor condiții stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituție nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr. 67 din 27 ianuarie 2012, soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepției de neconstituționalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituționalității unui text de lege.
Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, Cauza Micu împotriva României, § 103).
Dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un avocat din oficiu, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).
Reclamantul era reprezentat la data respectivă de 2 avocați aleși, care cunoșteau data ședințelor de judecată în discuție și faptul că acestea urmau să aibă loc la Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în fața instanței și nu și-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale legii în materie.
Avocații nu au cerut amânarea cauzei, nici nu au informat instanța despre absența lor. Plângerea făcută de soția reclamantului nu poate complini aceste carențe. În plus, la următorul termen de judecată din data de 18 septembrie 2001, avocatul ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul că martorii au fost audiați în lipsa sa.
Tribunalul militar a hotărât să se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe martorii care refuzaseră să se prezinte în București, în ciuda avertismentelor repetate din partea instanței.
Prin urmare, hotărârea instanței de a continua analizarea cauzei și de a audia martorii este justificată, cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care a asigurat o apărare corespunzătoare. Reclamantul nu s-a plâns în fața instanțelor interne de o lipsă de diligență a avocatului său desemnat din oficiu.
64. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor prevederi din Convenție.[1]
Reclamantul se plânge de faptul că în timpul reținerii sale și a primelor sale declarații nu a fost reprezentat de avocatul ales de el, deși i-a informat expres pe anchetatori că dorea să fie reprezentat de avocatul B.R. Acesta subliniază că nu a semnat împuternicirile pentru cei 2 avocați numiți din oficiu la primele sale interogatorii. Acesta consideră că afirmațiile Guvernului, potrivit cărora parchetul a încercat să ia legătura telefonic cu avocatul său, nu corespund realității.
Guvernul observă că reclamantul a fost reprezentat de un apărător în timpul reținerii sale. Acesta remarcă faptul că organele de anchetă au făcut demersuri pentru contactarea avocatului indicat de reclamant, dar că avocatul nu a fost de găsit. Acesta adaugă că în declarațiile pe care le-a făcut în prezența avocaților numiți din oficiu, reclamantul nu s-a incriminat și că ulterior nu a contestat activitatea avocaților respectivi.
Art. 6 § 3 lit. c) din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea și în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29, și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, § 59, 25 martie 2008).
În speță, reclamantul a solicitat de la primul său interogatoriu să fie reprezentat de avocatul B.R. Parchetul a încercat, în zadar, timp de 3 ore, să ia legătura telefonic cu avocatul indicat de reclamant. Autoritățile naționale au încercat astfel să aplice efectiv dreptul reclamantului de a fi asistat de apărătorul ales, însă s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă. În acest context, având în vedere gravitatea faptelor imputate reclamantului și imperativele anchetei, parchetul a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta.
Reclamantul nu a semnat împuternicirile celor 2 avocați numiți din oficiu. Cu toate acestea, mai observă că declarațiile reclamantului din 24 și 25 februarie 2003, în care acesta nu s-a incriminat, au fost semnate atât de acuzat, cât și de avocații numiți din oficiu, care i-au asigurat o apărare ce nu ar putea fi considerată ineficientă. În plus, reclamantul nu s-a plâns nici parchetului, după ce a fost asistat de avocatul ales, nici instanțelor interne de lipsa de diligență a avocaților numiți din oficiu.
106. În consecință, faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.[2]
Prin urmare, din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.
Deși art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 38).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reținut că, în aceeași cauză în care autorul excepției are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârșirea unei infracțiuni care are o strânsă legătură cu infracțiunile săvârșite de autor. De asemenea, instanța de control constituțional a reținut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen. are libertatea de a-și angaja un alt apărător, iar, în situația în care nu își alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată își poate asigura substituirea, în condițiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Potrivit jurisprudenței sale – care își păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părților și a celorlalți subiecți procesuali de a-și alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispozițiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen. instituie garanții ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.
Legea procesual penală reglementează și dispoziții care, prin conținutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanție a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen. , “(3) Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din același act normativ, “(6) Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” În vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen. ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen. ].
Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilități între două calități procesuale, respectiv cea de avocat și cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligația de a depune mărturie constituind o obligație civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.
Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistența juridică a unui avocat ales – garanție a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiționa de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. În mod particular, există însă și situații în care această manifestare/opțiune nu mai produce consecințe în sfera obligației organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen. ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabilește persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.
În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen. , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor“, instituie o situație de excepție de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din același act normativ, conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Norma procesual penală reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relația lor cu suspectul/inculpatul, și o mărturie falsă, care ar proteja această relație, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
În jurisprudența sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanța de control constituțional a subliniat caracterul de protecție al incompatibilității reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocațial, în vederea respectării dreptului la apărare al părților sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, nu mai subzistă, așa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.
Dreptul la apărare este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, și Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluții jurisprudențiale, în cursul procedurilor judiciare dispozițiile art. 24 din Constituție se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiții, raportat la cauza de față și ținând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție.
Prin raportare la exigențele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauza penală, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părților sau al unui subiect procesual principal.
Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Drept exigență impusă de prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, este necesar ca dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează incompatibilitatea calității de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce privește persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. și stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .
În aceste condiții, în acord cu dreptul părților la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză“, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.
Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, proba testimonială având, în procesul penal, caracterul de probă firească, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Pentru a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii „ochii și urechile justiției”. Martorul este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Curtea reține că declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Curtea observă că sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art.114 și art.115 C.pr.pen.. Poate avea calitatea de martor „orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate — nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) — fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății.
În materia audierii martorilor, art.117 C.pr.pen., având denumirea marginală „Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, reprezintă o situație de excepție de la regula generală prevăzută de art.114 alin.(1) C.pr.pen., conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Dispozițiile art.117 alin.(1) C.pr.pen., criticate în prezenta cauză, reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit.a) — soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit.b) — persoană care a avut calitatea de soț — în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soțul, fostul soț, ascendenții și
descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Excepția nu se extinde și asupra rudelor, soțului ori fostului soț ai altor părți din proces. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reține că excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art.117 C.pr.pen..
Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit. a) și lit.b) C.pr.pen., constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații — fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Așadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și descendenților în linie directă, fraților și surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.
Codul penal din 1864, M. Of. nr.230 din 2 decembrie 1864, reglementa, în art.347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declarații ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor se regăsesc în art.148 din Codul penal din 1936, M. Of. nr.66 din 19 martie 1936 —care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broșura din 13 februarie 1948, a devenit art.142 din Codul penal din 1936 — care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta — respectiv, ascendenții și descendenții inculpatului, legitimi, prin adopție sau recunoaștere, copiii naturali, soțul sau soția, frații, surorile, unchii și nepoții, precum și aliații în același grad, tutorele, curatorul și pupilul lor, soții despărțiți — de a da declarații în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art.80, reglementa cu privire la ascultarea soțului și a rudelor apropiate, stabilind, în alin.(1), că „soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina — dezvoltată cu privire la normele menționate — reținând că dispoziția precitată are la bază rațiuni de profund umanism, de înțelegere firească și realistă a naturii umane, în condițiile în care, în lipsa acestei dispoziții, martorul soț sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-și face datoria față de justiție sacrificând sentimentele de afecțiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declarație mincinoasă.
Încă din 1936, legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se abține. Totodată, Curtea reține că dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene. Dispozițiile art.156 C.pr.pen. belgian prevăd că ascendenții, descendenții, frații, surorile, rudele apropiate, soțul sau soția acuzatului, chiar și după divorț, nu sunt nici chemate, nici primite ca martori, însă mărturia acestora nu este lovită de nulitate atât timp cât, fie Ministerul Public, fie partea civilă, fie acuzatul nu s-au opus audierii acestor persoane. De asemenea, în secțiunea 100 alin. 1 C.pr.pen. ceh se stabilește că au dreptul de a refuza să depună mărturie ascendenții și descendenții în linie directă ai acuzatului, frații, surorile, rudele prin adopție, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. În Croația, art.285 alin.1 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie următoarele persoane: soțul/soția sau partenerul civil al inculpatului, ascendenții și descendenții acestuia, rudele colaterale de sânge până la gradul al treilea inclusiv, afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părinții adoptivi și copiii adoptați de inculpat. În Irlanda, secțiunea 25 din Legea nr.12/1992 privind probele în procesul penal prevede că, atunci când soții sau foștii soți sunt acuzați împreună, niciunul dintre ei nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva celuilalt. Totuși, conform secțiunii 22, soțul/soția acuzatului are obligația de a depune mărturie în procesele privind infracțiuni care implică violență sau amenințarea cu violența la adresa soțului/soției, copilului biologic sau adoptat al soțului/soției sau acuzatului ori a oricărui minor până la vârsta de 17 ani, dacă s-a comis vreo infracțiune împotriva libertății sexuale a unui minor ori dacă este vorba despre o tentativă, instigare sau orice altă formă de participație la vreuna din infracțiunile menționate . Așadar, legislația irlandeză limitează dreptul reglementat conform secțiunii 25 din Legea nr.12/1992 în funcție de natura infracțiunii ce face obiectul procesului penal. În Olanda, secțiunea 217 C.pr.pen. stipulează că pot refuza să depună mărturie, invocând relațiile de familie cu suspectul, rudele de sânge și afinii în linie directă, rudele de sânge și afinii în linie colaterală până la gradul al treilea inclusiv, soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost. În Polonia, art.182 alin.1 C.pr.pen. statuează că rudele acuzatului pot refuza să depună mărturie. Alin.2 al art.182 din același act normativ precizează că acest drept subzistă chiar dacă raportul conjugal sau de adopție a fost dizolvat. În Germania, secțiunea 52 C.pr.pen. enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil, soțul/soția acuzatului, chiar dacă căsătoria nu mai există, partenerul civil al acuzatului, chiar dacă parteneriatul civil nu mai există, o rudă directă sau colaterală ori un afin (fost sau actual) — rudă colaterală până la gradul al treilea inclusiv sau afin până la gradul al doilea inclusiv al acuzatului. De asemenea, secțiunea 130 alin.1 C.pr.pen. slovac prevede că pot refuza să depună mărturie rudele acuzatului în linie directă, frații și surorile acestuia, părintele adoptiv, copilul adoptat, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. Similar, în Slovenia, art.236 alin. 1 din Legea de procedură penală exceptează de la datoria de a depune mărturie soțul/soția și partenerul civil al acuzatului, rudele de sânge în linie directă ale acuzatului, rudele colaterale până la gradul al treilea inclusiv și afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părintele adoptiv și copilul adoptat al acuzatului.
Instanța de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 paragrafele 1 și 3 lit.d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.
Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relație asemănătoare acelora dintre soți — fără a fi oficializată — nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleași posibile probleme în cuplu ori aceleași îndoieli justificate asupra sincerității declarației, ca și în cazul declarației soțului legitim. În același mod, literatura de specialitate a reținut că nici vechiul cod și nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declarații, iar această situație nu este cu nimic modificată de reglementarea instituției logodnei în art.266 și următoarele din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.
Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. În acest sens, potrivit art.119 C.pr.pen. bulgar, soțul/soția inculpatului, ascendenții, descendenții, frații și surorile sale, precum și persoana cu care inculpatul conviețuiește în fapt pot refuza să depună mărturie. De asemenea, art.71 C.pr.pen. estonian enumeră persoanele care au dreptul de a refuza să depună mărturie, printre acestea regăsindu-se și persoana care conviețuiește stabil cu suspectul sau acuzatul, chiar și în cazurile în care coabitarea s-a încheiat. În Finlanda, secțiunea 20 din capitolul 17 din Codul de procedură judiciară enumera categoriile de persoane care nu pot fi constrânse să depună mărturie, printre acestea fiind și persoana care este sau a fost logodită cu una dintre părți (așadar, norma menționată făcea referire la o uniune legală). Însă, prin Legea nr.732/2015 au fost introduse în Codul de procedură judiciară finlandez prevederi în favoarea concubinilor. Așa încât, secțiunea 17 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară finlandez stipulează că soțul/soția, fostul soț/fosta soție sau concubinul actual al unei părți, fratele sau sora, ascendentul sau descendentul direct ori o persoană care se află într-o relație similară cu coabitarea sau rudenia cu una dintre părți poate refuza să depună mărturie. În Germania, de asemenea, în secțiunea 52 C.pr.pen. se enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil. În Italia, art.199 alin.1 C.pr.pen. prevede că rudele acuzatului nu au obligația de a depune mărturie decât dacă au formulat un denunț sau o plângere ori dacă ele sau rudele lor sunt victime ale infracțiunii. De asemenea, dispozițiile menționate se aplică și celui care coabitează sau a coabitat cu acuzatul, fără să fie vorba despre o căsătorie, dar numai cu privire la faptele petrecute sau aflate de martor în timpul relației. În Malta, conform art.633 alin.1 din Codul penal, martorii nu pot fi respinși pe motiv că sunt rude de sânge sau afini cu vreo parte (inclusiv acuzatul sau inculpatul) ori pentru că au vreo altfel de legătură cu una dintre părți. Totuși, alin.2 prevede că rămâne la latitudinea instanței să permită unui martor să nu depună mărturie, dacă nu dorește să dea informații împotriva unei persoane cu care coabitează, împotriva partenerului civil, împotriva unui ascendent sau descendent, a unui frate, a unei surori, a unui unchi sau nepot. Art.635 alin.1 din Codul penal maltez prevede o excepție de la această regulă, menționând că soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului nu are voie să depună mărturie nici pentru, nici contra acestuia decât în cazul infracțiunilor comise împotriva sa ori împotriva ascendenților sau descendenților săi. Alin.2 al art.635 din Codul penal maltez precizează că alin.1 se aplică și în cazul în care soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului deține informații cu privire la altă persoană judecată împreună cu acesta. Art.637 menționează că pot fi ridicate obiecții cu privire la credibilitatea mărturiei persoanelor enumerate la art.633 și că revine instanței sarcina de a decide asupra acestor obiecții, luând în considerare toate circumstanțele cauzei, mai ales atitudinea, comportamentul și caracterul martorului, precum și plauzibilitatea, coerența și coroborarea cu alte mărturii a depoziției sale. În Polonia, art.185 C.pr.pen. stabilește că o persoană care are o relație deosebit de apropiată cu acuzatul poate fi scutită, la cerere, de obligația de a depune mărturie, iar, în Portugalia, conform art.134 alin.1 C.pr.pen., printre alții, poate refuza să depună mărturie persoana care coabitează sau a coabitat cu acuzatul ca și cum ar fi fost căsătoriți, indiferent dacă este vorba de persoane de același sex sau de sexe diferite, însă refuzul de a depune mărturie trebuie să privească numai fapte petrecute în timpul căsătoriei sau coabitării, așadar condiționat. În Spania, art.416 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie, printre alții, și persoana cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei. De asemenea, în Suedia, secțiunea a 3-a din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară stipulează că nu au obligația de a depune mărturie soțul/soția, actual sau fost, al unei părți, rudele de sânge sau afinii în linie directă, ascendentă sau descendentă, frații și surorile, cumnații, actuali sau foști, precum și persoanele aflate într-o relație similară cu una dintre părți.
Statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaște acest drept la „rudele apropiate” ale acuzatului, soțul/fostul soț ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc și persoanelor cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relații similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relație deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul conviețuiește în fapt/persoanei care conviețuiește stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.
Instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, față de susținerile părților, instanța europeană a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relație constituie „viață de familie”, trebuie luați în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăiește împreună, durata relației, dacă au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speță, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuți de acesta, așa încât, în aceste condiții, instanța europeană a stabilit că a existat „viață de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deși obligația de a depune mărturie constituie o obligație civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie împotriva concubinului său constituie o interferență în dreptul său de a-i fi respectată viața de familie. Curtea a fost de acord că interferența a fost „prevăzută de lege”, deoarece s-a bazat pe secțiunea 221 C.pr.pen. olandez. De asemenea, nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un „interes legitim”, și anume protejarea societății prin prevenirea infracțiunilor. Problema principală a speței a fost dacă această interferență a fost „necesară într-o societate democratică”. Așa încât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că sistemul instituit prin Convenție are un rol în esență subsidiar, autoritățile naționale având competența democratică de a se ocupa de protecția legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct și continuu cu realitățile vieții din țările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanțele internaționale să evalueze condițiile și necesitățile locale. Așadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuși, s-a reținut că instanța de la Strasbourg are competența de a stabili dacă o anumită interferență este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental și mult restricționată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenței sau individualității unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanța unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă. În speță, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalități variate de constrângere a martorilor. Deși lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.
Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat.
Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art.117 alin.(1) lit.a) și b) C.pr.pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituțională reamintește că, în hotărârea precitată, atunci când a reținut că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. Normele procesual penale criticate în prezenta cauză stabilesc că „Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului”, astfel încât s-ar putea susține că legiuitorul român a reglementat într-o manieră clară și previzibilă dreptul de refuz al audierii, prin delimitarea categoriilor de beneficiari ai acestuia. Totodată, textul precitat, nefăcând vorbire despre partenerii de viață de facto ai suspectului sau inculpatului, s-ar putea aprecia că, în cazul acestora, nu se poate invoca o dilemă morală, în această ipoteză prevalând interesul public de a afla și de a stabili adevărul într-o cauză penală.
Curtea Constituțională constată că art.177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie”, stabilește în alin.(1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Potrivit Expunerii de motive la Legea nr.286/2009 privind Codul penal „noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene [a se vedea art.173 alin.(2) din Codul penal spaniol, art.152 alin.(2) din Codul penal portughez].”
Potrivit art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal, prin membru de familie se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art.177 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal]. Potrivit doctrinei, rațiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituții juridico-penale de constatarea calității de membru de familie se regăsește, în egală măsură, în ipotezele în care existența relației în cauză este legal și formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum și atunci când este vorba despre o situație de fapt, implicând însă aceeași dinamică cotidiană efectivă.
Legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, Curtea reține, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art.266 alin.(2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art.269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art.270 alin.(3) din Codul penal] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art.410 alin.(2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârșită de un „membru de familie”, care, potrivit art.177 din Codul penal, include și „persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc”.
Potrivit art.119 alin.(2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispozițiile art.117 C.pr.pen., în fața organului judiciar.
Curtea constată o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. și cele cuprinse în art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită în art.177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art.602 C.pr.pen., „Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală.” Legislația procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă și previzibilă.
Dspozițiile art.117 alin.(1) lit. a) și b) C.pr.pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii — din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită prin art.177 din Codul penal —fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție. Cu referire la viciul de neconstituționalitate constatat, instanța de control constituțional a reținut, în jurisprudența sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010, M.Of.nr.584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, M.Of.nr.579 din 16 august 2011, și Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, M.Of.nr.53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr.26 din 18 ianuarie 2012, M.Of.nr.116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr.445 din 16 septembrie 2014, M.Of.nr.790 din 30 octombrie 2014).
eținând că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale, potrivit prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art.16 alin.(1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața familială, din Legea fundamentală.
Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art.61 alin.(1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiții și formalități, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.
Cu privire la incidența art.16 alin.(1) din Constituție, instanța de control constituțional a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, M.Of.nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, M.Of.nr.101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr.67 din 26 februarie 2015, M.Of.nr.185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței de control constituțional, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr.62 din 21 octombrie 1993, M.Of.nr.49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v, în acest sens, Decizia nr.685 din 28 iunie 2012, M.Of.nr.470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr.681 din 13 noiembrie 2014, M.Of.nr.889 din 8 decembrie 2014).
Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituționale ale art.16 alin.(1) raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere, nejustificată, de la acordarea dreptului de refuz al audierii, a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Astfel cum instanța constituțională a reținut în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, rațiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Așa încât problema de conștiință cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligația civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soț/fost soț, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relații în societate și a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declarații, conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, ori a da declarații, neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, Curtea constată că nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.
Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfășurării instrucției penale”. Însă, principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr.371 din 26 iunie 2014, M.Of.nr.584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).
Deosebirea de tratament juridic între soțul/fostul soț al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Dreptul la „viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de rațiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menționate. În măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au, totuși, facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.[3]
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. și ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015.
Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitoare la statul de drept și la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei, precum și dispozițiilor art. 6 din C.E.D.H. referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.
Dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. au făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, sub aspectul posibilității denunțătorului de a cumula și calitatea de martor, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, și Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Denunțătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință (de exemplu, art. 290 C . pr. pen. ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influență (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influență (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecți activi, la săvârșirea infracțiunii; prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți [de exemplu, grupul infracțional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință, denunțătorul fiind el însuși în poziția de a fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea anumitor infracțiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracțiunea denunțată; prin realizarea denunțului se urmărește reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de denunțător (situația reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002).
Reglementarea instituției denunțătorului pornește de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune.
Denunțătorii pot fi împărțiți în două grupe, după cum urmează: a) denunțători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunțători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorității statelor europene există reglementată o obligație generală de a denunța săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor infracțiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligație generală sau ca o obligație expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.
În ceea ce privește posibilitatea dobândirii calității de martor de către denunțător, critică ce vizează dispozițiile art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 și art. 97 alin. (2) C . pr. pen. , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecți procesuali, alții decât subiecții procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiași articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte și denunțătorul. Subiecții procesuali determinați, prevăzuți în prima teză a art. 34 C . pr. pen. , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepției pune în discuție în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condițiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen. (denunțător) determină imposibilitatea obținerii calității de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). În fapt, problema ridicată de autorul excepției poate fi analizată din perspectiva deținerii concomitente atât a calității de martor, cât și a calității de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziții (altul decât martorul) și, din această perspectivă, s-a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.
Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen. , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din același act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidențialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplinește un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoștință de anumite date ori informații care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condițiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen. , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situațiile în care o anumită persoană, alta decât subiecții procesuali principali sau părțile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispozițiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen. . În același sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen. , pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și art. 62 din același act normativ.
Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19 și 21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28).
Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. În totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.
Noul Cod de procedură penală consacră, ca și legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât și credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză. În luarea Deciziei asupra existenței infracțiunii și vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Legiuitorul, prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Așadar, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunțarea uneia dintre soluțiile enumerate, care conțin constatarea faptului că o persoană a comis o infracțiune. În raport cu susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile anterior menționate sunt neconstituționale din perspectiva faptului că, pe lângă declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu sunt menționate și declarațiile denunțătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziției de lege criticate.
În ceea ce privește investigatorii, aceștia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen. , pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca martorii amenințați. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din același act normativ, în situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen. se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen. , activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen. , rezultă că odată acordat statutul de martor amenințat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de dispozițiile procesual penale. În condițiile în care una dintre măsurile de protecție este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) C . pr. pen. , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audio-video, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiții, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă și în cazul investigatorilor și colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen. , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
Au fost exprimate opinii în sensul că dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza “instrucției” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecințelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Necesitatea protecției nu poate aduce atingere substanței dreptului la apărare, astfel că, și în aceste situații, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.
Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc. Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.
Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziție legală având în vedere cele enunțate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existența unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existența anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoașterea sau necunoașterea de către inculpat a identității acestor persoane.
Instanța de contencios european a acordat o atenție deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanța europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată o persoană și a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noțiuni sunt incluși și agenții infiltrați, care sunt reprezentanți ai organelor de anchetă și care, prin activitatea desfășurată sub protecția anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declarațiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției. Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăți deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46).
Reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunțătorului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.
În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Referitor la aceștia din urmă s-a precizat că, fiind interesați în proces, acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
Referitor la criticile de neconstituționalitate ce vizează cumularea de către aceeași persoană a calității de denunțător, de martor și de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepției de neconstituționalitate are în vedere dobândirea de către denunțător, ulterior formulării denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare și audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispozițiile Codului de procedură penalăpermit cumularea de către denunțător, după formularea denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare, situație în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiții, hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.
Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
Admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de normele dreptului intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I) și că sarcina sa este, conform Convenției, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (v, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, §34, Culegere 1998‑IV).
Atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (v, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013).
Înalta Curte, care a procedat la audierea în persoană a reclamantului, l-a condamnat pe acesta fără să audieze martorii care depuseseră mărturie în fața primei instanțe și ale căror declarații determinaseră această instanță –și instanța de apel ulterior – să achite persoana în cauză .
În sistemul judiciar român, competențele instanțelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, §30 și Văduva împotriva României, nr. 27781/06, §43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecință aplicarea unei condamnări penale.
În cauzele anterioare, a concluzionat că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, dacă instanța de recurs reținea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, §33).
Curtea amintește că a criticat anterior autoritățile române pentru lipsa administrării probelor în fața instanței de recurs (Flueraş împotriva României, nr. 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015).
Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia au considerat că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv declarațiile mai multor martori, justificau achitarea reclamantului. Arată că Înalta Curte nu dispunea de nicio informație nouă pentru a înlocui achitarea acestuia cu o condamnare penală pentru luare de mită și că instanța supremă s-a întemeiat exclusiv pe documentele aflate la dosar, implicit pe declarațiile scrise obținute în etapa de investigare și pe procesele-verbale întocmite de tribunal, care conțineau declarațiile martorilor.
Înalta Curte și-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declarațiile martorilor, depuse la dosar în fața instanțelor inferioare, și aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declarațiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații obținute, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanțe care au soluționat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011).
Respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunțată fără audierea martorilor menționați anterior, și cu toate că cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
29. Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.[4]
Modul în care art. 6 se aplică procedurilor de recurs depinde de caracteristicile procedurii în cauză; ar trebui să se țină seama de întreaga procedură internă și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când s-a desfășurat o ședință publică în primă instanță, absența ședințelor publice în cale de atac poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, întinderea competențelor căii de atac. instanței, la modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, în special, la natura întrebărilor pe care aceasta trebuia să se pronunțe (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Rapoartele hotărârilor și deciziilor). 1996 I).
Atunci când un organ de apel este chemat să examineze o chestiune de fapt și de drept și să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției în ansamblu, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor întrebări. fără a aprecia în mod direct probele prezentate personal de învinuitul care susține că nu a săvârșit fapta considerată infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 și Constantinescu împotriva României, nr.28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII).
Admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele de drept intern, că, în principiu, este de competența instanțelor naționale să aprecieze probele colectate de acestea și că sarcina încredințată Curții prin Convenție este de a stabili dacă procedurile luate în considerare în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, au fost echitabile (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Astfel, deși „în principiu revine instanței naționale să se pronunțe asupra necesității sau oportunității chemării unui martor (…), circumstanțe excepționale ar putea conduce Curtea să concluzioneze că aceasta este incompatibilă cu articolul 6 din examinarea unui persoană în calitate de martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158).
Curtea observă în primul rând că nu este contestat faptul că reclamantul a fost condamnat de Înalta Curte fără ca nici el, nici martorii să fie audiați din nou . Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a articolului 6, este necesar să se ia în considerare rolul Înaltei Curți și natura problemelor care i-au fost sesizate.
Sfera competențelor instanței de apel este definită în articolele 38515 și 38516 C.pr.pen. În conformitate cu art. 38515, Înalta Curte, în calitate de organ de apel, nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea opțiunea de a face acest lucru. La 1 august 2005, Înalta Curte a admis recursul procurorului, a casat hotărârea judecătoriei din 21 aprilie 2004 și hotărârea din 22 septembrie 2004 a curții de apel și a pronunțat o nouă hotărâre în fond. Potrivit dispozițiilor legale, rezultă că procedura în fața instanței de apel a fost o procedură integrală care a urmat aceleași reguli ca și procedura pe fond, Înalta Curte fiind obligată să judece atât în fapt, cât și în drept. Instanța de apel putea decide fie menținerea achitării reclamantului, fie constatarea acestuia vinovat, după efectuarea unei aprecieri complete a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, prin administrarea, dacă este cazul, a noilor mijloace de probă. În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului erau în esență de natură faptică. Întrebarea a fost dacă reclamantul a primit mai multe sume de bani de la administratorii standurilor (v, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 39, 8 martie 2007).
Achitarea inițială a reclamantului de către Tribunalul Neamț și Curtea de Apel Bacău a avut loc după audierea mai multor martori. Aceste instanțe au considerat că majoritatea elementelor, altele decât mărturiile din dosar, erau insuficiente pentru a determina vinovăția reclamantului. Pentru a înlocui o condamnare, judecătorii de apel nu aveau date noi și s-au bazat exclusiv pe actele dosarului, în principal pe mărturiile date în fața parchetului și în primă instanță. Prin urmare, numai pe baza depozițiilor scrise adunate de către parchet și a notelor de ședință ale instanței departamentale care relatează declarațiile martorilor, Înalta Curte a analizat mărturiile și a concluzionat că acestea sunt sincere și suficiente pentru a se stabili un verdict de vinovăție. .
Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a probelor de care nu a auzit. Astfel, ea a avut o opinie contrară față de hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor desfășurate în fața lor. Fără îndoială, era de competența instanței de apel să evalueze diferitele date colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să fie prezentate; rămâne faptul că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza însăși mărturiei care a stârnit îndoieli în rândul primilor judecători cu privire la fondul acuzației împotriva reclamantului pentru a justifica achitarea sa în primă instanță și în apel. În aceste împrejurări, lipsa audierii de către Înalta Curte a acestor martori înainte de a-l condamna a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, și mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Franței, nr. Spania, nr.17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr.23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).
Cu privire la această omisiune a Înaltei Curți, Curtea observă că, în temeiul articolului 38516 C. pr. pen., dacă instanța de apel reține cauza spre rejudecare, trebuie să stabilească o ședință în contradictoriu și să se pronunțe asupra probelor care vor fi administrate noului public. Prin urmare, se pare că problema administrării probelor după casarea unei hotărâri a fost reglementată de un cadru legislativ specific. Totuși, în speță, fără a motiva, Înalta Curte a omis să treacă la administrarea probelor. În acest sens, Curtea reamintește că a criticat deja autoritățile române pentru neproducerea probelor în faza de recurs în cauza Dănilă.
În sfârșit, în măsura în care Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți să-l audieze pe el sau pe martori, Curtea consideră că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive din oficiu în acest scop, chiar dacă reclamantul nu i-a solicitat în mod expres acest lucru (v, mutatis mutandis, Botten, § 53, și Dănilă, § 41).
În consecință, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru acceptarea de mită, pronunțată în lipsa unei audieri complete a martorilor, deși fusese achitat de cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în cadrul sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
36. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.[5]
Modurile de aplicare a articolului 6 în procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în speţă; este indicat să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine jurisdicţiei de apel în ordinea juridică naţională. Când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de extindere puterilor jurisdicţiei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura des chestiunilor pe care trebuia să le tranşeze (Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 141, § 39).
În faţa unei curţi de apel care se bucură de plenitudinea jurisdicţiei, articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici, dacă are loc o astfel de audiere are loc, cel de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69‑70, § 33).
Atunci când o instanţă de apel este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 şi Constantinescu, , § 55).
În speţă, curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Curtea Supremă de Jjustiţie fără a fi fost audiat în persoană .
Ca urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a articolului 6, este indicat să se examineze rolul Curţii Supreme de Justiţie şi natura chestiunilor pe care trebuia să le ia la cunoştinţă.
Curtea reaminteşte că în speţă extinderea puterilor jurisdicţiei de recurs este definită în articolele 38515 şi 38516 C. pr. pen. . Conform articolului 38515, Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, nu era obligată să judece din nou pe fond, dar avea această posibilitate. La 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului, a casat sentinţa tribunalului judeţean din 19 februarie 1997 şi hotărârea din 30 mai 1997 a Curţii de Apel, şi a judecat din nou pe fond. Conform prevederilor legale sus citate, rezultă că procedura în faţa jurisdicţiei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond, Curtea Supremă de Justiţie ajungând să cunoască acele fapte din cauză după cum este necesar de drept. Jurisdicţia de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului fie să-l declare vinovat, după ce realizase o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate, administrând după caz noi mijloace probatorii.
În speţă, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie a trebuit să le analizeze spre a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau un caracter predominant de fapt. Era vorba de a aprecia dacă reclamantul primise o sumă de bani şi dacă primise mai multe bunuri .
Prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu, aplicabilitatea articolului 3856§ 3 C. pr. pen. conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs introduse contra unei hotărâri care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele acesteia, fără a trebui să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Deşi Curtea supremă de justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, rezultă că trebui să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, conform jurisprudenţei constante a curţii.
În sfârşit, deşi Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut să fie audiat de Curtea Supremă de Justiţie, curtea apreciază că jurisdicţia de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop.
Condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea sa de cele două jurisdicţii inferioare, este contrarie cerinţelor unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
43. A avut deci loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.[6]
[1] Cauza Vitan împotriva României, Hotărârea din 25 martie 2008, M. Of. nr. 114 din 19 februarie 2010
[2] Cauza Micu împotriva României, Hotărârea din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 651 din 13 septembrie 2011
[3] Curtea Constituțională , Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul de procedură penală , M. Of. nr.837 din 23 octombrie 2017
[4] Cauza Gutău împotriva României, Hotărâre din 8 noiembrie 2016, https://hudoc.echr.coe.int
[5] Găitănaru împotriva României, Hotărâre din 26 iunie 2012, definitivă 26 septembrie 2012, https://hudoc.echr.coe.int
[6] Dănilă împotriva României, Hotărâre din 8 martie 2007, https://hudoc.echr.coe.int
Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
Excepția a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranță națională, ofițerii din cadrul Serviciului Român de Informații au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane și că, deși interceptarea și înregistrarea audio-foto-video a comunicațiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare și înregistrările efectuate de către ofițerii S. R. I. în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract și extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală și art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)
Față de soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la această excepție de neconstituționalitate, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale“. Întrucât sesizarea instanței constituționale a fost efectuată înainte de pronunțarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 și având în vedere soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională prin această decizie , prezenta excepție de neconstituționalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluția de admitere pronunțată de Curte va profita, deopotrivă, și prezentului autor al excepției de neconstituționalitate.
În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate de dispozițiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalității. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancțiune specifică materiei probelor, și anume cea a excluderii probelor obținute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obținute prin încălcarea legii, ci și pentru cele obținute prin încălcarea principiului loialității administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalității administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr. 639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 178 din 26 februarie 2018)
Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzație pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].
În procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalității administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate.
Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum și despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice și a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate, în realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor anterior menționate rezultă că dispoziția de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise și reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 150 din 16 februarie 2018)
Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menționat a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum și limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracțiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanției anterior menționate (v și Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, § 19, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 40).
Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanței de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Pentru aceleași considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reținute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracțiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei“, folosirea materialului informativ obținut din supraveghere și în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricție”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .
Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii ei din procesul penal.
Pot fi reținute, deopotrivă, cu referire la garanțiile cu caracter general referitoare la contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice, soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.
Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești (§ 59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§ 63 și 64).
În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§ 66).
Dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13. Or, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 și 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și 13 din C.E.D.H. (§ 68).
În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302). Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată (§§ 70, 71 și 73).
Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.
Ca urmare, față de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil.
Dispozițiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conținut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reținute referitor la constituționalitatea dispozițiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenței nu este absolut, putând fi restrâns din rațiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securității naționale, desfășurării instrucției penale, prevenirii acestora din urmă și alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme […] și sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri și în condiții riguros reglementate, restrângerea chiar și a exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 370 din 20 mai 2014)
Întrucât reglementarea restrângerii exercițiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiția constituțională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită și condiția ca restrângerea exercițiului dreptului să fie impusă pentru “desfășurarea instrucției penale”, deoarece dispozițiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce privește condiția proporționalității, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanța valorilor apărate împotriva infracțiunilor, iar faptul că însăși existența dreptului sau a libertății nu este atinsă rezultă din dispozițiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres și limitativ infracțiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum și din dispozițiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. Legislația procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităților de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).
Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanții împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§ 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudența Curții Constituționale. Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală
Ceea ce se critică constă în utilizarea noțiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și aprecierea lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuși dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.
Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activității sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numește deformație profesională și care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporționată și neștiințifică în propria intuiție, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoașterea” evenimentului supus judecății presupune existența unui echilibru între acuzare și apărare, astfel încât acuzația să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele și aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința sa“. Posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri și conducându-se după conștiința sa este neconstituțională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiției impun judecătorilor să se supună “numai legii” (Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001). Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituțională permitea judecătorului să se conducă după conștiința sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranță), presupune un sentiment intuitiv pe care ființa umană îl are despre propria existență, deci o cunoaștere reflexivă în legătură cu situațiile și lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaștere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiției, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluționa cauza după propria conștiință. Asemenea situații se traduc prin regula indubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.
Dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Cât privește sintagma “îndoială rezonabilă” conținută de dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO . Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare. Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reținând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, și anume orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.
Potrivit dispozițiilor art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 § 3 lit. d) din Convenție constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să îl disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de acestea, cerințele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepțiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, § 1 și § 3 lit. d) ale art. 6 din Convenție prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reținut că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție. Totuși, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție (Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 și 70).
Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).
Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu (Lüdi împotriva Elveției, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții, § 51). Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri ( v, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).
Art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă instanțelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleași condiții“, el are ca scop esențial o deplină egalitate de arme în materie. Noțiunea de „egalitate de arme“ nu epuizează totuși conținutul §ui 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al §ui 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie și ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului și ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanțe excepționale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004).
Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezența judecătorului care trebuie, în ultimă instanță, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informații referitoare la diligența instanțelor de a o aduce pe principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităților unei țări să facă o anchetă pentru a găsi și a aduce în fața lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuși în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autoritățile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 și 61, și Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speță, trebuie menționat că instanțele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia, și că ele nu au făcut niciun demers cu excepția celui de a o cita fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.
Niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanțe, care, în plus, au furnizat motive lapidare și contradictorii pentru a respinge cererile părții interesate. În acest sens, este suficient să menționăm că cererea de confruntare cu ceilalți coinculpați au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului București, pe motivul că aceste probe fuseseră deja administrate în primă instanță și că ele trebuiau doar reexaminate . Or, din dosarul furnizat de părți rezultă că niciuna dintre aceste probe nu fusese administrată și că reclamanta a evidențiat această omisiune în motivele sale de recurs, însă fără rezultat.
Reclamanta nu a putut să îi interogheze în contradictoriu, în fața instanțelor însărcinate cu soluționarea dosarului său, pe majoritatea martorilor acuzării și că nu a putut să obțină audierea niciunui martor al apărării propus, și aceasta fără ca instanțele să fi furnizat motive coerente în acest sens. În aceste condiții, având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare și apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, și, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem și Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).
77. În concluzie, având în vedere importanța deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce privește condițiile de convocare și de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.[1]
Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, și Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28)
Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79, și Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46). Or, din perspectiva denunțătorului, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.
Curtea a distins două situații, în funcție de interesul denunțătorului în obținerea unui beneficiu din perspectiva existenței riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziția acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acționează pentru apărarea intereselor lor legitime și, ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susținerea poziției proprii, ceea ce le poate determina să facă și declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 723 din 11 august 2020, și Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021). Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituționalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
Din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament.
În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Fiind interesați în proces, aceștia din urmă acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
În majoritatea țărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziție legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației denunțătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească.
Referitor la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 118 C. pr. pen., Curtea constată că a pronunțat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a stabilit că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Din perspectiva participantului la săvârșirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, se reține că, deși legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un “martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârșirea infracțiunii și nu are doar cunoștință despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât în cazul său operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principali.
În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, așa încât aceștia acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. (Deciziei nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declarațiile prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis și în ceea ce privește persoana care are calitatea de suspect sau inculpat și care dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat și care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească, în acord cu dispozițiile constituționale invocate. Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 118 din Codul de procedură penală
În susținerea neconstituționalității, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen., având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, reprezintă o situație de excepție de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) C. pr. pen., conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente despre obiectul probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Dispozițiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit. a) – soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soț – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesual penale, soțul, fostul soț, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul în care este redactată norma procesual penală, excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art. 117 C. pr. pen..
Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională.
Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. În aceste condiții, Scopul normei procesual penale îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și a descendenților în linie directă, a fraților și a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.
Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori “rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declarație ca martor sau se abține. Dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene, iar instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
În acord cu jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului, rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
În cauza în care a fost pronunțată Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, autorul excepției de neconstituționalitate a formulat motive de neconstituționalitate din perspectiva concubinului suspectului sau inculpatului, care nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, reglementat la art. 117 C. pr. pen.. Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relație asemănătoare acelora dintre soți – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleași posibile probleme în cuplu ori aceleași îndoieli justificate asupra sincerității declarației, ca și în cazul declarației soțului legitim. În același mod, nici vechiul Cod și nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau al concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declarații, iar această situație nu este cu nimic modificată de reglementarea instituției logodnei în art. 266 și urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Curtea a reținut, în acest sens, că statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, iar instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reținut că noțiunea de “viață de familie“, apărată prin art. 8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H. nu a fost încălcat.
Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Atunci când a reținut că Regatul Țărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.
Articolul 177 din Codul penal, definind noțiunea de “membru de familie”, stabilește în alin. (1) că “Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc“. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, “noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene [v art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”
Potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de “membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Rațiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituții juridico-penale de constatarea calității de membru de familie se regăsește, în egală măsură, în ipotezele în care existența relației în cauză este legal și formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum și atunci când este vorba despre o situație de fapt, implicând însă aceeași dinamică cotidiană efectivă. Legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de “membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. Reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârșită de un “membru de familie”, noțiune care, potrivit art. 177 din Codul penal, include și “persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc.”
Potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen., având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispozițiile art. 117 C. pr. pen., în fața organului judiciar.
O lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. și cele cuprinse în art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 C. pr. pen., “Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală“.
Legislația procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă și previzibilă.
Dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal -, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Cu referire la viciul de neconstituționalitate constatat, instanța de control constituțional a reținut, în jurisprudența sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, și Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, a aceleiași instanțe, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014).
Soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața familială din Legea fundamentală.
Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, se poate supune acest drept unor condiții și formalități, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. Cu privire la incidența art. 16 alin. (1) din Constituție, instanța de control constituțional a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (v în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, M. Of. nr. 185 din 18 martie 2015); discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014).
Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Rațiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de acesta din urmă. Așa încât problema de conștiință cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală justifică scutirea acestora de la obligația civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soț/fost soț, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relații în societate și a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declarații conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, ori a da declarații neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de “viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de “viață de familie”, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Există “viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția “vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așadar, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.
Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, “prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a “desfășurării instrucției penale”. Însă principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).
Deosebirea de tratament juridic între soțul/fostul soț al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Dreptul la “viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de rațiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menționate. În același timp, în măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au totuși facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.
Argumentele reținute în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. În ipoteza menționată, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” reglementată la art. 177 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia “Prin membru de familie se înțelege: […] c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc“. Totodată, soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața familială din Legea fundamentală. Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracție de rațiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecțiune, strânsele relații pe care membrii formali ai unei familii și persoanele asimilate acestora le pot avea față de suspect sau inculpat și evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen., care vizează luarea și încetarea – în cursul urmăririi penale – a măsurilor de protecție a martorilor amenințați, acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 și ale art. 126 alin. (1) din Constituție . Astfel, prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. Măsurile de protecție a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmărește eficientizarea activității de administrare a probelor și, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranței persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecției persoanelor care dețin informații cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, informații care prezintă relevanță pentru soluționarea unor cauze penale, persoane a căror viață, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informații sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare.
Instituția martorului amenințat este o instituție procesual penală relativ nouă în legislația românească, ce are la bază Rezoluția Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în cadrul luptei împotriva criminalității organizate internaționale, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97) 13 privind intimidarea martorilor și drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniștri și adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, §§ 19 și 20).
Statutul de martor amenințat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispozițiile art. 861 condițiile în care devenea incidentă măsura protecției datelor de identificare a martorului, pe baza existenței unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existența unei stări de pericol privind viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în fața organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale. Ținând cont de imperativul asigurării protecției persoanelor, legiuitorul a reglementat, în dispozițiile art. 126 alin. (1) și (2) C. pr. pen., competența procurorului ca – în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal – să acorde statutul de martor amenințat și să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție, în considerarea rolului constituțional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecție ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul amenințat sunt, conform dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declarațiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Restrângerea valorii probante a declarațiilor date de martorii protejați are la bază temerea că aceștia ar putea fi supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel ar putea fi influențați în declarații. Pentru aceste considerente, și dispozițiile art. 861 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declarațiilor martorilor supuși măsurilor de protecție în comparație cu efectele declarațiilor martorilor obișnuiți, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, § 23). Totodată, CEDO a statuat, în jurisprudența sa, că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reținut, astfel, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).
Folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența CEDO , iar acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat, iar dezvăluirea de date privind conținutul respectivei ordonanțe este de natură să pericliteze situația martorului în cauză. Dificultățile pe care un inculpat le are în susținerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicția impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declarațiile unui asemenea martor, soluție instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Consecința unei eventuale constatări a nelegalității ordonanței de acordare a statutului de martor amenințat este audierea martorului în condiții obișnuite, însă în acest caz respectiva declarație poate să servească într-o măsură determinantă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate și de previzibilitate a dispozițiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen., potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, tot prin, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât și la cerere (Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020). Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situația care a impus acordarea statutului de martor amenințat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiați în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecției martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Verificările efectuate de procuror vizează ordonanța inițială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție, ordonanță ale cărei efecte se mențin până la schimbarea condițiilor care au impus acordarea protecției. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanță motivată de încetare a măsurilor de protecție, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se mențin temeiurile inițiale care au determinat luarea măsurilor de protecție. Așadar, procurorul dispune prin ordonanță motivată numai luarea și încetarea măsurilor de protecție, neimpunându-se emiterea unei ordonanțe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menținere a măsurii, ci face o simplă verificare. În fine, ordonanța prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecție nu are caracter confidențial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanțelor procurorului. Dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumția de nevinovăție. Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală
Dispozițiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calității de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menționate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.
O dispoziție identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) C. pr. pen. a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menționat prin art. I § 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I § 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.
Dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalității înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorități ce îndeplinesc activități specifice culegerii de informații.
În ceea ce privește categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, § 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Curtea reiterează că singura sa sarcină, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Concret, nu îi revine sarcina de a audia erorile de fapt sau de drept presupus săvârșite de o instanță națională sau de a înlocui propria apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile. protejate prin convenție. Deși articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, o chestiune care ține în primul rând de dreptul intern (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Rapoartele 1998-IV). , § 34 și Jalloh împotriva Germaniei [GC], hotărârea din 11 iulie 2006, §§ 94-96).
Deși articolul 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și valoarea probatorie a motivelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el impune instanțelor obligația de a se angaja la examinarea lor efectivă, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, § 59, Seria A nr. 288). Fără a necesita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantei, această obligație presupune, totuși, ca persoana vătămată să poată aștepta un răspuns concret și explicit la mijloacele decisive pentru dezlegarea procedurii în cauză (García Ruiz c. 30544/ 96, § 26, CEDO 1999-1).
În speță, autoritatea însărcinată cu realizarea raportului de expertiză și a raportului de contraexpertizare a reținut în cele două rapoarte că a observat că metoda de aplicare a sigiliilor pe probe a făcut posibilă pentru a scoate sticlele de motorină din pungile lor de plastic fără a deteriora garniturile.
Reclamanta s-a plâns în special de valoarea probatorie diferită pe care instanțele naționale au acordat-o acelorași rapoarte de expertiză, în contextul a două seturi de proceduri diferite. Apoi reamintește că întrebarea fundamentală în prezenta cauză este dacă procesul penal a fost echitabil în ansamblu, oferind reclamantului garanțiile dreptului la apărare.
Cele două amenzi aplicate reclamantului au avut scopuri diferite: una era menită să sancționeze faptul că reclamantul a vândut motorină care nu era conformă cu standardul, în timp ce a doua era menită să combată plata accizelor către stat. Dacă, la impunerea primei sancțiuni reclamantului, Oficiul pentru protecția consumatorului s-a bazat exclusiv pe raportul de expertiză întocmit, Garda financiară și-a întemeiat decizia nu numai pe rapoartele științifice, ci și pe faptul că reclamantul a depus diferite documente pentru a dovedi originea motorinei comercializate .
Principalul aspect pe care instanțele naționale trebuiau să îl stabilească în contextul celor două seturi de proceduri a fost deținerea de către reclamantă a motorinei neconforme, în scopul comercializării acestuia. Principalele probe justificative în contextul celor două proceduri au constituit-o expertiza și contra-rapoartele de expertiză întocmite pe baza eșantioanelor despre care experții au constatat că au fost stocate în mod defectuos.
Bazându-se în principal pe faptul că probele de motorină nu au fost prelevate corect, reclamanta a solicitat anularea celor două sancțiuni care i-au fost aplicate. În contextul plângerii pe care a formulat-o împotriva raportului de amendă, instanțele naționale au statuat că nu pot lua în considerare rapoartele de expertiză ca probe din cauza modului defectuos în care au fost prelevate probele. În consecință, au statuat că nu pot fi stabilite faptele de care a fost acuzată reclamanta și răspunderea ei contravențională.
În contextul plângerii formulate de reclamantă împotriva raportului de amendă întocmit de Garda financiară, aceleași instanțe naționale, în diferite forme judecătorești, au statuat că raportul de expertiză întocmit constituia o dovadă credibilă a faptelor. invocat reclamantului si a avut in vedere ca cele doua expertize au scos la iveală că produsul preluat de la reclamant nu corespunde standardului 240-80, motorina.
Deși reamintește că admisibilitatea probelor revine în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1), Curtea reține că validitatea și credibilitatea acelorași probe au fost interpretate diferit de instanțele interne. Această apreciere contradictorie a condus la soluții juridice diferite în ceea ce privește stabilirea faptelor și mai ales în ceea ce privește deținerea de către reclamant a motorinei neconforme. Totuși, în măsura în care aceste probe au constituit proba decisivă pentru stabilirea faptelor, se pune o problemă în ceea ce privește echitatea procedurii. Desigur, pentru aplicarea sancțiunii reclamantului, Garda financiară se bazase, pe lângă rapoartele de expertiză, pe documente scrise. Cu toate acestea, instanțele naționale care au examinat plângerea reclamantului împotriva acestei sancțiuni nu au făcut nicio mențiune despre aceste documente în deciziile lor.
Reclamantul a informat instanțele care au pronunțat în al doilea set de proceduri despre existența hotărârii care ajunsese la o concluzie diferită cu privire la validitatea probelor. Deși Tribunalul Suceava se referă la aceasta în hotărârea sa, aceasta nu oferă suficiente motive pentru a explica de ce a preferat să adopte o poziție contrară cu privire la temeinicia acelorași probe. Având în vedere rolul decisiv al acestor probe, Curtea consideră că s-a cerut un răspuns specific și explicit la acest argument din partea instanțelor. În lipsa acestuia, este imposibil de știut dacă aceste instanțe pur și simplu l-au neglijat sau dacă au dorit să o respingă și, în acest din urmă caz, din ce motive.
41. Curtea consideră că, în speță, reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.[1]
Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competență a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie.
Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
În cuprinsul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 35, a reținut că dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, și că doar dispozițiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Problema de constituționalitate analizată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991.
Încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. încalcă exigențele constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilității de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoțită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.(Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)
Pe lângă faptul că a exclus din sfera constituționalității prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. Curtea a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) C. pr. pen., astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.. În sfera sintagmei “înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane” nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 139 alin. (3) C. pr. pen., acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părți ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susținerilor autorului excepției, dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. nu au în vedere și înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informații. Așadar, dispozițiile menționate sunt clare, precise și previzibile, acestea respectând exigențele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituție.
Dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. constituie o excepție de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din același cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) – c) C. pr. pen., și este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen.. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privința efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., garanții suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al părților din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.
Textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terții. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane nu restrâng exercițiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condițiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen..
Dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse. (Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, § 27). Fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care era modificat art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, Neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare. Modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale este neconstituțională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Cu referire la prevederile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
Legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării eventualele abuzuri, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce privește noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Și în acest caz dispozițiile criticate se aplică numai în situația săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-181 C. pr. pen..
Totodată, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., sunt însoțite de garanțiile reținute în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalității administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acționa, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 și urm. C. pr. pen., analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât și legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, raportându-se la condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin înregistrările efectuate de către părți sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la efectuarea acestora.
Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. S-a reținut că înregistrările făcute de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerințe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părți sau de către alte persoane și înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terții. În ceea ce privește prima condiție, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părți sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiție anterior menționată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorității statului, o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversației, nefiind un simplu observator, precum și faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenție, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanți ai autorităților publice.
În privința înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut suficiente garanții, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și la art. 24 din Constituție, precum și la art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Astfel cum Curtea a reținut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, textul criticat constituie o garanție a drepturilor fundamentale menționate. Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiție, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile art. 6 și art. 8 din C.E.D.H., cu privire la dreptul la un proces echitabil și, respectiv, la dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță se înțelege, conform art. 138 alin. (2) C. pr. pen., interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanță, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) C. pr. pen. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen., în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. În fine, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen., realizarea unui set de operațiuni prin care este asigurată cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informații referitoare la tranzacțiile sau operațiunile efectuate de către o anumită persoană.
Articolul 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Conform alin. (2) al art. 139 C. pr. pen., infracțiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, infracțiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiunile de corupție și alte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 C. pr. pen.. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispozițiile art. 141 alin. (1) din același cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 C. pr. pen. ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen., de către procuror, care poate dispune și ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autoritățile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, inițiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viață privată și la secretul corespondenței și totodată respectarea cerințelor de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarității, prin reglementarea ca excepție a acestei ingerințe în viața privată a persoanei, și a principiului proporționalității măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conține însă explicații referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror și organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializați din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului și, cu atât mai puțin, o explicație referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.
Conform art. 143 alin. (1) C. pr. pen., consemnarea activităților de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiași dispoziții legale, rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiași alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
În continuare, este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică.
Acest demers începe prin definirea noțiunilor de “probă”, “mijloc de probă” și “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înțelege modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. (Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 § 20) Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. O probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (§ 22).
Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C. pr. pen..( Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 § 21),) Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.
Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.
Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.
Referitor la asigurarea suportului tehnic, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen. sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, , iar acestea sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale, “furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.
În multe state ale Uniunii Europene, dispozițiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică și de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare și previzibile și vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naționale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucție, de organele de urmărire penală și organe ale poliției și că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicații sau din alte domenii expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispozițiile art. 172 alin. (1) C. pr. pen. al Bulgariei; art. 86-88 C. pr. pen. al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5) C. pr. pen. al Croației; art. 1261-1262 C. pr. pen. al Estoniei; art. 100 b și 110 j C. pr. pen. al Germaniei; art. 251 C. pr. pen. al Greciei; Secțiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268 C. pr. pen. al Italiei; art. 4813, art. 48-15 și art. 48-17 C. pr. pen. din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189 C. pr. pen. al Portugaliei coroborate cu prevederile Secțiunii 1 alin. (2) și ale Secțiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operațiunilor sub acoperire desfășurate în scopul prevenirii infracțiunilor și investigației penale din Portugalia; Secțiunea 88 C. pr. pen. al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 și art. 156 C. pr. pen. al Sloveniei; art. 588 bis b și art. 588ter e alin. (1) C. pr. pen. al Spaniei; Capitolul 23 și Capitolul 27 C. pr. pen. al Suediei.
Legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, și art. 6 și art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală.
Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.
În contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerințe influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale ( Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 23). Standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.
Legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, §§24 și 25 și Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 §23), Dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
Sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.( Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015,)
Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României(§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Expresia „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [v Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Exprimarea vagă din art. 27 din Legea nr. 25/1969, în temeiul căruia a fost luată măsura preventivă. Acest articol se limitează la a stipula că străinul, învinuit sau inculpat într-un proces penal, nu poate părăsi țara decât după încetarea urmăririi penale sau după achitarea sa ori, în caz de condamnare, după executarea pedepsei.
În primul rând, nu există nicio mențiune cu privire la autoritatea abilitată să dispună o asemenea măsură. Este adevărat că Guvernul a prezentat Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, care completează Legea nr. 25/1969, dar acestea indicau numai persoanele abilitate să execute astfel de măsuri și pe cele care trebuiau să le aprobe. Or, se pare că aceste instrucțiuni interne erau prevăzute cu mențiunea „secret“ și nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.
Deși art. 27 din lege abilitează autoritățile competente să autorizeze o ingerință în libertatea de circulație a străinilor, motivul unei asemenea ingerințe nu este definit cu suficientă precizie (Rotaru, § 58).
. De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor autorităților. Aceasta reamintește că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8 din Convenție, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanții stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităților serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăți democratice, în special supremația dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenției. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerință a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puțin în ultimă instanță, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și procedură conformă cu legea (Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raționament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol și art. 8 din Convenție (v în acest sens İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50).
Procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara nu oferă astfel de garanții, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestații în fața instanțelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva să se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (v Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, și İletmiș, , § 47).
Curtea apreciază că dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv.
La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale din data de 11 aprilie 2001 și modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituția. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001).
Având în vedere faptul că măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliție, reiese că, cel puțin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislația națională în vigoare, inclusiv cu Constituția.
Este în primul rând de datoria autorităților naționale și mai ales de cea a instanțelor să interpreteze și să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveției, hotărârea din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 541, § 59).
Prin sentința rămasă definitivă din data de 29 martie 2004, Tribunalul Județean Neamț a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu se afla sub incidența niciunei măsuri preventive restrictive de libertate luate de un magistrat. Totuși, tribunalul nu a acordat nicio reparație pentru prejudiciul suferit de persoana interesată ca urmare a prelungirii nelegale a măsurii preventive. Mai mult, Guvernul nu a susținut deloc faptul că reclamantul ar fi putut folosi o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro împotriva Italiei, § 45, CEDO 2004-VI).
În perioada 2 septembrie 1998-10 iunie 2004, dată la care autoritățile au revocat măsura preventivă, atingerea adusă libertății de circulație a reclamantului nu era „prevăzută de lege“.
79. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.[2]
De asemenea, prin Hotărârea Cauza Rotaru împotriva României (§ 52), “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.
În ceea ce privește materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, Cauza Kopp împotriva Elveției, (§ 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, §34)].
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare (§ 89).
Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală“. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.
Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
Nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, reglementarea nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (v, în acest sens și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94).
Având în vedere și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și art. 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.
Este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., a sintagmei “alte organe specializate ale statului“, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.
Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art. 20, art. 21 și art. 53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale nu mai este necesară.
Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reamintește caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată (v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 § 28). În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I (v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 § 26, Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 (§ 14), și Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 § 14). Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală
[1] Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 29 octombrie 2013, definitivă la 29 ianuarie 2014, https://hudoc.echr.coe.int
Autorul excepției, precum și instanța de judecată au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice și care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. În ceea ce privește inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluției de clasare (după începerea acțiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată).
Intenția autorului excepției a fost de a critica lipsa accesului liber la justiție în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepției trebuind circumscris acestei etape procedurale. În realitate, autorul excepției este nemulțumit de soluția legislativă a art. 145 C. pr. pen. , care, în opinia sa, lipsește persoanele interesate de posibilitatea accederii în fața unei instanțe judecătorești.
Dispozițiile ce sunt supuse controlului de constituționalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulate.
O excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Aceasta deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017) Însă, în măsura în care sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția, aceasta are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de contencios constituțional își poate exercita controlul de constituționalitate.
Legătura cu soluționarea cauzei a excepției de neconstituționalitate este circumstanțiată de incidența dispozițiilor criticate în pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiție. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziția criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în fața instanțelor de drept comun, excepția de neconstituționalitate este admisibilă, aceste dispoziții având legătură cu soluționarea cauzei. Această concluzie este susținută și de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunțate într-o astfel de speță este acela al creării posibilității accederii în fața unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influență asupra soluției dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.
Raportat la elementele ce configurează speța dedusă controlului de constituționalitate în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de contencios constituțional își poate exercita controlul de constituționalitate (v , în același sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15).
Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum și procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispozițiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen. ., potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Dispozițiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale în rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.( Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23,)
Ulterior urmăririi penale inrem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. , atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta – urmărirea penală inpersonam.
Tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale inpersonam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. , se poate pune în mișcare acțiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ.
Sintagma “în cursul urmăririi penale“, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală inrem. Supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.
În funcție de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale în rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzație împotriva sa. În cadrul urmăririi penale inpersonam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. .
Atât în cazul urmăririi penale inpersonam, cât și în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiționată de calitatea deținută în dosarul penal. Pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.
Potrivit art. 327 C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire.
Potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanței de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen. , formularea de cereri și excepții este posibilă numai în ceea ce privește persoana inculpatului, a celorlalte părți și a persoanei vătămate, iar nu și în ceea ce privește alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și că există probele necesare și legal administrate, procurorul emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen. , după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285 din același act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând: clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. ; renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.
Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen. , când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. . De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) și (4) C. pr. pen. , împotriva soluțiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din același act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen. , petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obținută după punerea în mișcare a acțiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.
Potrivit art. 318 alin. (1) și (5) C. pr. pen. , în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepția infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen. , ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiași articol din același act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală.
Potrivit art. 318 alin. (15) și (16) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.
Indiferent de soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, dispoziția procedural penală nu permite acestuia să se pronunțe asupra legalității măsurii supravegherii tehnice.
Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) și alin. (13) C. pr. pen. , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.
Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu împotriva României, § 91).
Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speță.
Pentru a fi conformă cu art. 8 din convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, § 67 și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911-914 C. pr. pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121-126). Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, § 45-46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenție.[1]
Totodată, CEDO a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție (Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).
Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noțiune în conceptul de viață privată.
Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen. , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Instanța europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).
Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen. , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. Instanța europeană a constatat că localizarea și supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerință în viața privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).
Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența CEDO, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului și dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, Cauza Lambert împotriva Franței, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
În formularea criticilor de neconstituționalitate, autorul excepției are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăși dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerință în sfera dreptului său la viață privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistența unui control a posteriori al legalității dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condițiile prevăzute de Constituție și Convenție referitoare la restrângerea exercițiului dreptului de acces la o instanță în scopul protejării dreptului unei persoanei la viață privată.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din C.E.D.H., orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
Întrucât textul constituțional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiție consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale de referință (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20).
Analizând relația, precum și modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituționale ale art. 129 și cele ale art. 21, s-a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alți termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție; această teză conține, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, Curtea a constatat că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deși art. 129 din Constituție asigură folosirea căilor de atac “în condițiile legii”, această dispoziție constituțională nu are însă semnificația că “legea” ar putea înlătura exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22).
Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.
Cele constatate sunt cu atât mai pertinente în situația în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale.
Din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune “redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
În ceea ce privește art. 13 din Convenție, instanța europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție statuează cu privire la existența unei căi interne de atac în fața unei “autorități naționale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, §§ 67, 69).
Potrivit dispozițiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi și libertăți, acesta exercitându-și controlul în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art. 8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 și 50).
Jurisprudența CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluție de-a lungul timpului. Dacă inițial instanța europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotrivaRomâniei, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, § 86)[2], ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență a instanțelor interne care să demonstreze eficiența acestei căi de atac.
De regulă, perioada de șase luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziția sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [v Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDO 2009].
În conformitate cu dreptul intern al statului pârât, interceptările pot fi supuse unei expertize în cadrul procesului împotriva persoanei în cauză. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a exclude posibilitatea ca instanțele interne să declare o interceptare ca fiind nelegală. În acest caz, persoana interesată ar putea solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor dreptului general al răspunderii civile delictuale, și anume art. 998-999 din vechiul Cod civil. În plus, după 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală a reglementat stocarea informațiilor obținute prin intermediul interceptării convorbirilor telefonice și a conferit instanțelor competența de a dispune distrugerea informațiilor interceptate care nu erau folosite ca probe în dosar. De asemenea, le impunea persoanelor implicate în interceptare și înregistrare obligația de a nu divulga detaliile operațiunii.
În plus, instanțele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispozițiile Convenției și de a constata, într-o anumită situație, că o anumită dispoziție legală națională contravine art. 8 din Convenție (v Dumitru Popescu, §§ 101-103).
O persoană căreia îi este adusă atingere de interceptare poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri [v Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, și, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002].
În lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acțiune menționate anterior ar trebuie să fie considerate valabile și în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanțe, alegerea metodelor utilizate aparține în totalitate unui reclamant căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [v Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III].
Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor și acuratețea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competențele instanțelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în fața curții de apel, care avea competența deplină de a examina fondul plângerii sale .
În această privință, prezenta cauză diferă în mod esențial de Begu împotriva României (nr. 20448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care îi adusese atingere (v Begu, § 147).
Rezultă că alegerea făcută de reclamant în prezenta cauză, de a contesta legalitatea interceptării și a înregistrării secrete a convorbirilor în cursul procesului împotriva sa, constituia o cale de atac efectivă, în circumstanțele specifice cauzei. Prin urmare, era logic ca acesta să aștepte rezultatul procedurilor interne, înainte de a depune la Curte plângerea sa în temeiul art. 8.
Excepția preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni va fi, așadar, respinsă.
În primul rând, că interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantului cu R.J. și M.D. intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 [v , printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, § 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, § 72, 10 martie 2009; și Drakšas împotriva Lituaniei, nr. 36662/04, § 52, 31 iulie 2012)]. Aceasta observă și că, în prezenta cauză, conversațiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizații emise de un procuror.
Curtea a constatat deja că sistemul de autorizare a interceptării comunicațiilor, existent la momentul faptelor din prezenta cauză, nu oferea garanții corespunzătoare și, prin urmare, nu respecta cerințele prevăzute la art. 8, în măsura în care procurorul care autoriza orice supraveghere nu era independent de executiv (v Dumitru Popescu, § 71); decizia unui procuror de a intercepta comunicațiile nu era supusă aprobării unui judecător înainte de a fi executată (idem, § 72); o persoană aflată sub supraveghere nu putea contesta în fața unei instanțe fondul interceptării (idem, § 74); și nu exista nicio mențiune în legislație privind circumstanțele în care ar trebui să fie distruse transcrierile . Deși interceptările din cauzele Dumitru Popescu și Calmanovici, ambele citate anterior, au fost dispuse din motive de securitate națională, motiv ce nu a fost invocat în prezenta cauză, modul în care au fost efectuate era același în ambele situații. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când a fost inițiată în prezenta cauză, procedura de autorizare a interceptării conversațiilor a fost lipsită de garanțiile corespunzătoare, prevăzute la art. 8.
Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză și, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanțe a interceptărilor conversațiilor telefonice (v și Dumitru Popescu, § 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanții suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanții au fost aplicate de autoritățile naționale în situația particulară a reclamantului (v Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, § 33, seria A nr. 28).
În acest sens, observă că instanțele interne nu au oferit un răspuns complet la obiecțiile repetate ale reclamantului privind legalitatea autorizației și acuratețea transcrierilor. Acestea pur și simplu au remarcat că raportul întocmit de procuror privind înregistrările a fost anexat la dosar, împreună cu casetele. Au acceptat refuzul procurorului de a prezenta autorizația, fără să îl conteste .
Procedând astfel, instanța internă a lipsit garanțiile prevăzute de noua legislație a statului pârât de orice semnificație. În plus, deoarece instanțele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acuratețea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dreptului general al răspunderii civile delictuale.
46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[3]
Acțiune în despăgubiri împotriva statului pentru interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice ale reclamantului
În perioada 2003-2005, convorbirile telefonice ale reclamantului au fost interceptate și înregistrate de către Serviciul Român de Informații . Aceste înregistrări au fost adăugate ca probe pentru urmărirea penală în dosarul penal deschis reclamantului.
La 7 aprilie 2006, reclamantul și societatea SC Rompetrol SA au introdus o acțiune delictuală împotriva S. R. I. la Tribunalul București. Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice în perioada 2003-2005.
Într-o hotărâre din 11 mai 2007, făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie, instanța județeană a admis parțial acțiunea reclamantului, a constatat că înregistrările telefonice sunt ilegale și a obligat SRI să îi plătească 50 000 lei (RON) pentru prejudiciu moral.
Contestațiile reclamantului și ale S. R. I. împotriva acestei hotărâri au fost respinse de Curtea de Apel București printr-o hotărâre din 9 februarie 2009. Apelurile părților împotriva acestei ultime hotărâri au fost respinse printr-o hotărâre definitivă din 18 februarie 2011 a Înaltei instanță care a confirmat corectitudinea hotărârii pronunțate în primă instanță.
1. Rapoarte internaționale privind condițiile de detenție
Raportul din 2 aprilie 2004 al Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante (C. P. T. ) întocmește un inventar detaliat al situației din diferitele depozite și instituții penale ale poliției române pe care le-a vizitat din 16 septembrie. până la 25.2002 și de la 9.11.2003, inclusiv I. G. P . din București. În ceea ce privește I. G. P. , C. P. T . a remarcat că anumite celule oferă prizonierilor doar un spațiu de locuit limitat (de exemplu, trei persoane în 10 m2 sau patru în 14 m2) și că ar fi fost foarte supraaglomerate dacă ar fi fost ocupate la maximum. a calității lor oficiale; a mai remarcat că unitățile sanitare din celule erau insuficient compartimentate.
Reclamantul a susținut că interceptarea convorbirilor sale telefonice a încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private, încălcând articolul 8 din Convenție, care prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a locuinței și a corespondenței sale. 2. Poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept numai în măsura în care o astfel de ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea siguranței naționale, siguranța publică, bunăstarea economică. -ființa de țară, menținerea ordinii și prevenirea infracțiunilor, ocrotirea sănătății sau a moralei, sau apărarea drepturilor și libertăților altora. »
În primul rând, Curtea reamintește că este de competența autorităților naționale, în primul rând, să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, reafirmă că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii (Sediri împotriva Franței (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007) . De asemenea, reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului este în principiu suficientă pentru retragerea statutului de victimă numai dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în fond, apoi au remediat în mod adecvat și suficient încălcarea Convenției (Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149, CEDO 2005-IV, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193, CEDO 2006-V) .
În speță, în urma acțiunii în despăgubire introdusă împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea nelegalității înregistrărilor convorbirilor sale telefonice și compensarea prejudiciului său moral. Mai mult, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cauze similare referitoare la România (v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo, § 175).
În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de despăgubire, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au reparat în mod adecvat și suficient prejudiciul suferit de reclamant. Rezultă că reclamantul nu mai este victima pretinsei încălcări, că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și că trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.[4]
Dispozițiile relevante din C. pr. pen. privind arestarea preventivă și prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum și esențialul practicii interne privind noțiunea de „pericol pentru ordinea publică“ prevăzută la art. 148 lit. h) din C. pr. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] și în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40-42, 1 iulie 2008).
B. Dispozițiile legale relevante în materia competenței instanțelor militare
La data faptelor, organizarea și funcționarea Poliției Române erau reglementate prin Legea nr. 26/1994, în temeiul căreia polițiștii aveau statut de cadre militare active. Urmărirea penală și judecarea cadrelor de poliție care au comis fapte prevăzute de legea penală erau, în temeiul statutului lor de militari activi, de competența parchetelor și instanțelor militare. Legea respectivă a fost abrogată prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române și prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, în temeiul cărora Ministerul de Interne s-a demilitarizat, polițiștii având din acel moment statut de funcționari publici. În urma modificărilor aduse C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, urmărirea penală și judecarea polițiștilor sunt de competența parchetelor și instanțelor de drept comun.
Dispozițiile referitoare la statutul procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare („Legea nr. 54/1993“) și din C. pr. pen. sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant în prezenta cauză; la data faptelor, acesta prevedea următoarele:
– Art. 5: „Când inculpatul este militar activ, președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să fie cel puțin egali în grad cu acesta.“
C. Dispozițiile relevante în materie de ascultare a convorbirilor telefonice
Prevederile C. pr. pen. relevante în materie, așa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, înainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, precum și după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, § 44-46, 26 aprilie 2007).
D. Dispozițiile relevante în materie de percheziție corporală și domiciliară
Articolele relevante din C. pr. pen. relevante în materie, respectiv art. 101-109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, în Hotărârea Varga împotriva României (nr. 73.957/01, § 21-25, 1 aprilie 2008).
Secțiunea relevantă a art. 109 din C. pr. pen. era formulată astfel la vremea faptelor:
„Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul.
Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie personal persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.”
E. Dispoziția relevantă privind dreptul de a fi asistat de un avocat
Art. 171 din C. pr. pen. privind dreptul învinuitului și inculpatului să fie asistat de un apărător prevedea următoarele la data comiterii faptelor, în secțiunea relevantă:
„ Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cuprinsul urmării penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept […]
În cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cazurile în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenție
Articolul 5 § 2 din Convenție enunță o garanție fundamentală: orice persoană arestată trebuie să știe de ce a fost privată de libertate. Această garanție impune obligația de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu și accesibil, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în fața unei instanțe în temeiul §ui 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informații „în termenul cel mai scurt“, dar polițistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la fața locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informații și suficient de repede, se ține seama de particularitățile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, § 50, CEDO 2002-I).
În prezenta cauză, persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reținută de poliție. Având în vedere aceste elemente și statutul său de polițist, persoana în cauză ar fi trebuit să își dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activități interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului său și în momentul arestării sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, care justificau măsura arestării preventive dispuse asupra sa (supra, § 23).
Informațiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestării sale îndeplineau cerințele art. 5 § 2 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 și că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror și primul control al unei instanțe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate [Agaoğlu împotriva Turciei (decizie), 28 august 2001]. În cazul de față, cererea a fost introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanță. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
B. Cu privire la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii
1. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a)Perioada care trebuie luată în considerare
Pentru început, Curtea evidențiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenție a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanță, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost așadar de 11 luni și 5 zile.
b)Justificarea arestării preventive
Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudența sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, § 152-153, CEDO 2000-IV, și Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 70-71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenție impune cerința ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorități (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, și Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, § 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivată asigură părțile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, § 98).
În jurisprudența sa Curtea a expus 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A, nr. 7), să săvârșească noi infracțiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, § 51, seria A, nr. 207, și Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 104-105, Culegere 1998-VII). Continuarea detenției nu se justifică așadar într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 și 48.183/99, § 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
În speță, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv că existau bănuieli plauzibile conform cărora acesta săvârșise infracțiunea de luare de mită. La prelungirea arestării sale preventive, la 27 iulie și 21 august 2001, instanțele naționale și-au motivat hotărârile prin statutul de polițist al persoanei în cauză și prin posibilitatea ca, odată pus în libertate, acesta să încerce să influențeze martorii, printre care se numărau colegi de serviciu . Curtea admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante și suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării.
Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanțele naționale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, § 62). Ulterior datei menționate, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menținerea temeiurilor inițiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de polițist al acuzaților și necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanțele nu au oferit nicio explicație pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situația concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29).
Articolul 5 § 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, § 83, și Patsouria, § 75-76). În prezenta cauză, deși le fusese adresată o cerere de punere în libertate pe cauțiune, instanțele naționale au declarat-o inadmisibilă, fără să o fi examinat cu celeritate .
Autoritățile nu au mai oferit motive „relevante și suficiente“ începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se mai verifice dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită“ la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, 2 martie 2006, § 50 in fine).
Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenție
A. Cu privire la recursurile reclamantului împotriva deciziilor din 7 iunie, 19 iulie și 10 septembrie 2002 de prelungire a arestării preventive
Conform jurisprudenței constante a Curții, o persoană condamnată de prima instanță se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenție, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff, § 9, și B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, § 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunțată de o instanță națională, pentru sancționarea unei infracțiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, § 76).
În speță, prin cele 3 hotărâri menționate de reclamant s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, așa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanță prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalității arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenție, este inclus instantaneu în hotărârea pronunțată la terminarea procesului în primă instanță și declarația de vinovăție consecutivă stabilirii legale a infracțiunii era suficientă pentru a justifica menținerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
B. Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002
Dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd epuizarea de către reclamanți a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, § 38, Culegere 1998-I). Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reține, ca și Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanțele naționale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
A. Independența și imparțialitatea instanțelor militare
Cu titlu introductiv, Curtea observă că reclamantul, în formularul de cerere și în observațiile sale, a intenționat să conteste în fața sa lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor militare, nu faptul că instanța de apel nu era „instituită de lege“. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea va examina afirmațiile reclamantului așa cum au fost calificate de acesta.
Prezenta cauză privește o procedură penală în desfășurare în fața unei instanțe militare, în care inculpatul era ofițer de poliție, cu statut de militar, pentru săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcțiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, § 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, § 40, CEDO 2006-VI (fragmente), și Maszni, § 53]. Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanțele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) și Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanțelor militare în cauză.
În Convenție nu se interzice instanțelor militare să statueze asupra unor acuzații în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiția să se respecte garanțiile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, și Ergin, § 40]. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă“ – în special în raport cu executivul și părțile -, Curtea a ținut seama de modalitatea de numire și durata mandatului membrilor, precum și de existența unor garanții împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, § 55, și Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, § 78).
În speță, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire și durata mandatului membrilor instanțelor militare erau reglementate de dispozițiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare. Astfel, judecătorii militari aveau aceeași formare profesională ca omologii lor civili și beneficiau de garanții constituționale identice cu cele de care beneficiau judecătorii civili, în măsura în care erau numiți de Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili și se bucurau de stabilitate. Aceștia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în fața executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), 25 mai 2000]. Președintele completului de judecată și procurorul care a instrumentat cazul trebuiau să aibă cel puțin același grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraților .
Mai mult, procedura urmată de aceste instanțe era cea prevăzută de C. pr. pen. și prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru din cadrul instanței militare, precum și confidențialitatea deliberărilor. Bănuielile reclamantului privind o eventuală participare a procurorului la deliberări în primă instanță nu sunt susținute și acesta nu a invocat acest aspect în fața instanțelor naționale.
În urma modificării legislative survenite în decursul procedurii, competența pentru soluționarea cauzei a revenit instanțelor de drept comun. Astfel, cauza reclamantului a fost soluționată în ultimă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță de drept comun.
Curtea consideră că dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanță independentă și parțială a fost respectat în speță. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
B. Respectarea principiului egalității armelor
Orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca și pentru apărare, facultatea de a lua cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].
În primul rând că reclamantul nu a prezentat nicio probă referitoare la caracterul real al afirmațiilor judecătorului militar sau la existența unui „dosar secret“. În plus, în procesul-verbal întocmit în urma ședinței din 26 aprilie 2002, nici inculpații și nici avocații lor prezenți nu au formulat obiecții privind pretinsele afirmații ale judecătorului referitoare la existența unui „dosar secret“. Chiar și presupunând că judecătorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul în observațiile sale, la documente emise de organele de urmărire pentru a autoriza și transcrie înregistrarea conversației sale din 1 iulie 2001, Curtea consideră că respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe „relevante“ . Reiese că aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a cărei legalitate a fost confirmată de instanțele naționale.
În speță, instanțele naționale au pronunțat decizii în baza probelor care au fost depuse la dosarul cauzei și care au fost aduse la cunoștința reclamantului și a avocatului său. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
C. Caracterul public al ședințelor din 26 aprilie 2002 și 27 noiembrie 2002
Natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete care scapă controlului public, și constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanțele judecătorești. Prin transparența pe care o conferă administrării justiției, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 65, 15 iulie 2003, și Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, § 25). În cazul în care nu a avut loc nicio ședință publică în primă instanță, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanțe superioare, cu condiția ca instanța superioară să poată examina faptele și să dispună de jurisdicție deplină (Diennet împotriva Franței, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, § 34).
În speță, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra faptului dacă ședințele contestate de reclamant erau „ședințe“ în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, Curtea subliniază că toate celelalte ședințe în fața curții militare de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au desfășurat în mod public. Aceste instanțe dispuneau de jurisdicție deplină pentru a soluționa chestiunea temeiniciei acuzației penale aduse împotriva reclamantului. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
D. Motivarea deciziilor
Art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanțelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esențiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată așadar în lumina circumstanțelor speței (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, § 27, și Menet împotriva Franței, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, § 35].
În ceea ce privește faptul că instanțele naționale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidență asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke și Lenoble împotriva Franței (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observă că acestea privesc modul în care autoritățile naționale au analizat probele depuse la dosar. În speță, analiza instanțelor s-a axat pe circumstanțele factuale în ansamblu pentru a stabili dacă reclamantul îi ceruse sau nu lui B.E. suma în cauză. Instanțele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracțiunii. Curtea acordă importanță în special faptului că, în speță, reclamantul a fost audiat și a putut să conteste probele strânse împotriva sa și să adreseze întrebări martorilor. În speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și a probelor făcută de instanțe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franței (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenție
Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție poate proveni nu numai de la o instanță, ci și de la alte autorități publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, § 41-42, CEDO 2000-X, și Allenet de Ribemont împotriva Franței, 10 februarie 1995, § 35-36, seria A, nr. 308). În această privință, trebuie subliniată importanța alegerii expresiilor de către agenții statului în declarațiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziției sus-menționate este sensul real al declarațiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, § 126).
Articolul 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenție, ca autoritățile să informeze publicul despre anchetele penale în desfășurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreția și toate rezerva pe care o implică respectarea prezumției de nevinovăție (Allenet de Ribemont, § 38). Aceasta reamintește totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influențând opinia publică și, în consecință, instanțele care trebuie să se pronunțe asupra vinovăției acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].
În ceea ce privește declarația prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferința a avut loc numai cu prefecții, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar și în acest context restrâns, premierul nu a menționat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, § 9). Acesta s-a limitat la a preciza că 2 polițiști au fost prinși în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabă unei informații privind desfășurarea unei anchete și nu echivalează cu o afirmație privind vinovăția. Ținând seama de contextul în care au fost făcute afirmațiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităților față de probitatea persoanelor care lucrează în instituțiile de poliție, Curtea admite că afirmațiile prim-ministrului pot fi înțelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, § 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legătură cu caracterul general al termenilor folosiți, nu se poate admite că s-a făcut o declarație oficială privind vinovăția reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.
În ceea ce privește pretinsa campanie de presă, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulență de natură să influențeze sau în măsură să influențeze formarea opiniei judecătorilor și rezultatul deliberării. Articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declarației prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliștilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autoritățile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul „Cotidianul“, invocat de reclamant nu a încercat să nuanțeze afirmațiile referitoare la faptele reținute împotriva reclamantului, autoritățile naționale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acțiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. și alții împotriva Turciei, 28 octombrie 2004, § 48).
În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariția articolelor incriminate și momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), 30 martie 2000, și Mircea împotriva României, 29 martie 2007, § 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanțele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experiență și o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), 17 iulie 2003, § 104, și Mircea, § 75]. Interesul ziarelor pentru cauză și importanța acesteia pentru opinia publică rezultau din poziția ocupată de reclamant, ofițer de poliție, în contextul combaterii corupției, motiv de îngrijorare atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru public (Viorel Burzo împotriva României, 30 iunie 2009, § 160, și Söylemez împotriva Turciei, 21 septembrie 2006, § 141).
Curtea nu poate constata, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 3 lit. c) din Convenție
Deși art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzației penale“, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfășoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special § 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanței de fond în cazul și în măsura în care nerespectarea inițială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), 27 noiembrie 2008, § 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudența Curții, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, CEDO 2001-X).
Articolul 6 § 3 lit. c) recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător […]“, dar nu precizează și condițiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curții constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerințelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveției, 24 mai 1991, § 30, seria A, nr. 205, și Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, § 95]. În această privință, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenției este de a „apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficiența apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37).
A. Aplicabilitatea art. 6 din Convenție în procedura de anchetă având ca obiect percheziția corporală a reclamantului
Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenție cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzație penală față de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziției corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârșirea vreunei infracțiuni.
În această privință, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenței Curții în materie penală, „acuzația“ ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenție, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputației săvârșirii unei infracțiuni sau ca existența unor „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35). În speță, înainte de a proceda la percheziția corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracțiunii de luare de mită. Prin urmare, această informație primită de reclamant chiar înainte de percheziția sa corporală în procedura penală care a urmat a avut „repercusiuni importante“ asupra situației sale, astfel încât acesta era „acuzat“ de infracțiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenție [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit (MC), § 35, CEDO 2007 VIII]. În consecință, art. 6 este aplicabil în speță.
B. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziției corporale
În Cauza Salduz, § 55 Curtea a subliniat importanța stadiului anchetei pentru pregătirea procesului și necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează față de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în așa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să își conceapă argumentația fără să recurgă la mijloace de probă obținute prin constrângere sau presiuni contrar voinței acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), § 100, CEDO 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].
În speță, reclamantul s-a prezentat la sediul poliției din motive personale, așa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziția corporală a acestuia s-a efectuat în prezența martorilor, iar circumstanțele cauzei nu par să indice o limitare a libertății de acțiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziție corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48).
De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că, în timpul percheziției reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe „materiale“, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanță fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparținând reclamantului și pe întocmirea unui proces-verbal. În această privință, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informațiilor care pot fi obținute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voința suspectului, de exemplu, în prezenta speță, urme de substanță fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 69, Culegere 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecții în procesul-verbal și să ofere explicații pentru prezența sa la sediul poliției. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorități; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părți și examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție
În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace și suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situație continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, și Florica împotriva României (decizie) , 10 iunie 2003].
Curtea observă că a examinat deja dispozițiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt potențial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficiențe incompatibile cu nivelul minim de protecție vizat de preeminența dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, , § 69 in fine și urm.). Curtea a constatat ulterior absența, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizației acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum și a unui control a posteriori al temeiniciei autorizației în cauză (Dumitru Popescu, § 72-76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel național amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curții acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate.
Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziției Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curții, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuțiilor se face fără știința persoanelor implicate și că acestea din urmă nu sunt avertizate de existența înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenței unei urmăriri penale începute împotriva lor. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existența înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.
În speță, reclamantul nu a indicat momentul în care a luat cunoștință de înregistrarea discuțiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese că, la 9 august 2001, procurorul militar însărcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, în prezența avocatului său, dosarul de urmărire. În dosar existau informații privind existența înregistrării în litigiu. În plus, în rechizitoriul întocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existența înregistrării respective.
În consecință, în absența unui recurs efectiv la nivel național pentru a contesta prezumtiva atingere adusă dreptului său la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la data la care a aflat de existența înregistrării în litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentări a dosarului de urmărire penală. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 aprilie 2002, adică la peste 6 luni de la încetarea situației în litigiu.
În consecință, este necesar să se admită excepția Guvernului și să se respingă acest capăt de cerere ca tardiv, în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.
VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
A. Cu privire la admisibilitate
În temeiul dispozițiilor art. 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziției domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretențiile sale autorităților naționale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menționat expres art. 109 din C. pr. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în fața instanțelor naționale, acesta își întemeia cererea pe art. 109 din C. pr. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, 22 ianuarie 2009, § 54). Prin urmare, excepția de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reținută.
De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reținerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autoritățile judecătorești în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, § 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), 7 noiembrie 2006, precum și Borjonov, § 57]. Aceasta constată că, în speță, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale.
Ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 C. pr. pen., care reglementează percheziția. În această privință, Curtea admite că ridicarea și confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracțiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiției, care constituie un scop legitim ce ține de „interesul general“ al comunității (mutatis mutandis, Smirnov, § 57).
Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocul folosit și scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietății individuale. Această cerință se exprimă în noțiunea de „echilibru just“ între imperativele interesului general al comunității, pe de o parte, și exigențele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, § 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menționează nimic în materie de cerințe procedurale, procedurile aplicabile în speță trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-și expune cauza în fața autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, § 73, CEDO 2009-…).
Articolul 109 C. pr. pen. prevedea că obiectele predate sau ridicate în urma percheziției și care, în urma examinării, se dovedesc a nu avea legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin. În ceea ce privește obiectele reclamantului confiscate în urma percheziției domiciliare, tribunalul militar a notat, în Hotărârea din 7 iunie 2002, că acestea nu constituiau probe sau indicii în cauză . Deși reclamantul a solicitat în memoriile sale în apel și în recurs restituirea obiectelor respective, instanțele naționale nu au soluționat cererea sa. Fără a prejudeca orice decizie pe care instanțele naționale ar fi putut-o lua referitor la obiectele în cauză, este suficient pentru Curte să constate că, deși legea națională a instituit un mecanism care îi permite reclamantului să solicite restituirea acestora, în speță, acest mecanism nu a fost eficace.
Curtea constată că autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[5]
În plus, CEDO a reținut că un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).
Curtea nu contestă că inculpații ar putea ridica argumente referitoare la legalitatea înregistrărilor în cauză în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva lor. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul nu beneficia în mod direct de acest drept, el fiind condiționat de trimiterea în judecată a clienților săi și de interesele acestora din urmă în procedură. Curtea consideră că accesibilitatea acestei căi de atac era în mod necesar incertă (v, mutatis mutandis, Société Canal Plus și alții împotriva Franței, § 40, 21 decembrie 2010).
În ceea ce privește mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acțiuni civile în despăgubiri, Curtea evidențiază că, de fapt, Convenția este direct aplicabilă în România și că prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia (v, mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, § 125, 24 februarie 2009). Cu toate acestea, în speță, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență care să demonstreze eficiența acestei căi de atac (Rachevi împotriva Bulgariei, § 64, 23 septembrie 2004). În plus, un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant –, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (v, mutatis mutandis, Xavier Da Silveira, § 48).
În consecință, Curtea constată că ingerința în litigiu a fost, în speță, disproporționată cu scopul urmărit și că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept și care să poată limita ingerința a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.
58. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[6]
Reclamantul (care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanțele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Decizia din 2 februarie 2016, Cauza Bîrsan împotriva României, § 55).
În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, acțiunea poate fi introdusă în fața sa numai după ce căile de atac interne au fost epuizate. Orice solicitant trebuie să fi dat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție este destinată să o ofere în principiu statelor contractante: să evite sau să îndrepte încălcările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul articolului 13 din Convenție – cu care are strânse afinități – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare (v, de exemplu, McFarlane împotriva Irlandei [GC). § 107, 10 septembrie 2010).
De asemenea, Curtea reamintește că a reținut în cauza Bălteanu v. România (§ 37, 16 iulie 2013) că prin contestarea în contextul procesului penal împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a făcut obiectul, reclamanta, care s-a plâns în fața acesteia a unei încălcări a articolului 8 din Convenție din cauza ilegalității unor astfel de măsuri, a recurs, în împrejurările cauzei sale, la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. A ajuns la această concluzie după ce a reținut că în cazul unei încheieri de nelegalitate de către instanța penală, justițiabilul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul dreptului comun al răspunderii civile (Bălteanu, § 32; v și Tender împotriva României). (dec.), §§ 21-23, 17 decembrie 2013).
Din prezenta hotărâre trebuie dedus că, într-o astfel de situație, în cazul în care instanța penală concluzionează că interceptările sunt ilegale și dacă persoana în cauză consideră că aceasta nu este suficientă pentru a răspunde încălcării articolului 8 al căruia se consideră pentru a fi victima acestei nelegalități, acesta trebuie, pentru a epuiza căile de atac interne, apoi să introducă o acțiune în răspundere civilă prin invocarea drepturilor garantate de această dispoziție.
Acest lucru se aplică perchezițiilor la domiciliu, precum și interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor.
În speță, Curtea reține că reclamanții au susținut mai presus de toate că perchezițiile și interceptările la care au fost supuși au încălcat articolul 8 din Convenție deoarece, hotărând în pofida imunității de care se bucurau în temeiul articolului 51 din Convenție, aceste măsuri nu au fost „prevăzute de lege” în sensul articolului 8 al doilea paragraf.
Curtea subliniază în această privință că, la 29 noiembrie 2011, în ședința sa plenară, a concluzionat că percheziția efectuată la 6 octombrie 2011 la domiciliul reclamanților a încălcat această imunitate față de cei doi reclamanți. Același lucru este, fără îndoială, valabil și pentru interceptările comunicărilor de care se plâng.
Potrivit Curții, se admite în aceste împrejurări că aceste măsuri nu au fost „prevăzute de lege”, în sensul articolului 8 din Convenție.
Apoi observă că instanțele interne au decis ulterior că această percheziție și aceste interceptări au fost ilegale, întrucât au fost efectuate fără a aduce atingere imunității prevăzute la articolul 51 din Convenție. Pe acest motiv, au anulat actul din 5 octombrie 2011 de deschidere a cercetării judecătorești, raportul de percheziție și avizul de percheziție de la Consiliul Superior al Magistraturii. De asemenea, printr-o sentință din 20 octombrie 2014 (confirmată la 17 noiembrie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție), constatând încălcarea acestei imunități, judecătorul de cameră preliminară a anulat interceptarea telefonică, a concluzionat că, având deja anulat, procesul-verbal de percheziție a fost lipsit de orice valoare juridică și s-a declarat că elementele strânse prin intermediul interceptărilor și percheziției nu pot fi folosite ca probe. De asemenea, a constatat că interceptările conversațiilor reclamantului au fost efectuate în baza legii la imunitatea prevăzută de art. 51 din Convenție .
Curtea deduce din aceasta că instanțele interne au concluzionat, cel puțin în fond, că perchezițiile și interceptările în cauză nu au fost „conforme cu legea”, în sensul articolului 8 din Convenție. Aceștia s-au pronunțat astfel asupra esenței plângerii pe care reclamanții o trag din această dispoziție, întrucât constatarea că o ingerință în exercitarea dreptului pe care îl garantează nu a fost „conform legii” este suficientă pentru a caracteriza încălcarea acesteia, fără fiind necesar să se constate dacă celelalte cerințe pe care le prevede au fost ignorate (v, de exemplu, Huvig împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 36, Seria A nr. 176 B, Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 37, Seria A nr. 176 A, Kopp împotriva Elveției, 25 martie 1998, § 76, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998 II, Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, 30 iulie 1998, § 62, Raportul hotărârilor și deciziilor 1998 V și Rotaru împotriva României [GC], § 62, CEDO 2000 V).
Potrivit Curții, presupunând că reclamanții ar putea în aceste împrejurări să pretindă că sunt victime ale încălcării articolului 8 din Convenție de care se plâng, ar trebui, pentru a epuiza căile de atac interne, să pună instanțele interne în o poziție nu numai pentru a o observa, ci și pentru a o îndrepta. Având în vedere, mutatis mutandis, hotărârea Bălteanu (v §§ 55-57; v și Tender împotriva României (dec.), § 21), consideră că, în temeiul deciziilor interne stabilind nelegalitatea perchezițiilor și interceptărilor, aceștia ar fi trebuit să introducă o acțiune în răspundere civilă în fața instanței civile și să-și ridice plângerea în temeiul articolului 8 în acest context.
În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.[7]
Concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.
Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică.
Supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , față de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale în rem.
În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea observă că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.
Dispozițiile constituționale și convenționale amintite, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13.
În ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și art. 13 din C.E.D.H..
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.
În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Curtea constată că instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).
Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.
Din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, și Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită.
În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate. Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală
[1] Cauza Răducu împotriva României, Hotărârea din 21 aprilie 2009, https://hudoc.echr.coe.int/,(www.ier.ro).
[2]https://www.academiadepolitie.ro/root/studii/iosud/rezumate_teze/2016/ungureanu. În speță, în urma acțiunii de despăgubire formulate împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice și despăgubiri pentru prejudiciul său moral . În plus, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cazuri similare referitoare la România v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116 , 26 aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo § 175). În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de daune, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au făcut reparații adecvate și suficiente pentru prejudiciul suferit de reclamant (§ 86).
Dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, invocate și în prezenta cauză, fiind însă criticată sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare”, în principal, pe motiv că există o suspiciune rezonabilă cu privire la lipsa de imparțialitate a inspectorilor antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală detașați în cadrul parchetelor pe posturi de specialiști, în condițiile în care aceștia din urmă efectuează, din dispoziția procurorului, constatări tehnico-științifice care vizează stabilirea prejudiciului suferit de Agenție prin săvârșirea unor infracțiuni economico-financiare, constituind mijloace de probă în procesul penal. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 192 din 25 februarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen.
Legea procesual penală în vigoare, în varianta inițială, reglementa numai cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, instituția constatării tehnico-științifice fiind introdusă ulterior, prin prevederile art. 102 § 116 din Legea nr. 255/2013. În prezent, dispozițiile art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condițiile dispunerii efectuării expertizei, cât și pe cele cu privire la efectuarea constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) C. pr. pen. , efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit dispozițiilor art. 172 alin. (9) C. pr. pen., când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. În cazul expertizei, spre deosebire de constatare, părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceștia. Referitor la constatare, Curtea a observat că dispozițiile art. 1811 C. pr. pen. reglementează obiectul constatării și conținutul raportului de constatare. Astfel, regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Ca atare, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019, §§ 17-19, și Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 12).
Procedeul probatoriu numit “constatare” presupune examinarea unor situații de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialiști, medici legiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Așadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală. Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează asupra persoanei, materialului și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit prevederilor art. 1811 C. pr. pen., obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează să fie efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanță, iar rezultatul activității desfășurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare, care cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor și a echipamentelor utilizate, precum și concluziile constatării (Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, §§ 13 și 14).
Raportul de constatare este, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (2) din același cod prevăd că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. La rândul său, judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul verifică, evaluează și coroborează probele și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, probele neavând valoare prestabilită. Așadar, constatările tehnico-științifice efectuate de către specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în faza de judecată, conform prevederilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 22 și 26, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 28).
Deși, după introducerea în Codul de procedură penală a instituției constatării, legiuitorul a reglementat în dispozițiile art. 172 alin. (12) din cod obligația dispunerii efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate – această normă a fost modificată prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligația organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar (Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 30).
. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, M. Of. nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, și Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a observat că dispozițiile art. 172 alin. (12) C. pr. pen. nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competența de a aprecia asupra utilității efectuării unei expertize. Se poate dispune efectuarea unei expertize și atunci când, deși raportul de constatare nu este contestat, față de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu are obligația de a adopta concluziile raportului de constatare sau de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) din acest act normativ, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Așadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-științifice, trebuie raportate la ansamblul probator.
Sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competență, și anume specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, care sunt încadrați, în condițiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, și Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 18). Desfășurarea activității acestor specialiști sub directa conducere și supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a specialiștilor respectivi. Mai mult, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, § 21, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 36).
Nu poate fi reținută critica autorului excepției potrivit căreia sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. este lipsită de claritate și previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiștii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal, fiind astfel încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obține o probă care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiștilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară și previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.
Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului în scopul de a influența Deciziei instanței (Hotărârea din 18 martie 1997, Cauza Mantovanelli împotriva Franței, § 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, § 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, § 33, și Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, § 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 30, Curtea de la Strasbourg a subliniat că este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 12 iulie 1988, Cauza Schenk împotriva Elveției, § 46). Ca atare, Curtea de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialității – ca și celelalte garanții procedurale prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție – are ca scop derularea procedurii în fața unei instanțe, esențial fiind faptul ca părțile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în fața instanței (Hotărârea din 19 iulie 1995, Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, § 42).
Or, revenind la sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri și excepții cu privire la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviințate [art. 374 alin. (9) și art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Așadar, pe lângă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. Așa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesității efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerințele cu privire la calitatea legii și dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât partea interesată beneficiază de garanțiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăți cauzate apărării în condițiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare, astfel că inculpatul poate susține în fața judecătorului de cameră preliminară și a instanței de judecată toate apărările necesare în condiții de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanța verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii vizați de textul de lege criticat, astfel că informațiile conținute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta nu privește întreg conținutul alin. (4) al art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, ci numai prevederile de la lit. a) a acestui text de lege. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., ale art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. Dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost introduse prin prevederile art. 102 § 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, iar dispozițiile art. 4 alin. (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I § 4 și 6 din Legea nr. 144/2014. Ulterior sesizării Curții, dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I § 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția de combatere a fraudelor, M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019. De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I § 3 din Legea nr. 199/2019. Dispozițiile art. 4 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I § 2 din Legea nr. 199/2019, iar ulterior au fost abrogate prin prevederile art. II § 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2020 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2020. Având în vedere însă că dispozițiile art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au continuat să producă efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate și după ce au fost abrogate – în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia “sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare” (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. La momentul ridicării excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate aveau următorul cuprins:
.
În ceea ce privește dispozițiile art. 2 lit. b) și e) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, că acestea au mai făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispozițiile art. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 și, respectiv, ca neîntemeiată, referitor la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
Orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, și anume textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012). În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia. În situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele trei elemente menționate. Or, în cauză, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prin care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Având în vedere caracterul general al textelor constituționale și convenționale invocate, precum și lipsa explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor de lege criticate față de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate, astfel încât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 este inadmisibilă.
Cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 16-19, prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi cu respectarea cerințelor de calitate a acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție. Având în vedere jurisprudența proprie și cea a CEDO , Curtea Constituțională a reținut că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.
Curtea a analizat claritatea și previzibilitatea termenilor/sintagmelor conținuți/conținute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și a constatat că, în ceea ce privește sintagma “în actele contabile ori în alte documente legale“, formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilității și fiscalității impun contribuabililor obligații punctuale în ceea ce privește înregistrarea operațiunilor comerciale și a veniturilor obținute. De principiu, contribuabilul este obligat să își înregistreze toate aceste operațiuni în evidențele sale contabile, iar unele dintre acestea și în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel și cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societății în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, cât și în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea și virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat și invers. Totodată, s-a constatat că aceste operațiuni se înregistrează atât în jurnalul de vânzări, cât și în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidențierii operațiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie în înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. S-a reținut, totodată, că necalcularea, neînregistrarea și neraportarea acestor operațiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin neînregistrarea veniturilor încasate și neplata obligațiilor fiscale aferente acestora.
. De asemenea, referitor la sintagma “operațiune comercială” din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, , prin Decizia nr. 634 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 100 din 1 februarie 2018, Curtea a constatat că, potrivit art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerț”, cu termenul “contracte”. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale anterior menționate, prin “operațiuni comerciale efectuate” se înțelege acele operațiuni civile ce presupun înregistrarea în contabilitate a fluxurilor financiare de venituri și cheltuieli aferente, în vederea stabilirii obligațiilor fiscale ale titularului.
În continuare, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 23-25, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată și critica potrivit căreia termenul “persoane” din dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar și previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Curtea a reținut că se poate observa, din chiar textul articolului criticat, că acesta vizează persoanele prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (1)-(4) din Legea nr. 82/1991, adică societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice, instituțiile publice, asociațiile și celelalte persoane juridice cu și fără scop patrimonial, subunitățile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparțin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum și subunitățile fără personalitate juridică din România care aparțin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislația pieței de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat și alte entități organizate pe baza Codului civil. Având în vedere aceste aspecte, dispozițiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate circumscrise principiului legalității consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, indivizii putându-și da seama din conținutul dispozițiilor de lege incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.
În ceea ce privește critica formulată de autorul excepției referitor la sintagma “specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (7) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o critică similară care viza sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) din același cod, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. .
Prin §§ 18-22, Curtea a invocat cadrul legal în vigoare la momentul ridicării excepției de neconstituționalitate, și anume dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014) – abrogate prin prevederile art. I § 1 și 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția de combatere a fraudelor (M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019). Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor erau detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuau, din dispoziția procurorului, constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii, investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013]. Inspectorii antifraudă detașați în cadrul parchetelor își desfășurau activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcționează [art. 4 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013].
Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituționalitate cu privire la dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabileau că: “(1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-științifică efectuată din dispoziția scrisă a procurorului de specialiștii prevăzuți la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condițiile legii. (4) Constatările tehnico-științifice și expertizele pot fi efectuate și de alți specialiști sau experți din instituții publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum și de specialiști sau experți individuali autorizați sau recunoscuți, potrivit legii.” Dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigențele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalității armelor de care părțile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudența CEDO , Curtea a reținut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condițiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoștință de existența constatării tehnico-științifice ca mijloc de probă efectuat de specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Subsecvent, partea interesată poate să formuleze obiecțiuni la raportul de constatare sau poate să conteste acest mijloc de probă în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate. În procesul deliberării, judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii prevăzuți de textele de lege criticate, astfel că informațiile conținute în constatările tehnico-științifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Cu privire la statutul specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, faptul că aceștia își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a acestora. Pe de altă parte, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, și Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).
Simpla abrogare a alin. (3) și (4) ale art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 prin prevederile art. 58 § 1 din titlul II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituționalitate și un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudențial, mai ales că dispozițiile art. 172 alin. (7), (9) și (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluția legislativă cuprinsă în prevederile art. 11 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Dispozițiile art. 172 din noul Cod de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de acești specialiști constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (2) din același cod prevăd că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, activitatea de judecată se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită.
Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, cu privire la susținerea autorului excepției referitoare la lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmei “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., Curtea a reținut – referitor la Direcția Națională Anticorupție – că această sintagmă vizează specialiștii cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – în condițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort – pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, specialiști care au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016), în Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se încadrează specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală, numiți prin ordin al procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea nu a reținut lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmei “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , prin dispozițiile actelor normative , legiuitorul, conform atribuțiilor sale constituționale consacrate de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea, reglementând implicarea în activitatea Direcției Naționale Anticorupție și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a unor persoane cu o înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii de competență ale acestor direcții, în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Deși norma procesual penală nu definește sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative citate, legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor ce urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare menționate, condițiile de numire a acestora și statutul lor, astfel că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5). Pe de altă parte, constatările tehnico-științifice efectuate de către acești specialiști constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate, atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, cât și în faza de judecată, conform normelor procesual penale referitoare la administrarea probelor.
Soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precum și considerentele care au fundamentat această soluție cu privire la sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză referitor la sintagma “specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (7) din același cod. Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și c) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, sens în care a pronunțat Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, și Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 626 din 27 iulie 2019, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei “funcție publică de orice natură”, iar nu “funcție publică”, și anume acela de a evita existența unei suprapuneri între noțiunea de “funcție publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, M. Of. nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările și completările ulterioare, și expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale. Astfel, instanța supremă a reținut că sintagma “funcție publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, definește o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este ea înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de “funcționar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a statuat – referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înțelesul noțiunilor de “funcționar public” și “funcționar” – că reglementarea prin lege implică definirea de către însăși autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi folosește, cu condiția să nu fie vorba de termeni definiți prin Constituție, în acest caz legiuitorul având obligația să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noțiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naștere la diferențe în determinarea conținutului și a înțelesului acelorași termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăți de interpretare cu ocazia aplicării dispozițiilor legale care conțin noțiuni omonime folosite cu sens diferit, dar – în măsura în care nu se abate de la Constituție – nu este neconstituțional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, M. Of. nr. 542 din 24 iulie 2002).
Semnificația noțiunii de “funcționar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de “funcționar” din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noțiunile de “funcționar public” și de “funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
Legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunțat la definiția legală a noțiunii de “funcționar”, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiție mai detaliată a noțiunii de “funcționar public” față de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, “funcționarul public” este “persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, “este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.
Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiționează actul medical, la care este obligat profesional, moral și legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primește ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a statuat – referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât și la noul Cod penal – că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Așa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.
În raport cu importanța serviciului public de sănătate, pacienții nu pot fi lăsați neprotejați de legea penală, astfel încât dispozițiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic și la obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său. Astfel fiind, dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia “cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea“.
Interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sintagmei “funcție publică de orice natură” din cuprinsul dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal – în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public – se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudențe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudență care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcționar public. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică și care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ și cea din dreptul civil, cum susține autorul excepției, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 7 § 1 din C.E.D.H. și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
Potrivit jurisprudenței CEDO , art. 7 § 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii linei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. CEDO a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2). Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, Curtea a precizat că decizia astfel pronunțată nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.
În fine, Curtea a reținut că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
DREPTUL LA TĂCERE
Autorul excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, cât și prevederile art. 6 §§ 1 și 2 din C.E.D.H. și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii“. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, constatând că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a pronunțării deciziilor menționate anterior, dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare și continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.
Se susține, printre altele, că “în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituționale, nu este prevăzut un criteriu clar și precis care să facă distincția între răspunderea penală și alte forme de răspundere juridică”. Susțin, totodată, că “un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude și reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o și materializeze.”
După ce a constatat constituționalitatea dispozițiilor criticate în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul lor se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, stabilind incidența normei penale și, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară – a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcție de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat. În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 53, Curtea a reținut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de “abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale). Delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică și răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanță a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reținând posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanțe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reținut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.
Nu este pentru prima dată când stabilește o astfel de legătură între gravitatea faptei și incidența răspunderii penale. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni ține de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Prin reglementarea protecției penale doar a faptelor care produc anumite consecințe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituțional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluția legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care atrage incidența legii penale, cu consecința dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reținut că “legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidența răspunderii penale este condiționată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.
În ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din C.E.D.H. , precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauză
[v și Decizia nr. 503 din 20
aprilie 2010, M. Of. nr.353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27
februarie 2014, M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12
mai 2016,
M. Of. nr.585 din 2 august 2016, §41, prin care Curtea a statuat că "omisiunea și imprecizia legislativă sunt
cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat"]
pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzație penală. În aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia (v în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55).
Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituțională a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. În consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției“, și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 56).
Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce privește critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, acestea constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care fac parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. În legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atare operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete”.
Analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 246 și 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziția criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.
Normele procesual penale ale dispozițiilor art. 118 C. pr. pen au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 118 C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Curtea a reținut, în §§ 13-18, că dispozițiile art. 118 C. pr. pen reglementează o instituție juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală națională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declarații, așadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, și niciun drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declarația martorului – care, în aceeași cauză, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 C. pr. pen, obligația organului judiciar de a menționa calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declarației; că dispozițiile art. 118 C. pr. pen constituie o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declarații; că declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca și excluderea declarațiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal și să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiției.
Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, izvorând din exigența echității procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanța europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenție, arătându-se însă și faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să își probeze susținerile fără a apela la probe obținute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, instanța europeană a analizat susținerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât și a § ui 2 ale art. 6 din Convenție, invocând o încălcare nu doar a echității generale a procesului, dar și a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să își dovedească susținerile fără sprijinul acuzatului, garanție specifică prezumției de nevinovăție.
Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în §§ 1 și 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condițiile în care § 1 cuprinde garanții ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.
În ceea ce privește noțiunea de “martor”, instanța europeană a reținut că aceasta are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
În ceea ce privește conceptul de „acuzație în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenție, CEDO a reținut că acesta are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, § 50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, § 57, în care CEDO a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. Spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare. Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența CEDO se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
În situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată împotriva O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 74).
De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone și alții împotriva Monaco, § 74, potrivit căruia „faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt“.
Dreptul împotriva autoincriminării și dreptul „acuzatului” de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de „acuzație în materie penală” și „martor“, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, Cauza Funke împotriva Franței; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței; Hotărârea din 19 septembrie 2000, Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. împotriva Elveției; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit).
Dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§ 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.
Instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.
În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.
La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) și (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.
În preambulul Directivei se precizează următoarele: „Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.[…]” (§ 12) – precizare care se regăsește și în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării (§ 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare (§ 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea CEDO privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (§ 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare (§ 28); „Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (§ 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conține și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (§ 32); „Atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (§ 45). Totodată, Curtea observă că la § 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, „întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de CEDO“. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, își are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului și dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecție a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.
La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identică în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare.
Legislația procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, inclusiv în situația în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 § 1 C.pr. pen. stabilește că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracțiune, acesteia i se aduce la cunoștință că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 § 1 C. pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în același proces penal în altă calitate procesuală, cu excepția inculpatului în privința căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din același act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenții, descendenții, frații, surorile, soțul/soția sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secțiunea 100 alin. 2 C. pr. pen. că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. Totuși, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă privește o infracțiune pe care martorul are datoria de a o denunța, potrivit Codului penal. Secțiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicații poliției (cu excepția suspectului) are obligația să spună adevărul și să nu ascundă nimic. Totuși, persoana poate refuza să dea explicații dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secțiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliție trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secțiunea 211 alin. 4 menționează că înscrisul care conține depoziția unui martor care și-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secțiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere și a declarat în mod neechivoc că renunță la el, cu condiția ca audierea să se desfășoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul și avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croația, art. 286 alin. 1 C. pr. pen. stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecințe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanșa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declarație poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracțiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declarații de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menționează că declarația în cauză trebuie să fie scrisă și verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declarația a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracțiunea menționată în declarație, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menționate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de ședință. Art. 300 alin. 1 § 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziția unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată mențiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeași infracțiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziție se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracțiuni sau contravenții. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declarații și că declarațiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secțiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe cu privire la fapta investigată. Totuși, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat și în cursul anchetei penale. Secțiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziția sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 17 alin. 1. Potrivit secțiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuși, dacă refuzul își are baza în secțiunea 18, trebuie acceptat fără explicații, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înșală asupra conținutului drepturilor și obligațiilor sale. Secțiunea 43 alin. 2 stabilește că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, președintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu dorește să își exercite acest drept, trebuie să fie atenționat că are aceeași obligație de a spune adevărul ca și ceilalți martori. În Franța, conform art. 61-1 alin. 1 § 4 C. pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracțiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declarație, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 § 8 prevede că nu pot fi primite declarațiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeași infracțiune cu care a fost sesizată instanța, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracțiunea. Totuși, art. 336 stabilește că audierea sub jurământ a persoanelor menționate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părți nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceștia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreționare a judecătorului. Germania reglementează în secțiunea 55 C. pr. pen. că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravențională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secțiunea 56 adaugă că o afirmație sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secțiunea 252 interzice citirea declarației martorului audiat înainte de ședința de judecată, care nu și-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în ședință. În Italia, conform art. 63 C. pr. pen. , în situația în care poliția sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declarațiile sale pot conduce la declanșarea unei anchete împotriva sa și o invită să își desemneze un avocat. Aceste declarații nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declarațiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declarațiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opțiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfășurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declarații referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, își va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 și art. 1971. Alin. 31 precizează că nerespectarea dispozițiilor alin. 3 lit. a și lit. b face inutilizabile declarațiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu își poate asuma calitatea de martor, iar declarațiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 1971 stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privința lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Acești martori nu pot fi obligați să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracțiunile pentru care au fost condamnați, dacă și-au susținut nevinovăția sau nu au făcut nicio declarație în timpul procesului. Declarațiile făcute de către persoanele menționate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracțiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privința declarațiilor menționate. Art. 192 alin. 3 prevede că declarațiile făcute de persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabilește că, în cadrul ședinței de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex și sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părților sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secțiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are și dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucționare a justiției sau ascundere a adevărului. Secțiunea 110 alin. 3 § 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuși, conform secțiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie și a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziția sa poate fi evaluată ca probă. Secțiunea 150 § 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum și faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 C. pr. pen. dreptul persoanei reținute de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum și dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoștință imediat după reținere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeași regulă în ceea ce privește persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligația generală a persoanelor de a oferi poliției informații sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepția de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanța este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situație umilitoare. În Olanda, secțiunea 219 C. pr. pen. stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soțul/soția (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foștii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 C. pr. pen. că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravențională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în ședință închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situația în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, își modifică depoziția dată anterior sau afirmă că nu își poate aminti anumite aspecte, instanța poate dispune să fie citită în ședința de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în fața instanței. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în ședința de judecată și explicațiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 C. pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din același act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât își păstrează această calitate procesuală. În situația disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpații cărora li se impută aceeași infracțiune sau o infracțiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnați printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiați în calitate de martori numai dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În Slovacia, secțiunea 130 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziția sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secțiunea 131 alin. 1. Potrivit secțiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliție ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecință, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menționate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de ședință. În Spania, art. 118 alin. 1 C. pr. pen. prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-și mărturisi vinovăția și de a nu răspunde la întrebări, dacă nu dorește. De asemenea, informarea trebuie să conțină și dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe și considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracțiunile grave care atentează la siguranța statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secțiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracțiunea la care se referă mărturia sau la altă infracțiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menționată se aplică și în cazul suspecților, contravenienților și persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secțiunii 6 din același capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menționate la secțiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secțiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil și în cazul deținătorilor unor documente care îndeplinesc condițiile de la secțiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică și cu privire la obligația de predare a obiectelor, conform secțiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 C. pr. pen. stabilește că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.
Cât privește jurisprudența altor curți constituționale referitoare la dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare, în dosarul II. US 79/07, soluționat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituțională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speță, o femeie a fost suspectată că a furat o mașină de spălat de la domiciliul fostului ei soț. Autoritățile i-au solicitat să predea obiectul și au amendat-o când a refuzat. Ea a susținut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituțională a Cehiei a statuat că nu există o diferență fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declarații și dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancțiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speță, autoritățile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituțională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituționalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleași infracțiuni sau în legătură cu infracțiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimțământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speță, un minor care inițial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracțiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimțământul a fost interpretată de instanță în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituțională a constatat că, deși măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertății care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuși, deoarece procedurile din speță nu au ambele caracter penal, absența cerinței consimțământului la depunerea mărturiei nu este neconstituțională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces și acuzată de aceeași infracțiune sau de o infracțiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecția generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât și de protecția acordată inculpaților (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecție rămâne valabilă numai atât timp cât potențialul martor rămâne inculpat în procesul menționat. În litigiu, în privința minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă și să i se mai impună și alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Așadar, decizia de constatare a constituționalității se limitează la situații precum cea din speță.
Legea națională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere și la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiție a acestei garanții procesual penale în sistemul de drept intern.
Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că președintele „înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa […]”.
Codul de procedură penală reglementează dreptul la tăcere și neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia „Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație“. În prezent, dreptul la tăcere și la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului și inculpatului, art. 83 lit. a) C. pr. pen prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declarație fără riscul de a suferi vreo consecință defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din același act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. pen, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și „are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pr. pen, „În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat“. În același mod, Curtea observă și alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reținerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât și în materia controlului judiciar pe cauțiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere și art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicațiilor preliminare, când, printre altele, președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce și îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest din urmă text este incident și în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabilește că „Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond“. Normele procesual penale instituie obligația organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere și neautoincriminare, încălcarea obligației menționate fiind sancționată în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen, cu consecința excluderii probei astfel obținute, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen.
Cât privește martorul, acesta este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art. 114 și art. 115 C. pr. pen. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății” (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, § 14).
Articolul 281 alin. 1 din secțiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă și jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracțiunile prevăzute în art. 277, 278 și 279 nu se pedepsește: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmațiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracțiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau și-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce privește onoarea sau libertatea; [...]”.
Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiției față de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reținut că, pe toată durata de existență a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existența, în procedura penală, a instituției actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis nașterea unor situații în care persoane suspectate de săvârșirea unor infracțiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoștință începerea urmăririi penale și, implicit, dobândirea calității procesuale de învinuiți.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței ori dispoziției din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunțat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reținut că “existența și suficiența probelor la care se referă această soluție prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea și administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerință ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, așa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. pr. pen. Or, rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, ca și ordonanțele sau, după caz, rezoluțiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condițiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfășurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 C. pr. pen Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Deciziei de declanșare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanțiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare își păstrează caracterul particular de investigații prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 C. pr. pen. Ca urmare, elementele stabilite și verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 și urm. C. pr. pen, nu îndeplinesc cerința cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen, astfel încât soluția preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”
Martorii pot refuza să dea declarație doar prin raportare la dispozițiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere și la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soțului, al ascendenților și al descendenților în linie directă, precum și al fraților și al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.
Aceeași lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că „declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.
În forma inițiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere și adoptare, dar și în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum și obligația de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că „(1) Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale. (2) Atunci când constată că prin declarația sa martorul s-ar expune unei investigații penale, organul judiciar are următoarele obligații: a) de a comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoștință martorului dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declarația martorului dată cu încălcarea dispozițiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Față de aceste reglementări, doctrina a reținut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere așezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiției penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminența dreptului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare și respectarea demnității umane“. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaților, deși a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că „Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa.“, art. 102 § 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.
În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, și anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor.
Așadar, față de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen. nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declarație, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaște, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declarația sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunțat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.
O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 C. pr. pen (reținută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art. 118 C. pr. pen, reținută, de asemenea, în § 62 – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândește calitatea de martor -, disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluționare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât, în cazul său, operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă și loială la proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane. Această calitate însă trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți?“, și a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanța supremă a reținut că, din punct de vedere formal procesual, chiar și un participant sau un fost participant la săvârșirea unei infracțiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancțiunea răspunderii pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declarație sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reținută nici atunci când declarația solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar și într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalți participanți la aceeași faptă, însă noua sa declarație continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declarații de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.
Persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puțin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) să mintă și să riște să fie condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Față de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanțial – și din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecția legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecății. Aceeași situație vulnerabilă s-ar putea menține în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînțelegerii situației în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 C. pr. pen nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligația organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situații particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Din punct de vedere procedural se poate reține lipsa unor garanții adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.
“Dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 C. pr. pen, reprezintă, de facto, o obligație pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligația acestora din urmă de a nu utiliza declarația împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecție similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declarația nu poate fi folosită împotriva sa. Deși declarația în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obținerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației martorului – nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen, de vreme ce declarația de martor nu este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca textul să poată fi incident.
Normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație.
Dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.
În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, instanța de control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).
Principiul prezumției de nevinovăție consacrat de § 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (v, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franței, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, § 36).
O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanță ci și de alte autorități publice, inclusiv polițiștii (§ 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceștia din urmă îndeplinesc funcții cvasi-judiciare și controlează derularea anchetei (v , Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, § 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declarațiile sau acțiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată și care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (v, Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004).
Informând ziariștii asupra motivelor arestării preventive a reclamanților procurorul I.M. a afirmat că au încercat să influențeze și au amenințat niște martori. În plus, I.M. a declarat că el însuși a făcut presiuni asupra unui martor ca să denunțe reclamanții. Or, Curtea constată că incitarea la mărturie mincinoasă era unul din motivele arestării, ce figura de asemenea printre capetele de acuzare pentru care reclamanții au fost trimiși în fața instanțelor.
Declarațiile incriminate au fost pronunțate într-un context independent de procesul penal în sine, și anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat.
Subliniind încă o dată importanța alegerii termenilor folosiți de agenții statului, Curtea concluzionează că cuvintele procurorului I.M. indicau clar că reclamanții se făcuseră vinovați de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăția lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți (v , a contrario, Daktaras, § 44).
În ceea ce privește declarația comandantului poliției, Curtea observă că a făcut obiectul unei controverse între părți. Curtea constată totuși că autorul său pretins nu a revenit public asupra declarației sale și nu a cerut publicarea unei dezmințiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite (v, mutatis mutandis, Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, § 44, 21 septembrie 2006).
Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când susține că aceste cuvinte nu făceau referire decât la greșelile profesionale ale reclamanților. În această privință, ea amintește că ceea ce contează în înțelesul art. 6 alin. 2 din Convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, § 126, 28 noiembrie 2002).
În cazul în speță, deși comandantul poliției a vorbit de “greșeli“, fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acțiunile calificate de Parchet drept fapte de corupție pentru care reclamanții au fost trimiși în fața Curții de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliției a indicat reclamanții, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovați de aceste fapte (v, mutatis mutandis, Allenat de Ribemont, §41 și Y.B. și alții împotriva Turciei, §49).
În fine, în privința prezentării reclamanților în fața Curții de Apel în costumul locului de detenție, Curtea relevă că, contrar afirmațiilor Guvernului, din refuz reiese clar că președintele Curții de Apel a argumentat în fața reclamanților la 27 octombrie 2003 că aceștia din urmă au fost prezentați în fața acestei instanțe în costumul locului de detenție specific persoanelor condamnate.
Această practică era contrară dispozițiilor Legii nr. 23/1969 și deciziei nr. 348/1994 a Curții Constituționale (v §§ 41-42 ). Nedemonstrând că reclamanții nu aveau haine adecvate, Curtea consideră că această practică era lipsită de orice justificare și că putea întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăție a reclamanților.
Ansamblul acestor aprecieri face Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, garantat de art. 6 alin. 2 din Convenție.[1]
Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției.
Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100). De altfel, și în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60).
Obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Instanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii.
Deși faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalității soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiții impuse de art. 21 alin. (3) din Constituție, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecință a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea inițială a acelor condiții.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32) De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală (aceleași considerente și în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului“. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuiness împotriva Irlandei).
Dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităților, aceste imunități contribuie la evitarea erorilor judiciare și la garantarea rezultatului urmărit de art. 6″ (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B împotriva Elveției, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudență, anterior citată, Curtea observă că instanța europeană instituie o dublă rațiune a dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestor garanții, ar putea proceda la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.
Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).
Articolul 118 C. pr. pen nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și art. 6 § 2 din C.E.D.H. , și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 118 C. pr. pen, instanțele naționale de drept comun, inclusiv instanța supremă, au subliniat necesitatea reținerii dreptului la tăcere și neautoincriminare și în ceea ce îl privește pe martor. Astfel, s-a reținut că “Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată inițial ca martor în cauză, să fie pusă în situația să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde și a furniza acestora informații incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activitățile infracționale în legătură cu care este întrebat și în care a fost implicat) și a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informații sau mințind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curții de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a menținut soluția de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținând că „(…) în doctrina și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală”. Tot instanța supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că „inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Așadar, audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deși s-ar putea susține că această practică are la bază respectarea prezumției de nevinovăție, nu se poate susține și că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea și de a fi asistat de către un apărător, precum și a aducerii la cunoștință a posibilității folosirii declarației împotriva sa. Atribuirea calității de martor unei persoane și audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrage consecințe sancționatorii, contravine art. 6 C. E. D. H. . Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conținut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzații ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. C. E. D. H. (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăție în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. Dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudență, este avută în vedere și Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în cuprinsul căreia s-au reținut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deși acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracțională, nu aduce la cunoștința persoanei aceste aspecte și “alege” modalități alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe și să valorifice aceste probe împotriva aceleiași persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deși se cunoaște că este implicată într-o activitate infracțională în legătură cu care este audiat, este contrară dispozițiilor legale și, pe cale de consecință, o asemenea declarație nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calității de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deși aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care știe că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzații penale” (Decizia nr. 40/A/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală).
Soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 §§ 1 și 2 din C.E.D.H. .
Prin prezenta Decizie , Curtea a reconsiderat soluția Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, și, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția, iar în această privință Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 19).
Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, și prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reținând că dreptul este viu, Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă a acestei protecții este evidentă în jurisprudența Curții Constituționale, aspect care îi permite să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului (v în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 31).
Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție (v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).
Dispozițiile art. 114 alin. (2) C. pr. pen reglementează obligațiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în fața organelor judiciare, respectiv obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și obligația de a spune adevărul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autori. O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare. În aceste condiții, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen. Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
[1] Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008, https://hudoc.echr.coe.int
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen, introduse prin prevederile art. II § 62 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparțin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea asigurării confiscării speciale, confiscării extinse, garantării executării pedepsei amenzii (caz în care măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului) sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (în aceste ultime două cazuri, numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente).Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară în procedura având aceeași denumire sau de instanță în cursul judecății, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv (Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, §§ 13 și 14, și Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 815 din 4 septembrie 2020, § 24).
Măsurile asigurătorii luate de procuror – deși sunt plasate temporal în faza de urmărire penală – nu intră în categoria actelor de urmărire penală supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 342 C. pr. pen, deoarece măsurile prevăzute de dispozițiile art. 249 din acest cod nu urmăresc să asigure efectuarea actelor procesuale/procedurale specifice urmăririi penale în vederea atingerii scopului legal al acestei faze, conform prevederilor art. 285 C. pr. pen, ci au un caracter adiacent față de activitatea principală, reprezentând măsuri procesuale cu caracter real, în principiu opționale, prin care se indisponibilizează bunuri în condițiile expres prevăzute de lege. Având, concomitent, și un caracter provizoriu și reversibil, similar altor măsuri procesuale, și măsurile asigurătorii sunt supuse unui control judiciar strict, în proceduri reglementate expres și distinct, atât sub aspectul termenului și condițiilor în care pot fi exercitate, cât și sub cel al organelor judiciare competente.
Spre deosebire însă de măsurile procesuale cu caracter personal, privative ori restrictive de libertate – în cazul cărora specificul și importanța drepturilor lezate impun un control periodic din partea judecătorului, realizat fie la cererea procurorului (în faza de urmărire penală), fie din oficiu (subsecvent sesizării instanței cu rechizitoriu), în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a instituit exigențe similare de verificare periodică din oficiu. Așadar, dacă în materia măsurilor preventive legiuitorul a normat explicit astfel de proceduri, în cazul măsurilor asigurătorii a optat, în schimb, pentru a nu impune un control din oficiu, periodic, asupra necesității menținerii lor, lăsând la latitudinea subiecților procesuali interesați alegerea momentului procesual oportun pentru a declanșa un control judiciar asupra acestei categorii de măsuri, prin formularea unor eventuale cereri de ridicare.
Controlul judiciar asupra dispoziției procurorului de luare a măsurii asigurătorii sau, după caz, asupra modului de aducere la îndeplinire a acesteia este asigurat în condițiile reglementate expres de dispozițiile art. 250 C. pr. pen, subiectul procesual interesat putând formula cerere de ridicare a măsurii. Astfel, cu privire la contestarea măsurilor asigurătorii, prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen stabilesc că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.
Potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (51) C. pr. pen – care fac obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate -, în cazul în care, până la soluționarea contestației formulate împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen – care reglementează soluționarea contestației de către judecătorul de drepturi și libertăți – aplicându-se în mod corespunzător.
Principiul separării funcțiilor judiciare este consacrat de art. 3 C. pr. pen, care în alin. (3) stabilește că, în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art. 341 alin. (7) § 2 lit. c). Funcțiile judiciare care se exercită în procesul penal sunt prevăzute de dispozițiile art. 3 alin. (1) C. pr. pen: a) funcția de urmărire penală; b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcția de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (5) C. pr. pen, asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Prevederile art. 53 C. pr. pen stabilesc că judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege.
Referitor la competența judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 54 C. pr. pen prevăd că acesta este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
Curtea nu poate reține critica autorului excepției, în sensul că dispozițiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen încalcă principiile privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii, precum și dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție și, respectiv, de prevederile art. 6 din C.E.D.H. , pe motiv că permit judecătorului de cameră preliminară ca – în materia contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia – să exercite și funcția specifică judecătorului de drepturi și libertăți, în cazul în care, până la soluționarea contestației, a fost sesizată instanța prin rechizitoriu.
Textul de lege criticat constituie o regulă de procedură pe care legiuitorul are libertatea să o adopte în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Mai mult, soluția legislativă prevăzută de dispozițiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen își găsește pe deplin justificarea în concepția noului Cod de procedură penală cu privire la fazele procesului penal, concepție reflectată și de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) și alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din acest cod, care limitează competențele judecătorului de drepturi și libertăți la funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cadrul fazei de urmărire penală, fără posibilitatea de a-și extinde competența ulterior momentului sesizării instanței prin rechizitoriu, act care declanșează o nouă fază a procesului penal, și anume aceea de cameră preliminară.
Curtea nu poate reține nici critica autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen creează discriminare între subiecții procesuali care au șansa de a uza de dreptul la contestație în fața judecătorului de drepturi și libertăți și cei care nu mai au dreptul să le fie soluționată contestația de judecătorul de drepturi și libertăți, ci de judecătorul de cameră preliminară.
Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, § 28).
Dispozițiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen întrunesc cerințele cu privire la calitatea legii, având o formulare clară, precisă și previzibilă. Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80). De asemenea, Curtea a mai precizat că dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17). Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (51) din Codul de procedură penală
Dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (51), art. 426 lit. d) și art. 431 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) și alin. (51) și art. 431 C. pr. pen și, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) C. pr. pen.
Prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 250 alin. (4) C. pr. pen au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016, și Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită “în condițiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenței CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, CEDO a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzație în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.
Încălcarea, prin dispozițiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen a prevederilor art. 16 din Constituție nu poate fi reținută, întrucât persoanele în privința cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situație juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispozițiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susține discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluția pronunțată prin încheierea de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. Aceasta nu înseamnă uniformitate și că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO , norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.
Reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilității prevederilor art. 250 alin. (4) C. pr. pen denotă intenția acestuia de a supune încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor art. 250 alin. (51) C. pr. pen, cu privire la contestația formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiași regim juridic reglementat pentru situația soluționării aceleiași contestații de către judecătorul de drepturi și libertăți. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestației formulate, conform art. 250 alin. (1) C. pr. pen, spre soluționare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanței, pe parcursul procedurii soluționării aceleiași cereri de către judecătorul de drepturi și libertăți. Per a contrario, soluția juridică ce constă în reglementarea intervenției unui alt regim juridic de soluționare a contestației analizate, survenit pe parcursul soluționării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privința căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii și pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestațiilor promovate, potrivit dispozițiilor art. 250 C. pr. pen a activitatea de urmărire penală și a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.
Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluționarea contestației analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât și caracterul definitiv al încheierii pronunțate.
Considerentele reținute de Curte în privința art. 250 alin. (4) C. pr. pen sunt aplicabile mutatis mutandis și în privința art. 250 alin. (51) C. pr. pen. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 C. pr. pen, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. pr. pen și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Conform dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen – astfel cum acestea au fost modificate prin art. II § 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 C. pr. pen, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. Astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.
Din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, Curtea a reținut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 C. pr. pen. Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucâtprocedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate.
Lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției.
Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o dată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.220 din 20 decembrie 2004)..Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 din Codul de procedură penală
Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerințele de accesibilitate, claritate și precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte și nici nu sunt clarificate condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării. Astfel, Curtea a observat, de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Cauza Sissanis împotriva României, § 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.
Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența CEDO cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, § 40, Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, § 59).
Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție.
Atât elementele referitoare la comportamentul pe care agentul procedural trebuie să îl adopte, cât și cele referitoare la condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării sunt reglementate de dispozițiile procesual penale. Astfel, dispozițiile art. 260 alin. (1) C. pr. pen prevăd că citația se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire. În cazul în care persoana citată refuză să primească citația, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol dispun că persoana însărcinată să comunice citația va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Același alineat prevede datele pe care înștiințarea trebuie să le cuprindă, în scopul realizării unei informări complete a persoanei citate, care are calitatea de suspect sau de inculpat, cu privire la cauza în care este citată, inclusiv condițiile în care citația se consideră comunicată. Totodată, dispozițiile art. 260 alin. (21) C. pr. pen reglementează obligația persoanei însărcinate să comunice citația de a încheia un proces-verbal în cazul în care persoana citată, primind citația, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire. În cazul în care înmânarea citației nu poate fi realizată potrivit art. 260 C. pr. pen, legiuitorul a reglementat în art. 261 din același act normativ procedura înmânării citației altor persoane. Aceste persoane sunt expres prevăzute de alin. (1) și (2) ale articolului menționat, în doctrină apreciindu-se că aceste persoane sunt stabilite de lege într-o anumită ordine de preferință, pentru a preîntâmpina o apreciere eronată a agentului procedural asupra persoanei căreia să îi încredințeze actul de comunicat . De asemenea, art. 261 alin. (3) C. pr. pen. reglementează obligația agentului procedural de a certifica identitatea și semnătura persoanei care primește citația și de a încheia un proces-verbal. În continuare, dispozițiile procesual penale reglementează obligația agentului procedural de a afișa citația pe ușa locuinței, încheind un proces-verbal, în cazul în care se refuză sau nu se poate semna dovada de primire.
În lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , codul reglementează la alin. (4) al aceluiași articol obligația agentului procedural de a se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citația, iar când aceasta nu poate fi găsită, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare. Și în acest caz, elementele pe care înștiințarea trebuie să le cuprindă sunt expres prevăzute de lege, în scopul realizării unei informări cât mai complete a persoanei citate.
Articolul 261 alin. (5) C. pr. pen. reglementează că, în cazul în care persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citație nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuiește, agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta. Dacă investigațiile au rămas fără rezultat, agentul afișează citația pe ușa principală a clădirii, încheind proces-verbal și făcând mențiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citației. Așa fiind, textele criticate respectă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Din analiza sistematică a dispozițiilor art. 260 C. pr. pen., rezultă intenția legiuitorului de a reglementa, ca regulă, prevăzută la alin. (1) al art. 260 C. pr. pen., înmânarea citației, în mod personal, persoanei citate, oriunde este găsită, cu condiția semnării dovezii de primire. În continuare, potrivit art. 261 alin. (1) și (2) din același act normativ, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește corespondența, iar dacă persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa acestor persoane, citația se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.
La art. 260 alin. (2) și art. 261 alin. (4) C. pr. pen. , ca excepție de la cele anterior menționate, în situația refuzului primirii citației de către persoana citată și în lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) și (2) C. pr. pen., când în urma diligențelor depuse de către agentul procedural persoana citată nu poate fi găsită, au fost prevăzute afișarea pe ușa destinatarului a unei înștiințări de către persoana însărcinată să comunice citația și încheierea unui proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Potrivit art. 260 alin. (2) lit. f) și art. 261 alin. (4) lit. f) C. pr. pen., înștiințarea afișată pe ușa destinatarului trebuie să cuprindă, printre altele, mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația. Așa fiind, procedurile judiciare reglementate prin art. 261 C. pr. pen. sunt de natură a asigura prezența în fața organelor judiciare a persoanelor citate, constituind, în acest fel, o garanție a dreptului de acces liber la justiție și a folosirii căilor de atac, și nu o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menționate.
Prin Decizia nr. 558 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 887 din 10 noiembrie 2017, prevederile art. 264C. pr. pen. dispun cu privire la comunicarea celorlalte acte de procedură, care se face potrivit dispozițiilor prevăzute în capitolul referitor la citare. „Norma nu îngrădește în niciun fel dreptul la apărare al persoanei interesate, ci, dimpotrivă, reprezintă expresia dreptului la un proces echitabil, legiuitorul stabilind, astfel, procedura de urmat în cazul comunicării celorlalte acte de procedură. Împrejurarea că un act […] se consideră comunicat de la data expirării termenului stabilit de organul judiciar nu este de natură a împiedica accesul liber la justiție și de a îngrădi dreptul la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, este menită să asigure îndeplinirea condițiilor procedurale necesare pentru soluționarea litigiului dedus judecății”.
În această materie, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a diferitelor drepturi procesuale. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate. Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pr. pen. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces. Pe de altă parte, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem), „titularul unui drept este prezumat că a avut cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen. Dacă acesta înțelege să nu îl respecte, nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte”.
În ceea ce privește invocarea nerespectării drepturilor persoanelor analfabete, Curtea observă că, potrivit art. 83 C. pr. pen., în cursul procesului penal, inculpatul are, printre alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Dreptul de a fi asistat de un avocat ales este necondiționat, părțile și subiecții procesuali principali putând să beneficieze de acest drept conform propriei voințe și propriului interes procesual, pe tot parcursul oricărei proceduri judiciare. Totodată, dispozițiile art. 89 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție al acestor persoane. Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ
Făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24), Curtea Constituțională a reținut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Organul de cercetare penală care nu îndeplinește în mod nejustificat dispozițiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situație identică și nici măcar similară cu situația procurorului care comite abateri disciplinare și nu este supus sancțiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituțional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituție -, potrivit căruia procurorii, constituiți în parchete, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, astfel că, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) și (3) C. pr. pen.].
Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46 și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80).
Dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23 și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).
În ceea ce privește dispozițiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., Curtea apreciază că destinatarul normei de procedură poate obține, printr-o analiză a ansamblului normativ din care face parte textul de lege criticat, suficiente elemente de determinare a conținutului acestuia din urmă, mai ales că este vorba de o persoană avizată, având calitatea de lucrător al poliției judiciare. Formularea dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. este clară și previzibilă, permițând destinatarului legii să își adapteze conduita, inclusiv prin recurgerea la consiliere de specialitate în materie. Așadar, destinatarul normei are posibilitatea să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta din fapta sa și să își corecteze conduita.
Prin urmare, dispozițiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere principiului legalității și principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție .Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, făcând trimitere la jurisprudența în materie referitoare la dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că nicio normă constituțională nu impune gratuitatea actului de justiție. Prin urmare, cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. Mai mult, dispozițiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, prevederile criticate nu aduc atingere liberului acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 365 din 7 mai 2020, verificând constituționalitatea dispozițiilor art. 274 C. pr. pen., referitoare la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei, Curtea a constatat că expresia “cheltuieli judiciare avansate de stat” semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfășurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) C. pr. pen., din bugetul Ministerului Justiției, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfășurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 și 273 C. pr. pen.. În acest sens, art. 272 alin. (1) C. pr. pen. reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) C. pr. pen., sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în fața organelor judiciare.
Potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) și art. 328 alin. (1) C. pr. pen., atât prin ordonanța de clasare, cât și prin ordonanța de renunțare la urmărire penală și prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunțe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 și 422 C. pr. pen., instanța de judecată, atât în primă instanță, cât și în apel, se pronunță prin hotărârea prin care soluționează latura penală a cauzei și asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 C. pr. pen., iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din același cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.
Instanța de judecată nu este ținută de cuantumul cheltuielilor judiciare și de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispozițiilor art. 272-276 C. pr. pen. și, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor și la modul în care ele se impun a fi suportate de către părțile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunță doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunțării soluției. Mai mult, împotriva hotărârii pronunțate potrivit art. 396 C. pr. pen., oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 C. pr. pen., inclusiv inculpatul nemulțumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 C. pr. pen. putând fi recalculate de către instanța de control judiciar.
Sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanțele judecătorești și care sunt suportate de părți ori de stat în condițiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condițiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (…) iar destinația acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal ( Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, M. Of. nr. 140 din 1 martie 2012).
Potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, „obligația de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanță fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligația de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu și se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”, iar, potrivit art. 46 din același act normativ, „sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiției și Ministerului Public pentru desfășurarea proceselor penale, care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum și din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat și se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanțelor Publice comunică lunar Ministerului Justiției informațiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor fiscale”.
Executarea silită a creanțelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziția din hotărârea penală sau din ordonanța procurorului este guvernată de dispozițiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii”.
Trebuie realizată o distincție între posibilitatea contestării întinderii și modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, și posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanțelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziția din hotărârea penală sau din ordonanța procurorului, pe de altă parte.
În cazul contestării întinderii și modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situația contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Accesul liber la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (v, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din C.E.D.H. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. În plus, CEDO a reținut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) și ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală
Soluțiile legislative care reglementau competența altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, respectiv care eliminau din categoria nulităților absolute nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispozițiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.( deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, și nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017).
Sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituțională și a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală (§ 34). ( Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016) Este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. În acest context, prin art. IV § 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, stabilindu-se, în mod expres, că „Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen. “. Potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. pen., de asemenea modificat prin art. I § 1 din ordonanța de urgență menționată, „Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului“. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și al infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, și că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).
Ulterior, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, temeiul atribuției constituționale consacrate la art. 146 lit. e) din Constituție, Curtea a admis sesizarea și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații; a admis sesizarea și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1) și ale art. 9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații și a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.
Prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, li s-au conferit instanțelor judecătorești suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituționalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menționat – valorificat drept lege de organele de urmărire penală – putea fi eliminat de instanțele judecătorești pe măsura publicării acestor decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 nu face decât să întărească cele rezultate din jurisprudența deja consolidată a Curții Constituționale și să puncteze din nou obligația instanțelor judecătorești de a respecta deciziile Curții Constituționale și legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ținând cont de art. 147 alin. (4) din Constituție referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligația de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio, aceeași obligație de ordin constituțional incumbă și Ministerului Public (§ 194). În urma publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, au fost eliminate din fondul activ al legislației soluții legislative neconstituționale aflate într-o relație de continuitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanțele judecătorești au la dispoziție mecanismele legale prin care să corecteze consecințele negative rezultate din încheierea protocolului analizat și, în urma prezentei decizii, vor putea înțelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare și vor stabili efectele și implicațiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituționale. Prin urmare, chiar până la pronunțarea Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, în baza acestor decizii ale Curții Constituționale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 C. pr. pen. – Excluderea probelor obținute în mod nelegal și ale art. 281 – Nulitățile absolute (§ 190).
Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei“. Aceste dispoziții legale reprezintă garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicției de a utiliza în soluționarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, § 14). O probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative.
Articolul 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 17). Art. 102 alin. (2) și (3) C. pr. pen. nu reglementează instituții diferite, ci presupune întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen., iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, § 17).
Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea, aceeași sancțiune se impune și în privința actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ține cont de calitatea persoanei (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 208).
Totodată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 27).
Având în vedere art. 197 alin. 2 și art. 281 C. pr. pen. , acest text coroborat cu Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională, instanța de control constituțional a reținut, în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 211, că revine Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe judecătorești, precum și Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unităților subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare.
Parlamentul, ca organ de control al activității Serviciului Român de Informații, avea posibilitatea constituțională și pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanță atribuției sale constituționale de a controla activitatea serviciului de informații. În consecință, , prin exercitarea superficială a competențelor sale cu privire la controlul parlamentar și la examinarea rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informații în raport cu încheierea, conținutul și executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituționale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituțională, complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat și favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător .
Motivele de neconstituționalitate formulate de autorul excepției privesc, mai degrabă, efectele deciziilor instanței de control constituțional prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în general, și, în mod particular, efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017 în cauzele penale pendinte, apreciindu-se, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală și legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci și la condiții de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curții Constituționale. Așadar, excepția de neconstituționalitate astfel formulată nu relevă un viciu de neconstituționalitate intrinsec al normelor criticate, ci se susține că acestea capătă valențe neconstituționale prin publicarea deciziilor instanței de control constituțional nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017.
Referitor la efectele deciziilor de admitere ale Curții Constituționale, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000, instanța de control constituțional a statuat, de principiu, că, drept consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 146 lit. d) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 147 alin. (1) din Constituție. Fără îndoială că, în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției. Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanță emisă de Guvern. În termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin Constituție, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora “România este stat de drept (…) “. Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenție, în pronunțarea unei hotărâri a CEDO împotriva statului român.
Deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte inter partes, așadar, numai față de părțile din litigiul aflat pe rolul instanțelor de judecată, ci ele au efecte erga omnes, față de toate subiectele de drept, iar aceasta rezultă chiar din esența controlului de constituționalitate, astfel că, după ce a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege ori ordonanță, nicio autoritate publică și niciun alt subiect de drept nu mai pot aplica textul de lege, acesta fiind lipsit de eficiență normativă (Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, M. Of. nr. 256 din 18 mai 2001). Dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale nu disting nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanței de control constituțional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008, și Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 16, prin care a reținut că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor.
O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituțională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut. ( v Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, § 25). În mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acesteia au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze. O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. (§ 26). Cu același prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătorești care reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reținut că opțiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești trebuie să se realizeze în limite constituționale (§ 30).
În considerentele Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, că aceasta nu aduce niciun element de noutate față de cadrul normativ primar existent la data pronunțării ei, întrucât, în baza deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă națională, în cauzele pendinte, erau/sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obținute în mod nelegal și ale art. 281 – Nulitățile absolute.
Autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta (în acest sens au fost citate și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, § 52), atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții fiind general obligatorii și impunându-se cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile instanței de control constituțional se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept (în acest sens a fost citată Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 51).
Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează, în primul rând, situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30). În consecință, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părțile să poată beneficia de efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, astfel că, în consecință, Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen. . Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală
Autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit susținerilor autorului, agentul de poliție din cadrul Biroului rutier al Poliției Municipiului Satu Mare care a întocmit procesul-verbal de constatare a dispus, ulterior, începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, audierea inculpatului, reținerea acestuia și întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale. În aceste condiții, criticile de neconstituționalitate relevă faptul că organul de constatare a efectuat acte de urmărire penală în cauză, deși, potrivit normelor procesual penale ale art. 114 alin. (4), singura calitate a acestui organ este aceea de martor. În consecință, autorul apreciază că, într-o atare ipoteză, se impune “constatarea intervenției nulității absolute, iar nu a unei nulități relative ce generează obligația justițiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp”.
Potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. , “(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: […] c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.” În ceea ce privește organele de ordine publică, identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuțiile și competențele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituții/organe (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, § 24).
Potrivit alin. (5) al art. 61 C. pr. pen., procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) al aceluiași articol constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, alin. (4) stabilind că “Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.” Totodată, potrivit dispozițiilor art. 198 alin. (2) și ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen., “procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal“, respectiv “organul de urmărire penală este sesizat […] prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege […]”.
Procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către organele de ordine publică constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală. Obligația instituită în sarcina organelor de ordine publică reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligației de a încunoștința organele judiciare competente atunci când se constată săvârșirea unor infracțiuni, obligație ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. De pildă, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligația oricărei persoane cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și a oricărei persoane cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară (în acest sens, v Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020).
Totodată, având în vedere dispozițiile art. 114 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora poate fi audiată în calitate de martor orice persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că pot fi audiate în calitate de martori și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62 C. pr. pen., Procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declarații, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudența de principiu în materie a instanței de la Strasbourg, Curtea Constituțională apreciază că procesul-verbal întocmit în condițiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui «mărturie în acuzare», organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de «martori» în sensul Convenției. Posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martori și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.
Având în vedere că organele de ordine publică au, ex lege, atribuții și competențe în materie de ordine publică, iar procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către acestea constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală, având și natura juridică a unei “mărturii în acuzare” – motivele de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză relevă modul defectuos de aplicare a legii, în condițiile în care organele de ordine publică (organele de poliție) au exercitat acte procesuale contrar dispozițiilor C. pr. pen. .
. Dispozițiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcțiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal și a competenței organelor implicate în realizarea lor. Potrivit art. 3 alin. (4) C. pr. pen., în exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 55 și ale art. 56 C. pr. pen., care detaliază categoria organelor de urmărire penală și competența acestora, în timp ce art. 285 alin. (1) din același act normativ prevede că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Procurorul are competența funcțională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege și de a conduce și controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcției de urmărire penală și de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul și organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuție strângerea probelor care au ca rol și scop să servească drept temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 43).
Reglementarea competenței organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competență. În acest sens, dispozițiile art. 58 C. pr. pen. reglementează instituția verificării competenței de către organul de urmărire penală, care este dator să își verifice competența imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență, fie trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (§ 55 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). Pe de altă parte, în ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea în practică a competenței în materie penală, prin reglementarea unor sancțiuni adecvate aplicabile în caz contrar (§ 56 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).
Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea – reținând că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție – a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
Încălcarea competenței materiale și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, susținerile autorului fiind nefondate, așa încât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.(Decizia 302/2017 )
Autorul excepției apreciază că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la sesizarea instanței, este neconstituțională prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și la art. 6 § 1 și 3 lit. a) și art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenție.
Prin Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, M. Of. nr. 72 din 22 ianuarie 2021, §§ 32-39, a reținut că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 C. pr. pen. , ca act de sesizare a instanței, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal (v, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 28).
Natura rechizitoriului trebuie analizată în corelație cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. Curtea, făcând referire la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, §§ 14-16, a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiții, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată, astfel încât instanței de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzației, examenul de legalitate a rechizitoriului și a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară.
Cazurile de nulitate absolută sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. pr. pen., articol care prevede, la alin. (2), posibilitatea invocării nulității absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulității absolute în orice etapă a unui proces, este de esența acestei categorii de nulități, prevederea în cuprinsul art. 281 C. pr. pen. a unor excepții de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluționării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reținut de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, § 45.
Dispozițiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situații: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerințelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităților astfel constatate va avea ca efect pronunțarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluțiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluții care prevăd începerea judecății.
Reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicție cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilității restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerității procesului penal, scop arătat în mod expres și în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (v PL-x nr. 412/2009).
Prin urmare, având în vedere că printr-o jurisprudență constantă s-a reținut constituționalitatea dispozițiilor ce reglementează camera preliminară, Curtea a constatat că prevederea nulității rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar și până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluție juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluție ce nu are fundament constituțional.
Prin Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, M. Of. nr. 236 din 7 aprilie 2015, Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013,. Reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, începerea cercetării judecătorești era tergiversată de cererile și excepțiile formulate de părți, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanței. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) și art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) și cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1), vizând încălcări ale drepturilor părților în faza de urmărire penală, pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.
Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispozițiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanța lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), § 110, prin care instanța europeană a arătat că dispozițiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H. sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.
În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).
Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.
Referitor la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 147 din 15 februarie 2018, și Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 689 din 8 august 2018, a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, prin dispozițiile acestui act normativ sunt reglementate situațiile tranzitorii ce rezultă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În ceea ce privește aplicarea legii procesual penale în timp, Curtea a reținut că aceasta este guvernată de principiul activității, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare și până la momentul ieșirii sale din vigoare. Astfel, la aplicarea legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârșirii infracțiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii. Totodată, în situațiile tranzitorii, legea procesual penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înseamnă că dispozițiile ei pot rămâne aplicabile acțiunilor procesuale începute sub imperiul legii vechi, dar care se continuă sub imperiul legii noi.
În acest sens, în ceea ce privește cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță, Legea nr. 255/2013 distinge în funcție de momentul procesual în care acestea se aflau la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Astfel, în cazul în care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se începuse cercetarea judecătorească, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță au fost trimise, potrivit art. 6 din același act normativ, judecătorului de cameră preliminară, fiind soluționate de către instanța competentă potrivit legii noi, în acord cu regulile prevăzute de această lege. În ceea ce privește cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care, la data intrării în vigoare a legii noi, se începuse cercetarea judecătorească, acestea rămân, potrivit art. 7 din Legea nr. 255/2013, în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi.
În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În această împrejurare, se poate constata că instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea “sunt prevăzute numai de lege”.
Odată începută cercetarea judecătorească, este firesc ca aceasta să rămână în competența instanței respective, iar împrejurarea că o astfel de cauză nu poate fi trimisă în procedura camerei preliminare nu are semnificația unei privări de drepturi a autorului câtă vreme aspectele ce țin de această procedură au fost deja dezlegate și câtă vreme, potrivit art. 346 alin. (7) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită și funcția de judecată în cauză. Cercetarea judecătorească se circumscrie activității specifice desfășurate de instanța judecătorească, ce are ca scop stabilirea adevărului în cauza supusă judecății, motiv pentru care se administrează și se verifică toate probele existente la dosar, în așa fel încât să se ajungă la soluționarea legală și temeinică a cauzei respective. În doctrină s-a arătat că cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanța de judecată. Nu este vorba însă de o simplă reproducere a probelor, ci de o administrare a lor în noi condiții de către instanța de judecată, cu participarea procurorului, a părților și a persoanei vătămate, sub controlul publicului asistent. Totodată, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oricăror probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât și administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obținute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral și contradictoriu al judecății.
În privința cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanță, la care se referă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depășit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanței, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României, § 64).
Un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [v P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002].
Judecătorul unic îi audiase pe ceilalți coinculpați alături de reclamant și pe martori în februarie și în martie 2002. După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpații și martorii audiați anterior nu au fost audiați din nou.
Curtea acceptă faptul că, deși cel de-al doilea judecător a fost numit în mai 2003, la cinci luni de la începerea procesului, primul judecător, care a administrat singur majoritatea probelor, a rămas același pe parcursul procesului. De asemenea, Curtea acceptă că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziție stenogramele ședințelor de judecată în care au fost audiați martorii și coinculpații. Cu toate acestea, remarcând că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător, disponibilitatea stenogramelor respective nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului.
Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (v De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, § 33, seria A nr. 86). Instanța de ultim grad de jurisdicție nu numai că a menținut hotărârea instanței de prim grad, ci, în plus, și-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanță fără să le examineze direct.
Cu toate acestea, împrejurările legate de disputata modificare a compunerii completului de judecată din cadrul Curții de Apel București nu pare să fie de natură să-i pună la îndoială imparțialitatea. Pe de altă parte, modificarea respectivă trebuie examinată în raport cu posibilele consecințe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu.
b) Accesul avocaților reclamantului la documente și probe
Articolul 6 § 3 lit. b) din Convenție asigură oricărei persoane acuzate de o infracțiune dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.
Accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a notițelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor (v Matyjek împotriva Poloniei, § 59 și 63, CEDO 2007‑V, și Luboch împotriva Poloniei, § 64 și 68, 15 ianuarie 2008).
Avocații reclamantului nu au putut obține acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; inițial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului . Mai mult, aceștia nu au putut obține o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. În această privință, avocații reclamantului au adresat instanțelor interne numeroase cereri pentru încuviințarea accesului la dosar. Lipsa accesului la dosar, care a cauzat dificultăți pentru pregătirea apărării, a fost tocmai motivul invocat de avocații reclamantului pentru a cere renunțarea la mandatul de reprezentare a reclamantului.
(c) Administrarea și aprecierea probelor
În temeiul art. 19 din Convenție, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate prin Convenție. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională [v Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999‑I].
Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție (v , între alte hotărâri, Khan împotriva Regatului Unit, § 34, CEDO 2000‑V; P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, § 76, CEDO 2001‑IX).
Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost echitabil [v Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), § 144].
La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora [v Bykov împotriva Rusiei (MC), § 90, 10 martie 2009].
Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2), cu privire la fondul dispozițiilor românești relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. La momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului . S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială.
Probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în fața acestora (v Dumitru Popescu, § 110).
Înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanțe. Astfel, la începutul procedurii, instanța de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările și a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanța de prim grad și-a întemeiat raționamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce privește vinovăția inculpatului, deși admitea totodată că declarațiile date de coinculpați nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea „considera […] că au o […] doză de subiectivitate”
În ciuda importanței înregistrărilor în aprecierea probelor, instanța de prim grad și-a schimbat poziția inițială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârșitul procesului, a considerat că raportul era inutil și și-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe .
În plus, deși înainte de pronunțarea hotărârii I.N.E.C. a prezentat un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor (v § 41), instanța de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părților să prezinte observații cu privire la raport.
Instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul.
d) Concluzii
Niciuna dintre neregularitățile constatate în faza de urmărire penală și cea de judecată în primă instanță nu a fost remediată ulterior de către instanța de apel. Deși avea competență să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât și în drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra probelor disponibile și a argumentelor de fapt și de drept formulate de părți. Atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului și nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâți în legătură cu neregularitățile din cursul procesului.
Procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerințele unui proces echitabil.
Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție.[1]
Potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componența unei instanțe judecătorești în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înțelegere adecvată a probelor și a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanți în fața instanței nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, § 61).
Un aspect important al procedurii penale echitabile este capacitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cauza. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în care observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru învinuit (v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014). Având în vedere miza mare a procesului penal, considerentele menționate se aplică și în ceea ce privește audierea directă a învinuitului însuși de către judecătorul care decide în cele din urmă cauza.
În conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul procedurii și al procesului de strângere a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), 30 ianuarie 2003). Cu toate acestea, aceasta nu poate fi considerată a constitui o interdicție a oricărei modificări în componența unei instanțe în cursul unei cauze (v P.K. împotriva Finlandei). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte clari care fac imposibilă continuarea participării unui judecător la o cauză. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să examineze cauza au o înțelegere adecvată a probelor și argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a stenogramelor, atunci când credibilitatea martorului în cauză nu este în discuție sau prin aranjarea unei reaudieri. a argumentelor relevante sau a martorilor importanți în fața instanței nou formate (v Mellors, și P.K. împotriva Finlandei).
Pe baza argumentelor și a concluziilor părților, că esența plângerii reclamantei se referă la modificarea, în cursul procedurii, în componența completului de judecată al primului – instanța de judecata care in cele din urma l-a condamnat fără a fi audiat pe el sau pe martorii din cauza. Constatarea acesteia este susținută de faptul că reclamantul nu a contestat faptul că, între 1 noiembrie 2006 și 26 septembrie 2007, Curtea de Casație l-a audiat pe acesta și pe toți martorii din cauză. În plus, el nu a negat faptul că instanța menționată a acționat în mod legal ca o instanță de primă instanță în privința cauzei sale, din cauza statutului reclamantului la momentul respectiv sau că ar fi fost competentă să-l audieze pe acesta sau pe martori. Mai mult, reclamantul recunoscuse că transferul cauzei de la Curtea de Casație la Judecătoria București a fost realizat prin elemente procesuale obiective și că această din urmă instanță a fost liberă să mențină actele și măsurile luate de prima instanță.
Este incontestabil faptul că completul inițial de judecată care a examinat cazul reclamantului s-a schimbat în cursul procedurii în fața instanței de primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu-l ascultase direct pe el sau pe martori. În plus, curțile de apel care au menținut condamnarea reclamantului nu l-au ascultat nici pe acesta, nici pe martori în mod direct.
Niciunul dintre judecătorii din completul inițial care au audiat reclamantul și martorii de la primul nivel de jurisdicție nu au rămas în continuare pentru a continua examinarea cauzei (contra P.K. c. Finlanda și Beraru, § 66).
În plus, deși condamnarea reclamantului nu s-a bazat doar pe mărturia martorilor sau pe propria sa declarație, Curtea notează că instanțele interne s-au bazat într-o oarecare măsură pe probele menționate pentru a justifica condamnarea sa. Mai mult, reclamantul a contestat credibilitatea depozițiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat prima instanță pentru a-l condamna și a solicitat, fără succes, ca aceștia să fie audiați din nou de instanța de a doua instanță (contra P.K. c. Finlanda). Deși din probele disponibile nu reiese că reclamantul și-a reiterat contestația împotriva celor trei martori în fața instanței de ultimă instanță sau că a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea martorilor rămași în fața instanțelor de apel, Curtea nu este convinsă. că o contestație generală și repetată a reclamantului ar fi avut perspective mai bune de succes având în vedere motivele prezentate de instanța de a doua instanță pentru respingerea contestației sale împotriva celor trei martori.
Judecătorul de primă instanță care a condamnat în cele din urmă pe reclamant a fost însărcinat cu efectuarea unei evaluări a elementelor presupusei infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și anume intenția reclamantului de a o săvârși. În aceste împrejurări, audierea directă a reclamantului pare și mai relevantă, mai ales că nici instanțele de apel nu au ascultat direct reclamantul sau martorii.
Reclamantul nu s-a plâns în cursul procedurii ordinare cu privire la lipsa audierii de către al doilea complet al instanței de primă instanță. Cu toate acestea, el a formulat o plângere de această natură în cursul procedurilor extraordinare și a fost respinsă.
Reclamantul nu a contestat că judecătorul de primă instanță care a format completul al doilea al acelei instanțe a fost și judecătorul care a închis dezbaterile pe fondul cauzei și care l-a condamnat. În plus, același judecător a ascultat memoriile reclamantului în timpul dezbaterilor privind fondul cauzei și a examinat observațiile scrise depuse de reclamant în fața instanței de fond până la pronunțarea hotărârii. În plus, deși nu este clar din probele disponibile dacă reclamantului i s-a permis să se adreseze în mod direct instanței de primă instanță ultima, se pare că a putut să facă acest lucru în fața instanțelor de apel.
Deși dreptul unui acuzat de a se adresa ultimului instanță este cu siguranță important, nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi audiat în cursul procesului (v Constantinescu, § 58). , și Spînu împotriva României, § 58, 29 aprilie 2008). Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește memoriile din cadrul dezbaterilor cu privire la fondul cauzei și observațiile scrise depuse de reclamant în așteptarea pronunțării hotărârii.
La dosar nu există nicio dovadă care să sugereze că componența instanței de fond a fost modificată pentru a afecta soluționarea cauzei în detrimentul reclamantului ‒ sau pentru orice alte motive improprii ‒ sau că Tribunalul București judecătorul unic nu avea independență sau imparțialitate și constată, de asemenea, că judecătorul Judecătoriei a avut la dispoziție stenogramele audierilor la care au fost audiați martorii și reclamantul. Declarațiile reclamantului și ale martorilor au constituit probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost audiate în mod direct de judecătorul unic al Judecătoriei. În consecință, disponibilitatea stenogramelor declarațiilor nu poate compensa lipsa de imediată a procedurii.
Curtea este conștientă de faptul că există posibilitatea ca o instanță superioară sau cea mai înaltă să poată, în anumite împrejurări, să repare deficiențele din procedura de primă instanță (v Beraru, § 67). În speță, Curtea reține că instanțele de ultimă instanță nu numai că au menținut hotărârea primei instanțe, ci și-au întemeiat hotărârile pe probele prezentate în fața instanței de fond fără a fi audiată direct.
Schimbarea completului de judecată al primei instanțe și omisiunea ulterioară a instanțelor de apel de a audia reclamantul și martorii a echivalat cu privarea reclamantului de un proces echitabil.
. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție[2].
Pronunțarea soluției într-o cauză penală trebuie realizată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor, schimbarea acestora pe parcursul soluționării cauzei fiind necesar a fi însoțită de anumite garanții (de exemplu, reaudierea unor martori etc.).
Aplicarea legii procesuale noi în toate cauzele, indiferent de momentul procesual la care acestea se aflau, ar fi determinat o modificare completă a compunerii instanței de judecată, cu consecința necesității reluării cercetării judecătorești și a tergiversării soluționării acestora. Or, punând în balanță toate aceste elemente, legiuitorul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, a optat pentru aplicarea legii procesuale noi doar pentru cauzele în care, la data intrării în vigoare a noii reglementări, nu fusese începută cercetarea judecătorească, pentru cele în care se începuse cercetarea judecătorească legiuitorul optând pentru o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Aplicarea imediată a legii noi sau ultraactivitatea legii vechi, în temeiul art. 6 și art. 7 din Legea nr. 255/2013, are în vedere competența instanței de judecată și aplicarea sau nu a dispozițiilor referitoare la camera preliminară, judecata urmând să se desfășoare, în toate cazurile, potrivit legii noi. Or, indiferent de instanța competentă să judece cauza, inculpatul are la îndemână toate garanțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în fața tuturor instanțelor judecătorești. Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispozițiilor art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.
Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timișoara – Secția penală a reținut că, „raportat la dispozițiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială și completatoare față de dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu și se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 297 alin. (2)C. pr. pen. de a chema persoana vătămată și de a o întreba dacă înțelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înțelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispozițiile art. 296 alin. (2) C. pr. pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reține că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen., plângerea formulată de către petent și va desființa dispoziția de clasare cuprinsă în Ordonanța din data de 26 aprilie 2018 din Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal“.
În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare.
Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33) . Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.
Soluționând plângerea împotriva ordonanței de clasare, Judecătoria Timișoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenței unei lipse de claritate și previzibilitate a acesteia. Or, din această perspectivă, Curtea apreciază că, în realitate, autorul excepției ridică probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii.
Autorul excepției de neconstituționalitate nu invocă o practică a instanțelor judecătorești potrivit căreia dispozițiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanțelor judecătorești, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepției de neconstituționalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanța de contencios constituțional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reținut că “nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar“. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește instituția redeschiderii urmăririi penale, prin decizia Curtea a reținut că aceasta constituie, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situațiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanță de clasare sau printr-una de renunțare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât și de către însuși procurorul care a dispus soluția, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform dispozițiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din același cod, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și , respectiv,Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv.
Curtea reține că ministerul public, care, în virtutea Legii nr.92 din 4 august 1992, a înlocuit fosta procuratură, este format din magistrați care își exercită toți funcțiile sub autoritatea procurorului. Ministrul Justiției exercită controlul asupra tuturor membrilor Parchetului, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar și atunci când, ca și în speță, își exercită o competență de natură contencioasă, un procuror de departament acționează în calitate de procuror, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției.
Singura denumire care merită aceea de„instanță” în sensul articolului 6 § 1 este un organism care se bucură de deplină jurisdicție și care îndeplinește o serie de cerințe precum independența față de puterea executivă ca părți implicate (v, printre alte autorități, hotărârea Beaumartin împotriva Franței din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, p. 63, § 38). Nu este cazul procurorului județean Argeș sau procurorului general.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.[3]
1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive
Controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esențial al garanției oferite de articolul 5 § 3 (Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera că un “magistrat” exercită “funcții judiciare“, în sensul acestei dispoziții, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării nejustificate de libertate (Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv și de părți (Schiesser, §31). În această privință, unele circumstanțe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independența și imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveției, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 și Brincat împotriva Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21).
Procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit inițial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârșit o infracțiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale și prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului și trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speță, Ministerul Public în procedura în fața instanței judecătorești, deși ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziție legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecință, este necesar a se examina dacă, în circumstanțele speței, procurorul oferea garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenție.
În cauza Vasilescu împotriva României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1075, §§ 40, 41) s-a statuat deja, pe terenul art. 0 6 § 1 din Convenție, că în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speță, de această dată, pe terenul articolului 5 §3 din Convenție, din moment ce independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 alineat 3 din Convenție (Schiesser, § 31).
Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un “magistrat”, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție, în consecință, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc și dacă acesta a intervenit “de îndată” (“aussitot“), în sensul aceleiași dispoziții din Convenție.[4]
Reclamanții pretind că durata procedurii îndreptate împotriva lor începând din data de 14 aprilie 1993 a încălcat principiul „termenului rezonabil”, așa cum este el prevăzut la art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Guvernul nu se opune acestei teze și lasă decizia la latitudinea Curții. Sprijinindu-se pe jurisprudența Curții, acesta susține totuși că perioada care poate fi luată în considerare a început să curgă la data de 12 mai 1999, data la care s-a redeschis urmărirea penală împotriva reclamanților, și că, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.
Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamanților cuprinde două etape distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993 cu arestarea și plasarea în detenție a reclamanților și s-a terminat la data de 11 noiembrie 1997, data la care procurorul N.O. a dat o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la 12 mai 1999, data la care parchetul a dispus redeschiderea urmăririi penale, și s-a terminat la data de 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale dispusă de parchet.
Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Aceasta consideră că Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală data de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată că punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (v, a contrario, Löffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În această privință trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 C. pr. pen. , competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen.
Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (v, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (v, a contrario, Withey ). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions ( Culegere) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și Pantea împotriva României, §§ 238-239, CEDO 2003-VI]. În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă . Or, aceste carențe ale autorităților nu erau imputabile reclamanților și nu trebuie așadar să-i pună într-o situație defavorabilă.
În sfârșit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanță a procurorului are un caracter excepțional (v, a contrario, Withey).
Perioada pe care Curtea va trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție se întinde așadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoașterea dreptului de recurs individual de către România a început să producă efecte, până la 11 noiembrie 1997, precum și de la 12 mai 1999 până la 21 aprilie 2005. Așadar, această perioadă a durat în total 9 ani și 4 luni.[5]
Totodată, prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017). Redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. În acest sens, dispozițiile art. 335 alin. (1) din același cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunțarea la urmărire. Dacă ultimele două potențiale soluții nu schimbă situația juridică a persoanei în privința căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluția de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătorești. Dar, în oricare dintre cele trei situații juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluția de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzație în materie penală.
Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanților la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 § 1 din Convenție. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepție de la regula potrivit căreia ordonanțele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluție își găsește justificare în prevederile constituționale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora “Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic“. În acord cu dispozițiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluției, pronunță o ordonanță al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanței de clasare. Fiind infirmată și necomunicată, ordonanța de clasare nu există și, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate și, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunțarea unei noi soluții în cauză, fie de clasare ori renunțare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situații în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situația emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispozițiile art. 342 și urm. din același cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunțe tot o soluție de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluției, atunci o asemenea ordonanță va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluției de clasare, vor fi aplicabile dispozițiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție. Astfel, Curtea a reținut că dispozițiile de lege anterior menționate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activității de urmărire penală.
Curtea Constituțională nu a reținut critica potrivit căreia soluția legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanței prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Ordonanța de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanța de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluție nu presupune o acuzație în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situația juridică a persoanelor care au avut calitatea de părți sau de subiecți procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată. Accesul la justiție al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală.
În ceea ce privește ordonanțele de clasare, persoana interesată are la dispoziție procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. Ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalități de înfăptuire a justiției, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispozițiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) § 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluției de clasare și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituția redeschiderii urmăririi penale.
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017 s-a constatat că dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar și previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar și asigură accesul la justiție al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situații similare. În același sens este și Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 928 din 18 noiembrie 2019.
Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H. și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Soluțiile de clasare nu pot genera situații similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanțe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală
În motivarea soluției sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reținut că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și alin. (7) § 1 și § 2 lit. a), b) și d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituționalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât și cele ale art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, și nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )
Dispozițiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil prevăzute de dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.
Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen. . Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispozițiile art. 340 și 341 C. pr. pen. , cauze în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, § 26,)
Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timișoara – Secția penală a reținut că, “raportat la dispozițiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială și completatoare față de dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu și se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pr. pen. de a chema persoana vătămată și de a o întreba dacă înțelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înțelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispozițiile art. 296 alin. (2) C. pr. pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reține că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen., plângerea formulată de către petent și va desființa dispoziția de clasare cuprinsă în Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal”.
În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.
Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33). Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.
Soluționând plângerea împotriva ordonanței de clasare, Judecătoria Timișoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenței unei lipse de claritate și previzibilitate a acesteia. În realitate, autorul excepției ridică probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii.
Autorul excepției de neconstituționalitate nu invocă o practică a instanțelor judecătorești potrivit căreia dispozițiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanțelor judecătorești, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepției de neconstituționalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanța de contencios constituțional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reținut că „nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar“. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală
În ceea ce privește instituția redeschiderii urmăririi penale, aceasta constituie, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situațiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanță de clasare sau printr-una de renunțare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât și de către însuși procurorul care a dispus soluția, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform dispozițiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din același cod, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv. Totodată, prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)
Redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33). În acest sens, dispozițiile art. 335 alin. (1) din același cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunțarea la urmărire. Dacă ultimele două potențiale soluții nu schimbă situația juridică a persoanei în privința căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluția de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătorești. Dar, în oricare dintre cele trei situații juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluția de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzație în materie penală.
Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanților la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 § 1 din Convenție. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. Potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepție de la regula potrivit căreia ordonanțele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluție își găsește justificare în prevederile constituționale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic“. În acord cu dispozițiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluției, pronunță o ordonanță al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanței de clasare. Fiind infirmată și necomunicată, ordonanța de clasare nu există și, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate și, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunțarea unei noi soluții în cauză, fie de clasare ori renunțare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situații în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situația emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispozițiile art. 342 și urm. din același cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunțe tot o soluție de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluției, atunci o asemenea ordonanță va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluției de clasare, vor fi aplicabile dispozițiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție. Dispozițiile de lege anterior menționate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activității de urmărire penală.
Curtea Constituțională nu a reținut critica potrivit căreia soluția legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanței prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Ordonanța de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanța de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluție nu presupune o acuzație în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situația juridică a persoanelor care au avut calitatea de părți sau de subiecți procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, așa cum reiese din analiza prevederilor Codului de procedură penală și a jurisprudenței recente a Curții Constituționale, accesul la justiție al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală.
Astfel, în ceea ce privește ordonanțele de clasare, persoana interesată are la dispoziție procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. Ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalități de înfăptuire a justiției, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispozițiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) § 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluției de clasare și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituția redeschiderii urmăririi penale.
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017 s-a constatat că dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar și previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar și asigură accesul la justiție al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situații similare. În același sens este și Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 928 din 18 noiembrie 2019.
Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H. și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Soluțiile de clasare nu pot genera situații similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanțe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală
În motivarea soluției sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014,M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reținut că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și alin. (7) § 1 și § 2 lit. a), b) și d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituționalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât și cele ale art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege“.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, și nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )
Dispozițiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil prevăzute de dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.
Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen. . Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispozițiile art. 340 și 341 C. pr. pen. , cauze în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, § 26,)
Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale ale instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional.
Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen., își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.
În ceea ce privește prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.H., CEDO a reținut că conceptul de “acuzație în materie penală” are o semnificație “autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).
Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituționalitate fac parte C. pr. pen. . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din același act normativ, actul de sesizare a instanței de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalități reglementate de art. 307 și art. 309 C. pr. pen. , și întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din același cod reprezintă „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” și, implicit, o acuzație în materie penală.
În ceea ce privește faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62).
Instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis împotriva Ciprului,). Totodată, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei “acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114).
Prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincțiilor ce se desprind din jurisprudența instanței europene în ceea ce privește aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată „fără participarea petentului, a procurorului și a intimatului” este neconstituțională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialității și oralității (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.
Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.
Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95).
. Astfel, instanța europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 § 1 din Convenție, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29).
Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
În concepția inițiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competența judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns și exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Așadar, prin conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.
Potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, rezultă că procurorul are acces la cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepțiile ridicate din oficiu de către instanță, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, cererile și excepțiile formulate de către inculpat, excepțiile ridicate din oficiu și răspunsul parchetului nu sunt comunicate părții civile sau părții responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă și neputând fi combătute.
Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținerile parchetului, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de procuror.
Astfel, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, instanța constituțională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței. Or, normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror și pe inculpat.
În ceea ce privește partea civilă, potrivit art. 84 C. pr. pen. persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Referitor la acest aspect, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează două calități procesuale: calitatea de parte vătămată și calitatea de parte civilă.( Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004) Aceste două părți ale procesului penal se află însă într-o situație identică, și anume în situația de persoană lezată în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifică existența “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituție.
De asemenea, în ceea ce privește partea responsabilă civilmente, , potrivit art. 86 C. pr. pen. , aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces. Deși nu se identifică, din reglementarea obligațiilor care îi incumbă părții responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condițiilor care ar atrage răspunderea sa civilă.
Potrivit art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) C. pr. pen. , atât partea civilă cât și partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din același cod, dintre care dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei și de a consulta dosarul, în condițiile legii.
Din această perspectivă, părții civile și celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 ). Partea civilă, partea civilmente responsabilă și inculpatul au aceeași calitate, de părți și prin urmare se află în aceeași situație.
În ceea ce privește cauza dedusă controlului de constituționalitate, faptul că prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv și în ceea ce privește procedura camerei preliminare. Din perspectiva principiului contradictorialității, atât părții civile, cât și părții civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleași drepturi ca și inculpatului.
Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete.
Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeași lege, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părții din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluționare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011).
În ceea ce privește rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispozițiile de lege criticate, acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanța probelor în procesul penal, precum și de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, și acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Dispoziția art. 131 alin. (1) din Constituție se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conținutului dispoziției constituționale (Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008).
Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că dispozițiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituționale.
Dreptul la o procedură orală și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții împotriva San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§ 18-21).
În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf împotriva Elveției, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§ 28-38).
Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție și de art. 21 alin. (3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției.
În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.
Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. , procedura desfășurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părțile din proces să-și poată expune susținerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat și a răspunsului parchetului.
Din perspectiva verificării legalității administrării probelor, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalității administrării probelor ce au rămas câștigate procesului. După rămânerea definitivă a soluției dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepții referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară.
Din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate și oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalității probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situația în care în cauza respectivă sunt mai mulți inculpați, proba care acționează în favoarea unuia poate acționa în defavoarea celuilalt.
În anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influență directă asupra desfășurării Judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.
Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) și în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță “fără participarea procurorului și a inculpatului”, este neconstituțională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente în procedura desfășurată în camera de consiliu, în fața judecătorului de cameră preliminară., din perspectiva exigențelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară și fără participarea părților atâta timp cât acestea au fost legal citate.
Potrivit art. 347 alin. (3) C. pr. pen. , dispozițiile art. 343-346 din același cod se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește contestația cu privire ia soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară. Cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește procedura contestației împotriva soluției pronunțate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constatate că dispozițiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituționale.
În ceea ce privește dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. , acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularități ale actului de sesizare, la sancționarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum și remedierea de către procuror a neregularităților actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziții, acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialității și a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispozițiile de lege criticate, precum și conținutul principiului contradictorialității și al dreptului la o procedură orală, nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate formulată. Astfel, având în vedere competențele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularități ale actului de sesizare, prin care s-au sancționat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. 345 alin. (1) și ale art. 346 alin. (1) și (41) C. pr. pen. , s-a statuat că nu poate reține criticile referitoare la lipsa publicității în această procedură, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță “în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății și este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală.
CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33). Totodată, instanța europeană a reținut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum și procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanță cu cerințele art. 6 din Convenție, deși apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanța de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. ori în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , dispune începerea judecății, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și alin. (3) și nici nu sau ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară.
Pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , Curtea a constatat, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, că aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, §§ 18 și 19, cu trimitere la argumentele reținute în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Curtea a arătat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 345 alin. (3) și ale art. 346 alin. (1) C. pr. pen. se regăsea – anterior modificării art. 345 C. pr. pen. prin Legea nr. 75/2016 – într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) și alin. (3) C. pr. pen. Aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici similare, relevante în acest sens fiind considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, § 16; nr. 552 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, § 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, § 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, § 30, și nr. 40 din 9 februarie 2016, M. Of. nr. 214 din 23 martie 2016, § 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 64, s-a statuat că dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularități ale actului de sesizare, la sancționarea, potrivit art. 280-282, a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum și remedierea de către procuror a neregularităților actului de sesizare. Din perspectiva încălcării principiului contradictorialității și a dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate formulată, întrucât, având în vedere competențele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularități ale actului de sesizare, prin care s-au sancționat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, § 20, Curtea a invocat Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015, § 15, prin care a constatat că, admițând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , a statuat că pronunțarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât și în cadrul contestației, în absența contradictorialității și oralității, afectează dreptul la un proces echitabil. Judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuție, la cerere sau din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , neregularități ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialității și oralității. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din același cod, pentru că soluția legislativă „fără participarea procurorului și a inculpatului” a fost declarată ca fiind neconstituțională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularitățile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. [în prezent, art. 346 alin. (41) C. pr. pen. ], deoarece, și de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere, cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor. Este firesc să fie așa, câtă vreme a fost regândită poziția instanței de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părți, persoana vătămată și procuror, cât și în cele ale acestora cu instanța.
În Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 404 din 30 mai 2017, § 23, referitor la critica autorului excepției cu privire la lipsa reglementării obligației de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanței, conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (7) C. pr. pen. , inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfășurării procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, aspect ce constituie o altă garanție a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 din C.E.D.H..
Considerentele anterior menționate sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile art. 345 alin. (2) C. pr. pen. criticate în prezenta cauză din perspectiva lipsei publicității, astfel că excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen.
Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen. ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 59), actele pe care acesta le îndeplinește având o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor, cât și prin obținerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispozițiile art. 101 alin. (1)-(3), ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalității. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menționate. Astfel, dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuința (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. ]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este și jurisprudența CEDO potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H. – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane și degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție (Hotărârea din 25 septembrie 2012, Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 28).
Nerespectarea interdicției absolute statuate în cuprinsul dispozițiilor art. 102 alin. (1) – potrivit cărora probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal – și a prevederilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cade sub incidența inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute probele care produce efecte prin intermediul nulității absolute, o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii de a se obține probe prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 29).
Dispozițiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. pr. pen. reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de procuror, de părți și de subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal, anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 34).
Totodată, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile art. 342-348 C. pr. pen. , a camerei preliminare. Astfel, limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. , respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, este astfel justificată, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) și c) ale aceluiași alin. (4) (v Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19-24, și Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 662 din 10 august 2017, §§ 17-20).
Impunerea, prin lege, a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).
Legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal, faza camerei preliminare, posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate la art. 342 C. pr. pen. , fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului, ci se verifică competența și legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Consecința acestei limitări temporale este faptul că după începerea judecății nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale (Decizia nr. 307 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.161 din 1 decembrie 2020, § 22).
Totodată, potrivit art. 347 C. pr. pen. , împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1)-(42) din același cod, procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație, contestație care poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor. Aceasta se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la cele două etape ale camerei preliminare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 327 din 22 aprilie 2020, §§ 16 și 17, Curtea a făcut distincție între momentul încheierii și momentul închiderii procedurii camerei preliminare, arătând că încheierea procedurii în camera preliminară se referă la finalizarea fazei procesuale a acestei camere, care presupune derularea mai multor etape cu o configurație proprie, în timp ce închiderea procedurii în camera preliminară are în vedere finalizarea unei etape în cadrul acestei proceduri.
Judecătorul de cameră preliminară poate să dispună începerea judecății, în următoarele situații: dacă nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen. și nici nu a ridicat din oficiu excepții, situație în care constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (1) C. pr. pen. ]; dacă respinge cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , și constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (2) C. pr. pen. ]; în ipoteza în care constată neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen., actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii [art. 346 alin. (4) C. pr. pen. ]. Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în următoarele cazuri: dacă constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.
În vederea eficientizării activității organelor judiciare și pentru asigurarea soluționării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale și cea a judecății, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum și verificarea competenței și a legalității sesizării instanței. Această nouă arhitectură a procesului penal are ca principal obiectiv excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecății, dosarele penale să poată fi restituite procurorului pentru soluționarea unor chestiuni referitoare la actele realizate în cursul urmăririi penale. Pentru aceste motive, dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecății, a unei reformări a conținutului încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.
Curtea Constituțională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei. Per a contrario, Curtea Constituțională nu recunoaște efect de lucru judecat hotărârilor pronunțate în camera preliminară, în exercitarea atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunțate în temeiul art. 346 și 347 din Codul de procedură penală. Tot jurisprudența Curții Constituționale consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuție, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 C. pr. pen., în măsura în care sunt aplicabile dispozițiile legii procesuale din materia nulităților. O asemenea repunere în discuție poate purta fie asupra hotărârii pronunțate în camera preliminară, chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcției de judecător de cameră preliminară, fie asupra hotărârii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară (sau, după caz, completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție) – întrucât prin hotărârile Curții Constituționale nu se operează nicio distincție, ci se precizează, în mod expres, că posibilitatea invocării nulităților absolute sau relative, , operează în tot cursul procesului.
Hotărârea procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 din Codul de procedură penală, nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituțională, respectiv cât privește dispoziția de începere a judecății și imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (această din urmă interpretare a instanței constituționale este, de fapt, în acord cu dispozițiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi pronunțate în faza de judecată și între care nu se regăsește restituirea cauzei la procuror).
Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalității administrării probelor și legalității efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităților, după distincțiile operate mai sus, și nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței de fond sau de apel.
Incidența autorității de lucru judecat în cazul încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 § 3 din C.E.D.H. .
Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficiență celor statuate prin deciziile Curții Constituționale pronunțate cu privire la instituția camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituție.
Pentru aceste motive, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, și Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.
Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce privește critica referitoare la aspectul lipsei de claritate și previzibilitate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă și de previzibilă, astfel încât să permită cetățeanului să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, Cauza Hertel împotriva Elveției, CEDO a reținut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoțită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație. S-a reținut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare depinde de practică, așa cum se întâmplă și în cazul judecătorului român. Și în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Așa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speță, cazul autorităților chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigențe.
. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, §§ 22-28, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii (§ 2 din dispozitiv), sunt neconstituționale. În soluția pronunțată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalitățile normative alternative ale infracțiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) și, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Instanța de contencios constituțional a făcut o distincție referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârșirii faptelor de spălare a banilor și a infracțiunii din care aceștia provin de către același subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situație în parte, dacă infracțiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată față de infracțiunea predicat și dacă se impune reținerea unui concurs de infracțiuni sau a unei infracțiuni unice.( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14). Prin aceeași decizie , analizând dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, s-a reținut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; iar varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeași lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. S-a stabilit că primele două modalități normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acțiunilor de ascundere și disimulare a provenienței unor bunuri rezultate din săvârșirea de infracțiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de instanța supremă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, este neconstituțională în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.
Curtea a constatat, astfel cum s-a reținut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât și în Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 19 iunie 2018, § 21, că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate faptică de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracțiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea “autospălării”, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis în idem. Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise și previzibile sub aspectul acțiunilor care constituie elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracțiunii constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenție.
Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, totodată, diferite de acțiunile sau inacțiunile care formează elementul material al infracțiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiași persoane pentru comiterea infracțiunii predicat, dar și pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis în idem, neimplicând judecarea și pedepsirea subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeași faptă, ci, dimpotrivă, sancționarea acestuia pentru fapte diferite, săvârșite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracțiunii predicat și, respectiv, al celei de spălare a banilor. Interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenție.
Noțiunile de “ascundere” și “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum și sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise și previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigențele ce rezultă din prevederile constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării. Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, § 20, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. . Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 4251 alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului
Potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate li se aduc la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabilește că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
Drept urmare a comunicării actului de sesizare, așadar având posibilitatea de a analiza acest act și, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanței, inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanței, competența acesteia, legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară și în funcție de care se va declanșa ori nu etapa soluționării cererilor și excepțiilor invocate, așadar „procedura în camera preliminară“, reglementată de art. 345 C. pr. pen., care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.
Un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
Soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor și excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , ori dispunerea începerii judecății, în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen., de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) din același act normativ și nici nu s-au ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, și nu aduce atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen., Prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate. Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
Drept urmare a comunicării actului de sesizare, așadar având posibilitatea de a analiza acest act și, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanței, inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanței, competența acesteia, legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară și în funcție de care se va declanșa ori nu etapa soluționării cererilor și excepțiilor invocate, așadar “procedura în camera preliminară”, reglementată de art. 345 C. pr. pen., care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului“. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019)
Cu privire la contradictorialitate, Curtea a reținut că aceasta reprezintă un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019) . Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
Soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor și a excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen., ori dispunerea începerii judecății, în condițiile art. 346 alin. (1) din cod, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) din același act normativ și nici nu s-au ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“, și nu aduce atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și a oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și a contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.
. În același sens sunt și Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 166 din 22 februarie 2018, și Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018. Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
„Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 C. pr. pen. Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, § 75). „Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme – noțiune autonomă folosită de Constituție – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, se constată că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, §§ 177, 178 și 187).
Drept efect al principiului nemijlocirii, se menține regula unicității completului de judecată, care trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudența CEDO obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenție (v Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 și 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotrivaSloveniei, § 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 83).
Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, controlul de constituționalitate a priori cu privire la dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I § 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție. Art. I § 61 din legea supusă controlului de constituționalitate prevedea că “După articolul 1341 se introduce un nou articol, art. 1342, cu următorul cuprins: (1) Președintele curții de apel poate dispune ca, la instanțele cu volum mare de activitate din circumscripția curții de apel, să fie încadrate persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești. (2) Dispoziția prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situațiilor în care este necesară colaborarea cu foștii judecători.“
Soluționarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată și a pronunțării hotărârii judecătorești, după finalizarea cercetării judecătorești, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret și este actul procesual prin care completul de judecată verifică și evaluează materialul probator și procedural al cauzei, în vederea adoptării soluției ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt și chestiunile de drept deduse judecății.( Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, §§ 163, 166-169, 176-178,)
Potrivit art. 393 alin. (2) și (3) C. pr. pen., deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori a măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.
Redactarea hotărârii judecătorești, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, este rezultatul activității de deliberare, desfășurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceștia se pot pronunța asupra chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății, soluționându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătorești este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind o obligație a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanții ale dreptului părților la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă și imparțială, care se supune numai legii.
Or, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care “se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine.
Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție, având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții.
Sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție, care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege”, și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul.
Totodată, instanța de control constituțional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție.
Unul dintre motivele de apel formulate de autorul excepției privește motivarea sentinței apelate, care, în opinia acestuia, a fost realizată de un judecător care nu a participat la dezbateri, în condițiile în care judecătorul care a participat la dezbateri (în complet de judecător unic) și care a pronunțat hotărârea a fost eliberat din funcție prin pensionare, iar pe sentința penală există mențiunea tehnoredactării de către o altă persoană și la o dată ulterioară pronunțării, aceasta fiind semnată de președintele Tribunalului Ilfov.
Curtea observă totodată că, potrivit susținerilor reprezentantului Ministerului Public din cauza penală, în cauză, “magistratul judecător a administrat în mod nemijlocit întregul material probator, a pronunțat minuta, a redactat hotărârea, doar tehnoredactarea și semnarea acestei hotărâri au fost făcute de alte persoane, tehnoredactarea s-a efectuat de o altă persoană, iar judecătorul la momentul respectiv nu mai avea calitatea de magistrat, motiv pentru care nu a mai semnat hotărârea și, potrivit dispozițiilor legale art. 406 din Codul de procedură penală, hotărârea a fost semnată de președintele instanței“.
Potrivit art. 406 alin. (2) C. pr. pen., “hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier“. Așadar, norma procesual penală criticată prevede, în mod expres, responsabilitatea judecătorului care a soluționat procesul de a redacta hotărârea. Totodată, potrivit normei criticate, etapa redactării și semnării hotărârii succedă pronunțării acesteia, sens în care art. 406 din Codul de procedură civilă prevede că atât redactarea, cât și semnarea hotărârii sunt operațiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen, care curge de la pronunțare. Hotărârea se redactează de către judecător (în ipoteza completului cu judecător unic) sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării președintelui. La Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul-asistent care participă la ședințele de judecată redactează hotărârea, conform repartizării făcute de președinte, așa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum și de către grefier, iar la Înalta Curte de Casație și Justiție, și de magistratul-asistent.
Cu toate acestea, pot exista situații în care vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive, iar asemenea situații includ, fără a se limita la ele, concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul. Pentru astfel de ipoteze, dispozițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen. prevăd că “În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. […]”. Norma procesual penală astfel reglementată înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina președintelui completului sau, dacă și acesta se află într-o situație similară, a președintelui instanței obligația de a semna hotărârea. De altfel, cauza care determină împiedicarea trebuie menționată în hotărâre.
Având în vedere că art. 406 alin. (2) C. pr. pen. reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 406 alin. (4) din același act normativ, Curtea nu poate reține că norma procesual penală criticată este contrară dispozițiilor constituționale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul, spre deosebire de hotărârea Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanța de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în condițiile în care motivarea Deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost a judecătorului care a pronunțat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.
Semnarea hotărârii în condițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen. poate crea părților impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesați au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, impune ca mențiunea privind inițialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătorești tehnoredactate. În acest sens, se prevede că “(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. […]”.
Susținerea autorului excepției potrivit căreia în situația în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană și este semnată de președintele instanței există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este contrazisă de conținutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) și, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29, instanța europeană a arătat că “problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituționalitate privesc și o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidența sancțiunii absolute a hotărârii instanței de fond, prin raportare la o situație particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunțării soluției și motivării hotărârii. Or, cu privire la susținerile ce vizează analiza legalității hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, acest aspect intrând în competența instanței judecătorești ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, “Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege“. Așadar, principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității, ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).
În acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, v hotărârile pronunțate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate; așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, §§ 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114).
Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.
Situația vizată își are sediul materiei în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere “aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., “Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o “probabilitate mare” de subiectivism până la o “probabilitate reală”, o “posibilitate substanțială” și o “suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 20).
Standardul de evaluare a imparțialității judecătorului care se pronunță în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecății în cazul recunoașterii vinovăției, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a decis că „Judecătorul care a soluționat cauza conform procedurii prevăzute de art. 3201 C. pr. pen. cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunțate conform art. 3201 C. pr. pen. și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauza disjunsă”. În acest sens, instanța supremă a reținut că procedura simplificată presupune o analiză a condițiilor în care recunoașterea vinovăției proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală față de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanța de judecată să se refere la vinovăția persoanelor față de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situația trimiterii în judecată a mai multor inculpați, instanța are de evaluat vinovăția fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunțarea judecătorului cu privire la vinovăția unui inculpat în evaluarea vinovăției altuia. Chiar dacă acțiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracțiunii, caracterul personal al acțiunii penale subzistă, ca o consecință a caracterului personal al răspunderii penale. În consecință, în faza de urmărire penală, acțiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăției fiecărei persoane trimise în judecată, instanța pronunțându-se prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată mai mulți inculpați, dintre care doar unul solicită soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate, în motivarea hotărârii față de acesta instanța nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăția inculpaților pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătorești de natură a clarifica existența vinovăției.
Soluționarea cauzei cu privire la unul dintre inculpați conform procedurii simplificate oferă suficiente garanții de imparțialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca același judecător să poată da o soluție în cauza disjunsă: inculpați diferiți, caracterul personal al răspunderii penale, existența unei cercetări judecătorești noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentința anterioară, evaluarea conținutului fiecărei infracțiuni, fără referire la sentința anterioară, probele referitoare la vinovăția fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoașterii aceluia care a beneficiat de procedura simplificată în fața persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. De altfel, criteriul determinant pentru evaluarea existenței incompatibilității prin antepronunțare, în judecarea unor inculpați diferiți, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, și nu din soluția de condamnare. Așa încât, instanța supremă a stabilit că judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunțate de acesta cuprind referiri la vinovăția persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluții conține date care presupun o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate.
Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, se mențin și în prezent și, totodată, în raport cu criticile formulate în cauză, considerentele acesteia sunt aplicabile în ceea ce privește analiza imparțialității judecătorului în cazul recunoașterii învinuirii, reglementată de noua lege procesual penală. Normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Aceeași soluție a fost pronunțată prin Decizia nr. 217 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 599 din 8 iulie 2020, cât privește analiza imparțialității judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați. Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală
Curtea a pronunțat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluționează fondul cauzei.
Necesitatea recalificării în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei (§ 28), și că, potrivit practicii instanțelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanța de judecată se pronunță la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, cu respectarea obligațiilor de a pune în discuția părților noua încadrare și de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea (§ 37).
Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei “simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) C. pr. pen. – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (§ 46).Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
Curtea reține că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluționează fondul cauzei.
Necesitatea recalificării în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei (§ 28), și că, potrivit practicii instanțelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanța de judecată se pronunță la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, cu respectarea obligațiilor de a pune în discuția părților noua încadrare și de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea (§ 37).
Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei “simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) C. pr. pen. – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (§ 46).
Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale” și că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, este publicată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
Totodată, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, § 20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune.
Argumentele reținute sunt valabile și în ceea ce privește dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, care reglementează o soluție legislativă identică prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012.
Cât privește dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma “îndoială rezonabilă“, Curtea reține că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017, și nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO . ( Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016 ) Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor, în cuprinsul noii reglementări, a orientării specifice dreptului continental bazate pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO .
Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.
Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen., este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.
Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen.. Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.
În ceea ce privește dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea reține că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu».”, a admis obiecția și a constatat că acestea sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privința procurorilor, ignoră specializarea acestora și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum și a principiului controlului ierarhic.
Repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanțiile legale ale imparțialității justiției.
Analizând statutul judecătorului, acesta este reglementat la nivel constituțional în secțiunea 1 – Instanțele judecătorești a capitolului VI – Autoritatea judecătorească din titlul III – Autoritățile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că “Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, iar art. 124 – Înfăptuirea justiției, la alin. (3), prevede că “judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“. Din coroborarea normelor constituționale, rezultă că independența justiției, principiu fundamental consacrat de Constituție, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituțională, care se referă la autoritatea care înfăptuiește justiția – instanța judecătorească, și componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existența unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanțe, nu poate decide asupra competențelor lor specifice prevăzute prin lege, existența unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătorești, existența unor fonduri bănești suficiente pentru desfășurarea și administrarea activității de judecată, procedura de numire și promovare în funcție a magistraților și, eventual, perioada pentru care sunt numiți, condiții de muncă adecvate, existența unui număr suficient de magistrați ai instanței respective pentru a evita un volum de muncă excesiv și pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporțională cu natura activității, repartizarea imparțială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociații ce au ca principal obiect protejarea independenței și a intereselor magistraților etc. (în același sens, v Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 95).
Repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ține de organizarea judiciară, însă principalul său scop – garantarea dreptului părților la un proces echitabil – justifică opțiunea legiuitorului de a îngloba această garanție în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.
Statutul procurorului este determinat de dispozițiile art. 132 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. “Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002).
CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 § 1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de “magistrat”, în sensul art. 5 § 3 din Convenție (Hotărârea din 22 mai 1998, Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Pantea împotriva României, § 238); mai mult, această jurisprudență a CEDO a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 17). În consecință, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.
În temeiul Constituției și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.
Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, § 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic.
Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanța controlului ierarhic, fiind necesar să se mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.
Soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.
În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale și a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experiența acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.
Astfel, în Croația, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncți lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă și independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeași lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcție de tipul de cazuri, ținând cont de diviziunea proporțională a muncii. În Finlanda, secțiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menționează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărțirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluționare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secțiunea 20 din aceeași lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părților de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparțială și promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulți procurori să lucreze la același caz, determinând și diviziunea sarcinilor între aceștia. La fel, și procurorul-șef poate stabili ca mai mulți procurori din subordinea sa să lucreze la același caz. Secțiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabilește că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ținând cont de stadiul pregătirii lor și de gradul de dificultate al speței. În Letonia, conform definiției din secțiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secțiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este șeful organului de cercetare penală sau al unei secții a acestuia ori adjunctul șefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfășurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 § 2 din aceeași secțiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura și să conducă urmărirea penală. Secțiunea 37 alin. 1 stabilește că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigația în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secțiunea 46 alin. 2 § 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției desemnează procurori să desfășoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date și de procurorul general, precum și de adjunctul său. Aceștia pot încredința sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției. Totuși, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredințată procurorului-șef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experiența sa, precum și complexitatea și volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el și adjuncții săi. El poate schimba oricând această repartizare și poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secțiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară și organizarea sistemului de justiție prevede că Biroul procurorilor-șefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-șefi. Secțiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraților stabilește că șeful parchetului distribuie munca între magistrații care lucrează în parchetul său. Secțiunea 46 definește noțiunea de “muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredințată magistraților ținând seamă de abilitățile și cunoștințele acestora, cu excepția cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăște în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităților, precum și experiența profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, ținând cont de natura specifică a dosarelor privind corupția, acestea sunt distribuite de către șefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competență. Sunt luate în considerare experiența dobândită în soluționarea acestui tip de spețe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea și experiența în ceea ce privește cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupție. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public definește Departamentul central de investigații și acțiuni penale ca fiind un organ care coordonează și dirijează ancheta și prevenirea infracțiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competențele de investigare ale departamentului, menționând la lit. h infracțiunile de corupție pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil și de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabilește că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncți din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanță motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-șef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine și instrucțiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district și fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-șef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activității procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătățească funcționarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii și să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără și repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă și publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporționalității, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă și posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieții personale și familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condițiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condițiilor statutului menționat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar și ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alți procurori, din aceleași unități sau din unități diferite, prin Decizia a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabilește că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ținând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor și diviziunea proporțională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absență prelungită, detașare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-șef. În funcție de natura și complexitatea cauzei individuale, procurorul-șef poate numi alți procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând și modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoștințele, calificările și experiența fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanța locală și sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că șeful Centrului de informații pentru experți pregătește un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, șeful Centrului de informații pentru experți trebuie să se consulte cu șeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă șeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligații urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privință. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracțiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluționate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită și specializarea, trebuie indicată și ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluționeze alte cazuri. Programul anual stabilește tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de șeful parchetului. Conform art. 68, șeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Șeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unități organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ținând seama de timpul estimat necesar pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor și succesul urmăririi penale, precum și de programul de lucru și cauzele preconizate ale procurorului. Șefii de parchet, adjuncții acestora, șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competența unității pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigații în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuși, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporțională din aceste cazuri este distribuită și procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluționarea unui dosar pot coopera și alți procurori. Art. 70 stabilește că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex și dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menționat necesită o analiză mai îndelungată și concentrată, șeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalității volumului de muncă al procurorilor, precum și cu natura și semnificația cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul și persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-șef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competența specială sau specializarea, dar se ține cont și de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se menționează că dosarele care ajung la Parchetul Național pentru Investigații sunt distribuite de șeful parchetului. În principiu, toți procurorii au rang egal, dar în practică șeful parchetului ține cont de experiența, specializarea și abilitățile fiecărui procuror în parte. În general, activitățile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârșit.
În mod similar legislației statelor europene menționate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că “Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție îndeplinește următoarele atribuții: […] b) urmărește repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea și pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea și operativitatea soluționării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcției; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), “Procurorii șefi adjuncți ai Direcției Naționale Anticorupție au următoarele atribuții: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, nivel central;”, art. 30 lit. b) din același regulament prevăzând că “Procurorul șef secție are următoarele atribuții: […] b) urmărește și răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii și prezentului regulament; […]”.
În aceste condiții, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic, motivele de neconstituționalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015 – referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969), în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 -, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat modul în care au fost reglementate organizarea și exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanța supremă a reținut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora (“barouri”, “colegii”), nu au fost niciodată desființate în România, operațiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin același act normativ s-a prevăzut desființarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înființarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi și obligații ale celor dintâi. Aceeași este situația și în privința formelor de organizare la nivel național (“Uniunea Avocaților din România”, “Uniunea Barourilor din România”, “Uniunea Colegiilor de Avocați din România”, “Consiliul Central al Colegiilor de Avocați”, “Uniunea Națională a Barourilor din România”), cu singura mențiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 și 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel național. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării și exercitării profesiei de avocat, iar înființarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice și exclusive de organizare profesională a avocaților în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocați înscriși în barou (existând și funcționând câte un singur barou în fiecare județ), care face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, ca unică structură națională a ordinului profesional al avocaților din România. Așa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, instanța supremă a statuat că persoanele care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care ființează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat și anterior, dar și-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acționează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înțeleagă și să își conformeze conduita dispozițiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracțiunii analizate (respectiv infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități) se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerința esențială a exercitării “fără drept” a activităților specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situație acționează cu intenția de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze inconcreto vinovăția fiecărei persoane cercetate pentru săvârșirea acestei infracțiuni.
Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format și obiectul analizei CEDO care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertății de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenție.
Deciziile luate de instanțele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzațiile împotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de probă administrate în cauză.
În mod concret, procurorul își fondase rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului pe dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 87/1994, iar instanțele au examinat faptele în lumina acestor texte. Parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la încadrarea juridică a faptelor, în apelurile sale formulate în fața instanțelor ordinare. De fapt, abia în cadrul recursului în „anulare“ a fost menționată pentru prima oară această neregularitate. Procurorul trebuia să solicite rectificarea acestor pretinse erori înainte și nu după pronunțarea hotărârii definitive (v mutatis mutandis, Nikitine, § 58).
Parcursul ales de autorități pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părților în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în fața instanțelor ordinare. Intervenția sa ridică astfel probleme în ceea ce privește respectarea principiului egalității armelor.
Contrar poziției Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilității de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situația în speță și nici cu privire la insuficiențele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, § 46, și mutatis mutandis, Societatea Comercială Mașinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, și Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).
Faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desființată nu prezintă importanță în cauză, în măsura în care situația reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă și condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutățit după respectivul recurs.
În circumstanțele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificată, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintă decât un apel deghizat, care nu a menținut justul echilibru între interesele aflate în joc (Radchikov, §§ 48 și 52, Savinski, § 25, și Bujnița, § 23). Desființarea Hotărârii definitive din 25 mai 2000 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție asupra acestui aspect.
(ii) Anularea deciziei civile
Curtea a soluționat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (v, printre altele, Brumărescu, § 61, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., § 32, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).
Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiție statuase, în ultimă instanță, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administrației, a fost anulată ca urmare a intervenției procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuși ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii „revizuirii“ hotărârii definitive, care este deschisă părților în situații identice cu cele ale speței (art. 322 § 5 din Codul de procedură civilă) și este supusă altor termene și reguli de competență de jurisdicție decât recursul în anulare.
Anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în această privință.
II. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
Reclamantul se mai plânge de atingerea adusă dreptului său vizând respectarea bunurilor sale, ca urmare a anulării Hotărârii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despăgubiri pentru perioada de detenție. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Guvernul argumentează faptul că procurorul general a introdus în mod îndreptățit acest al doilea recurs în anulare și că instanța supremă l-a admis, ținând seama de condamnarea reclamantului prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, consecință a primului recurs în anulare care îl priva de dreptul de a primi despăgubiri pentru detenție. Acesta mai precizează că ingerința suferită de reclamant era prevăzută de lege și avea un scop legitim, față de care se afla în raport de proporționalitate.
La rândul său, reclamantul consideră că prin anularea Hotărârii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului său de proprietate.
Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Convenție și deci trebui declarat admisibil .
Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare și a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol – pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general – a unei soluții definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce privește privarea de „bunul“ pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (v , printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 și 80, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., §§ 46-47, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L., §§ 33-34; și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A., § 17).
Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător de natură să conducă la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, care nu i-a fost plătită, și că 2 ani mai târziu, în urma intervenției procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi această sumă.
Desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.
În consecință, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție
Reclamantul se mai plânge că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte: prima oară la data de 12 februarie 1997, când a fost sancționat prin aplicarea unei amenzi administrative, și a doua oară când i s-a aplicat o pedeapsă penală, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit să examineze acest capăt de cerere în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Reclamantul mai estimează că redeschiderea procesului penal după recursul în anulare a adus atingere principiului non bis in idem, garantat de același art. 4.
Acest capăt de cerere are două aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului în sensul primului paragraf al art. 4 și cel de-al doilea, care se referă la redeschiderea procesului penal după recursul în anulare, situație reglementată de § al doilea din acest articol.
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenție, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al societății. Acesta mai invocă lipsa calității de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societății și nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuție aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societății nu constituie „condamnare penală“ în sensul jurisprudenței Curții.
Curtea apreciază totuși că răspunsul dat acestor chestiuni și, implicit, excepțiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanța capetelor de cerere enunțate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție [v, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum și Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul să se unească excepțiile cu fondul.
Totuși, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea estimează că, deși acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziții (v, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolică de la La Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum și Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevăr, Curtea reține că atât dubla condamnare, cât și redeschiderea procesului penal, invocate de către reclamant, sunt consecințele anulării Hotărârii definitive din 25 mai 2000 și sunt, prin urmare, strict legate de încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, constatată de către Curte în cadrul §§ 41-42.[1]
Curtea de la Strasbourg a reținut că printre obiectivele statutare ale asociației al cărei președinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, care interzice crearea de barouri și exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaților din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociație în sensul prevederilor art. 11 din Convenție, întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituții de drept public, reglementate de lege și care urmăresc scopuri de interes general.
Aceste considerente pot fi reținute ca având valoare de principiu pentru cauza de față, unde se critică aceleași soluții legislative, invocându-se incidența principiului separației și echilibrului puterilor în stat și al neretroactivității legii cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
În raport cu art. 15 alin. (2) din Constituție critica formulată este motivată, în esență, cu referire la o serie de hotărâri ale Curții de Apel Galați, ale Curții de Apel Craiova și ale Curții de Apel București, la prevederile art. 199 alin. (1) din Codul civil, precum și ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Se arată că în Legea nr. 51/1995 sunt cuprinse dispoziții speciale în materia supusă analizei în ceea ce privește organele de conducere ale profesiei de avocat, astfel încât, prin eliminare, se ajunge la concluzia că restul situațiilor sunt avute în vedere de legiuitor în redactarea noului Cod civil. Se apreciază că este lesne de înțeles că între regula generală, pe de o parte, și regula specială instituită de Legea nr. 51/1995 în cazul organizării și exercitării profesiei de avocat, pe de altă parte, există un raport care cade sub incidența regulii generalia specialibus non derogant și, respectiv, specialia generalibus derogant. Prin urmare, această regulă specială trebuie aplicată cu prioritate pentru ipoteza pentru care a fost instituită, chiar dacă art. 196 din Codul civil prevede că poate fi dispusă nulitatea persoanei juridice. În ceea ce privește lipsa de previzibilitate și calitate a textului criticat, autorul excepției se referă la o serie de acte ale Parchetului și hotărâri judecătorești. Autorul precizează că aceste acte jurisdicționale se referă la “fondul lacunelor legislative neacoperite nici prin dispozițiile Legii nr. 255/2004 care a modificat Legea nr. 51/1995“.
Toate aceste critici privesc însă probleme de interpretare și aplicare a legii de către instanțele de judecată, precum și coroborarea mai multor dispoziții legale considerate de autorul excepției ca având incidență în cauză, fiind realizate în acest sens ample considerații în privința interpretării normelor ce fac obiectul excepției cu raportare la alte dispoziții legale.
“A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” (v , de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, și Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, Decizia nr. 62 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 240 din 9 martie 2021).
. În ceea ce privește art. 396 alin. (8) C. pr. pen., autorul excepției susține că încalcă prezumția de nevinovăție prevăzută în art. 23 alin. (11) din Constituția României și art. 6 § 2 din C.E.D.H. , în măsura în care, deși instanța nu poate pronunța o soluție de condamnare din pricina prescripției răspunderii penale, pronunță o soluție de încetare a procesului penal, însă în motivarea acesteia prezintă argumentele pentru care nu poate adopta o soluție de achitare, aspect ce echivalează cu o apreciere asupra vinovăției sale. Se afirmă că s-ar încălca și prevederile art. 16 din Constituție, întrucât ar fi discriminări între persoane aflate în situații juridice identice sau similare: “învinuitul (sau inculpatul în faza de urmărire penală) poate fi exonerat de răspunderea penală prin soluția de clasare conform art. 18 C. pr. pen., raportat la art. 16 C. pr. pen. (autoritate de lucru judecat), dar inculpatul trimis în judecată nu poate fi achitat în temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală (pe motiv de autoritate de lucru judecat), deoarece judecătorul este obligat să pronunțe o soluție de încetare a procesului penal, conform textului criticat – art. 396 alin. (8) C. pr. pen. ” (v încheierea de sesizare a Curții Constituționale).
În mod contrar susținerilor autorului sesizării, instanța constituțională a statuat în jurisprudența sa faptul că procedura reglementată de dispozițiile art. 18 C. pr. pen. – Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului are ca finalitate tocmai asigurarea posibilității demonstrării nevinovăției acestor persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni – și care se consideră nevinovate – de a-și demonstra nevinovăția (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020, § 15).
. Rezolvarea acțiunii penale în acest caz se realizează potrivit regulilor stabilite de dispozițiile art. 396 C. pr. pen.. Cât privește soluția de achitare, alin. (5) al art. 396 C. pr. pen. stabilește, cu caracter general, că “Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) “, și anume: “a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate“. De asemenea, alin. (6) al art. 396 C. pr. pen. prevede că “Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) “, și anume: “e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii”.
Se observă că dispozițiile legale criticate, care se referă la soluția instanței în cazul în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18, prevăd exact aceleași cazuri de achitare, prin trimiterea la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.. De altfel, alin. (7) al art. 396 C. pr. pen. prevede expres că “Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea“. În celelalte cazuri, soluția este de încetare a procesului penal, ceea ce înseamnă aplicarea în mod corespunzător a art. 396 alin. (6) C. pr. pen.
Prin urmare, nu se poate reține existența unei discriminări sub acest aspect în privința inculpatului care a cerut continuarea procesului penal, acesta având posibilitatea să obțină o soluție de achitare, dacă sunt incidente cazurile de achitare prevăzute de lege. Tot astfel, nu se poate reține nici încălcarea prezumției de nevinovăție, câtă vreme chiar ratio legis în cauză este asigurarea posibilității valorificării plenare a prezumției de nevinovăție, tocmai pentru a nu mai plana nicio suspiciune în privința persoanei aflate în ipoteza art. 18 C. pr. pen. Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și ale art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală
[1] Pompiliu Bota împotriva României, horărârea din 4 noiembrie 2008, M. Of. nr. 337 din 20 mai 2009
Articolul 1 alin. (3) din Constituție stabilește că “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituțional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituției (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 504 din 8 iulie 2015, § 18).
Din formularea textului constituțional rezultă că acesta operează cu noțiuni/sintagme distincte, dar interdependente, și anume: “demnitatea omului”, “drepturile și libertățile cetățenilor”, “libera dezvoltare a personalității umane” și “dreptatea”. Dreptatea și demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea și aplicarea celorlalte norme constituționale.
„Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției (Hotărârea din 2 iulie 2019, Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).
. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituție, care califică demnitatea umană și dreptatea drept valori supreme ale statului român, și, pe de altă parte, jurisprudența CEDO coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituție, plasat în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, demnitatea umană și dreptatea sunt însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale. În accepțiunea demnității umane, omul trebuie să fie scop și subiect al acțiunii statului, și nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea și statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligației de respectare a esenței umane a individului.
Totodată, toate acțiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiției, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituționale – dreptatea și demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deși nu se regăsește ca atare în legislația infraconstituțională, este un element intrinsec al oricărei acțiuni a statului. Statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a impune și valoriza dreptatea în societate. Așadar, deși nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută rațional și obiectiv ca o necesitate, o exigență rezonabilă pretinsă de societate și impusă de autoritățile statului.
Pornind de la aceste premise, justiția are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiției penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condițiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forței coercitive a statului. Or, pentru ca societatea și, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forței coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final și de dispoziție al instanței, prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți – trebuie să aibă o legitimitate deplină.
Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigență a echității procedurii judiciare. Ca exigență a echității procedurii judiciare, dreptatea însoțește actul de justiție în fiecare fază și etapă procesuală. Or, o “justiție întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt și în drept a hotărârii judecătorești la data pronunțării este contrară dreptului la un proces echitabil și încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiții, doar pronunțarea unei hotărâri judecătorești motivate în fapt și în drept asigură realizarea justiției în spiritul dreptății, ca valoare supremă în statul de drept.
Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive la data pronunțării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluției, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp față de momentul pronunțării condamnării, este contrară demnității umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situație de inferioritate și are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității sale umane.
Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.
Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).
Sub aspect substanțial, prezumția de nevinovăție presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracțiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzația penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, se stabilește vinovăția inculpatului, astfel că prezumția de nevinovăție este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumției de nevinovăție conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfășurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-și proba nevinovăția, precum și dreptul de a beneficia de toate garanțiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului/suspectului.
Din perspectiva relevanței în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanțial al prezumției de nevinovăție. Standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. – Rezolvarea acțiunii penale constituie o garanție procesuală a libertății individuale, a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că “acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăția inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt și de drept ale condamnării, poate înlătura prezumția de nevinovăție. O interpretare contrară eludează însăși norma constituțională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la “hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanța penală soluționează fondul cauzei și care, potrivit dispozițiilor art. 401 C. pr. pen., “trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul”. Or, dispozițiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că “Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, și dispozițiile art. 405 alin. (3) din același act normativ, care stabilesc că “Președintele completului pronunță minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunța o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligația judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanția constituțională privind prezumția de nevinovăție, întrucât doar motivarea, în fapt și în drept, constituie premisa unei bune înțelegeri a hotărârii și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar.
Răsturnarea prezumției de nevinovăție la data pronunțării minutei, în lipsa motivării atât în fapt, cât și în drept a soluției, conduce la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 400 alin. (1) și ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen., prin raportare la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
Atunci când se soluționează un conflict de drept penal, se stabilesc, implicit, și o situație de fapt și un raport juridic, astfel că soluționarea definitivă a conflictului implică recunoașterea definitivă a conținutului acestui conflict. Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoașterea a două efecte de natură diferită: un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, constituie un obstacol pentru repunerea în discuție, în fața instanței, a conflictului judecat definitiv și irevocabil. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale, care capătă autoritate de lucru judecat, este cel executoriu. Pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu este necesar ca titularul acțiunii penale să ceară acest lucru; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești penale dă naștere obligației organului competent de a pune de îndată în executare dispozițiile cuprinse în hotărârea definitivă.
Ca regulă generală, hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive și dobândesc autoritate de lucru judecat. Codul de procedură penală reglementează, la art. 551-552, noțiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunțate în primă instanță, în apel și contestație. Hotărârile primei instanțe rămân definitive (i) la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației: a) când nu s-a declarat apel sau contestație în termen; b) când apelul sau, după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestației; (iv) la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația. Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestație, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanței de apel și cea calea de atac a contestației rămân definitive la data pronunțării, atunci când apelul, respectiv contestația au fost admise și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel sau a organului judiciar competent să soluționeze contestația. Spre deosebire de hotărârea instanței de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcție de situații concrete apărute în practică și a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului – hotărârea instanței de apel sau cea care se pronunță în contestație, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel sau a organului judiciar competent să soluționeze contestația, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării.
Spre deosebire de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 474 alin. (4) și ale art. 477 alin. (3) C. pr. pen., de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, spre deosebire de deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate, care sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, de asemenea de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu de la data înscrierii deliberării în minută, hotărârile judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului sunt executorii de la data pronunțării minutei conform art. 405 alin. (3) C. pr. pen..
De principiu, executarea eficientă a unei hotărâri judecătorești definitive este un element fundamental al statului de drept, al supremației legii. În materie penală, executarea hotărârilor judecătorești are impact direct asupra drepturilor individuale, deopotrivă ale persoanei condamnate și ale persoanei vătămate.
Din perspectiva persoanei vătămate, o justiție veritabilă și eficientă implică o executare efectivă a soluțiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanță cu așteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societății în actul de justiție și ineficiența hotărârilor judecătorești, nerespectarea demnității persoanelor vătămate și lipsa unei satisfacții echitabile pentru acestea. Totodată, pronunțarea unei hotărâri judecătorești penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privința persoanelor condamnate pentru comiterea infracțiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârșească alte infracțiuni, să părăsească teritoriul țării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reținerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menționate anterior, aduc și un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echității sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Așadar, , în cazul în care sancțiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranța protecției de către stat a drepturilor lor fundamentale.
Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătorești că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă și proporțională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H. (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenție, protecția datelor etc.) și alte instrumente internaționale (§ 8).
Cât privește dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenție stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.
Articolul 5 din C.E.D.H. reglementează o garanție generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanța de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepțiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situații limitate, în conformitate cu dreptul național și cu standardele stricte stabilite în Convenție. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenție, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, și, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.
Astfel, în jurisprudența sa, CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.
Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).
Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013, Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005, Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007, Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.
Curtea reține, ca un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenție, precum și § 4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005, Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, § 414).
În aceste condiții jurisprudențiale și având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală națională a actului procesual al pronunțării soluției [art. 405 C. pr. pen.] și al redactării hotărârii judecătorești – motivării în fapt și în drept [art. 406 C. pr. pen.], în ipoteza stabilirii existenței vinovăției printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare și privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală și o motivare în fapt și în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanței de apel, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării. La aceeași dată ea devine executorie. Or, în condițiile în care executarea are loc în baza minutei (soluției) pronunțate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen., care are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătorești motivate în fapt și în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) sunt contrare dispozițiilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. .
În cauza penală în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, autorul excepției a fost achitat în primă instanță pentru infracțiunea de abuz în serviciu și condamnat la pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracțiunea de cumpărare de influență, iar instanța de control judiciar a admis apelurile, a desființat în parte hotărârea primei instanțe și a dispus condamnarea autorului excepției la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenție pentru infracțiunile săvârșite. Autorul excepției a fost încarcerat în temeiul minutei (dispozitivului hotărârii judecătorești) pronunțate de instanța de apel și a luat cunoștință despre motivele pentru care a fost condamnat la o dată ulterioară punerii în executare a hotărârii instanței de apel, când a avut loc redactarea hotărârii judecătorești (motivarea în fapt și în drept a soluției).
. Prin urmare, având în vedere jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, anterior citată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive în materie penală, anterior motivării în fapt și în drept a soluției de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate și siguranță a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 § 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.
Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva “echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol împotriva Franței, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o Decizia motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale “dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României).
Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).
Jurisprudența instanțelor naționale reține că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrar judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).
Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima și a doua frază din același act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este “comunicarea copiei minutei”, fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabilește obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii și, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020, § 14). Cu toate acestea, instanța de control constituțional a reținut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 171).
În aceste condiții, motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate de instanța de judecată este cea care oferă părților din proces posibilitatea să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că “este perfect acceptabil ca o instanță să enunțe motivele Deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-și exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Așadar, motivarea hotărârii judecătorești este fundamentul echității procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilității acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.
Lipsa motivării în fapt și în drept care stă la baza hotărârii judecătorești prin care a fost soluționat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoștința părților după deliberare, la data pronunțării hotărârii judecătorești, încalcă accesul la o instanță, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părțile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac și, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reținute în fapt și în drept de instanța de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei, instanța de judecată trebuie să redacteze motivele (esențiale) în fapt și în drept ale hotărârii sale la data pronunțării. Așadar, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziția părților, la data pronunțării hotărârii judecătorești, motivele în fapt și în drept care justifică soluția și care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.
Cât privește dreptul inculpatului de a formula căile extraordinare de atac cu privire la decizia apel, potrivit Codului de procedură penală, “Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c) – h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanței de apel” [art. 428 alin. (1) ], și, totodată, “Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanței de apel” [art. 435]. Sintagma “comunicarea Deciziei instanței de apel” are în vedere comunicarea hotărârii în întregul său, în condițiile în care art. 424 alin. (5) C. pr. pen. face precizarea că “Decizia instanței de apel se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și administrației locului de deținere“, iar nu doar dispozitivul care cuprinde soluția pronunțată de instanța de apel.
Or, în condițiile în care redactarea (motivarea în fapt și în drept) Deciziei instanței de apel are loc “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” ori la o altă dată neprecizată, după epuizarea termenului de recomandare menționat, și care, uneori, în practică, se plasează în timp după curgerea unei perioade foarte mari (luni/ani de zile) de la data pronunțării soluției, dispozițiile criticate constituie premisa unei amânări sine die a exercitării dreptului de a promova căile extraordinare de atac cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, contrar dispozițiilor art. 21 alin. (1) și ale art. 129 din Constituție, interpretate potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. . Așadar, , deși motivarea hotărârii judecătorești constituie o veritabilă garanție a procesului echitabil și înfăptuirii justiției, reglementarea redactării sale ulterior pronunțării soluției “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată transformă acest act procesual într-o sancțiune pentru inculpat, care, într-o atare situație, este obligat să aștepte un termen nedeterminat pentru redactarea și comunicarea hotărârii (Deciziei ) motivate pentru a-și exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare. Mai mult, dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine iluzoriu în condițiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunțării hotărârii și data motivării și comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei.
Totodată, în condițiile în care, potrivit art. 430 C. pr. pen., “Până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere“, iar, potrivit art. 441 din același act normativ, “Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2) “, imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac menționate, cauzată de întârzierea redactării (motivării) Deciziei instanței de apel, lipsește inculpatul de posibilitatea de a formula cerere de suspendare a executării hotărârii judecătorești definitive.
Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituție, și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .
În concluzie, motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).
Redactarea hotărârii judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată, respectiv a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului (motivarea în fapt și în drept) ulterior pronunțării minutei (soluției) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” sau după un interval de timp ce poate depăși cu mult termenul menționat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive anterior motivării în fapt și în drept a acesteia este contrară dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.
Dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) și (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , ale art. 124 alin. (1) și ale art. 129 din Constituție, cât și prevederilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. . În plus, dispozițiile art. 400 alin. (1) și ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
În privința efectelor deciziilor instanței de control constituțional, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, “Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen., având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reține că instanțele de judecată urmează să aplice în mod direct atât dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 124 alin. (1) din Constituție, cât și prevederile art. 5 § 1 lit. a) și ale art. 6 din C.E.D.H. (v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).
Totodată, soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. are efecte cu privire la hotărârile judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată și hotărârile judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului, pronunțate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție.
Cât privește critica referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunțarea hotărârii judecătorești, formulată cu privire la dispozițiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen., Curtea constată că este neîntemeiată și se impune a fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei “justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33).
Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.H.
Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).
Articolul 6 § 3 d) din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma „în aceleaşi condiţii“, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de „egalitate a armelor“ nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006).
În speţă, Curtea observă că a avut loc o confruntare directă, în şedinţă publică, între partea vătămată şi reclamanţi. Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au fost permise. Or, din încheierea de şedinţă nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în aşa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.
Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenţiei, în aprecierea Curţii, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii dezvăluie, în speţă, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanţilor (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 57).
Într-adevăr, Curtea observă că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obţină interogarea anumitor martori, şi aceasta în ciuda complexităţii cauzei ce ţinea de circumstanţele controversate ale înfiinţării şi funcţionării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probaţiune ale reclamanţilor au fost respinse de instanţe.
În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probaţiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipice pe care instanţele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deşi de fiecare dată reclamanţii au avut grijă să detalieze motivele cererilor şi utilitatea acestor probe.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanţi, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu şi în şedinţă publică, a fost compromis (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 58).
În aceste condiţii, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor sau al celorlalte cereri în probaţiune formulate de reclamanţi, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele speţei, la echilibrul şi la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare şi apărare. Astfel, economia generală a procesului impunea să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (v, mutatis mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr. 166, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).
În concluzie, având în vedere importanţa respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie.
Curtea observă că nu s-a contestat faptul că hotărârile de condamnare constituiau „o ingerinţă a unei autorităţi publice“ în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, că ele erau „prevăzute de lege“ şi că urmăreau un scop legitim, „protecţia reputaţiei altora“. Aşadar, rămâne de analizat dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică“.
În acest sens, Curtea înţelege să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa referitoare la libertatea de exprimare (v, printre multe altele, Sabou şi Pircalab împotriva României, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], §§ 88-91, CEDO 2004-XI).
Curtea constată încă de la început că articolele incriminate se refereau la subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, şi anume pretinsa corupţie în rândul înalţilor responsabili politici.
Dacă uneori se dovedeşte a fi necesară protejarea oamenilor politici de atacurile grave şi lipsite de orice fundament, este la fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa lor decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic se expune inevitabil şi în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât de către ziarişti, cât şi de către cetăţeni şi, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă (v, printre multe altele, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).
Prin divulgarea faptelor capabile să intereseze publicul şi prin exprimarea unor opinii referitoare la acestea, reclamanţii au exercitat rolul de „câine de pază“ ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparenţa activităţilor autorităţilor publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, § 42, 27 mai 2004).
Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, § 37, Culegere 2004-II).
În ceea ce priveşte buna-credinţă, Curtea observă că articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieţii private ale lui N.V., ci la comportamentele şi atitudinile sale în calitate de înalt responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], § 50, CEDO 1999-VI). În plus, ea observă că reclamanţii au avut grijă să îşi susţină afirmaţiile şi că, ulterior, au dat dovadă de interes pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (v, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, precitată, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la îndoială buna lor credinţă.
Desigur, afirmaţiile lor erau grave în măsura în care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupţie. Cu toate acestea, indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăţi de valoare, Curtea constată că ele aveau un temei faptic, şi anume rolul jucat de N.V. la înfiinţarea băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, şi plata unor importante sume de bani în contul său, deşi el susţinea că ar fi rupt orice legătură cu banca respectivă [a contrario, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc, şi Tudor (nr. 2) împotriva României (dec.), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006].
În acest context, cuvintele dure folosite cu privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curţii ca afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (mutatis mutandis, Dalban, § 50 şi Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii ca să statueze că soluţia de condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.
Din perspectiva art. 6 din Convenţie, reclamanţii susţin mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil.
Aceştia consideră că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea constată că numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă citirea în şedinţă publică, şi alte mijloace de a face publice hotărârile instanţelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului.
În speţă, presupunând că hotărârile litigioase nu au fost pronunţate în şedinţă publică, Curtea reaminteşte că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, şi anume asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri ( v, Pretto şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeaşi concluzie se impune în cauza de faţă.
Reclamanţii susţin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiţiei, care este un om politic, aceştia sunt lipsiţi de independenţă şi de imparţialitate.
Curtea observă că reclamanţii nu oferă niciun indiciu concret capabil să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. În ceea ce priveşte pretinsa lor subordonare, Curtea constată că legea organizării judiciare şi Constituţia oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.
În final, primul reclamant consideră că citându-l să se prezinte ca „inculpat“ autorităţile interne i-au încălcat prezumţia de nevinovăţie.
Curtea constată că citarea ca „inculpat“ nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie, ci indică pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare o procedură judiciară.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.[1]
Scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).
Potrivit art. 352 C. pr. pen., “Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Cât privește ședința de pronunțare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că “La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) C. pr. pen.. În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul menționat anterior, instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reține însă că, în cazul în care pronunțarea nu are loc la data dezbaterilor, președintele completului are obligația de a informa părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.
Prevederile criticate nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 127 și nici dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care ședința de pronunțare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunțarea este amânată, președintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părților prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea. De altfel, de lege ferenda, legiuitorul național ar putea avea în vedere și alte modalități care să asigure publicitatea ședinței de pronunțare și a hotărârii judecătorești, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părților și publicului.Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală
Motivarea hotărârilor judecătorești justifică echitatea procesului penal prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acesta. În jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenție dispune, printre altele, obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligații capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just și corect justiția, atât în drept, cât și în fapt, în avantajul strict al cetățenilor. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din convenție implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, Cauza Perez împotriva Franței, § 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României, § 29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o Decizia motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 și 30).
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituție și a art. 6 § 1 din convenție (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților (§ 171). Atât în propria jurisprudență, cât și în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii judecătorești de către justițiabil, ci constituie, mai ales, o garanție împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conformă legii și, pe de altă parte, permite o înțelegere a funcționării justiției de către societate. (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021, §§ 36, 38-41).
Instanța europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanțelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, § 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, Cauza H. împotriva Belgiei). Așa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual și/sau juridic în hotărârea instanței de fond, este important ca instanța superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).
Curțile de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanțe de apel, învestite cu judecarea laturii penale și civile a cauzei, au competența legală, conform art. 421 § 2 lit. a) C. pr. pen., de a șterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 § 2 lit. b) din același act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..
Textul de lege criticat constituie însăși expresia principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, legislația procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Așa fiind, dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalității. Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) din Codul de procedură penală
Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenție invocate și în prezenta cauză și față de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile art. 396 C. pr. pen.. instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit prevederilor art. 421 C. pr. pen., fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate [art. 421 § 1], fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe [art. 421 § 2]. Pronunțând soluția de admitere a apelului și de desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b) ]. Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Soluția legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II § 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.
Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40).
Aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanța, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularitățile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competențelor atribuite instanței de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse și apărate efectiv și în special natura chestiunilor care trebuie soluționate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).
În fața unei instanțe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicție art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică, iar în cazul în care o astfel de ședința publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (v, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).
Atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problemă vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).
Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speța Curtea va examina competențele Tribunalului București și natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunțe.
Curtea reamintește că în speța competențele Tribunalului București, că instanța de recurs, sunt stabilite prin art. 38515 și 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515 , tribunalul, că instanța de recurs, nu era obligat să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul București a casat hotărârea din 18 martie 1994 și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond. Față de dispozițiile legale citate procedura desfășurată la Tribunalul București a fost o procedură complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanța analizând atât situația de fapt, cât și problemele de drept. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului, fie sa îl condamne, după o examinare completă a problemei vinovăției sau a nevinovăției, administrând la nevoie noi mijloace de probă .
Curtea constată că în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie, fără sa îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate acceptă punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferențe între susținerile reclamantului și ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reține că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanță semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanță.
Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației și l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie fără că acesta să fi fost audiat și fără a i se permite să aducă probe în aparare. Tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru primă data condamnarea.
Această cerința nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1[2].
În acest context, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen., instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din același cod, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispozițiile art. 420 alin. (5) din același cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către instanță, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.]. Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen., instanța de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare. În acord cu dispozițiile art. 374 alin. (5) și (6) C. pr. pen., în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești [art. 374 alin. (9) C. pr. pen.], iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al unei juste soluționări a cauzei [art. 374 alin. (8) și (10) C. pr. pen.]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) ].
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a concluzionat că instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).
În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019. Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit art. 421 C. pr. pen., fie o soluție de respingere a apelului și menținere a hotărârii atacate (art. 421 § 1), fie o soluție de admitere a apelului și desființare a sentinței primei instanțe (art. 421 § 2). Pronunțând soluția de admitere a apelului și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b)].
Dispoziția art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Curtea a constatat că soluția legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăției inculpatului, instanța de apel nu poate pronunța hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia.
Autoarea excepției apreciază că dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece nu au în vedere situația în care instanța de fond a pronunțat o hotărâre de achitare, întrucât nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Din această perspectivă, Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(10) C. pr. pen. și ale art. 383 alin. (3) și (4) din același act normativ aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, potrivit art. 396 alin. (5) C. pr. pen., achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ, adică atunci când fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
Deși prevederile criticate nu fac trimitere expresă la celelalte dispoziții ale actului normativ, respectiv la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) și art. 396 alin. (5) C. pr. pen., determinarea și evaluarea înțelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispozițiile actului normativ din care aceasta face parte. Cu alte cuvinte, noțiunea “hotărâre de achitare” se referă la acele hotărâri pronunțate de instanța judecătorească în temeiul art. 396 alin. (5) C. pr. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ.
Pe de altă parte, dispozițiile criticate nu fac distincție din perspectiva motivelor reținute de instanța judecătorească atunci când pronunță soluția de achitare. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Așa fiind, rezultă că obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare subzistă indiferent de cazul de achitare reținut de către aceasta din urmă, adică și când instanța de fond a pronunțat achitarea având în vedere că nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia textul este neconstituțional, deoarece legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanța ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiată pe declarații, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Astfel, Curtea consideră că art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, altele decât declarațiile.
Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen., instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din același act normativ, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. (Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018). Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care face trimitere art. 420 alin. (5) din același cod – “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată […] în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită și atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.].
Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) C. pr. pen., aceasta, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare.
În acord cu art. 374 alin. (5) și alin. (6) C. pr. pen., în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești – v art. 374 alin. (9) C. pr. pen. -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și justei soluționări a cauzei – v art. 374 alin. (8) și alin. (10) C. pr. pen.. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [v art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [v și art. 103 alin. (2) din același cod].
În acord cu art. 420 alin. (11) C. pr. pen., la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, sens în care instanța competentă să soluționeze apelul îl va judeca, conform art. 417 C. pr. pen., cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, instanța de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond și va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, putând da, așa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.
În concluzie, instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în același sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen. , sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile art. 396 C. pr. pen. Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit prevederilor art. C. pr. pen. , fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate (art. 421 § 1), fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe (art. 421 § 2). Pronunțând soluția de admitere a apelului și de desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b) ]. Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Soluția legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II § 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.
Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40).
Soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. (Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018) Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen. , instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen. , instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din același cod, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispozițiile art. 420 alin. (5) din același cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către instanță, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen. ]. Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen. , instanța de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar conform prevederilor art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Prin urmare, instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen. , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare. În acord cu dispozițiile art. 374 alin. (5) și (6) C. pr. pen. , în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești [art. 374 alin. (9) C. pr. pen. ], iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al unei juste soluționări a cauzei [art. 374 alin. (8) și (10) C. pr. pen. ]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen. ]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din același cod].
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a concluzionat că instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).
. În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019. Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
[1] Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, Hotărârea din 3 martie 2009, M. Of. 484 din 13 IULIE 2009
[2] Cauza Constantinescu împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2000, M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001
Cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestația în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 426 din partea introductivă a Codului de procedură penală – potrivit cărora “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […]” – sunt constituționale în raport cu criticile formulate, cât și prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că dispozițiile art. 427 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care produce efecte (în același sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, și Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, , indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.
În ceea ce privește principiul respectării autorității de lucru judecat, acesta este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.
Dreptul la un proces echitabil în fața unui instanțe care este garantat de articolul 6 § 1din Convenție trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenției careenunță preeminența dreptului ca patrimoniul comun al Statelor contractante. Unul dinelementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securitățiirapoartelor juridice care estimează printre altele, că soluția atribuită de către instanța judecătorească în mod difinitiv oricărui litigiu să nu fie mai mult pusă în cauză.
Atunci când are loc acțiunea, procurorul general alRomâniei, care nu a făcut parte din procedură, dispunea, în virtutea articolului 330 din Codul de procedură civilă, de puterea de a ataca hotărârea definitivă pe cale de recurs în anulare. Curtea este de părere, că în exercițiul puterii sale procurorul general nu era obligat să respecte nici un termen, în așa fel hotărârile puteau fi întotdeauna repuse în cauză
Primind recursul în anulare introdus, Curtea supremă de justiție a lichidat ansamblul unei proceduri judiciare care ajunsese, conform termenilor Curții supreme de justiție, la o decizie judiciară .irevocabilă., căpătând astfel autoritatea lucrului judecat și, mai mult decât atât, fiind executată. Curtea supremă de justiție a aplicat în așa fel dispozițiile articolului 330, și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. În speță, dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost respectat.
Deopotrivă, în ceea ce privește alegarea reclamantului conform căreia el a fost privat de dreptul ca cazul său să fie ascultat de către o instanță judecătorească, Curtea constatează că în hotărârea din 1 martie 1995 Curtea supremă de justiție a considerat că revendicarea persoanei interesate era de a ataca un act legislativ, decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin urmare, ea estimează că cazul a ieșit din competența jurisdicțiilor și că numai Parlamentul putea să se pronunțe asupra legalității naționalizării în cauză.
Totuși, în hotărârea sa, Curtea supremă de justiție afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu. Curtea nu a încercat să fie de acord cu hotărârea din 1 martie 1995 așa cum prevede dreptul intern, nici să examineze dacă Curtea supremă de justiție putea sau nu să decidă ea însăși asupra litigiului în fond, ținând cont de competența pe care o avea articolul 330 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea din 1 martie 1995 a fost motivată prin incompetența absolută a jurisdicțiilor de a decide asupra litigiilor civile precum acțiunea de revendicare în cazul speței. O astfel de excludere este prin esența sa contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (v, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, nr. 73, pp.1075-1076, §§ 39-41). Totuși, a fost încălcat articolul 6 § 1 în ceea ce privește acest punct[1].
Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Formularea contestației în anulare cu privire la încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin care nu s-a soluționat fondul cauzei, indiferent de motivul invocat, este inadmisibilă. Curtea a reținut, în acest sens, că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. (Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017) . Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.
Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea, prin legislația națională, a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenție.
Așadar, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În același sens este și Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020. Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. e) din Codul de procedură penală
Dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, și Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. (Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020 § 13). Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care produce efecte (în același sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, și Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).
Principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Distinct, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 24-29, Curtea a reținut că motivul de contestație în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 3859 alin. 1 § 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma inițială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 64 din același act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deși textul de lege vorbește generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestația prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , prin calea de atac extraordinară a contestației în anulare, având drept scop garantarea imparțialității instanței și respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea inițială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanță, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condițiile în care nerespectarea exigenței de imparțialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestației în anulare.
Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II § 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiții specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestației în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepția cazurilor de la lit. b) și i) ale art. 426 C. pr. pen. (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 25). Așadar, este inadmisibilă contestația în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestației. Excluderea din domeniul de aplicare a contestației în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătorești își găsește justificarea în dispozițiile art. 432 alin. (1) și (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare. […] Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” Modificarea – prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) și lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiției specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină și jurisprudență cu privire la admisibilitatea contestației în anulare și în privința unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestației. Așa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiții este înfăptuită justiția, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituțional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 26). Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală
Legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 28).
O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (CEDO , hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24, CCR, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25).
Hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca și hotărârile definitive care privesc infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală. Cu toate acestea, soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilității de a fi atacate cu recurs în casație, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunțate pentru restul infracțiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casație, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilității de a formula recurs în casație, un tratament juridic diferit pentru părțile procesului penal, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condițiile în care recursul în casație reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalitățile, având ca obiect verificarea conformității hotărârilor penale definitive – care soluționează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței. Instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat.
Din perspectiva interesului de a cere și de a obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, persoane care se află în situații similare, și anume părțile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluții definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce privește posibilitatea de a formula recurs în casație, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.
Dacă instanța schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acțiunea penală se pune în mișcare (și) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracțiuni – hotărârea definitivă cauză poate fi atacată cu recurs în casație. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialității se substituie principiului disponibilității, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) și (5) și ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum și de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. .
Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – potrivit cărora “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie și niciun grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 24, decizii citate anterior).
Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, § 28, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi.
Potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul reglementării instituției recursului în casație, și anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, precum și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 25, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 25), exigențele prevederilor art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație de către procuror, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării cauzei prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial – avute în vedere de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părții interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalității, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în Dosarul Curții nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în domeniul egalității în fața legii, al accesului la justiție, al dreptului la un proces echitabil, precum și al dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. și ale art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curții Constituționale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 și nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică și limitarea sferei motivelor recursului în casație, reținând că, dacă scopul degrevării instanței supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casație, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă și decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casație, a simplei omisiuni a unei instanțe de apel de a examina integral criticile apelanților nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privința contestației în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularități procedurale asupra cărora instanța de apel a omis a se pronunța, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casație și conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securității juridice și rejudecarea cauzei definitiv soluționate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuși conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H., în componenta sa privind securitatea juridică. Reține, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să promoveze căile de atac prevăzute de lege și să se prevaleze de garanțiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casație constituind o garanție în plus a conformității hotărârilor judecătorești cu regulile de drept aplicabile. Sub același aspect, reține că, deși este de netăgăduit faptul că, prin natura și finalitatea sa, recursul în casație – în materie penală și recursul – în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferențele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecție a dreptului la acces la justiție. Pe de altă parte, reține că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenție nu este absolut, potrivit jurisprudenței CEDO, acesta putând fi supus unor restricții legitime. Apreciază că soluția normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casație, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalității și nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală și convențiile internaționale, întrucât neconstituționalitatea unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității între cetățeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispozițiilor aplicabile recursului în casație. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituționalitate a actualei reglementări a recursului în casație prin invocarea statuărilor Curții Constituționale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituțională în decizia evocată raportându-se la natura și finalitatea unei căi ordinare de atac – recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casație, în actuala legislație procesual penală.
Utilizarea termenilor “citare”, respectiv “participare” constituie expresia poziției procesuale a participanților la procedură (procuror și părți) și a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezența lor în fața instanței; folosirea acestor noțiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepției, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reține că art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerințele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilității, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât privește critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanța dintre motivele alegate și cazul de recurs în casație invocat, pronunțându-se astfel asupra unei chestiuni care ține de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare și aplicare a legii în cazuri de speță, iar nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilității acelui motiv de recurs în speță. De asemenea, apreciază că pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăși, justițiabilii în demersurile de sesizare a instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenței celorlalți doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noțiuni (care se referă la independența judecătorilor față de alte autorități, în special față de executiv), fie sub aspectul independenței interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influențe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuții administrative. Întrucât efectuează un examen esențialmente formal al cererii de recurs în casație, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casație nu este susceptibil, prin el însuși, a limita în vreun fel independența celorlalți doi membri ai completului chemați să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casație intră în competența exclusivă a instanței supreme și este grefat pe erori de drept substanțial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menționate de autor. Or, poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și rolul său constituțional în asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situațiilor ce constituie motive de recurs în casație și caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opțiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competența exclusivă de a norma procedura de judecată și regulile aplicabile recursului în casație.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în dosarele Curții nr. 1.479D/2019 și nr. 2.575D/2019, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanțelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de lege. Față de specificul și finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casație au fost restrânse și circumscrise unor situații vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reține că, prin dispozițiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității. În aceste condiții, apreciază că dispozițiile art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, atât timp cât recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege și doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanței supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituției analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispozițiile criticate nu generează discriminare între diferiții titulari ai dreptului de a promova recurs în casație, întrucât aceștia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiții asemănătoare, în concordanță însă cu poziția lor procesuală și cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părților civile de acces la justiție ori pe cel la un proces echitabil și nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părți are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiții și pentru motive similare celor recunoscute celorlalți participanți la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluției dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acțiunea civilă, derivă din particularitățile celor două categorii de acțiuni și din specificul poziției părților, fără a contraveni exigențelor constituționale invocate. Invocă jurisprudența instanței de control constituțional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, § 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, § 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, §§ 27 și 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, §§ 23 și 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, § 22, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, § 16.
Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen., motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen., situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. Potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen., titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.
Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen., așa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate – aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – și de natura acesteia – de cale extraordinară de atac. Așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
Spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019).
În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen., anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunțat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituțională.
Dispozițiile procesual penale ce reglementează soluționarea recursului în casație nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilității în principiu a cererii. Așa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, M. Of. nr. 150 din 2 martie 2015, participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) C. pr. pen. Procedura de examinare a admisibilității cererii de recurs în casație, reglementată la art. 440 C. pr. pen. , nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părților. Curtea a reținut că prevederile art. 353 C. pr. pen. reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită; conform dispozițiilor aceleiași norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță, care poate dispune și citarea altor subiecți procesuali, atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 și art. 363 C. pr. pen., Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziții speciale contrare. În procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație ar urma să fie aplicabile dispozițiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua C. pr. pen., potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Concluzionând, examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a părților, conform art. 353 alin. (1) C. pr. pen., și cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) C. pr. pen. Aceasta în condițiile în care, dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului și citarea părților de la examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepție de la dispozițiile art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1).
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă un aspect diferit de cel reținut de instanța de control constituțional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casație sunt examinate din perspectiva admisibilității în principiu a acestora fără participarea procurorului și fără citarea părților, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Așa încât, lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1) C. pr. pen. de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părți, pe de o parte, și procuror, pe de altă parte. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora “Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. pr. pen. Ulterior modificării dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunțat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (2) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. Totodată, prin aceeași decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează fără citarea părților și fără participarea procurorului. Dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen. reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casație, procedură în care examinarea admisibilității cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanța pronunță, prin încheiere, o soluție de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casație.
În cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă accesul liber la justiție și nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015)
Pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale
Cât privește dispozițiile art. 459 alin. (2) C. pr. pen., potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță, “în camera de consiliu, fără citarea părților“, autorul excepției susține că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și dispozițiilor constituționale privind caracterul public al ședințelor de judecată.
Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la caracterul nepublic al ședințelor de judecată în procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești.
Față de jurisprudența CEDO Curtea reamintește că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§ 13-14, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanța neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzații în materie penală. Totodată, în aceeași decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudența instanței de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenție nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracțiune”, în sensul art. 6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzații în materie penală”. În examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuție existența unei acuzații în materie penală, întrucât instanța verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii și termenul de introducere.
Curtea constată că. deși toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) C. pr. pen., se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii de examinare a admisibilității în principiu a cererii de revizuire. În măsura în care părțile și procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenți în fața instanței și de a-și susține oral interesele, absența publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.
Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, în motivarea soluției sale reținând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părților. Prin urmare, ținând cont de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și de faptul că decizia menționată este ulterioară sesizării instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
În temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală
Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 și în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012). Or, diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. între situațiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluția de achitare nu se regăsește în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existența unor cazuri diferite, având în vedere că situația părților civile care solicită constatarea netemeiniciei soluției de achitare nu poate fi asimilată situației persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluții defavorabile. De altfel, acest tratament diferențiat, pentru situații diferite în esență, are ca scop principal protejarea securității raporturilor juridice, mai ales în situația unei persoane cercetate penal și achitate definitiv. De asemenea, instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. Articolul 21 din Constituție permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 și Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Prin urmare, instanța apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, prevăzut de art. 21 din Constituție în final, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile art. 24 din Constituție, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condițiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecință a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existență de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanțiile sale.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepției nu critică dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. pentru ceea ce conțin acestea, ci pentru ceea ce nu conțin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepție de neconstituționalitate. Astfel, excepția apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepția este neîntemeiată, întrucât situația inculpatului și cea a părții civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este atașată unei hotărâri judecătorești definitive și necesitatea asigurării securității raporturilor juridice, precum și principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii și fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituționale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituție, apreciază că dispozițiile de lege criticate – care se coroborează cu cele ale art. 88-96 C. pr. pen. privind asistența juridică și reprezentarea – nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părții civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecății, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părții pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., întrucât acestea nu afectează dreptul părții civile de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. sunt constituționale, iar excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, arată că prevederile constituționale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui (Decizia Curții Constituționale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile din proces se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, prin urmare, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrarie, când părțile se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speța de față, soluția legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanție a atingerii scopului procesului penal, și anume aflarea adevărului de către instanțele judecătorești, astfel încât acestea să fie în măsură să soluționeze în mod just cauza și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepției nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, ci acestea tind la modificarea dispozițiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilității ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală și temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opțiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituționale.
Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 C. pr. pen., titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părțile din proces, în limitele calității lor procesuale“, “un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” și procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce privește obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 C. pr. pen. – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, așa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. privește situația în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate. Cu privire la înțelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi C. pr. pen. consacră menținerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din același articol, limitând incidența acestui caz de revizuire la situațiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.
Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 și 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu este incident în situația netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 C. pr. pen., cât și din condiția prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, condiție potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
Soluția legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilității revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție. Excluderea posibilității invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză față de părțile civile din alte cauze soluționate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen., și anume: hotărârea s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată. Cu privire la cele două categorii de părți civile menționate. deși se găsesc în situații similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilității de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
În instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Articolul 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, § 21). Or, din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor judiciare, părțile civile din cauzele în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – se află, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, într-o situație similară cu părțile civile din cauzele soluționate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 C. pr. pen.
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – text potrivit căruia “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“- și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22).
În ceea ce privește rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege – și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, și Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), Curtea apreciază că exigențele art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la inițiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
Dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.
În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, “în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”, este necesară extinderea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. pr. pen., având în vedere că acest text de lege – care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire – nu poate fi disociat, sub aspectul posibilității revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituționale. Dispozițiile art. 457 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. au următorul cuprins: “(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.”
Drept consecință a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și a soluției legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție, principii consacrate de prevederile art. 16 și ale art. 21 din Constituție, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.
Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a). Admite excepția de neconstituționalitate ridicată constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi C. pr. pen., care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituțională. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională. Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală
Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanța procurorului. Pe de altă parte, dispozițiile art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală – ca, de altfel, și prevederile art. 395 alin. 2 din vechiul cod – stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
În temeiul prevederilor art. 454 alin. (1) C. pr. pen., criticate în cauza de față, cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracțiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menționate pot fi dovedite și prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situația care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua C. pr. pen.] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]. În fine, cazurile de revizuire menționate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanța a stabilit că fapta există și că a fost comisă cu vinovăție, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripția răspunderii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] ori nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. pr. pen.] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.] sau încetarea procesului penal în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în art. 273 alin. (3) din Codul penal [art. 16 alin. (1) lit. h) C. pr. pen.], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenței faptei ori a inexistenței cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă.
Dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepție de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securității juridice în materie penală, având în vedere că cerința de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenței CEDO , noțiunea “viciu fundamental”, în sensul art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrității procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanța de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, Cauza Mihalache împotriva României, §§ 129 și 133). Or, dispozițiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală se înscriu în reglementarea instituției revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariției unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală
Sintagma “bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esență, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare și, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Potrivit jurisprudenței CEDO (constant invocată de Curtea Constituțională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).
Aceasta este și situația sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noțiuni generale, dar într-un context care face ușor de interpretat și aplicat aceste noțiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecționare, deținere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condițiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum și faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma “în alte condiții decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea și aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepției sunt neîntemeiate. Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală și a sintagmei “bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
Procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condițiilor astfel stabilite în normele de drept substanțial consacrate de dispozițiile art. 112 și art. 1121 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, și bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.
Așa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situație posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparținând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obținut, cu condiția ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) și (5) din Codul penal, în situația în care persoana căreia îi aparțin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurența valorii acestora. Așa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcționează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activități infracționale și, în același timp, garantează că astfel de activități nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunțată de CEDO în CauzaRummi împotriva Estoniei, § 103).
Dispozițiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menționate anterior, cu condiția ca persoana condamnată să fi săvârșit una dintre infracțiunile limitativ enumerate în art. 1121 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, și dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situații, măsura confiscării extinse este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții prevăzute în art. 1121 alin. (2) din Codul penal, și anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit și instanța are convingerea că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) din Codul penal. Cât privește bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse și care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 1121 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terțul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deține controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinței unui cuplu, în condițiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viață nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracțională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, ci este o consecință a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinței bunurilor, precum și a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014, Cauza Aboufadda împotriva Franței, §§ 21-34).
Ținând seama de condițiile în care poate fi dispusă o măsură asiguratorie în vederea confiscării speciale sau extinse și de exigențele penale arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în așa fel încât, așa cum însăși Constituția dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condițiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, și nr. 548 din 26 septembrie 2019, M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).
Având în vedere rațiunea dispunerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află și care își găsesc temei în confiscarea specială sau extinsă, în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora, și faptul că, potrivit jurisprudenței menționate, aceste măsuri nu afectează dreptul de proprietate privată, întrucât au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale; ținând cont că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen., de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluției legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) C. pr. pen., astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, , argumentele și soluția Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Astfel reglementată, contestația privind durata procesului penal presupune, așa cum rezultă și din denumirea instituției analizate, existența unui proces penal început. Și cum prima etapă a procesului penal, conform dispozițiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestației reglementate la art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente; în cursul judecății, contestația privind durata procesului penal poate fi formulată și de către procuror.
Persoana față de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestația privind durata procesului penal. Prin urmare, în situația în care, deși sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură și nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancționată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluție juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni.
Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25,)
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Reiner și alții împotriva României, §§ 48 și 54.
Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, și Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.
Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.
Nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este prevăzut printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 4881 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Contestația privind durata procesului penal presupune, așa cum rezultă și din denumirea instituției analizate, existența unui proces penal început. Și, cum prima etapă a procesului penal, conform dispozițiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestației reglementate la art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente; în cursul judecății, contestația privind durata procesului penal poate fi formulată și de către procuror.
Persoana față de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestația privind durata procesului penal. Prin urmare, în situația în care, deși sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură și nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancționată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluție juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni. Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25).
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.
Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României.
În materie penală, „termenul rezonabil“ din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoană este „acuzată“; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii urmăririi penale. „Acuzarea“, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni“, idee ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante asupra situaţiei“ suspectului [v Reinhardt şi Slimane-Käid împotriva Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, şi Pantea împotriva României, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].
Aplicând aceste principii în situaţia faptelor în cauză, Curtea observă că pentru domnii Paisz şi Hejja, procedura penală a început în anul 1991, când au fost arestaţi preventiv. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, aşa cum reiese din declaraţia tatălui său dată la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoştinţă încă din anul 1991 de acuzaţiile aduse împotriva sa şi de urmărirea penală în desfăşurare .
În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea constată că, deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.
În fine, Curtea observă că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoaşterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivă a Curţii Supreme .
Natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [v, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), § 67, CEDO 1999-II]. În materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa“ (Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5).[1]
Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, și Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.
Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.
Nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 4881 alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noțiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiții legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competența în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competența în caz de schimbare a calității inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanții de nave și aeronave, art. 1461 cu privire la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale și art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menționate, Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfășurarea urmăririi penale în rem, dar în privința cărora nu este atins standardul de probațiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecților sau a inculpaților. Prin urmare, în privința acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăție în săvârșirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, bănuieli a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art. 15 C. pr. pen. , și dobândirea calității de inculpat, și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (v, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017).
Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.
Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României, CEDO a statuat, în privința reclamantului, că “deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală în rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.” Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5)”.
Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, accesul liber la justiție este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puțin unei instanțe naționale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor între acuzare și apărare, dreptul de a formula apărările necesare și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepției le sunt asigurate aceste garanții procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.
Persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate și acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
Distinct de cele reținute prin jurisprudența anterior menționată, nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Astfel cum s-a arătat și în motivarea excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din același articol, potrivit cărora contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4881 alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală
Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) și a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă libertății individuale un standard mai înalt de protecție decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.
Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. : a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.
În schimb, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.
Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale” și ținând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. .
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , analizând contextul în care aceasta a fost invocată și motivele de neconstituționalitate formulate, în speță este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate expres consacrate de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată.
Interpretând dispozițiile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepție (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată inabstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituțional a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanță. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză – întrucât acțiunea civilă a autorului excepției a fost formulată în temeiul art. 539 alin. (2) C. pr. pen. -, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată și motivată, exclusiv cu privire la înțelesul și aplicarea art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată și este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Curtea nu poate proceda la analiza fondului excepției de neconstituționalitate față de inadmisibilitatea reținută și va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen.
Cu privire la dispozițiile art. 541 alin. (2) C. pr. pen. , Curtea a pronunțat Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 143 din 24 februarie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.
Dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acțiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia “condițiile legii”, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , potrivit cărora “Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.
Termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) C. pr. pen. este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigură celui prejudiciat condițiile optime pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. Curtea a subliniat, de altfel, că exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii pentru repararea pagubei, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție.
Curtea nu poate reține nici instituirea, prin normele procesual penale criticate, a unui regim discriminatoriu, astfel cum susține autorul, în raport cu materia răspunderii civile delictuale. Reglementarea termenului de prescripție de 3 ani (art. 2.517 din Codul civil) și începerea curgerii acestuia de la nașterea dreptului la acțiune, iar nu de la nașterea dreptului subiectiv material [art. 2.528 alin. (1) din Codul civil] în situația acțiunii în răspundere civilă delictuală au în vedere specificul acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Or, această diferență de regim juridic nu este de natură a încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (v Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) și ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală
Statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/o libertate fundamental(ă).
Articolul 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.
Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) și a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.
Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.
În schimb, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.
Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale” și ținând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional, se constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.
Totodată, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, în temeiul Deciziei anterior menționate, prin care s-a admis excepția, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală
Recursul în interesul legii, instituit și reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituțional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituționale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”. Cu privire la această atribuție a instanței supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, și în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reținut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu referire la situațiile pe care legiuitorul ordinar le vizează și ale căror efecte urmărește să le limiteze, prin reglementarea instituției recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică (v, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009).
În Hotărârea din 1 decembrie 2005, Cauza Păduraru împotriva României, CEDO a precizat că divergențele profunde de jurisprudență care persistă în timp și care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, v și jurisprudența Curții Constituționale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, M. Of. nr. 301 din 24 aprilie 2014).
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care tinde în principal să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului sau de proprietate de către stat, poate să implice și obligații pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, § 143; Oneryildiz, § 134, și Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).
Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte că ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat că restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Kopeckÿ, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiza a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal că legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice”, cu excepția cazului în care aprecierea să se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă (James și alții, § 46, și Fostul rege al Greciei și alții, § 87). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei țări, cum ar fi tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale la scară mare (Broniowski, § 149).
Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităților naționale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, atunci când ele nu-și respectă obligațiile ce decurg din Convenție.
Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea trebuie să facă o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenție faptului că Convenția are drept scop apărarea drepturilor „concrete și efective”. Ea trebuie să meargă dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase.
Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifica anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale (Kopeckÿ, § 37), atunci când se afla în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerența (v Beyeler, §§ 110 in fine, 114 și 120 in fine, Broniowski, § 151, Sovtransavto Holding, §§ 97- 98, Novoseietskiy împotriva Ucrainei] nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blücher împotriva Republicii Cehe, § 57,11 ianuarie 2005, și O.B. Heller, A.S, împotriva Republicii Cehe (dec), 9 noiembrie 2004).
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerența rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
În această privință trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowsid, § 151).
Este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcina a Curții este să analizeze dacă în speța măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (vezi Ruianu împotriva României, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, § 37, 29 iunie 2004, și Zhovner împotriva Ucrainei, § 35, 29 iunie 2004).
(iii)Respectarea obligației pozitive de către stat
α)Incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerența a legislației aplicabile și consecințele sale pentru reclamant
Pentru a defini situația în care se afla reclamantul, în dreptul român par esențiale mai multe noțiuni, și anume „titlul” statului, „vânzarea lucrului altuia”, „buna-credință” a cumpărătorului, „acțiunea în revendicare” și „aparența în drept”. În afara noțiunii de „titlu” al statului, definită în mod diferit în diversele acte normative succesive, și a celei de „bună-credință”, definită de Codul civil, însă interpretată și aplicată diferit în practică, celelalte trei noțiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrină și sunt aplicate printr-o jurisprudență ce nu este întotdeauna constanta .
În ceea ce privește „titlul” statului, Curtea observă că practica instanțelor naționale nu este constanta atunci când trebuie să decidă, de exemplu, dacă Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituțiile în vigoare la momentul aplicării lui și putea să constituie așadar un „titlu” al statului .
Aceasta lipsa de coerența se referă nu numai la posibilitatea instanțelor de a analiza titlul statului și interpretările diferite și chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în aceasta chestiune de drept, ci și la modalitatea în care Guvernul a definit aceasta noțiune: dacă inițial „titlul” a fost înțeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificările succesive ale legislației. Or, Curtea observă că aceasta evoluție normativă a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foștilor proprietari, așa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulării sale . Acest lucru era susceptibil să ducă, de exemplu, la ideea că imobilele vândute deoarece erau considerate că „naționalizate cu titlu” în momentul vânzării lor să fie, de fapt, preluate „fără titlu”, conform interpretărilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fără îndoială, sursa situațiilor conflictuale atunci când două persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiași imobil: pe de o parte, foștilor chiriași li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau și, pe de altă parte, foștii proprietari cărora li s-au restituit bunurile în urma acțiunilor în revendicare imobiliară admise de instanțele naționale prin hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat.
Este de netăgăduit faptul că numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cum sunt și cele introduse de reclamant în speța de față, își au originea în aceasta incertitudine și că instanțele au fost chemate să soluționeze astfel de litigii, deși nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil și de coerent. În această privință trebuie constatat, pe de o parte, că erau posibile multiple interpretări juridice ale noțiunii de „titlu” al statului și, pe de altă parte, că noțiunile de „buna-credință” a cumpărătorului, de „aparența în drept”, precum și legăturile acestora cu acțiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiași chestiuni de drept prezentate în fața diferitelor instanțe naționale .
În ceea ce privește acțiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudența stabilise că în caz de vânzare a bunului altuia, acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terțului subdobânditor de buna-credința era admisibilă, exceptându-se circumstanțele excepționale, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparența în drept, nici ea reglementată și, conform Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată și subordonată nu numai bunei-credințe a cumpărătorului, ci și existenței unei erori comune și invincibile .
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepțiile par să fi devenit regulă, iar Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile în revendicare fie reținând doar buna-credința a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul se prevalase de buna-credința a cumpărătorului prin Legea nr. 10/2001, fie apreciind că aplicabilă aparența în drept interpretată într-un sens larg, fără a face o distincție clară între eroarea comună și invincibilă și buna-credința . În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiție a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilității vânzării bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor .
Divergențele de jurisprudența constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale și că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudența (Zielinski și Pradal & Gonzalez și alții împotriva Franței, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuși, în speță, trebuie menționat că nici măcar Curtea Supremă de Justiție nu avea o jurisprudență unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuție.
În lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergente profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, § 97) și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerența pe plan legislativ și divergențele de Jurisprudența din domeniul naționalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.
β)Consecințele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului
Mecanismul cererilor individuale prevăzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenție exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie așadar să fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încălcări a uneia sau mai multor dispoziții ale Convenției ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie să poată demonstra că au fost direct afectate de măsura incriminată ( v, de exemplu, Hotărârea Open Door și Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, și Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII).
. . . Curtea subscrie opiniei Guvernului conform căreia, în momentul respingerii acțiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în natură prin introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor. Rezultă că nu i se poate reproșa celui interesat că nu a introdus imediat o a treia acțiune în revendicare împotriva cumpărătorilor, având în vedere efortul uman și financiar pe care îl reprezentau cele două proceduri pe care le introdusese deja în fața instanțelor naționale și care constituie și ele căi de recurs adecvate și susceptibile de a remedia direct plângerea sa .
Trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părților nerestituite ale imobilului sau, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) și art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 . În plus, nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun . Chiar dacă s-ar presupune că ar fi putut introduce o asemenea acțiune, șansele sale de succes ar fi fost nesigure, data fiind jurisprudența constantă a Curții Supreme de Justiție, care respingea acțiunile în revendicare dacă constata buna-credința a cumpărătorilor .
Această schimbare imprevizibilă de jurisprudența a avut că efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilă de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor chiriași, așa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotărârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, aceasta schimbare pare să fi fost facilitată de lipsa unui cadru legislativ potrivit și a unei practici administrative și judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparența în drept și de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant să concretizeze speranța legitimă ce decurge din Sentința din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în natură întregul sau bun.
y)Concluzie
Statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerența în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotărâre definitivă ce obliga statul sa i-l restituie. Prin urmare, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului sau de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, § 96).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[2]
Valorile constituționale pe care legiuitorul ordinar le ocrotește prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reținut că, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.
Textul art. 126 alin. (3) din Constituție conține, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanțelor judecătorești, care compun puterea judecătorească, menționată, alături de cea executivă și cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituție, le revine îndatorirea de a interpreta și aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. În sfârșit, norma constituțională prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție va exercita această atribuție potrivit competenței sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligații instituționale. Astfel, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea. Apoi, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea în mod unitar. În sfârșit, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să asigure dezideratul interpretării și aplicării unitare a legii.
Legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit și nemijlocit, Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii și, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanțele judecătorești, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate reprezintă o consecință inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenței instanței supreme de a asigura aplicarea și interpretarea unitară a legii.
Toate criticile de neconstituționalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susținerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanței supreme “se amestecă nemotivat și nedorit în activitatea legislativului” trebuie respinsă. Rolul și funcțiile puterii judecătorești în democrația constituțională din România sunt desemnate prin expresiile “înfăptuirea justiției” – art. 124 alin. (1) – și “realizarea justiției” – art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituția introduce un corectiv esențial cu privire la conținutul acestor noțiuni, respectiv acela că justiția se înfăptuiește în numele legii. Astfel, așa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice și juridice în circuitul civil și în sfera publică. S-a reținut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. Interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operațiunea rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (v deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, M. Of. nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reamintește § 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a CEDO , Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia “Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”.
Susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanței supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precum și în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, M. Of. nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reținut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea a reținut că legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 și 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Nu se susține afirmația potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenței judecătorului. Independența judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste și în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, CEDO a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, Cauza Parlov-Tkaleic împotriva Croației, § 86, că absența unor garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în interiorul sistemului judiciar și, în particular, față de superiorii lor poate să conducă instanța de contencios constituțional la concluzia că îndoielile cu referire la imparțialitatea și independența unei curți sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situație este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituționale explicite, obligă, printr-o dispoziție, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanțele judecătorești să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept care au fost soluționate în mod contradictoriu. Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).
Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condițiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) și a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situații care ar putea periclita buna desfășurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) și alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța judecătorească în fața căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..
Potrivit jurisprudenței CEDO , o arestare sau detenție în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție trebuie să îndeplinească trei condiții, și anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Curtea a reiterat că art. 5 § 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§ 1-4 din Convenție (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91).
În aceste coordonate, problema de drept pe care Curtea Constituțională trebuie să o examineze vizează existența unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală și art. 5 § 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.
Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut și din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârșirii de către inculpat a infracțiunii pentru care este judecat, standardul de probațiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacității de a determina formarea unei bănuieli sau a unei “suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă “rezonabilă”. Cum noțiunea de “rezonabil” nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau celui procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma “suspiciune rezonabilă” semnifică existența unor probe pe baza cărora, recurgând la un raționament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune (Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, M. Of. nr. 521 din 5 iulie 2017, § 19).
Faptele care dau naștere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzații, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul nu impune ca autoritatea care dispune deținerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă la momentul arestării sau al reținerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§ 55 și 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, § 36).
Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§ 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat (§ 49). “De altfel, CEDO, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 § 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§ 50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive (ad similis, v și Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, § 52).
Prin urmare, rezultă că soluția de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze.
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 C. pr. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 § 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 § 5 din Convenție (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 17).
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Așadar, procedura reglementată de art. 539 C. pr. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 C. pr. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din Codul civil sau ale art. 8 din C.E.D.H. , care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată (v Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 20).
Articolul 539 alin. (2) C. pr. pen. în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, §§ 34 și 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanța penală, ceea ce înseamnă că instanței civile îi rămâne competența de a judeca acțiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanței penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăși hotărârea pronunțată.
Legea procesual penală reglementează o procedură specială în privința reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ține seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar, ceea ce înseamnă că o măsură privativă de libertate dispusă potrivit legii în cursul procesului penal nu poate da naștere în niciun caz la un drept la despăgubire pe motiv că persoana în cauză a fost achitată/nu a fost trimisă în judecată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Modul restrictiv în care este redactat art. 539 C. pr. pen. exclude angajarea acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilității libertății individuale nu este considerat prin lege o faptă ilicită care să angajeze răspunderea delictuală a statului și să poată fi valorificată în fața instanței civile, tocmai pentru că sistemul normativ actual nu califică ipoteza enunțată ca fiind o faptă ilicită. În consecință, deși libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedură, prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curții Constituționale competența să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigențelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.
Curtea a stabilit o diferență netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică) și cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiții (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, § 33). Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituție consacră inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei. Cât privește libertatea individuală, prevederile constituționale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mișca liber, de a avea conduita dorită și, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituțional consacră siguranța persoanei, noțiune ce exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana aflată în situațiile în care autoritățile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăți să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 581 din 2 iulie 2020, § 48; v , în același sens, și Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019, § 27, sau Decizia nr. 847 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 223 din 19 martie 2020, § 15).
Limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar în textul Constituției, respectiv prin dispozițiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura și limita libertății individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conținutului său, cât și pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiționărilor care se impun.
Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale în scopul bunei desfășurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepție de la principiul inviolabilității libertății individuale în cursul procesului penal pentru a-și realiza una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepție, și-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.
Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.
Rațiunea și finalitatea existenței statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituție, iar printre acestea se numără și dreptatea, care asigură nu doar buna funcționare a statului, dar și încrederea societății în acțiunea acestuia, în speță, în actul de justiție. Raportul juridic dintre stat și cetățean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităților abilitate competența de a folosi în mod legitim forța de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituționale și legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât și drepturile și libertățile fundamentale, principiile de drept și valorile supreme prevăzute în Constituție. Orice acțiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetățean, trebuie însoțită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privința persoanei în cauză, cât și pentru societate. Prin urmare, evaluarea acțiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă – subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale – poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituționalității normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată și din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenței statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituție reprezintă garanții juridice fundamentale pentru asigurarea supremației Constituției, rezultă că acestea sunt standarde de referință primordiale în cadrul controlului de constituționalitate a normei juridice și, în consecință, trebuie valorizate în mod corespunzător.
Dreptatea este un concept constituțional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaște în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul și măsura acțiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a o impune și valoriza. Dreptatea este un element intrinsec și inseparabil al fiecărei acțiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoțită de un set de garanții care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci și justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârșită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzației în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează și asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenței unui remediu judiciar de natură a corecta suferința expiată.
În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 C. pr. pen. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.
De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal.
Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011). De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.
Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.
Prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, nu există o relație de congruență între textele constituționale și viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalență în raport cu o normă de rang constituțional, unei soluții de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie din moment ce ea dovedește încălcarea aceleiași valori constituționale – inviolabilitatea libertății individuale a persoanei – precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situația analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleași valori constituționale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertății individuale trebuie să i se recunoască și să beneficieze de aceeași protecție. De aceea, situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 C. pr. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic.
În sensul că sistemele naționale de drept pot oferi o protecție superioară libertății individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală, se reține Hotărârea din 22 octombrie 2020, Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§ 33-34, în care CEDO a atras atenția asupra particularității sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziții au fost interpretate de Curtea de Casație din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptățind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit “ca urmare a privării sale ilegale de libertate”. În consecință, normele relevante operează în sensul că orice detenție a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat că, în cazul în care legislația internă prevede că acuzatul are dreptul, în situația unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenția sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept “automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenția în cauză trebuie caracterizată drept “ilegală”. Mai mult, deși nu se poate afirma că art. 5 § 5 din Convenție impune un astfel de drept “automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluții legale care să respecte cerințele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislația internă. În acest sens, CEDO a reținut că, în conformitate cu legislația armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar și detenția sa era considerată “ilegală” în sensul dreptului intern.
Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.
Curtea mai reține că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.
În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie și o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăție, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 21 martie 2000, Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, § 31; v și Hotărârea din 25 august 1993, Cauza Sekanina împotriva Austriei, § 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, § 39). Prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. În acest sens, prin urmare, prezumția de nevinovăție va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce privește orice acuzație care nu a fost dovedită, nevinovăția persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, Cauza Allen împotriva Regatului Unit, § 103).
Chiar dacă nici articolul 6 § 2 și nici orice altă dispoziție a Convenției nu conferă unei persoane “acuzate de o infracțiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenția legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, Cauza Capeau împotriva Belgiei, § 23), o reglementare națională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiționa de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăției unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia pe fondul acuzației, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menținute după o achitare care a devenit definitivă (v și Hotărârea din 13 iulie 2010, Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârșit sau nu fapta cu vinovăția cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăși prezumția lor de nevinovăție. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumția de nevinovăție este menținută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de același tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistență a faptei penale încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 24.2 din Constituția spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiției este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumția de nevinovăție. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate și, ulterior, achitate.
În același sens se reține și Decizia nr. U-III-1839/2006 din 7 mai 2009, pronunțată de Curtea Constituțională a Croației, prin care s-a subliniat că, “în examinarea unei cereri de despăgubire pentru privare nejustificată de libertate în temeiul articolului 480.1.1 C. pr. pen., este irelevantă evaluarea motivelor pentru care a fost dispusă detenția, legalitatea acesteia sau motivele pentru care s-a renunțat la urmărirea penală. În aplicarea dispoziției citate, ceea ce este relevant este rezultatul procedurii (faptul că nu a fost inițiată urmărirea penală împotriva persoanei care a fost deținută sau că s-a renunțat la urmărirea penală prin hotărâre definitivă sau că persoana a fost achitată definitiv sau acuzațiile împotriva sa au fost respinse) “.
În schimb, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen.], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen., pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
Soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.
Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) C. pr. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C. pr. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. pr. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (§ 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 18; în același sens, v și Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, § 21, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.
Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curții Constituționale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia și Țările de Jos), la care se adaugă și Armenia, au reglementat în legislația lor națională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod “legal”, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situația dată nu reprezintă o exigență a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat și în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislația lor internă și cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situația în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăși luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situație de excepție, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală
Curtea observă că, în esență, instanța judecătorească apreciază că sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii” este neclară, deoarece nu se poate determina momentul de la care rămâne definitivă hotărârea judecătorească prin care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate. În acest context, în ceea ce privește cerințele de claritate și previzibilitate a legii, , prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 51, a stabilit că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia.
Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.
Există mai multe metode interpretative, și anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică.( Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 666 din 28 iulie 2020) Or, sensul normei poate fi înțeles/dedus prin metodele interpretative. Dacă în urma parcurgerii metodelor interpretative, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, determinarea și evaluarea înțelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispozițiile legii din care aceasta face parte, aceasta reprezentând interpretarea sistematică a normei (Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 115 din 3 februarie 2021, §§ 32-34).
Dispozițiile criticate fac parte integrantă C. pr. pen., astfel că acestea nu pot fi interpretate strict gramatical și izolat de ansamblul actului normativ din care fac parte, sensul prevederilor legale analizate avut în vedere de legiuitor fiind cel care decurge din interpretarea lor sistematică, prin coroborarea acestora cu restul normelor din cuprinsul actului normativ menționat (mutatis mutandis, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, § 20).
Dispozițiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că, dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Alineatul (3) al aceluiași articol prevede că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestație la tribunalul în a cărei circumscripție se află locul de deținere, în termen de 3 zile de la comunicare.
Aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 551 C. pr. pen., care stabilesc momentul de la care hotărârea primei instanțe rămâne definitivă. Astfel, inclusiv hotărârile pronunțate în materia liberării condiționate, în primă instanță, rămân definitive la data expirării termenului de introducere a contestației când nu s-a declarat contestație în termen sau când contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului. Totodată, aceste hotărâri rămân definitive la data retragerii contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de introducere a contestației sau la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins contestația.
Durata termenului, după expirarea căruia propunerea sau cererea de liberare condiționată va putea fi reînnoită, nu trebuie să fie în toate cazurile de un an, ci acesta este lăsat la aprecierea instanței, care îl va stabili în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, § 19, a reținut că termenul fixat de instanța de judecată, după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiționată poate fi reînnoită și care poate fi de cel mult un an, este lăsat la aprecierea instanței, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiționate, care include o apreciere proprie a instanței cu privire la îndreptarea persoanei condamnate și la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele și informațiile din procesul-verbal, întocmit de comisia pentru liberare condiționată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiționată, documentele care atestă mențiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum și orice alte informații furnizate de administrația penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracției obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularitățile fiecărei situații concrete, instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, în condițiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să își îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui lungime va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o lungime minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate. Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) și ale art. 126 din Constituție, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.
Termenul de un an reglementat prin dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depășirii de către minor și de către mama acestuia a urmărilor sarcinii și ale nașterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menționat. În același sens a decis și CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, § 68[3], prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii.
În ceea ce privește cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluționarea criticii de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanța de contencios constituțional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut și are capacitatea fizică și juridică necesară pentru a se îngriji de creșterea și educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului.
Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menționată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, §§ 26, 28 și 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza Petrovic împotriva Austriei, § 36) și că dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012, Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), § 132]. Totodată, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, sunt pe deplin aplicabile în speță. Curtea Constituțională a mai reținut că, într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri.
Cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate și care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a crește și de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligația de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situația invocată de autoarea excepției, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluția juridică anterior enunțată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinții săi naturali și de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menționează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la alin. (2) și (3), că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie și că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Același act normativ prevede, la art. 4 lit. a), definiția noțiunii de “copil”, prin care se înțelege “persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii“.
Referitor la cea de-a două ipoteză enunțată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului, în privința acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispozițiile art. 511 din Codul civil – care prevăd că “în cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela” -, fie pe cele ale art. 110 din Codul civil – potrivit cărora “tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele -, fie dispozițiile art. 44 din Legea nr. 272/2004, care prevăd la alin. (1) că “orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă“, iar la alin. (2), că “protecția prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de prezenta lege, adopția” și că “în alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică“.
. Instituția tutelei este, conform art. 106 alin. (1) din Codul civil, o formă de ocrotire a minorului, alături de ocrotirea asigurată de părinți, de darea în plasament și de alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege. Aceasta se instituie, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil, de către instanța de tutelă și de familie stabilită potrivit legii, denumită în cuprinsul Codului civil “instanța de tutelă”. Conform art. 45 din Legea nr. 272/2004, instanța de tutelă este instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Instituirea tutelei are loc potrivit unei proceduri prin care, potrivit alin. (2) al aceluiași art. 107 din Codul civil, cererile de instituire a tutelei se soluționează de îndată. De asemenea, art. 108 din Codul civil prevede două mijloace juridice de ocrotire a minorului, arătând că ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile prevăzute de dispozițiile Codului civil, precum și de către consiliul de familie, ca organ consultativ. Așadar, pe lângă instituția tutelei și în scopul completării ocrotirii asigurate prin aceasta, instanța de tutelă poate constitui și consiliul de familie, procedură care are loc, conform art. 108 alin. (2) din Codul civil, la cererea persoanei interesate. În situația în care nu se constituie consiliul de familie, alin. (3) al articolului anterior menționat prevede că atribuțiile acestuia vor fi exercitate de către instanța de tutelă.
Mai mult, Legea nr. 272/2004 prevede, la capitolul II, intitulat “Drepturile copilului”, dispoziții referitoare la drepturi și libertăți civile ale copilului, la mediul familial și îngrijirea alternativă, la sănătatea și bunăstarea copilului, la educație și la activități recreative și culturale, iar la capitolul III, intitulat “Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi”, dispoziții comune cu caracter general ce au în vedere inclusiv categoria de copii analizată în prezenta cauză, dispoziții referitoare la plasament și la plasamentul în regim de urgență, precum și prevederi referitoare la supravegherea specializată și la monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială în privința copiilor. Astfel, Legea nr. 272/2004 reglementează, la art. 54, noțiunea de “protecție specială a copilului”, ca reprezentând “ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora“, iar la art. 55 alin. (1), faptul că beneficiază copilul de protecția specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Totodată, art. 56 coroborat cu art. 119 din aceeași lege reglementează serviciile de protecție specială a copilului. În acest sens, potrivit art. 119 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidențial. Serviciile de protecție specială anterior enumerate sunt definite și reglementate, în mod distinct, la art. 120, 121 și 123 din Legea nr. 272/2004. Totodată, art. 125 din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru asigurarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, consiliul județean și, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial și de tip rezidențial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unității lor administrativ-teritoriale, precum și că, în funcție de nevoile evaluate ale copiilor plasați, consiliul județean poate organiza și dezvolta și servicii de zi. Nu în ultimul rând, art. 126 din Legea nr. 272/2004 prevede că persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii, pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia.
Legislația în vigoare asigură, în privința minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepției, numeroase mijloace juridice de protecție a drepturilor și intereselor acestuia, protecție care acoperă, în mod implicit, și nevoile de asistență medicală ale minorului.
Atât amânarea executării pedepsei, cât și întreruperea executării pedepsei reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepții au ca fundament faptul că persoana condamnată se găsește în situații în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detențiunea pe viață ar afecta grav existența acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, Ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. (Decizia nr. 146 din 12 martie 2020, M. Of. nr. 561 din 29 iunie 2020, §§ 17 și 21). Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.
Amânarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen.. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.( Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, § 16)
Dispozițiile legale criticate nu sunt de natură a încălca prevederile constituționale ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecția copiilor și a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situația în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispozițiile legale analizate.
Mai mult, având în vedere caracterul excepțional al instituțiilor amânării și întreruperii executării pedepsei, vârsta de un an prevăzută în cuprinsul art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a realiza un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate și cel al copilului acesteia de a depăși urmele lăsate de naștere și, respectiv, perioada imediat următoare acesteia și nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale definitive. Așa fiind, criteriul anterior menționat este unul obiectiv și rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privința amânării și întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an și cea care, aflându-se în aceeași situație juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menționată. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea, prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a principiului egalității în drepturi reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta, Discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiași categorii de subiecte de drept sau unor situații care nu se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil (v, în acest sens, Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, M. Of. nr. 170 din 18 martie 2009).
În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 126 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, întrucât judecătorul învestit cu soluționarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunțarea unei soluții în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea. Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală
[1] Cauza Reiner și alții împotriva României, Hotărârea din 27 septembrie 2007, M. Of. nr. 630 din 29 august 2008
[2] Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, M. Of. nr. 514 din 14 iunie 2006
[3] Curtea a mai constatat încălcarea articolului 3 în privința condițiilor de detenție ale reclamantului. https://hudoc.echr.coe.int
Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.
Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, CauzaGiuran, §§ 32, 40)”.
În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007).
În cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.
Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.
Procesul a fost redeschis cu scopul de a corecta o eroare judiciară fundamentală ce declanșa consecințe nefavorabile serioase pentru inculpat. Rămâne să se analizeze mai departe dacă garanțiile procedurale ale art. 6 din Convenție erau disponibile în procedura din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reclamantul a avut ocazia să-și prezinte argumentele și să conteste argumentele prezentate de adversari în proces. În afară de acestea, reclamantul a participat la proces și a adus argumente orale. Curtea constată că nimic nu indică faptul că modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit și a evaluat probele a fost inechitabil sau arbitrar. Ca urmare, se poate concluziona doar că procedura recursului în anulare în cauză i-au pus la dispoziție reclamantului toate clauzele de protecție procedurale prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.
43. În condițiile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate și justiție. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[1]
Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 și 55). În condițiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare“.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condițiile legii”. Dispozițiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar aceste situații nu are semnificația unei încălcări a dreptății ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite.
Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968
Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. 1 fraza a doua C. pr. pen.
Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 C. pr. pen., Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării, și ale art. 504 C. pr. pen.
Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) C. pr. pen.
Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) C. pr. pen.
Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen.
Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen.
Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen.
Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen.
Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și c) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) și c) C. pr. pen.
Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 C. pr. pen.
Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (5 ) C. pr. pen.
Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (5 ), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 C. pr. pen.
Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 C. pr. pen. , cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ
Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen.
Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) și ale art. 598 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.
Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 C. pr. pen.
Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.
Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 C. pr. pen.
Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.
Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen.
Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2)
Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (4 ), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 425 alin. (1) și (7) C. pr. pen.
Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 C. pr. pen.
Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen.
Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. e) C. pr. pen.
Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen.
Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 C. pr. pen.
Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) și alin. (3) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) și ale art. 541 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C. pr. pen.
Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. și ale art. 517 alin. (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C. pr. pen.
Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) teza a doua C. pr. pen. , cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”
Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 C. pr. pen. și ale art. 504 C. pr. pen.
BIBLIOGRAFIE
– S. Alamoreanu, I. Botoş, Aspecte particulare ale infracţiunii de fals, în Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie nr. 2/1999;
– D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
– B. Armanca, în dialog cu H.‑R. Patapievici – Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat;Dialoguri esenţiale, în Ziua, 6 decembrie 2004;
– V. Atanasiu, L. Bănărescu, P. Pandrea, Procedura penală regele Carol II, Ed. Spor, 1939;
-M. Apetrei, Înregistrările audio sau video – mijloace de probă în procesul penal, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 94;
-Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în “Revue de science criminnelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999;
– M.Bădilă, Consemnarea declarațiilor inculpatului în instanță, „R.D.P.” 2/1998,p. 84
– D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
– P. Bădică, Provocări privind Comunitatea Naţională de Informaţii modernă. Repere privind definirea strategiei de sharing, în Revista Română de Studii de Intelligence nr. 9 din iunie 2013;
– C. Băhnăreanu, Influenţa factorului economic în realizarea securităţii, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009;
– C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001;
– M. Bénilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în Le monde diplomatique nr. 17/2007;
– V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, Bucureşti, 2005;
– A. Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013;
– Gh. Bocşan, Informatica şi libertăţile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;
– S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, NoulCod penal. Partea specială, Analize, explicaţii, comentarii.Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– L. Boia, De ce este România altfel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012;
– P. Buneci (coord.), Noul Cod de procedură penală. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
– Al. Boroi, N. Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române în materie de corupţie, în Dreptul nr. 4/2003;
– G. Boroi, Drept procesual civil, Note de curs, vol. I, Ed. Romfel, Bucureşti, 1993;
– A. Bosovcki, Administraţia publică din România între europenizare şi rezistenţă la schimbare, în Sfera Politicii nr. 131‑132/2012;
– Gh. Burlacu, D. Pătroi, Criminalitatea economico‑financiară, între naţional şi transfrontalier, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005;
– Rodica Chelaru, Arta diversiunii, “Sfera politicii”, nr.39, iunie 1996, p.49 și urm.
– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în RDP nr. 1/2004;
– D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în RRD nr. 1/1987;
– D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în Pro Lege nr. 2/1999;
– D. Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, în RDP nr. 2/2001;
– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment P.N.A., Buletin documentar;
– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, supliment P.N.A., Buletin documentar, vol. III, 2003;
– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, supliment P.N.A., Buletin documentar, Bucureşti, 2004,;
– D. Ciuncan, Particularităţi metodologice ale cercetării infracţiunilor de dreptul afacerilor, în Buletin de criminologie şi de criminalistică nr. 3/2002;
– D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în Pro Lege 2/1998, PCA Bucureşti, B.J. nr. 1/1998;
– D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial, în RDC nr. 12/1996;
– D. Ciuncan, Falsificarea cecurilor, în RDP nr. 4/1995;
– D. Ciuncan, Formele de răspundere juridică în sancţionarea unor activităţi comerciale ilicite, în Pro Lege nr. 4/1999;
– D. Ciuncan, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin cecuri raportat la Legea nr. 59/1934, în Pro Lege nr. 1/2001;
– D. Ciuncan, C. Turianu, II, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio‑video, în Dreptul nr. 1/2002;
– D. Ciuncan, Înşelăciune prin cecuri, în Dreptul nr. 3/1994;
– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
– D Ciuncan, Participarea statului se face de către M.F. prin D.G.V., în Pro Lege nr. 3/1996;
– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;
– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea D.N.A., în Pro Lege nr. 1/2007 (partea I) şi în Pro Lege nr. 2/2007 (partea a II‑a);
– D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
– D. Ciuncan, Corupţia în spaţiul public, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
– D. Ciuncan, Corupţie şi politică, cronică de jurisprudenţă penală, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– D. Ciuncan,Anticorupția în mediul de afaceri. Conflictul (de interese) de natură constituțională, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017;
-Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio-video, filmărilor și fotografierilor, „Pro lege” nr. 2/2001, p.26;
– St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 4‑a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
– R. Chelaru, Arta diversiunii, în Sfera politicii nr. 39, iunie 1996;
– V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II;
– A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalitatea, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;
– F. Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Ed. Themis Cart;
– N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, în RRD nr. 10/1976;
– F. Corlăţeanu, D. Ciuncan, Infracţiuni de corupţie şi infracţiuni privind piaţa de capital, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
– V. Dabu, Unele aspecte privind traficul de influenţă, în Pro Legenr. 1/2005;
– C. Danileţ, Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;
– H. Diaconescu, Studii Juridice, Ed. All Beck;
– A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975;
– V. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, ed. a 2‑a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
– V. Dobrinoiu ş.a., Noul Cod penal comentat, Partea Specială, ed. a 2‑a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– V. Donciu, (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în RRD nr. 6/1988;
– V. Dongoroz (colectiv), Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală şi Partea specială, vol. I‑IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969‑1972;
– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Ed. cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;
– D. Toma Dulciu, Fragmentariu Criptografic, Texte Alese, Bucureşti, 2014, pe https://archive.org/stream/FragmentariuCriptograficTexteAlese/FragmentariuCriptografic;
– H. Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în Ziua nr. 4055, 9 octombrie 2007;
– I. Dumitru, Semnificația termenului de “convorbiri” cuprins în art.911 C. pr. pen. , în „Dreptul”nr.1/1998, 87;
– I.Dumitru, Imposibilitatea autorizării înregistrării pe bandă magnetică a unor convorbiri telefonice, la cererea motivată a persoanei vătămate în cazul săvârșirii unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, în „Dreptul”nr.1/1998, 86
– R. Economu, Legislaţia privatizării, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;
– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;
– B. Ficeac, Tehnici de manipulare, ed. a 7‑a, revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
– A. Frăţilă, Particularităţi ale expertizelor documentelor privind registrele agricole, în Revista de criminologie şi criminalistică nr. 1‑2/1998;
– S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
– S. Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, pe www.Juridice.ro/Comentarii;
-Cătălin Filisan, Considerații cu referire la temeiul de drept al emiterii de către procuror a mandatului în vederea interceptării convorbirilor telefonice, „Dreptul” nr.11/2001, p.149;
– Voicu Ionel Puscasu; Cristinel Ghigheci Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala , , Universul Juridic , 2019
– C. Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P.N.A., Buletin documentar nr. 1/2004;
– T. Gallager, Moştenirea lui Vîşinski, în Averea 15 decembrie 2005;
– T. Gallager, Deceniul pierdut al României, Mirajul integrării europene după anul 2000, Ed. All, 2010;
– C. Ghinea, Când corupţii chiar există, în Dilema veche, 25 noiembrie 2004;
– C. Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în Dilema veche nr. 82, 12‑18 august 2005;
– N. Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994;
– C. Grigoraş, Expertiza înregistrărilor audio, în Dreptul nr. 1/2003;
– A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
– M. Grigorovici, Efectele insolvenţei în planul securităţii umane şi al siguranţei naţionale în România, în Revista Română de Studii de Intelligence nr. 8 din decembrie 2012;
J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în Transition, août 2000;
– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în Finance and Development, FMI, 2001;
– M.A. Hotca, coordonator, Noul Cod penal, Ed. All Beck, Bucureşti;
– N. Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;
– A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 1969;
– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;
– I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în RDP nr. 4/2007, pp. 71 – 77;
– S. Lavric, Noica şi mişcarea legionară, ed. a 2‑a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008;
– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Ed. Şansa, Bucureşti;
– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Şansa, Bucureşti, 2001;
– D. Lucinescu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I;
– D. Lupaşcu (coord.), Noul Cod penal şi Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– Laura-Codruța Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, „Dreptul”nr.1 /2003, 182
– M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;
– M.L. Magdo, Incapacităţi de plată, în RDC nr. 4/1996;
– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în Revue trimestriale de droit civil, 1932;
– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, Sirey, Paris;
– D. Mărgulescu, coordonator, Analiza economico‑financiară a societăţilor comerciale, în Tribuna economică, supliment, 1994;
– T. Medeanu, Sancţionarea cecurilor fără acoperire, în Dreptul nr. 2/2001;
– I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
– Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
– L. Moldovan, Luarea de mităîn Codul penal al R.S.R., Ed. Studia Universitatis‑Babeş Boyai, Cluj, 1970;
– Gh. Mateuț, Înregistrările audio sau video în probațiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997,70;
-Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002
-Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic, 2018;
– I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;
– I. Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
– O. Nemţanu, I. Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, în Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;
– C. Nicolae, în Business magazin nr. 410 (6/2013);
– M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, tom I, Noul Cod civil, Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;
– L. Ocampo Moreno, StateCapture: Who Represents the Poor?, în WBI Development Outreach, 2001;
– V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ş.a., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
– M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;
– G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, în RDP nr. 4/1998;
– G. Pasescu, Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor şi a computerelor, în Revista de criminologie şi criminalistică nr. 1/1999;
– V. Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în Sfera Politicii nr. 106;
– D. Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, în Ziua, 24 octombrie 2005;
– D. Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în Revista finanţe publice şi contabilitate nr. 11‑12/2006;
– C. Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista 22, anul XIV (806) (16 august‑22 august 2005);
– I. Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ed. Humanitas,Bucureşti, 2003;
– I. Poiană, A. Lazăr, Informatizarea investigaţiilor criminalistice, un imperativ în actualitate, în Revista de criminologie şi de criminalistică nr. 1/1999;
– C. Popa, Trecut, prezent, viitor, Succesul sincopat al proiectului „România”, înQ Magazine nr. 149/2013;
– C. Popa, Prea mici pentru scandalul CIA, în Adevărul din 29 noiembrie 2005;
– L. Popescu, Înregistrările audio‑video, în Pro Lege nr. 3/2001;
– R. Popescu Tudor, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
– R. Popescu‑Brăila Tudor, Drept civil, Bucureşti, 1993;
– A. Rathbone, Windows 3.11 for Dummiers, Ed. Teora, Bucureşti, 1995;
– Şt. Rădeanu, Derapajele privatizării, în Curierul Naţional nr. 3893 din 2 decembrie 2003;
– J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, 1992, rezumate comentate;
– F. Sandu, Contrabanda, componentă a crimei organizate, Ed. Naţional, 1997;
– M. Sandu, Regimul sancţionator al infracţiunii de trafic de influenţă în comparaţie cu cel al infracţiunii de înşelăciune şi necesitatea corelării acestuia cu gravitatea urmărilor materiale, inclusiv pentru celelalte infracţiunii de corupţie, în Dreptul nr. 2/2013;
– A. Sădeanu, Fraudele cu banii Phare, în Adevărul din 31 august 2002;
– D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ed. Ziua, 2002;
– C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti;
– R.M. Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ş.a., Partea specială, vol. III, Bucureşti, 1971;
– O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;
– V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004,
– M. Şandor, Infracţiuni săvârşite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în Dreptul nr. 1/1998;
– I. Stoenescu, Probele în Drept procesual civil român, de I. Stoenescu şi G. Porumb, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1966;
– I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generalã, ed. a 2‑a, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1983;
– Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
– Cristina Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg , în “Revista română de drepturile omului” nr. 6-7/1994,25;
– I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;
– I. Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în RDP nr. 1/2001;
– Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001;
– C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;
– C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în Buletin de criminologie şi de criminalistică nr. 1‑2/1994;
– N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993;
– Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, „R.D.P.” 1/2001, p.41;
– Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de procedura penala adnotat. Partea generala , 2014, Universul Juridic
– Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de procedura penala comentat 2015, Hamangiu
– K.S. Williams, Textbook on Criminology, Ed. Oxford University Press, 2001;
-C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.
Alte publicaţii
Anchetă – corpul de control al prim ministrului verifică fondurile Phare, în România liberă din 11 septembrie 2002;
Bancă de date privind captaţia statului, la adresa www.BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau pe www.worldbank.org;
Barometrul Corupţiei Globale – Transparency International 2010;
Campania Corupţia te condamnă!, MAI, Direcţia Generală Anticorupţie, 2012;
Comentarii, dl Pitt, P.N.A. instrument politic cu dublu rol, 10 noiembrie 2004, pe site‑ul www.Ziua.ro;
Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, ediţia română revizuită a Arhiepiscopiei Romano‑Catolice de Bucureşti;
Cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;
Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974 – capitolul Unele probleme privind planificarea cercetărilor, D. Brânzei;
Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001‑2002, coordonator G. Ubertis, ed. a IX‑a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;
Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în Tribuna economică nr. 29/2007;
Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, Bucureşti, 2000;
Documentele Pentagonului, în NY TIMES, 13 iunie 1971;
S. Fusea, Vilele de la RA‑APPS şi negocierea directă, pe www.Juridice.ro/ Comentarii;
Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003;
Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei;
Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969‑1975;
1. Aplicarea legii de către organele judiciare – Potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit legii.
Prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate se urmărește rezolvarea problemelor ce privesc modul de interpretare şi aplicare a legii.Autorii foarte multor excepţii (unele enumerate la indice) sunt nemulţumiți şi de modul de aplicare de către organele judiciare a dispoziţiilor de lege, pe motiv că urmărirea penală, în cauză, a fost finalizată cu nerespectarea prevederilor, încercând, și pe această cale, să intervină în desfășurarea unui proces. A răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată. (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017, § 13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017, § 16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 282 din 29 martie 2018, § 18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 262 din 26 martie 2018, § 16, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 165 din 9 martie 2021. cu nuanțele din Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 )
2. – Normele constituționale dau expresie principiului preeminenței dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziții contrare din legislația națională existentă. (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunțată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).
Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene (art. 148 alin. (2) și (3) din Constituție).
Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, hotărăște, cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Deoarece Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a interpreta dreptul Uniunii Europene (Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții (Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012).
Curtea Constituțională a stabilit că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituție. Competența, de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aparține instanței de judecată ( Decizia nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală)
CE SE INVOCĂ
În susținerea neconstituționalității normelor criticate se invocă prevederile :
Art. 1 . – majoritar alin. (3) și (5) din Constituția României, Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 , Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, , Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, , Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, , Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021, , referitoare la statul de drept și principiul legalității, principiul securității juridice, la calitatea legii, privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, la respectarea drepturilor omului
Art. 10. – Decizia nr. 120 din 2 martie 2021
Art. 11. – alin. (1) și (2) Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, la tratatele ratificate de Parlament
Art. 15 . –Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 , Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, referitoare la principiul neretroactivității legii, privind principiul universalității drepturilor, libertăților și obligațiilor consacrate prin Constituție și prin alte legi,
Art. 16. – Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 175 din 24 martie 2022. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, , Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, , Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021, privind egalitatea în drepturi, egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, “Nimeni nu este mai presus de lege“,
Art. 20. – Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, 0 Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, . Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 , Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, ale art. 20 Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului,
Art. 21. – Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021 . Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, , Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, , Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, , , Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, , Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, , Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, art. 21 alin. (2) și (3) Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, referitor la accesul liber la justiție, care consacră dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Art. 22 . – Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică,
Art. 23. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitor la libertatea individuală. privind principiul legalității stabilirii și aplicării pedepsei, cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei, referitor la prezumția de nevinovăție
Art. 24. – . Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie , Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, . Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 referitor la dreptul la apărare
Art. 26 . – Decizia nr. 175 din 24 martie 2022, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată
Art. 41. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitor la muncă și protecția socială a muncii
Art. 42 . – Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021
Art. 44 . – Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021 cu privire la dreptul de proprietate privată.
Art. 49. – Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la protecția copiilor și a tinerilor
Art. 52 Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, . Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
Art. 53. – Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021. Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți
Art. 124. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, ale art. 124, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, . Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitor la înfăptuirea justiției în numele legii, , privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, respectiv independența judecătorilor și supunerea lor numai legii,
Art. 126. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, , Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitor la instanțele judecătorești, privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești. potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege
Art. 127 . – Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021
Art. 129. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021. Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021referitor la exercitarea căilor de atac
Art. 131. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 relativ la rolul Ministerului Public
Art. 132. – Decizia nr. 292 din 6 mai 2021 Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 , Decizia nr. 119 din 2 martie 2021referitor la statutul procurorilor
Art. 146. – Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, . Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021. referitor la atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate
Art. 147. – Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale
Art. 148. – Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, se invocă încălcarea :
Art. 4 § 2 C. E. D. H. , Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la interzicerea muncii forțate
Art. 5 C. E. D. H.- Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021
Art. 6 C. E. D. H.. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021. Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, , Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021 , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021 Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Art. 7 C. E. D. H.- Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, cu privire la principiul legalității incriminării și a pedepsei, – Nicio pedeapsă fără lege
Art. 8 C. E. D. H.. – Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021
Art. 11 C. E. D. H.. – Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021
Art. 13 C. E. D. H.. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021. Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 , Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.
Art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020
Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, referitoare la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.
Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021. Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 ,
Art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizia nr. 136 din 3 martie 2021
Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021
Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.- Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, . Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021
Decizia nr. 599/2014 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C..pr. pen. (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014) ;
Decizia nr. 641/2014 [ parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C..pr. pen. (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014) ;
Decizia nr. 712/2014 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C..pr. pen. (M. Of. nr. Decizia nr. 663/2014 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C..pr. pen. (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015) ;
Decizia nr. 76/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015) ;
Decizia nr. 166/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549^1 C..pr. pen. (M. Of. nr. 264 din 21aprilie 2015) ;
Decizia nr. 235/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C..pr. pen. (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015) ;
Decizia nr. 336/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015) ;
Decizia nr. 361/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C..pr. pen. (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015) ;
Decizia nr. 423/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C..pr. pen. și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015) ;
Decizia nr. 496/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 506/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015) ;
Decizia nr. 542/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 552/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 553/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 591/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015) ;
Decizia nr. 631/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015);
Decizia nr. 733/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C..pr. pen. (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016) ;
Decizia nr. 740/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C..pr. pen. (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015) ;
Decizia nr. 23/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C..pr. pen. (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016) ;
Decizia nr. 24/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 276 din 12aprilie 2016) ;
Decizia nr. 44/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C..pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M. Of. nr. 305 din 21aprilie 2016) ;
Decizia nr. 51/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016) ;
Decizia nr. 126/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016) ;
Decizia nr. 432/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;
Decizia nr. 501/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C..pr. pen. (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016) ;
Decizia nr. 540/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C..pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;
Decizia nr. 586/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C..pr. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016) ;
Decizia nr. 614/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (2) și alin. (5) C..pr. pen. (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016) ;
Decizia nr. 625/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C..pr. pen. (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017) ;
Decizia nr. 704/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C..pr. pen. , în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017) ;
Decizia nr. 2/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017) ;
Decizia nr. 17/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 2151 alin. (6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 261 din 13aprilie 2017) ;
Decizia nr. 18/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017) ;
Decizia nr. 22/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 159 din 3 martie 2017);
Decizia nr. 90/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C..pr. pen. (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017) ;
Decizia nr. 244/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C..pr. pen. (M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017);
Decizia nr. 257/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) ;
Decizia nr. 302/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) ;
Decizia nr. 437/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) ;
Decizia nr. 554/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017) ;
Decizia nr. 562/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017) ;
Decizia nr. 651/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (41) teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017) ;
Decizia nr. 802/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018) ;
Decizia nr. 21/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C..pr. pen. (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018);
Decizia nr. 22/2018 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018) ;
Decizia nr. 79/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C..pr. pen. (M. Of. nr. 399 din 9 mai 2018) ;
Decizia nr. 102/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C..pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018) ;
Decizia nr. 248/2019 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019) ;
Decizia nr. 354/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C..pr. pen. (M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018) ;
Decizia nr. 573/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g) C..pr. pen. (M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018);
Decizia nr. 651/2018 [admisa] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C..pr. pen. și ale art. 4 din Codul penal (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018) ;
Decizia nr. 87/2019 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019);
Decizia nr. 88/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) C..pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019);
Decizia nr. 243/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (9) C..pr. pen. (M. Of. nr. 429 din 30 mai 2019) ;
Decizia nr. 250/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) ;
Decizia nr. 535/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) ;
Decizia nr. 590/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C..pr. pen. , în interpretarea dată prin Decizia nr. nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie 2019) ;
Decizia nr. 55/2020 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală C..pr. pen. și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020) ;
Decizia nr. 236/2020 [parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 C..pr. pen. , precum și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020) ;
Decizia nr. 421/2020 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1461 C..pr. pen. (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) ;
Decizia nr. 102/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C..pr. pen. , precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului (M. Of. nr. 357 din 7aprilie 2021) ;
Decizia nr. 233/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021) ;
Decizia nr. 248/2021 [respinsă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (1) și (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021) ;
Decizia nr. 637/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 1155 din 06 decembrie 2021) ;
Decizie nr. 20 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) fraza a doua din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 90 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 536 din 31 mai 2022);
Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 97 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 546 din 3 iunie 2022);
Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 552 din 6 iunie 2022 ;
Decizia nr. 99 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 564 din 9 iunie 2022);
Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 570 din 10 iunie 2022);
Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 117 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 124 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală;
Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal;
Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală;
Articole ale Codului de procedură penală analizate de Curtea Constituțională
Curtea Constituțională s-a pronunțat în cca 180 de decizii, excepțiile de neconstituționalitate admise, până la data de 26 iunie 2022, fiind în număr de 86
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ȘI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOR
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în forma republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, aveau următorul cuprins: “(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.” Ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost reM. Of. nr. 411 din 27 mai 2019, dându-se textelor o nouă numerotare. În forma actuală a legii, dispoziţiile legale criticate se regăsesc tot la art. 33 alin. (2) şi au acelaşi conţinut.
Prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul competent să judece recursul în interesul legi a hotărât că “Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.”
Curtea a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. Din perspectiva celei dintâi etape a analizei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, v Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, raportate la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968.
Referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa astfel de soluţii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că această competenţă este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, şi că, în exercitarea acestei atribuţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată – numai cu privire la “interpretarea şi aplicarea unitară a legii” şi numai cu privire la “celelalte instanţe judecătoreşti” (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009).
Prin Decizia nr. 446 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 957 din 19 octombrie 2020, § 13, Curtea a reţinut că recursul în interesul legii este un element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, ce poate fi folosit în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă, şi că acesta acoperă situaţiile pentru viitor, în vederea unificării jurisprudenţei.
Aşadar, recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. În scopul anterior menţionat, legiuitorul a prevăzut, la art. 4142-4145 din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471-4741 din Codul de procedură penală, o procedură care constituie un mecanism specific ce are ca finalitate pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea rolului său constituţional, reglementat la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a unor decizii cu valoare de principiu în sfera interpretării şi aplicării legii. Având în vedere natura cauzelor ce au ca obiect soluţionarea recursurilor în interesul legii şi scopul pronunţării lor, conform art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc.
Atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursuri în interesul legii este însă diferită de activitatea de legiferare, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine exclusiv Parlamentului, acestea neputând fi confundate. Această concluzie se impune având în vedere rolul diferit al instituţiilor anterior menţionate în cadrul celor două funcţii – judecătorească şi legislativă – ale statului, procedura diferită conform cărora funcţionează şi scopul diferit în care acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale.
Scopul căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci cel de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se, prin deciziile date cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi care au ca temei norme juridice adoptate de Parlament, conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta a fost reglementat prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002. Potrivit Deciziei anterior menţionate, mandatul european de arestare constituie o procedură de extrădare simplificată, ce se desfăşoară între statele membre ale Uniunii Europene, în scopul eficientizării activităţii de cooperare judiciară internaţională la nivelul acestora şi a reprezentat un pas înainte, prin elementele de noutate, în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene. Aşa fiind, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a înlocuit Convenţia europeană de extrădare, care, în prezent, este aplicabilă doar în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a mandatului european de arestare este însă similară celei a extrădării, această nouă instituţie fiind incidentă atât în etapa urmăririi penale şi a judecăţii, cât şi în etapa ulterioară pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Practic, prin mandatul european de arestare se realizează transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul, acest mecanism înlocuind procedura tradiţională a extrădării, transfer ce poate fi realizat inclusiv în cazul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 33 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererea de extrădare poate fi formulată numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut. În ipoteza în care persoana solicitată se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare, iar aceasta nu poate fi localizată, instituţia aplicabilă este cea a urmăririi internaţionale în vederea extrădării. În acest scop, este emis un mandat de urmărire internaţională, ale cărui emitere şi difuzare nu au însă ca efect întreruperea prescripţiei, imposibilitatea localizării persoanei în cauză şi a determinării statului de executare dând naştere unei imposibilităţi obiective de formulare şi depunere a cererii de extrădare de către autorităţile române. Aceasta întrucât, în ipoteza anterior menţionată, autorităţile române nu au posibilitatea de a se manifesta în sensul tragerii la răspundere penală a persoanei urmărite sau al supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce reprezintă esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.
Instituţia extrădării constituie regula generală, în timp ce mandatul european de arestare constituie regula specială, care se completează cu dispoziţiile din materia extrădării, în privinţa aspectelor pe care mandatul european de arestare nu le prevede.
În privinţa mandatului european de arestare, Legea nr. 302/2004 nu prevede, în mod expres, o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu privire la extrădare.
Având în vedere însă raportul dintre cele două instituţii, incidenţa regulilor generale din domeniul extrădării în cazul mandatului european de arestare nu are ca fundament analogia legii penale, ci principiul conform căruia legea specială se completează cu legea generală în privinţa acelor aspecte nereglementate de cea dintâi.
Mandatul european de arestare reprezintă o formă nouă, cu un grad de eficienţă sporit, a extrădării, motiv pentru care incidenţa, în cazul acestuia, a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 – care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea sau depunerea cererii de extrădare – constituie consecinţa logică a aplicării principiului de drept mai sus menţionat.
La fel ca în cazul extrădării, se impune însă a fi făcută distincţia între procedura transmiterii mandatului european de arestare în situaţia în care persoana solicitată este localizată şi procedura aplicabilă în situaţia în care persoana în cauză nu este localizată. În cea dintâi ipoteză anterior menţionată, transmiterea mandatului european de arestare se face potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (3) lit. a) şi ale art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în mod direct, de către autorităţile judiciare române autorităţilor judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată. În ipoteza în care persoana solicitată nu este, însă, localizată, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin difuzarea acestuia de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe canale specifice.
Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului solicitat este similară cererii de extrădare, întrunind toate elementele acesteia, astfel că, în această ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, ce reglementează o cauză specială de întrerupere a prescripţiei. Aceasta întrucât transmiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române autorităţilor statului membru al Uniunii Europene semnifică o manifestare a autorităţilor române în sensul solicitării ca persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală să fie predată acestora în vederea urmăririi penale, a judecării sau a executării unei pedepse. Aşa fiind, această manifestare constituie o cauză care justifică întreruperea prescripţiei răspunderii penale sau a executării pedepsei. Cu atât mai mult, efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se va produce în situaţia în care faţă de persoana solicitată este luată măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării reprezentând momentul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.
În cea de-a doua ipoteză mai sus enunţată, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin difuzarea acestuia prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, cauza specială de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată la art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu este incidentă, deoarece, în acest caz, transmiterea mandatului european de arestare nu prezintă elementele specifice cererii de extrădare şi nu poate fi asimilată acesteia, atât timp cât nu există o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.
Similitudinea soluţiei pronunţate de instanţa supremă prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 nu constituie o aplicare prin analogie a legii penale, ci consecinţa raţionamentului juridic arătat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul aceleiaşi decizii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat raţiunea şi natura juridică a instituţiei prescripţiei executării pedepsei, raportând aplicarea acesteia atât la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cât şi la cele ale art. 127 din Codul penal din 1969. Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată. Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal din 1969 statuau cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dispozitivul Deciziei nr. 2 din 12 martie 2012, a arătat că doar transmiterea directă a mandatului european de arestare are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, nu şi transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii potrivit mecanismului prevăzut la art. 4142 și urm. din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471 și urm. din Codul de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal din 1969 ce reglementa întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, cu întrebarea “dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”.
Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin raportare la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie.Decizia nr. 780 din 23 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii raportate la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968
IMPOSIBILITATEA TRAGERII LA RĂSPUNDERE A PROCURORULUI
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu neconstituţionalitatea acestora înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2018, M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018.
În ceea ce priveşte imposibilitatea tragerii la răspundere a procurorului pentru întocmirea greşită a actului de inculpare şi de trimitere în judecată, din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese; în ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispoziţiile C..pr. pen. , iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 284 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 584 din 3 iulie 2020).
Nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă, potrivit dispoziţiilor art. 536 C..pr. pen. , într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă” (v Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 393 din 3 iunie 2011).
“Poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004“, putând fi sesizată Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât, potrivit art. 991 din aceeaşi lege, “există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, şi “există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. “În măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte”.
Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, “deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora”.
Potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.
Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de «eroare judiciară», instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era «incompletă şi părtinitoare» nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, §§ 32, 40)”. Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 şi 55). În condiţiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei hotărâri judecătoreşti vătămătoare”.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condiţiile legii”. Dispoziţiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.
Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, pronunţată în Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiţionale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părţi, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, aşadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deşi – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispoziţiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”. Sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011). Excepţia de neconstituţionalitate priveşte numai dispoziţiile art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.”
Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 şi ale art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reţinând (în §§ 14-20 şi 22-24) că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.
Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea ameninţări şi să supravegheze elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secţiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.
Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. , având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile de lege criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
În Hotărârea CEDO din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 § 3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.
Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispoziţiilor art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreţionar de către procuror, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 911 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă erau necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârşit, procurorul putea dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.
Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.
Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituţionalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări” din cuprinsul dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, şi sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal ( Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, , Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008, şi Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, şi Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 522 din 26 iunie 2018). Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968
Art. 7. – Obligativitatea punerii în miscare si a exercitării acțiunii penale
(1) Procurorul este obligat să pună în miscare si să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârsirea unei infracțiuni si nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) si (3).
(2) În cazurile si în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în miscare si exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.
INSTITUŢIA RENUNŢĂRII LA URMĂRIREA PENALĂ
Renunţarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acţiunii penale şi, totodată, o soluţie de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunităţii, aşa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) C. pr. pen.. Oportunitatea continuării cercetărilor şi aprecierea interesului public în urmărirea infracţiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1)-(3) C. pr. pen. , şi o evaluare a cheltuielilor şi resurselor investite în cercetarea unei infracţiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporţionale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienţei aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancţiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracţiunii.
Pentru constatarea existenţei/inexistenţei unui interes public în urmărirea unei infracţiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancţionator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârşită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
Instituţia renunţării la urmărirea penală reprezintă o excepţie de la principiul legalităţii procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunităţii urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea unei soluţii intermediare între soluţia de clasare şi cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârşit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susţine interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni şi nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluţionarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică (v Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2020, § 18, şi Decizia nr. 118 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 439 din 26 mai 2020, §§ 13 şi 14).
Prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt o reflectare a Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, prin care instanţa de control constituţional a statuat că sintagma “interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. – în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 -, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a “interesului public” nu sunt de natură a defini noţiunea, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţă de judecată a săvârşirii unor infracţiuni (§ 15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituţionale cu decizia precitată şi a stabilit, potrivit art. 318 alin. (4) C. pr. pen., că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g), respectiv conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia şi existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.
Potrivit competenţei sale, reglementată la art. 56 C. pr. pen., procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicat în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, şi să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată. Prin urmare, esenţa atribuţiilor specifice funcţiei de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. Prin urmare, “interesul public”, astfel cum acesta este prevăzut la art. 318 C. pr. pen., trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile legale ce reglementează funcţia de procuror, prin sintagma analizată înţelegându-se, de fapt, un interes al societăţii, în ansamblul său, în urmărirea şi judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate.
Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În acest sens, ordonanţa prin care se dispune renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 318 alin. (10) C. pr. pen., şi, potrivit alin. (12) al aceluiaşi articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Acesta din urmă hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate şi a altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanţii ale realizării interesului public, în condiţiile renunţării la urmărirea penală de către procuror. În aceste condiţii, procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunţării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. ( deciziile Curţii nr. 679 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.117 din 29 decembrie 2018, şi nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2020).
Dispunerea renunţării la urmărirea penală are ca efect, conform art. 17 alin. (1) C. pr. pen., stingerea acţiunii penale, dispoziţiile art. 318 și urm. C. pr. pen. nefăcând referire la modalitatea de soluţionare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluţii. Cu toate acestea, art. 318 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevede că “interesul public” se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar alin. (3) al art. 318 C. pr. pen. prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului şi la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligaţii, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziţii legale, printre care obligaţia de a înlătura consecinţele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [art. 318 alin. (6) lit. a) C. pr. pen.] şi obligaţia de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) C. pr. pen.]. Totodată, art. 318 alin. (7) C. pr. pen. prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute la alin. (6) al aceluiaşi articol, stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei, iar, conform art. 318 alin. (9) C. pr. pen., în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7) al art. 318 C. pr. pen., procurorul revocă ordonanţa, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului (Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.124 din 23 noiembrie 2020, §§ 16-21)
Chiar dacă modalitatea de soluţionare a acţiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul art. 318 C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituţiei renunţării la urmărirea penală, garanţii specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilităţii condiţionării dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală de realizarea acestei reparaţii civile.
Având în vedere că dispunerea obligaţiei prevăzute la art. 318 alin. (6) lit. a) şi b) C. pr. pen. este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârşirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la art. 318 alin. (2) lit. f), alin. (3), (6), (7) şi (9) C. pr. pen., persoana vătămată, respectiv partea civilă, se poate adresa instanţei civile, conform art. 27 alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) C. pr. pen.. În acest sens, art. 27 alin. (1) C. pr. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, iar, conform art. 27 alin. (2) C. pr. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală
Art. 14. – Obiectul si exercitarea acțiunii penale
(1)Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârsit infracțiuni.
(2)Acțiunea penală se pune în miscare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
(3)Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.
PRINCIPIUL APLICABILITĂŢII GENERALE A LEGILOR
Faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar şi impredictibil.
Nu poate fi reţinută însă interpretarea avansată de autorul excepţiei, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât există dispoziţii care prevăd alte modalităţi, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susţină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susţinută de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
Legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. CEDO a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, § 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, § 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală
Art. 16: Cazurile care împiedică punerea în miscare si exercitarea acțiunii penale
(1)Acțiunea penală nu poate fi pusă în miscare, iar când a fost pusă în miscare nu mai poate fi exercitată dacă:
a)fapta nu există;
b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârsită cu vinovăția prevăzută de lege;
c)nu există probe că o persoană a săvârsit infracțiunea;
d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e)lipseste plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în miscare a acțiunii penale;
f)a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i)există autoritate de lucru judecat;
j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) si j), acțiunea penală poate fi pusă în miscare ulterior, în condițiile prevăzute de lege.
INTERPRETAREA ŞI APLICAR A LEGII DE CĂTRE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
Potrivit art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
Aceste norme dau expresie principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională existentă. Conform aceluiaşi principiu, în măsura în care dispoziţiile şi actele de drept european fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru, acestea împiedică adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele dreptului european. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (v Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunţată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).
Reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (v în acest sens Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008). Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene (v Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013).
Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, hotărăşte, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, respectiv că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, v pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963, pronunţată în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963, pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie, sau Hotărârea din 24 iunie 1969, pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, pct. 3). Deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a interpreta dreptul Uniunii Europene (v în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012 ).
Nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil (v şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010). Toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. În raporturile dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei) se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ale cărei constatare şi aplicare intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazul în care s-ar accepta punctul de vedere contrar, în sensul că instanţa constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unui text de lege prin raportare la prevederile unui act european, s-ar încălca în mod evident competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce interpretarea tratatelor de bază este de competenţa acesteia din urmă (art. 267 din Tratat). În consecinţă, Curtea a stabilit că o atare excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă (v Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, M. Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010).
Eventuala neconformitate a unei dispoziţii procesual penale cu prevederile dreptului european nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să atragă competenţa Curţii Constituţionale de a constata contrarietatea normei juridice în cauză cu prevederile Legii fundamentale, ci o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, care, conform celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, au obligaţia ca, din oficiu sau la cererea părţilor, să aplice cu prioritate prevederile dreptului european atunci când există neconcordanţă între acesta din urmă şi dispoziţiile dreptului intern.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită completarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv acela referitor la neconcordanţa dintre legea penală naţională şi dreptul Uniunii Europene. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.
Legiuitorul a prevăzut o nouă definiţie a noţiunii de “infracţiune”, reglementând, la art. 15 alin. (1) din codul anterior menţionat, vinovăţia ca element al acesteia distinct de trăsătura tipicităţii. Pentru acest motiv, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. prevăd drept caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale elementul vinovăţiei alături de trăsătura tipicităţii. Astfel, se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea penală în toate situaţiile în care lipseşte unul dintre elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Aşa fiind, toate situaţiile care, potrivit vechii legislaţii procesual penale, erau prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), b1) şi d) din Codul de procedură penală din 1968 se încadrează în prezent la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce lipsa vinovăţiei este încadrată la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din acelaşi cod (nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).
O eventuală contrarietate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene cu prevederile de drept penal substanţial în vigoare la nivel intern va fi soluţionată de către instanţele naţionale prin aplicarea cu prioritate a celor dintâi – potrivit principiului preeminenţei dreptului european, mai sus analizat – şi încadrarea acestor norme în una dintre tezele reglementate la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen., care prevăd că achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., vor fi aplicate în mod corespunzător. Decizia nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ
Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală
Art. 18. –Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului
În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
DREPTUL DE A CERE CONTINUAREA PROCESULUI PENAL
Prevederile art. 29 C. pr. pen. enumeră “participanţii în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020,M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020) Cu privire la “părţi”, dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din acelaşi Cod stabilesc în alin. (1) că “subiecţii procesuali principali” sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal – în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală – este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului şi suspectului, deşi acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal.
Procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune – suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect – şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 C. pr. pen., şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.
Dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) C. pr. pen. prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi Cod. Din prevederile art. 319 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată – fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen. decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac, nici în această situaţie, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nici o soluţie de renunţare la urmărirea penală.
Prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, s- a respins critica potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pe motiv că nu prevede şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în cazul în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 C. pr. pen. are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni – şi care se consideră nevinovate – să-şi dovedească nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. pr. pen., să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală – rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Jurisprudenţa anterior menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere şi principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, iar nu altei persoane sau unui grup de persoane, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 18 C. pr. pen. şi principiul constituţional al liberului acces la justiţie.( Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020)
Moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 18 C. pr. pen. Această diferenţă este generată atât de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât şi de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a persoanei care a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut de textul de lege criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele constituţionale ale art. 16 alin. (1). Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 473 din 6 iulie 2011).Decizia nr. 249 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală
0
Art. 20: Constituirea ca parte civilă
(1)Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.
(2)Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.
(3)În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.
(4)În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.
(5)Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:
a)îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
b)mări sau micșora întinderea pretențiilor;
c)solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
(6)În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată părților civile, care trebuie să încunoștințeze procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
(7)Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.
(8)Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru.
CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE
Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) “din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituţională.
Dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin “constituirea” ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmentePosibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare al acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.
Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017instanţa de control constituţional a confirmat posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă “până la începerea cercetării judecătoreşti”, formularea cererii de introducere în procesul penal a părţii responsabile civilmente fiind necesar a fi realizată însă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, în acord cu normele constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Curtea nu poate reţine pretinsa discriminare în beneficiul persoanei vătămate citate în cauză de către organul judiciar, în raport cu persoana vătămată care nu a fost citată, întrucât nu a fost identificată de organul judiciar. În acest sens, discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (v Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 698 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală
21
Art. 21: Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente
(1)Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).
(2)Atunci când exercită acțiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente, în condițiile alin. (1).
(3)Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoresti la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.
(4)Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveste acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.
FXERCIŢIUL ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
Prin Decizia 257/2017, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituțională.
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar – aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Fxerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.
Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.
Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul “citirii actului de sesizare”, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent “începerea cercetării judecătoreşti” fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond.
De lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua C. pr. pen., obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 C. pr. pen. – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 C. pr. pen. – prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi ale art. 374 alin. (3) C. pr. pen. – care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal.
Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen. “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.
“Introducerea” în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 C. pr. pen. “la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile”, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din aceiaşi cod, aşadar “până la începerea cercetării judecătoreşti”. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) ale art. 21, cu respectarea termenului menţionat anterior.
Totodată, “persoana” responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a “interveni”, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) C. pr. pen., va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât în temeiul art. 21 alin. (3) C. pr. pen., partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Intervenţia părţii responsabile civilmente în latura civilă a procesului penal evocă într-o oarecare măsură intervenţia voluntară accesorie reglementată în art. 61 alin. (3) şi art. 63 din Codul de procedură civilă, cu precizarea că partea responsabilă civilmente nu intervine doar ca să sprijine apărarea inculpatului, ci pentru a formula propriile apărări în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale aflate pe rol.
Prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, “persoana” responsabilă civilmente devine “parte” în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, aşadar ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. Legiuitorul a reglementat, expres, faptul că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat [art. 21 alin. (4) C. pr. pen.]. Pe lângă condiţiile impuse “persoanei” responsabile civilmente pentru a putea interveni în procesul penal şi pentru a dobândi, în acest fel, calitatea de “parte” în proces – şi care sunt: capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară – trebuie să existe şi un proces civil pendinte, aşadar trebuie să fi fost declanşată acţiunea civilă în procesul penal, iar aceasta depinde, astfel cum s-a arătat în precedent, de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care poate fi exprimată în orice fază a procesului penal, “până la începerea cercetării judecătoreşti” în cauză.
Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, sunt neconstituţionale, întrucât nu permit participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, soluţia şi considerentele reţinute, aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. În considerentele deciziei precitate, cu privire la o nouă fază procesuală, corespunzătoare funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată – faza camerei preliminare – distinctă de toate celelalte faze procesuale, inclusiv de faza de judecată, astfel încât s-a reţinut o nouă structură a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile în care, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte şi faptul că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, Procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.
Cu privire la partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reţinând, în aceeaşi decizie, că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, instanţa constituţională a apreciat că – din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil – norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Potrivit art. 84 C. pr. pen., persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. În context au fost reiterate considerentele Deciziei nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, potrivit cărora, “în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale – calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa «interesului legitim», la care se referă art. 21 din Constituţie.”
Partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) C. pr. pen., atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care s-a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de “părţi” şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie.
Statuând că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, Din perspectiva principiului contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Din perspectiva dreptului la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei, în camera preliminară, acest principiu asigurând contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) C. pr. pen. potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală este neconstituţională. (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015). Făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală şi ale art. 6 C.E. D. H. a statuat că restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de normele constituţionale şi convenţionale precitate – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014). Partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
Judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente, actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului.( deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015) Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse în camera preliminară, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului.
După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia partea responsabilă civilmente, care nu a fost prezentă în camera preliminară, să poată formula cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în această fază procesuală, în special cu privire la legalitatea mijloacelor de probă care servesc la stabilirea existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului (rapoarte de expertiză sau constatare). Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, aspect de care depinde, în mod esenţial, şi soluţionarea laturii civile a procesului penal.
În condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală “până la începerea cercetării judecătoreşti” – introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal, fiind corelate cu declaraţia de constituire de parte civilă în procesul penal – exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale – recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional – în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei.
Posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudenţei instanţei de control constituţional, în reglementarea exercitării acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Or, condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti” determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi – în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă – ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept.
Dreptul la apărare este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. De asemenea, art. 10 C. pr. pen. reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare a acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.
Normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs§ 15 al Deciziei nr. 741 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017, că “dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.” Acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor. Dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, cât priveşte acţiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conţinut principiului disponibilităţii în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate. Este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte.
În mod similar, cele constatate anterior de Curte sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) C. pr. pen., să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.
Prin Decizia nr. 84 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 371 din 13 mai 2016, a mai examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 C. pr. pen.respingând-o ca neîntemeiată. Soluţia legislativă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. pr. pen.ar fi fost justificată în vechea reglementare procesual penală, în condiţiile în care, în procesul penal, nu era reglementată faza camerei preliminare, iar verificarea competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizau în faza a doua a procesului penal – faza judecăţii. Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nu are nicio fundamentare în cadrul normativ procesual penal în vigoare, în care a fost introdusă procedura camerei preliminare, şi, având în vedere, în mod special, modul în care această nouă fază a procesului penal a fost configurată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, în care a fost subliniată importanţa acestei noi faze în procesul penal şi faptul că părţii responsabile civilmente trebuie să i se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, din perspectiva faptului că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în acelaşi timp acestei părţi nefiindu-i străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului penal de care depinde şi soluţionarea laturii civile a acestuia. Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 25: Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal
(1)Instanța se pronunță prin aceeasi hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât si asupra acțiunii civile.
(2)Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile.
(3)Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârsirii infracțiunii.
(4)Când prin desființarea înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi afectate drepturile terților, instanța disjunge acțiunea si o trimite la instanța civilă.[textul din
(5)În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepția prescripției, i) si j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum si în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.
(6)Instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă si în cazul în care mostenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu îsi exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică mostenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) si (2).
Prin Decizia nr. 586/2016, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că dispozițiile art. 25 alin. (5), cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f), sunt neconstituționale în ceea ce priveste lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar -, aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) C. pr. pen.]. Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.( Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017)
Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale, şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori de succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.
Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen., “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.
Acţiunea penală este caracteristică procesului penal, acesteia putându-i-se alătura, prin voinţa persoanei vătămate sau a procurorului (în cazurile expres prevăzute de lege), acţiunea civilă. Cu alte cuvinte, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal este indisolubil legată de exercitarea acţiunii penale, acestea putând fi exercitate concomitent. Deşi ne aflăm în prezenţa soluţionării laturii civile, aceasta se realizează tot în cadrul procesului penal.
În art. 131 alin. (1) se precizează că “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, de a exercita căile de atac şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza, după caz, prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.( Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008)
Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească”, şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul nu este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura civilă din cadrul unui proces penal, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, “principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece […] părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual civile” (v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, M. Of. nr. 113 din 2 februarie 2021). Decizia nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală
PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 301 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.211 din 11 decembrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016 dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Pentru a pronunţa această decizie , Dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen. , cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa persoanei vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.
Între ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, avută în vedere de instanţa de contencios constituţional cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016, şi cea a decesului inculpatului, care este invocată în prezenta cauză, există diferenţe esenţiale, care justifică pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii diferite, respectiv lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală şi soluţionarea acesteia de către instanţa civilă, conform art. 25 alin. (5) C. pr. pen. Dispoziţiile art. 14-18 C. pr. pen. reglementează acţiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din acelaşi cod reglementează acţiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar, conform art. 19 C. pr. pen., acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Astfel, acţiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi presupune soluţionarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenţei în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal şi, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în faţa organelor judiciare penale, în scopul soluţionării lui de către acestea din urmă.
Articolul 29 C. pr. pen. prevede că participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar conform art. 32 C. pr. pen., părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, acestea fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Dintre acestea, potrivit art. 82 C. pr. pen., inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform art. 84 C. pr. pen., partea civilă este persoana vătămată sau succesorii săi, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, conform art. 86 C. pr. pen., persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente, atunci când este cazul. Inculpatul este subiectul pasiv principal, deoarece, fiind cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în mod normal, lui îi revine obligaţia de a suporta reparaţia civilă. Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv secundar în raport cu inculpatul, deoarece, ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal împotriva părţii responsabile civilmente, este necesar ca acţiunea penală să fie exercitată împotriva unui inculpat.
Spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea şi calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au doar calitatea de părţi ale raportului juridic civil.
Astfel, prescripţia răspunderii penale, reglementată la art. 153 şi urm. din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracţiune. Intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu înlătură însă posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei. Prin urmare, intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului lasă neschimbat cadrul procesual al acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal, prin lăsarea neschimbată atât a obiectului acţiunii civile, cât şi a părţilor acesteia. În aceste condiţii, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, conform prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., astfel cum acestea au fost amendate prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, poate fi făcută în condiţii de celeritate, titularul obligaţiilor civile ce rezultă din raportul civil ce stă la baza acţiunii civile fiind cunoscut. În acest fel este asigurat dreptul la un proces echitabil al părţii civile, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor.
Decesul inculpatului este, conform art. 396 alin. (6) C. pr. pen., o cauză de încetare a procesului penal, care, prin natura sa, determină inexistenţa cadrului procesual anterior al exercitării acţiunii penale, prin dispariţia atât a uneia dintre părţi, cât şi a obiectului raportului juridic penal de conflict. În acelaşi timp, decesul inculpatului, în lipsa persoanei responsabile civilmente, implică şi dispariţia uneia dintre părţile acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv a subiectului pasiv principal, atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile. Astfel, spre deosebire de ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în cazul decesului inculpatului, instanţa chemată să soluţioneze acţiunea civilă exercitată în procesul penal, teoretic, ar trebui să fie obligată să determine şi să introducă în cauză moştenitorii acestuia, în vederea determinării tuturor elementelor raportului juridic civil ce se impune a fi soluţionat, pentru recuperarea de către partea civilă a prejudiciilor provocate prin comiterea faptelor de natură penală.
Ipoteza juridică analizată nu este enumerată, însă, printre cazurile de exercitare din oficiu a acţiunii civile în procesul penal prevăzute la art. 19 alin. (3) C. pr. pen. Totodată, prevederile art. 24 alin. (2) C. pr. pen. nu reglementează, în mod expres, ipoteza decesului inculpatului, ci doar pe cea a decesului părţii responsabile civilmente, arătând că, în acest din urmă caz, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
Determinarea moştenitorilor inculpatului care pot răspunde civil pentru prejudiciile provocate prin comiterea infracţiunii, în condiţiile inexistenţei în cauză a părţii responsabile civilmente, nu poate fi făcută de către instanţa penală, în lipsa unei prevederi legale exprese, nici chiar în situaţia în care partea civilă i-ar indica pe acei moştenitori.
Pentru asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, au fost reglementate noi reguli referitoare la soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind prevăzute, faţă de vechea reglementare, noi situaţii în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, precum şi ipoteze în care acţiunea civilă fie este disjunsă de acţiunea penală, fie este de competenţa instanţei civile. În această privinţă, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se arată că, “referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu şi au fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în soluţionarea conflictului de drept penal”.
Codul de procedură penală din 1968 prevedea, la art. 346, obligativitatea soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală şi pronunţarea instanţei penale, prin sentinţa referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi asupra acţiunii civile, excepţie făcând cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), f) şi j) din acelaşi cod, respectiv când fapta nu este prevăzută de legea penală, când lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi atunci când există autoritate de lucru judecat. În acest context, dispoziţiile art. 21 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau, în mod expres, o soluţie juridică în situaţia decesului oricăreia dintre părţile procesului penal (prin urmare şi al inculpatului), arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză moştenitorii părţii decedate.
Soluţia legislativă nu a fost preluată însă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare, care prevede la art. 19 soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului penal, în timp ce prevederile art. 25 alin. (5) şi (6) şi ale art. 27 din acelaşi cod prevăd cazurile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi, respectiv, cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă. Potrivit art. 25 alin. (5) şi (6) C. pr. pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j) C. pr. pen.; în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi cod; în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.. De asemenea, conform art. 27 C. pr. pen., soluţionarea acţiunii civile se face la instanţa civilă în următoarele cazuri: dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; dacă procesul penal a fost suspendat; dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale; pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.
Articolul 24 C. pr. pen., face referire la soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în situaţia decesului părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, nu şi în situaţia decesului inculpatului, arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării [art. 24 alin. (1) C. pr. pen.]. Totodată, în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă [art. 24 alin. (2) C. pr. pen.].
Dacă în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată, în mod distinct, la art. 21, soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală, în ipoteza decesului părţilor, prin urmare şi a inculpatului, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 24, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în ipoteza decesului părţii civile [art. 24 alin. (1)] şi a părţii responsabile civilmente [art. 24 alin. (2)].
Nepreluarea în Codul de procedură penală în vigoare a soluţiei juridice prevăzute la art. 21 din Codul de procedură penală din 1968, în integralitatea sa, denotă intenţia legiuitorului de a lăsa soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal în sarcina instanţei penale, doar într-un cadru procesual caracterizat prin existenţa subiectului pasiv principal al acţiunii penale şi civile (cazul prescripţiei). Dimpotrivă, dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii penale, respectiv decesul suspectului sau al inculpatului, determină şi dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii civile. Potrivit acestei noi viziuni legislative, aceasta determină dezînvestirea instanţei penale de soluţionarea cauzei, lăsând soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sarcina instanţei civile.
Ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatului este diferită de cea a decesului acestuia, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile de către instanţa penală, diferenţă dată de dispariţia în cel de-al doilea caz a uneia dintre părţile acţiunii penale, respectiv a subiectului pasiv principal – inculpatul.
Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul decesului inculpatului nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părţii civile, prin neasigurarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzei. Dimpotrivă, sub acest din urmă aspect, prevederile legale criticate asigură aplicarea noii politici penale a legiuitorului, conform căreia lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal, în cazurile prevăzute de legea procesual penală, are ca efect degrevarea instanţelor penale, în scopul asigurării duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor penale. Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, §§ 46 şi 47, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative.Decizia nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ
39
Art. 39. – Competența curții militare de apel
(1)Curtea militară de apel judecă în primă instanță:
a)infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 și 438-445, săvârșite de militari;
b)infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale, săvârșite de militari;
c)infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.
d)infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;
e)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
(2)Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.
(3)Curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea în cazurile prevăzute de lege.
(4)Curtea militară de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.
INTERPRETAREA LEGILOR
Examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, […]”, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susţine autorul excepţiei. Excepţia de neconstituţionalitate a art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.
Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. relevă o problemă de interpretare şi aplicare a acestora. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v , în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.
Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală
44
Art. 44. – Competența în caz de reunire a cauzelor
(1)În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele si pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.
(2)Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.
(3)Tăinuirea, favorizarea infractorului si nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.
(4)Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.
(5)Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 si 42.
CONSTATĂRI TEHNICO-ŞTIINŢIFICE
Dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează situaţia în care, dispunându-se disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală reglementează competenţa în caz de reunire a cauzelor, referitor la alin. (3) al acestui articol reţinându-se, în practică (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală – Judecătorul de cameră preliminară, Încheierea nr. 1.531 din 12 decembrie 2016), faptul că “admiţând că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din noul Cod de procedură penală instituie o regulă specială în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti, textul nu reglementează o nouă situaţie de reunire obligatorie a cauzelor care au făcut obiectul unor acte de sesizare distincte şi succesive, cum este cazul în speţă. Purtând denumirea marginală «Competenţa în caz de reunire a cauzelor», norma de procedură analizată disciplinează nu ipotezele în care se impune reunirea a două cauze penale, ci aspectul subsecvent al competenţei instanţelor ca urmare a reunirii cauzelor. Situaţiile propriu-zise în care două sau mai multe cauze penale pot fi reunite sunt, aşadar, limitativ prevăzute de art. 43 noul Cod de procedură penală, normă care reglementează atât ipoteze de reunire obligatorie, în circumstanţele de la alin. (1), cât şi de reunire facultativă, în cazurile de la alin. (2). În această ultimă situaţie, căreia i s-ar subsuma şi cea invocată în speţă de contestator, reunirea este subsumată întrunirii cumulative şi a cerinţei «de a nu se întârzia judecata». Prin urmare, aplicarea regulii de competenţă de la art. 44 alin. (3) noul Cod de procedură penală operează doar subsecvent dispunerii prealabile a reunirii cauzelor, în condiţiile prevăzute de art. 43 şi art. 45 noul Cod de procedură penală, la acest moment procesual”.
Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că normele art. 44 alin. (2) care dispune în sensul că “competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea” nu se aplică în faza de urmărire penală.
„Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.
Or, cauza penală referitoare la autoarea excepţiei s-a format în baza unei sesizări din oficiu a organului de urmărire penală, iar nu în baza vreunei disjungeri dintr-un alt dosar penal, în cauză nefiind reunit niciun alt dosar penal. Cu alte cuvinte, organul de urmărire penală nu a aplicat, în cursul urmăririi penale, dispoziţiile de lege criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.
O eventuală decizia de admitere nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în acest caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 44 alin. (3) şi art. 63 alin. (2) C. pr. pen. neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) C. pr. pen., Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă similară, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018.
Secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, “constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora”. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti – atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei – nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Aceste constatări tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 25 şi 26).
În varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 1811, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.
Deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar.
Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente – care constituie probe în procesul penal – înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.
Regula este aceea că – atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză – se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen..
Dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.( Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017,)
De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. Considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură.
Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, – că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).
Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor( Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016§ 26). Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
(1)Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.
(2)Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor si mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.
(3)Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.
JUDECĂTORUL ACŢIUNII ESTE ŞI JUDECĂTORUL EXCEPŢIEI
Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.
Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.
Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.
Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 52 C. pr. pen., de regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].
Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.
Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”
Totodată, se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).
Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..
În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.
Noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.
În categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.
Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii”. În acest sens, înţelesul sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală. Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.
În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.
Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.
Articolul art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. ( CEDO din 7 iulie 2009 şi , respectiv, 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.
Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.
Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, § 22, CEDO a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reţinut încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în situaţia în care “abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.
O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, § 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că “principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, §§ 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, § 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ ( Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59 ) . S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38, instanţa de contencios constituţional a reţinut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68 ).
Articolul 52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.
Norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei CEDO în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.
Această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.
Întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).
Nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. Această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).
Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.
Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . În materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31).
Prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.
Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018,)
Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) C.pr.pen., printr-o normă de trimitere la legea civilă.
Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.
Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.
Dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) C.pr.pen., cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C.pr.pen.Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.
Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.
Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.
Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26). Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).
Dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
Reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.
Norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.
Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30)
Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.
Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.
Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) C.pr.pen., precum şi cele ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012
Art. 32 din Legea nr. 656/2002: “În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.
Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.
Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.
Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. De regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].
Alineatul (2) al art. 52 C.pr.pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C.pr.pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.
Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C.pr.pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”
Se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C.pr.pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).
Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C.pr.pen..
În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.
În lipsa unei definiţii legale, noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C.pr.pen.nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.
În categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.
Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii”. În acest sens, înţelesul sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C.pr.pen. să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală.
Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.
În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.
Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.
Principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive este reglementat la art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).
De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la hotărârile CEDO din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.
Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.
Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, § 22, CEDO a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reţinut încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în situaţia în care “abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.
O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, § 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că “principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, §§ 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, § 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, prin Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59, Curtea Constituţională a statuat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38). Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a statuat că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68, Curtea a reţinut că principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Articolul 52 C.pr.pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.
Legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C.pr.pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.
Norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei CEDO în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.
Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.
Întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Potrivit jurisprudenţei CEDO , reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).
Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. De asemenea, această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).
Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.
Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31).
Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.
Referitor la prevederile art. 249 alin. (1) C.pr.pen., acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 42 din 21 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.
Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectul măsurilor asigurătorii este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă.
Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.
Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.
Dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală.
Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.
Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Curtea a subliniat, în acest sens, că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.
Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Curtea a conchis că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.
Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26) Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).
Dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.
Norma juridică obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.
Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.
Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.
Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.
Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
V Decizia nr. 128 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală
(1)Procurorul conduce si controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare si a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
(2)Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce si le supraveghează.
(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;
b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191 din Codul penal;
c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d)în alte cazuri prevăzute de lege.
(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;
b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 si art. 289-294 din Codul penal;
c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d)în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e)în alte cazuri prevăzute de lege.
(4)Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârsite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.
(5)Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârsirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44.
(6)Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă si să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Potrivit dispoziţiilor art. 55 şi 56 coroborate cu cele ale art. 29 C.pr.pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuţiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Aşa fiind, dispoziţiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligaţia procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală şi obligaţia acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr. 147 din 12 februarie 2021)
Dispoziţiile art. 56 alin. (1) C.pr.pen. prevăd că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) C.pr.pen., iar art. 56 alin. (3) din acelaşi cod prevede situaţiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracţiunile pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; infracţiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi alte infracţiuni prevăzute de lege.
În acelaşi sens – al dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen. -, capitolul IV, intitulat “Efectuarea urmăririi penale”, al titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, titlu ce reglementează etapa urmăririi penale, conţine o ultimă secţiune, secţiunea a 5-a, referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Conform art. 324 alin. (1) din cadrul secţiunii anterior menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege.
În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct şi nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluţionării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situaţii, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliţia judiciară şi de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativităţii efectuării urmăririi penale de către procuror, dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale antereferite înţelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C.pr.pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.
Infracţiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C.pr.pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecinţele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C.pr.pen., în considerarea calificării şi a competenţei sale sporite, în raport cu competenţa celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C.pr.pen.. De altfel, Constituţia nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluţie legislativă constituind opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracţiunile în privinţa cărora se aplică. Această soluţie legislativă reprezintă o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Totodată, dispoziţia legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie prevăd că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi că acestea conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, “în condiţiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfăşurării activităţii de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, precum şi dispoziţiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.
Dispoziţiile art. 56 alin. (3) C.pr.pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleaşi motive, nu a putut fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept.
De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C.pr.pen., a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Autorii excepţiei susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. sunt neconstituţionale deoarece prevăd doar cerinţa “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiţiona de existenţa unor date sau informaţii care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanşarea unui proces penal.
Potrivit art. 61 alin. (1) C.pr.pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Astfel, dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020, §§ 18 şi 27). Obligaţia instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C.pr.pen. reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară.
Referitor la susţinerea potrivit căreia textul criticat este neconstituţional deoarece prevede doar cerinţa existenţei “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanţa de contencios constituţional a constatat posibilitatea existenţei unui nivel de probaţiune diferit în funcţie de etapa procesuală în cauză. Din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, § 29)
Dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017, § 28)
Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăţiei inculpatului, în condiţiile aplicării prezumţiei de nevinovăţie, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni”, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menţionate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C.pr.pen..
Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reţinut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanţa europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, § 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, §§ 18 şi 19)
Atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de CEDO şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de C.E.D.H. numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, §§ 17 şi 18). Curtea apreciază că, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate.
Autorii excepției susţin, în esenţă, că în toate cazurile urmărirea penală ar trebui declanşată ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală de către organele prevăzute de art. 61 alin. (1) C.pr.pen.. Dispoziţiile art. 288 alin. (1) C.pr.pen. reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, acestea fiind plângerea, denunţul, actele încheiate de alte organe de constatare, sesizarea din oficiu. Aşa fiind, se poate observa că dispoziţiile de lege criticate reglementează modalitatea de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, acestea reprezentând norme de procedură, adoptate de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Obligaţia instituită în sarcina organelor prevăzute de dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Or, reglementarea expresă a acestei obligaţii în sarcina organelor anterior menţionate nu exclude obligaţia altor persoane fizice/juridice de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care au cunoştinţă de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Reglementarea expresă a obligaţiei organelor prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală de a sesiza organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de textul anterior menţionat nu se poate converti într-o exigenţă constituţională ce incumbă legiuitorului de a reglementa, în toate cazurile, necesitatea sesizării organului de urmărire penală de către aceste organe.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019)
Din analiza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C.pr.pen. rezultă că obligaţia organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este corelativă competenţelor şi naturii atribuţiilor pe care acestea le au potrivit legislaţiei aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor” şi “infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege”.
Mai mult, este de domeniul evidenţei că în anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoştinţă despre săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu, săvârşirea de infracţiuni în spaţii private sau săvârşirea de infracţiuni pe nave şi aeronave.
Reglementarea unei obligaţii generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C.pr.pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni. Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.
(2)Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.
(3)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. Indiferent de modul de sesizare, potrivit art. 58 alin. (1) C.pr.pen. organul de urmărire penală are obligaţia de a-şi verifica competenţa imediat după sesizare, iar, potrivit art. 301 alin. (1) din acelaşi act normativ, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Acest fapt presupune că procurorul va verifica, pe de o parte, dacă este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, iar, pe de altă parte, dacă organul de cercetare penală este cel prevăzut de lege să efectueze urmărirea penală, în cazul în care aceasta nu trebuie realizată de către procuror. De asemenea, organul de cercetare penală care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală va informa procurorul care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală, regula în cursul urmăririi penale este aceea a verificării competenţei din oficiu, iar decizia este a procurorului.
“Deşi art. 63 NCPP, care conţine regulile după care se determină care texte, detaliate pentru procedura care se desfăşoară în cursul judecăţii, sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale, nu prevede şi art. 47, care are denumirea marginală «Excepţiile de necompetenţă», aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu pot să îşi verifice competenţa în cazul invocării unei astfel de excepţii de către părţi sau, după caz, de către subiecţii procesuali”. Cu alte cuvinte, o eventuală lipsă de competenţă a organului de cercetare penală sau a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate fi supusă atenţiei procurorului şi de către părţi sau de către subiecţii procesuali, acesta din urmă trebuind să analizeze aspectele învederate.
Potrivit art. 311 alin. (1) C.pr.pen., în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Chiar şi în acest caz, dispoziţiile art. 58 alin. (1) şi ale art. 301 alin. (1) C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile, subzistând obligaţia procurorului de a-şi verifica competenţa raportat la faptele şi/sau persoanele noi, precum şi obligaţia de a verifica competenţa organului de cercetare penală raportat la aceleaşi elemente.
“Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 C.pr.pen. reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent”.( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 55)
Dacă, în urma verificării, procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, procurorul care exercită supravegherea va sesiza organul competent.
Dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. precizează că “procurorul […] dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă”. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală (aspect ce rezultă fie din modalitatea de reglementare, fie din apariţia unui eveniment ulterior care determină o modificare a competenţei), să dispună declinarea de competenţă. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, pe de o parte, a verbului “dispune”, iar nu “poate dispune”, iar, pe de altă parte, din utilizarea locuţiunii adverbiale “de îndată”, cu sensul de imediat, numaidecât. În ipoteza în care organul de urmărire penală nu se conformează obligaţiei stabilite de dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. de a dispune de îndată declinarea competenţei (atunci când acest lucru se impune), în condiţiile în care Codul de procedură penală nu mai prevede expres soluţia legislativă referitoare la posibilitatea menţinerii motivat a actelor, probelor şi măsurilor dispuse anterior declinării, actele întocmite anterior declinării sunt supuse regimului nulităţilor, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile procesual penale.
În acest context, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 ). Or, potrivit art. 281 alin. (2) şi (3) C.pr.pen., nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocată în orice stare a procesului. Nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, ceea ce presupune, chiar şi în lipsa unei reglementări exprese, astfel cum susţin autorii excepţiei, o analiză a procurorului competent referitoare la respectarea de către procurorul care şi-a declinat competenţa a dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, în lipsa acestei analize din oficiu, oricare dintre părţi sau subiecţii procesuali pot supune atenţiei procurorului aceste aspecte.
Mai mult, invocarea nulităţii absolute pentru nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se poate realiza atât din oficiu, cât şi de către părţi sau subiecţii procesuali atât în faza camerei preliminare, cât şi în faza judecăţii cauzei. Or, constatarea nulităţii absolute determină nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, potrivit art. 280 alin. (2) C.pr.pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul.
Potrivit art. 280 alin. (3) C.pr.pen., atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a precizat că această normă “are în vedere îndreptăţirea organului judiciar de a examina posibilitatea refacerii actului nul şi de a proceda la acesta, fără ca persoana vătămată prin actul nelegal iniţial, ce fusese înlăturat, să poată pretinde că această înlăturare ar împiedica efectuarea unui nou act care, valabil, să fie împotriva sa”. Cu alte cuvinte, procurorul în favoarea căruia s-a declinat competenţa, constatând nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, poate dispune refacerea acestuia, în condiţiile legii.
Deşi nu există o reglementare expresă referitoare exclusiv la obligaţiile legale ce îi incumbă organului de urmărire penală competent, în favoarea căruia s-a declinat cauza penală, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale rezultă cu claritate şi precizie competenţele acestui organ judiciar. De altfel, însăşi reglementarea instituţiei declinării de competenţă este menită să asigure garanţiile procesuale necesare respectării normelor referitoare la competenţa organelor de urmărire penală, astfel încât să nu se ajungă în situaţia în care organul judiciar necompetent să efectueze acte procedurale care să fie anulate ulterior.
Situaţia declinării de competenţă în cazul urmăririi penale nu poate fi confundată cu situaţia extinderii competenţei materiale a procurorului sau a organului de cercetare penală, în cazuri urgente, potrivit art. 60 C.pr.pen.. În acest ultim caz, însuşi legiuitorul a reglementat în sarcina procurorului sau a organului de cercetare penală obligaţia de a efectua acte de urmărire penală care nu pot fi amânate, chiar dacă ele privesc o cauză care nu este de competenţa acestora.
Normele procesual penale oferă un ansamblu legislativ clar şi previzibil, apt să determine respectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). Totodată, Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză (în acest sens, Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 531 din 27 iunie 2018, § 47). Decizia nr. 665 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală
60
Art. 60: Cazurile urgente
Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
“Prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie“. În consecinţă, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
Or, în prezenta cauză, este criticată chiar o normă de competenţă instituită de legiuitor, care trebuie protejată tocmai pentru a nu produce “o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia” (§ 57 din decizia Curţii Constituţionale).
Astfel, prin textul de lege criticat se reglementează reguli de competenţă într-o situaţie de excepţie, şi anume prorogarea de competenţă a procurorului sau a organului de cercetare penală în cazul actelor de urmărire penală care “nu suferă amânare”. Este vorba, aşadar, de o extindere limitată a competenţei procurorului sau a organelor de cercetare penală, doar la acte care impun o intervenţie rapidă, în lipsa căreia s-ar afecta buna desfăşurare a acestei etape a procesului penal, cu consecinţe directe asupra etapelor ulterioare şi scopului procesului penal în ansamblu. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal (v, în acest sens, chiar § 45), iar norma criticată dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura buna desfăşurare a acestei faze. Nu se încalcă astfel normele generale de competenţă în materie câtă vreme, aşa cum teza finală a articolului criticat prevede expres, “lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent”.
Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea dată de autor considerentelor Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, în sensul că acestea nu ar permite reglementarea unor norme de natura celor arătate, respectiv a unor cazuri de prorogare a competenţei, în situaţii excepţionale. Astfel de norme existau şi în vechea reglementare procesual-penală, fiind conţinute în art. 213 – Cazuri urgente, care stabilea, cu referire la astfel de cazuri, că “organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.” În lipsa unor astfel de excepţii prevăzute de legea procesual-penală s-ar crea, practic, imposibilitatea de efectuare a unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, în situaţii precum infracţiunile flagrante sau în cazul cercetării la faţa locului, când s-a săvârşit o infracţiune şi când se impune să se ia de urgenţă măsurile necesare pentru prinderea făptuitorului, pentru păstrarea urmelor infracţiunilor, pentru descoperirea persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat. Tocmai dacă nu s-ar lua aceste măsuri s-ar produce consecinţa negativă subliniată în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, adică dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia.
Ca urmare, chiar dacă autorul îşi fundamentează motivarea excepţiei pornind de la o Decizia a Curţii Constituţionale, practica “decupării” unor considerente pe care aceasta le cuprinde, care se referă, cu caracter general, la competenţa parchetului şi, respectiv, a unor structuri specializate, şi aplicarea tale quale în cauza de faţă, aşadar, independent de contextul motivării şi soluţiei pronunţate de Curte, determină o pervertire a sensului respectivei decizii. Norma criticată în cauza de faţă reglementează o situaţie de excepţie şi deci nu îi pot fi aplicate, în mod rigid, judecăţile privitoare la regimul general al normelor de competenţă după materie şi după calitatea persoanei. Acceptarea ideii imposibilităţii prorogărilor de competenţă, indiferent de situaţie, aşadar, indiferent de urgenţa măsurilor ce se impun a fi luate, ar determina blocarea sau afectarea procesului penal în situaţii precum cea din speţă.
Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36). Cele statuate de CEDO în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă, ilustrative fiind, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 122 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 454 din 6 iunie 2019.
Atât denumirea marginală a art. 60 C.pr.pen. (“Cazuri urgente”), cât şi sintagma “care nu suferă amânare” din cuprinsul textului sunt edificatoare cu privire la intenţia legiuitorului de a permite prorogarea de competenţă a organelor de urmărire penală doar pentru acele acte care necesită o rezolvare imediată, şi care nu pot fi amânate (Dicţionarul explicativ al limbii române). Diversitatea situaţiilor ce se pot ivi în practică în acest sens face imposibilă redactarea unei “liste” a cazurilor urgente/situaţiilor care nu suferă amânare, eventuala enunţare a unor astfel de cazuri neputând avea, eventual, decât un caracter exemplificativ, discutabil din punctul de vedere al redactării normelor penale.
Dispoziţiile art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice fac parte din capitolul V “Reguli de circulaţie”, secţiunea “Reguli pentru circulaţia vehiculelor”, subsecţiunea “Viteza şi distanţa dintre vehicule”, stabilesc în sarcina conducătorului de vehicul respectarea regimului legal de viteză şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, sens în care a redat in extenso normele incidente(Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, M. Of. nr. 1.319 din 31 decembrie 2020)
Jurisprudenţa CEDO a statuat, în esenţă, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Cu raportare la respectivele considerente, Curtea a analizat dacă noţiunea de “manevră”, criticată de autorul excepţiei, respectă criteriile de accesibilitate, claritate şi previzibilitate ale normei juridice. În acest sens, Curtea, invocând şi exigenţele impuse de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a observat că noţiunea de “manevră” utilizată în cuprinsul art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, “mişcare, acţionare manuală a unui mecanism”, “manipularea unui aparat, a unui dispozitiv tehnic”. În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi al Regulamentului din 4 octombrie 2006 de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, M. Of. nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de manevră este folosit în corelare cu alţi termeni. Astfel, spre exemplu, “manevra de depăşire” [potrivit art. 45 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial], “manevra de schimbare a direcţiei de mers”, “manevra de întoarcere” sau “de mers înapoi” [potrivit art. 116 alin. (2) din regulamentul menţionat, intenţia conducătorilor de autovehicule şi tramvaie de a schimba direcţia de mers, de a ieşi dintr-un rând de vehicule staţionate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulaţie sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depăşire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcţiune a luminilor indicatoare de direcţie cu cel puţin 50 m în localităţi şi 100 m în afara localităţilor înainte de începerea efectuării manevrelor] etc.
“Reiese cu claritate înţelesul noţiunii de «manevră» utilizată în cuprinsul dispoziţiilor art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorul de vehicul având obligaţia să o efectueze în condiţii de siguranţă şi respectând regimul legal de viteză, în concordanţă cu art. 35 alin. (1), potrivit căruia participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”.
Faptul că textele de lege nu pot fi redactate cu o precizie absolută şi prin care se trimite la prevederile art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cât priveşte aprecierea realizării oricărei manevre în condiţii de siguranţă, sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză, unde se invocă, în esenţă, lipsa unor criterii precise pentru destinatarul normei. Art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit căruia “participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”, oferă destinatarilor normei – participanţii la trafic – repere pentru adaptarea conduitei în ipoteza normei criticate.Decizia nr. 235 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice
Art. 61. – Actele încheiate de unele organe de constatare
(1)Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârsirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a)organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum si ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor si obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
b)organele de control si cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârsite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
c)organele de ordine publică si siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
(2)Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârsirii infracțiunii si de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleasi organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor si de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
(3)Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.
(4)Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
(5)Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală si nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
V Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
a)a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;
b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c)a fost expert sau martor, în cauză;
d)este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;
f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
(2)Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.
(3)Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.
(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
(5)Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
(6)Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.
IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI
Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).
Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).
Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă((în acest sens, CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate ( v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).
În aceste condiţii, contrar susţinerilor autorului din prezenta cauză, potrivit cărora art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. nu enumeră printre “elementele întemeiate”, ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, “omisiunile şi atestările neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.
Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.
Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).
Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.
Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie.Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală
RECUZAREA
Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).
Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).
Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.( ( CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei). De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).
Recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO, aşa încât susţinerile autorului excepţiei sunt nefondate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.
Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. Rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).
Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.
Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală
IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI, GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).
. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).
Potrivit cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).
Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.
Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.
Se susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).
Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 68. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
(1)Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.
(2)Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată.
(3)Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată.
(4)Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.
(5)Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.
(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
(7)Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.
(8)Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.
(9)La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(91)În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. (10)Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
Recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Curtea a observat că reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. ( Decizia nr. 163 din 9 martie 2021, M. Of. nr. 475 din 6 mai 2021). Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).
Semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. (Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016). Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora “Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).
Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.
Interpretând noţiunea de “cauză”, cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine stătător.”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.
Cu privire la conţinutul noţiunii de “repartizare aleatorie”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.”
Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea a apreciat însă că sunt relevante în cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.
Odată ce completul competent să soluţioneze cauza a fost desemnat printr-o repartizare aleatorie, în sistem informatizat, judecarea incidentelor procedurale în legătură cu această cauză, de un complet stabilit printr-o modalitate care valorifică însăşi repartizarea aleatorie realizată iniţial, reprezintă tot o expresie a repartizării aleatorii, neexistând completuri predeterminate care soluţionează astfel de cereri (Decizia nr. 742 din 4 noiembrie 2021, M. Of. nr. 173 din 2 februarie 2022).
Repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, Curtea a observat că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.
Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală
Autorul excepţiei nu indică vreun temei constituţional ori convenţional, deşi, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012 ). Motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.
Curtea apreciază că, în cauză, susţinerile autorului excepţiei nu sunt suficiente pentru a identifica, în mod rezonabil, un temei constituţional ori convenţional pretins încălcat. Cu alte cuvinte, dacă s-ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că “sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi” (v Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008).Decizia nr. 519 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) şi ale art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală
REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU
Dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esenţă, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariţia unei alte reguli de repartizare a soluţionării cererilor de abţinere şi de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, şi anume Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale invocate.
Curtea a mai examinat susţineri similare care au vizat aceeaşi soluţie legislativă, cuprinsă însă în art. 50 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. (…)”. Şi cu acele prilejuri s-a susţinut că normele criticate încalcă aceleaşi dispoziţii constituţionale întrucât, “printr-o formulare eliptică şi imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abţinere şi recuzare, prevăzând că acestea «se soluţionează de un alt complet al instanţei respective» fără să menţioneze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă”.
Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a invocat decizii pronunţate în aceeaşi materie, arătând că ” recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Rreglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).
Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, “aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudenţa CEDO , semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei»” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).
Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.
Interpretând noţiunea de “cauză” cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu”.
Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.
În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.
Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală
Art. 70. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului
(1)În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.
(2)Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
(3)Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.
(4)Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
(5)Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.
(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
FUNCŢII JUDICIARE
Prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 C. pr. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.
Noile dispoziţii procesual penale nu disting între procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului în funcţie de momentul formulării acesteia. Dispoziţiile art. 70 C. pr. pen. reglementează, fără a distinge, procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor de lege precitate, în tot cursul procesului penal, asupra recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior, cererea de recuzare adresându-se acestuia, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, pronunţând o ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
Este înlăturată, de iure, competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă. Curtea a constatat că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţii este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Prin stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de recuzare formulate în cursul judecăţii în sarcina procurorului ierarhic superior, legiuitorul reglementează un cadru al înfăptuirii justiţiei ce excedează celui configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1).
Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (6) C. pr. pen. , “în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”. Având în vedere că această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul art. 70 care prevede competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă, rezultă că tot acesta are competenţa exclusivă de a analiza şi a stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin. Într-o atare împrejurare, există posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa acestuia până la data admiterii cererii de recuzare. Aplicarea in concreto a textului de lege criticat poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţe de judecată, respectiv să cenzureze activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale, acestea se desfăşoară în faţa unuia/mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi 54 din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea de recuzare a procurorului formulată în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului.
Considerentele şi soluţia Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016 îşi păstrează valabilitatea cât priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Autorii invocă considerentele Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016, pentru a susţine că prevederile art. 70 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale şi în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală.
Referitor la faza urmăririi penale, reglementată prin art. 285-341 C. pr. pen. , aceasta este cea dintâi fază a procesului penal, este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) C. pr. pen. , strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Conform art. 55 alin. (3) C. pr. pen. , atribuţiile procurorului în cursul procesului penal vizează supravegherea sau efectuarea urmăririi penale; sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a instanţei de judecată; exercitarea acţiunii penale; exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege; încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formularea şi exercitarea contestaţiilor şi căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează.
În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Dintre aceste trei principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparţialităţii – aplicabil şi judecătorilor, prin natura activităţii de jurisdicţie exercitate de către aceştia – decurge, pe de o parte, din apartenenţa procurorilor la autoritatea judecătorească, iar, pe de altă parte, din rolul Ministerului Public, care este stabilit prin prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiul legalităţii semnifică faptul că procurorii au obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile legale. Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a procurorilor – în cadrul Ministerului Public – sub forma controlului ierarhic (Decizia nr. 90 din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 148 din 1 martie 2011).
Soluţionând prin ordonanţă cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, procurorul ierarhic superior nu exercită atribuţii ce ţin de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, respectiv nu cenzurează activitatea judecătorului, astfel cum susţin autorii. Soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, constituie o formă concretă prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului social, general şi public. Acest incident procedural, ce apare în faza urmăririi penale – recuzarea, priveşte activitatea judiciară a procurorului ca subiect procesual oficial, iar soluţionarea sa de către procurorul ierarhic superior corespunde mecanismului de realizare a controlului ierarhic intern din cadrul Ministerului Public.
Cât priveşte susţinerile potrivit cărora normele procesual penale criticate exclud de la controlul instanţei de judecată soluţia dată de procurorul ierarhic superior unei cereri de recuzare formulate în faza de urmărire penală, procedura soluţionării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, neavând caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acelaşi sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 24). Faptul că cercetarea şi soluţionarea cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este o procedură incidentală, distinctă de obiectul procesului penal la care se referă, nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, cât şi nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a urmăririi penale justifică caracterul definitiv al ordonanţei procurorului ierarhic superior.
Și în ipoteza în care cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este respinsă de procurorul ierarhic superior, judecătorul de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală, va putea constata că o parte sau toate actele existente la dosar au fost efectuate de către o persoană incompatibilă.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, acest drept nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 70 alin. (4) C. pr. pen. încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu prevăd o cale de ataccu privire la ordonanţa prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este neîntemeiată.Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală
71
Art. 71. – Temeiul strămutării
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.
Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, Curtea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.( Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012)
Or, în prezenta cauză, autorul excepţiei nu invocă textul de referinţă pretins încălcat, astfel încât Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 C. pr. pen. . Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, ca atare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Decizia nr. 707 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală
PROCEDURA STRĂMUTĂRII
Autorii critică normele procesual penale ale art. 71 din perspectiva imposibilităţii strămutării unei cauze de la un tribunal sau de la o judecătorie aflată în circumscripţia unei curţi de apel la o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei alte curţi de apel. ( Deciziile nr. 776 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 58 din 19 ianuarie 2018, şi nr. 854 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 336 din 17 aprilie 2018), prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte procedura strămutării, că aceasta nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (în acest sens, Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr. 294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei”, care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel (civilă sau militară) şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare, rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (v Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, § 15).
Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014, § 16). Strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 393 din 25 mai 2017, § 15).
Strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil. Un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, § 18).
Imparţialitatea magistratului poate fi apreciată într-un sens dublu: din perspectiva unui demers subiectiv – imparţialitatea subiectivă şi din perspectiva unui demers obiectiv – imparţialitatea obiectivă. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că demersul subiectiv tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, iar demersul obiectiv are scopul de a determina dacă există garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, § 19, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, § 19).
În unele cazuri există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei. Strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că ele vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel (Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, M. Of. nr. 353 din 9 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, § 21). Cu acele prilejuri, Curtea a identificat drept element pe care se fundamentează bănuiala legitimă şi care trebuie să determine în toate cazurile strămutarea o anumită calitate a părţilor din proces. Dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului. Bănuiala legitimă fundamentată pe anumite elemente va afecta, întotdeauna, imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor judecătoreşti din circumscripţia unei curţi de apel. Astfel, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că, per se, calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului reprezintă elemente ce afectează imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor aflate în circumscripţia acelei curţi de apel.
Autorii excepţiei nu critică dispoziţiile art. 71 C. pr. pen. din perspectiva calităţii pe care părţile sau subiecţii procesuali principali o pot avea. Aceştia susţin, în esenţă, că toate instanţele judecătoreşti aflate în circumscripţia unei curţi de apel sunt lipsite de imparţialitate, fără a indica existenţa elementelor obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea acestor instanţe. În aceste condiţii, Curtea nu poate identifica niciun motiv care să permită constatarea că norma procesual penală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 693 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală
72
Art. 72. – Cererea de strămutare şi efectele acesteia
(1)Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror. (2)Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.
(3)La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
(4)În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
(5)Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate.
(6)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
(7)În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
(8)Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.
Strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (v Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr. 294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei” care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, § 15). Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014, § 16). Totodată, strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 393 din 25 mai 2017, § 15). Analizând dispoziţiile procesual civile referitoare la strămutare, Curtea a statuat că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (v Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014).
Dispoziţiile criticate reprezintă norme de procedură. Or, regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” (Decizia nr. 417 din 15 iunie 2017, M. Of. nr. 793 din 6 octombrie 2017). Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele privind procedura de judecată, putând institui prevederi speciale în vederea reglementării unor situaţii deosebite (Decizia nr. 373 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 833 din 14 octombrie 2019).
În acest context, stabilind că introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei, legiuitorul a reglementat şi efectele respingerii sau eventualei admiteri a cererii de strămutare. Respingerea cererii de strămutare echivalează, în fapt, cu constatarea existenţei imparţialităţii judecătorilor, suspiciunile de lipsă de imparţialitate neavând un suport real, iar formularea unei cereri de strămutare neputând crea premisele unei lipse de imparţialitate a instanţei de la care se solicită strămutarea. Aşadar, părţile sau partea vătămată se pot bucura de un proces echitabil inclusiv în faţa instanţei de la care se solicită strămutarea. În mod contrar, s-ar ajunge ca, prin introducerea unei cereri de strămutare, în mod formal, fără a exista vreo suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată, să se eludeze atât dispoziţiile referitoare la recuzarea judecătorului (art. 67 şi 68 C. pr. pen. ), cât şi cele referitoare la strămutarea cauzei. Aşa fiind, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare prevăzut de prevederile art. 21 şi 24 din Legea fundamentală prin judecarea cauzei de către instanţa de la care a fost solicitată strămutarea, ca urmare a respingerii acesteia (Decizia nr. 545 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 954 din 4 decembrie 2017, § 22).
Pe de altă parte, în cazul admiterii cererii de strămutare, dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.
Mai mult, potrivit alin. (3) şi (5) ale aceluiaşi articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, iar dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Deşi judecarea cauzei continuă concomitent cu judecarea cererii de strămutare, legiuitorul a reglementat măsurile necesare salvgardării dreptului la un proces echitabil şi soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.Decizia nr. 206 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (8) din Codul de procedură penală
78
Art. 78. – Drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
NORME MINIME PRIVIND DREPTURILE, SPRIJINIREA ŞI PROTECŢIA VICTIMELOR CRIMINALITĂŢII
Curtea a pronunţat Decizia nr. 121 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 715 din 20 iulie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen. , ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Curtea a făcut referire la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, pronunţată cu ocazia exercitării controlului a priori al dispoziţiilor art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b1), cu următorul cuprins: «b1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»”, dispoziţii declarate neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.
Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.
Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§ 53 al preambulului directivei). Astfel, § 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, § 57 al preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”. În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că, “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.
Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, al relaţiei de dependenţă sau subordonare ori chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime”.
Legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pr. pen. , în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau al inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Argumentele menţionate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis şi avocatului suspectului sau inculpatului, care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia celor prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, , având dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii [art. 92 alin. (4) C. pr. pen. ], avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, beneficiind, totodată, de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective [art. 92 alin. (8)]. De altfel, în ceea ce priveşte faza urmăririi penale, aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată ( v şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 19).
În faza de judecată, ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) C. pr. pen. . La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală
81
Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală
În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a)dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a1)dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;
b)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c)dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d)dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
e)dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f)dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g)dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1)dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h)alte drepturi prevăzute de lege.
DREPTUL LA EVITAREA CONTACTULUI DINTRE VICTIMĂ ŞI AUTORUL INFRACŢIUNII
Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 – examinând în controlul a priori dispoziţiile art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu următorul conţinut: “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b1), cu următorul cuprins: «b1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»” – a constatat că acestea sunt neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.
Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.
Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.
Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei -cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§ 53 al Preambulului directivei). Astfel, § 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, § 57 al Preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”.
În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.
Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, relaţiei de dependenţă sau subordonare, sau chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.”
În aceste condiţii, având în vedere prevederile de drept european din conţinutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună şi să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen. şi ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu critica referitoare la imposibilitatea inculpatului de a pune întrebări persoanei vătămate, inclusiv în cadrul audierii acesteia de către organul de urmărire penală, în faza urmăririi penale.
Dispoziţiile art. 306 C. pr. pen. raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ au fost criticate şi din perspectiva faptului că nu prevăd obligaţia organelor de urmărire penală de a audia persoana vătămată – drept conferit acesteia din urmă prin normele procesual penale ale art. 81 alin. (1) lit. f). Or, cu privire la acest aspect, legea procesual penală în vigoare reglementează în partea generală, la titlul IV, capitolul II, secţiunea a 3-a, cu denumirea “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, art. 111, având denumirea marginală “Modul de audiere a persoanei vătămate”, că, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplică în mod corespunzător, totodată fiind aplicabile şi normele procesual penale ale art. 109 alin. (1) şi (2) privind modul de ascultare şi ale art. 110 referitoare la consemnarea declaraţiilor. Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Norma prevede, de asemenea, că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. De asemenea, în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; audierea acestora, precum şi eventuala lor reaudiere de către aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Totodată, alin. (9) al art. 111 din Codul de procedură penală prevede că audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Normele procesual penale prevăd, în mod expres, că declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.
Audierea persoanei vătămate în faza de urmărire penală constituie o obligaţie a organului judiciar ce rezultă din normele procesual penale citate anterior interpretate coroborat cu cele ale art. 81 alin. (1) lit. f) şi ale art. 306 din Codul de procedură penală, invocate de autor. Fiind obligat să citeze persoana vătămată pentru a-i comunica drepturile şi obligaţiile în contextul procedurii audierii, organul judiciar este obligat şi la luarea declaraţiei acesteia. Pentru faza judecăţii, art. 380 C. pr. pen. stabileşte în mod imperativ în sarcina instanţei obligaţia de a trece la audierea persoanei vătămate, stabilind, în alin. (1), că “Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, […] potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.” Or, Curtea observă că obligaţia de audiere din cursul judecăţii îşi are corespondent în audierea persoanei vătămate din cursul urmăririi penale, care se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile suspectului sau inculpatului, în condiţiile în care aspectele relatate de către persoana vătămată prezintă o importanţă deosebită atât pentru soluţionarea acţiunii penale, cât şi pentru desfăşurarea cu celeritate a activităţii de strângere de probe din timpul urmăririi penale. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 306 C. pr. pen. raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen. , restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară se dispune în situaţia în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, iar, distinct de această ipoteză, norma procesual penală prevede şi ipoteza în care se exclud toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi pe cea în care se solicită de către procuror restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din cod, ori cea în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.
“Neregularitatea” rechizitoriului nu echivalează cu o nelegalitate, întrucât, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , aceasta se circumscrie unor scopuri determinate, şi anume imposibilităţii stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii (Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, § 34). Totodată, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. De asemenea, prin prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen. , legiuitorul dă procurorului posibilitatea de a relua urmărirea penală în vederea desfăşurării unei anchete efective (Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 543 din 19 iulie 2016, şi Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016).
În aceste condiţii, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale. Potrivit obiectului procedurii în camera preliminară, astfel cum este reglementat în art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, precum şi asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Aşa încât, în măsura în care urmărirea penală s-a efectuat cu eludarea dispoziţiilor legale sau printr-o omisiune/inacţiune a organelor de urmărire penală, aceste aspecte vor fi analizate de judecătorul de cameră preliminară. Dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. Per a contrario, constatarea aspectelor de neregularitate care nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii şi care nu au în vedere ipotezele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt de esenţa procedurii camerei preliminare şi excedează atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, astfel cum ele au fost reglementate având în vedere scopul acestei instituţii.Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală.
V Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală
88
Art. 88. – Avocatul
(1)Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.
(2)Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:
a)soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;
b)martorul citat în cauză;
c)cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;
d)o altă parte sau un alt subiect procesual.
(3)Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali.
(4)Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat.
ASISTENŢA JURIDICĂ
Dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. dispun cu privire la o ordine de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauzele penale, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, calitatea de martor având întâietate faţă de cea de apărător. Curtea a reţinut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumţii de parţialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligaţie, dar şi o garanţie a exercitării cu bună-credinţă a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-şi poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ţinut de o eventuală calitate de martor a cărui declaraţie poate conţine elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr. 293 din 18 aprilie 2016)
Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, şi anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calităţii de avocat, acesta nepierzându-şi dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituţie nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr. 67 din 27 ianuarie 2012, pronunţată în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege.
Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, § 103). Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situaţii individuale, dispoziţiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie.
Deşi art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reţinut că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, § 38).
Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor. De asemenea, instanţa de control constituţional a reţinut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen. are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Potrivit jurisprudenţei sale – care îşi păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali de a-şi alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispoziţiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen. instituie garanţii ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.
Legea procesual penală reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen. , “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen. ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen. ].
Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de avocat şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.
Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen. ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.
În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen. , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
În jurisprudenţa sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. , raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, nu mai subzistă, aşa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.
Dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal.
Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .
În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.
V Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală
Art. 90. – Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică este obligatorie:
a)când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b)în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;
c)în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează o situaţie mai grea, în raport cu dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ, pentru inculpatul care săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie în termenul de supraveghere, că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în normele constituţionale şi convenţionale sau alte instrumente juridice la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Prin urmare, sub acest aspect, aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute.
Totodată, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul existenţei unor necorelări legislative între dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi cele ale art. 39 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva stabilirii pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni în ipoteza invocată de acesta, respectiv aceea în care s-ar contopi o pedeapsă aplicată (prin sentinţa de revocare) cu o pedeapsă stabilită (prin sentinţa anterioară de amânare), în conformitate cu aceleaşi prevederi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative, problemele privind coordonarea legislativă revenind autorităţii legiuitoare.
Autorul excepţiei supune examinării situaţia ipotetică în care, în speţă, s-ar fi dispus condamnarea sa la pedeapsa de 1 an cu suspendare a executării sub supraveghere, în loc să se dispună amânarea aplicării pedepsei, caz în care nu i-ar mai fi fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât condiţia primului termen al recidivei nu ar fi fost îndeplinită, şi nici condiţia concursului de infracţiuni, astfel cum stabileşte art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. În această ipoteză, autorul susţine că ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Codul penal şi, având în vedere că dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal interzic aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă inculpatul a primit, iniţial, amânarea aplicării pedepsei, apreciază că singura soluţie ar fi menţinerea beneficiului amânării aplicării pedepsei pentru aceleaşi condiţii pentru care nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se revocă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă.
“Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto.
În privinţa dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Codul penal, sunt aplicabile considerente din jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit cărora “constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 30, Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, M. Of. nr. 548 din 24 iulie 2014, § 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract.
Cu referire la dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că hotărârea judecătorească prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei contravine dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, care stabilesc că munca prestată de un condamnat nu constituie o muncă forţată. Din această perspectivă, formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt ridicate probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.
Articolul 90 lit. b) C. pr. pen. reglementează unul din cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C. pr. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie ( deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020). Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată de art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. Dispoziţiile art. 90 lit. b) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006; nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008; nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2008; nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr. 301 din 17 aprilie 2008; nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008; nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr. 536 din 30 iulie 2010; nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.
Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C. pr. pen. – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C. pr. pen.
Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§ 18 şi 19).
Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C. pr. pen. , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală – modificate prin prevederile art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016 -, precum şi dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 3 referitor la interzicerea torturii din C.E.D.H. şi ale art. 4 § 2 – privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată – din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
Prin Sentinţa penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov – Secţia penală a reţinut că revizuenta, autoare a excepţiei, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , întrucât “situaţia de fapt a fost greşit reţinută de către instanţă, în special datorită faptului că inculpata a ascuns adevărul organelor judiciare”. Astfel, revizuenta a susţinut că, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistenţă juridică în faza de urmărire penală, nu a prezentat situaţia reală nici procurorului şi nici medicului legist. Ulterior, aceasta a completat cererea de revizuire, invocând şi prevederile art. 453 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. – cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către fostul soţ al revizuentei -, ale art. 453 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. – pe motiv că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică ar conţine menţiuni false -, precum şi ale art. 453 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. – în sensul că procurorul de caz s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal. Prin sentinţa instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, reţinând, printre altele, că, “potrivit art. 454 C. pr. pen. , situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de către respectivele persoane, în cazul de faţă, de către procurorul de caz şi de către medicul legist. […] Aşadar, întrucât faţă de procurorul de caz, faţă de medicul legist ori faţă de martorii audiaţi în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de fals, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, respectiv mărturie mincinoasă, situaţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. , invocate de către condamnată în cererea formulată, nu pot constitui cazuri de revizuire […]”. Dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen. – potrivit cărora asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani – şi ale art. 454 alin. (1) C. pr. pen. – privind dovedirea prin hotărâre judecătorească definitivă a situaţiilor care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d)- au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, aceasta îndeplinind condiţiile de admisibilitate stabilite de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 349 din 30 aprilie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut (în §§ 16-19) că dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situaţiile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se caracterizează prin aceea că apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însuşi textul de lege criticat.
Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, Curtea nu a putut reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de textul de lege criticat, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.
Persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă, diferenţă determinată de specificul celor două faze procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 565 din 5 iulie 2018, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020.
Dispoziţiile art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu aduc atingere nici principiului liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 24).
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) C.pr.pen., a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală
DREPTUL LA APĂRARE
Articolul 90 lit. b) C.pr.pen. reglementează unul dintre cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C.pr.pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. (deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020).
Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) C.pr.pen., care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C.pr.pen.Dispoziţiile art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006, nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008, nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2008, nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr. 301 din 17 aprilie 2008, nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008, nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr. 536 din 30 iulie 2010, nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.
Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C.pr.pen. – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C.pr.pen..
Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§ 18 şi 19).
Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C . pr. pen. , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. De altfel, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) C . pr. pen. nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) C . pr. pen.
V Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală
(1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
(2)Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:
a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b)declaraţiile persoanei vătămate;
c)declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d)declaraţiile martorilor;
e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
(3)Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
DENUNŢĂTORUL
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015.
Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.H. referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil.
Dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, sub aspectul posibilităţii denunţătorului de a cumula şi calitatea de martor, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, şi Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 C . pr. pen. ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, reM. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002).
Reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune.
Denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.
În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 şi art. 97 alin. (2) C . pr. pen. , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 C . pr. pen. , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen. (denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). Aşadar, Curtea a observat că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul) şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.
Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen. , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen. , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen. . În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen. , pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ.
Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28).
Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. În totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.
Noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate.
În ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen. , pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen. se aplică în mod corespunzător.
Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen. , activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen. , rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) C . pr. pen. , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen. , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
Au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza “instrucţiei” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.
Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.
Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane.
Instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46).
Reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.
În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează cumularea de către aceeaşi persoană a calităţii de denunţător, de martor şi de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere dobândirea de către denunţător, ulterior formulării denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare şi audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispoziţiile Codului de procedură penalăpermit cumularea de către denunţător, după formularea denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare, situaţie în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiţii, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
MANDAT DE SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ
Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
În motivarea excepţiei se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane şi că, deşi interceptarea şi înregistrarea audio-foto-video a comunicaţiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare şi înregistrările efectuate de către ofiţerii SRI în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract şi extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală şi art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)
Faţă de soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a fost efectuată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această Decizia , prezenta excepţie de neconstituţionalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluţia de admitere pronunţată de Curte va profita, deopotrivă, şi prezentului autor al excepţiei de neconstituţionalitate.
În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr. 639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 178 din 26 februarie 2018)
Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].
În procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.
Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum şi despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice şi a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate, în realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor anterior menţionate rezultă că dispoziţia de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise şi reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 150 din 16 februarie 2018)
Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza şi în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menţionat a infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum şi limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracţiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanţiei anterior menţionate (v şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, § 19, precum şi Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 40).
Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanţei de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reţinute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracţiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”, folosirea materialului informativ obţinut din supraveghere şi în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricţie”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .
Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri şi excepţii de către inculpat, cât şi din oficiu. Or, constatarea nelegalităţii mijlocului de probă şi/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecinţa excluderii ei din procesul penal.
Pot fi reţinute, deopotrivă, cu referire la garanţiile cu caracter general referitoare la contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice, soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti (§ 59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§ 63 şi 64).
În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§ 66).
Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din C.E.D.H. (§ 68).
În analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302). Pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată (§§ 70, 71 şi 73).
Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.
Ca urmare, faţă de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil.
Dispoziţiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conţinut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reţinute referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […] şi sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea chiar şi a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 370 din 20 mai 2014)
Întrucât reglementarea restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiţia constituţională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită şi condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru “desfăşurarea instrucţiei penale”, deoarece dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres şi limitativ infracţiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi din dispoziţiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. În acest context, Legislaţia procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).
Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanţii împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§ 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudenţa Curţii Constituţionale..Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală
Art. 102. – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
(1)Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2)Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
(4)Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că acesta este constituţional în măsura în care prin sintagma “excluderea probei” se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Problema ridicată în prezenta cauză este aceea a preluării în rechizitoriu a probelor obţinute în mod nelegal şi astfel declarate nule.
Se arată, în acest sens, că în rechizitoriu nu se prezintă direct situaţia de fapt, ci mediat, prin intermediul raportului de expertiză, probă care a fost exclusă. Or, acuzaţia în materie penală cuprinsă în rechizitoriu nu se poate baza pe probele obţinute în mod nelegal, iar raţionamentul juridic trebuie să facă abstracţie de informaţiile furnizate de probele declarate nule şi să prezinte acuzaţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, bazându-se pe probe valide. Se apreciază că o interpretare contrară contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22/2018 şi constituie o încălcare a art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din C.E.D.H. .
Excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanţelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia (§ 24). Astfel, menţinerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulităţii lor, este de natură a influenţa percepţia judecătorilor, învestiţi cu soluţionarea acelor cauze, asupra vinovăţiei/nevinovăţiei inculpaţilor şi de a-i determina să caute să elaboreze raţionamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilităţii invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluţiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a persoanelor judecate (§ 26). Astfel fiind, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei (§ 29).
În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, această interpretare este singura care poate fi avută în vedere de autorităţile învestite cu sarcina aplicării legii la situaţii de fapt (v , mutatis mutandis, Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2019), aşadar şi de instanţa învestită în prezenta cauză.
Astfel fiind, câtă vreme obiectul prezentei excepţii îl constituie aceeaşi sintagmă a cărei interpretare conform Constituţiei a fost stabilită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, iar sesizarea instanţei constituţionale în cauză s-a făcut ulterior pronunţării deciziei menţionate, devin aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, cu consecinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.Decizia nr. 300 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală
(1)Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2)În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3)Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
CONVINGEREA MAGISTRATULUI
Ceea ce se critică constă în utilizarea noţiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi aprecierea lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.
Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoaşterea” evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele şi aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa sa”. Atunci, instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri şi conducându-se după conştiinţa sa este neconstituţională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiţiei impun judecătorilor să se supună “numai legii”. Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituţională permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranţă), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinţa umană îl are despre propria existenţă, deci o cunoaştere reflexivă în legătură cu situaţiile şi lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaştere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiţiei, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluţiona cauza după propria conştiinţă. Asemenea situaţii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.
Dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Cât priveşte sintagma “îndoială rezonabilă” conţinută de dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa CEDO . Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.
Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. pen. constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală
MĂRTURIE ÎN ACUZARE
Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reţinând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, şi anume orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să îl disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenţei în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de acestea, cerinţele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepţiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, § 1 şi § 3 lit. d) ale art. 6 din Convenţie prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut că, în anumite circumstanţe, poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie. Totuşi, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 şi 70).
Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, şi Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28)
Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoan (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79, şi Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46). Or, din perspectiva denunţătorului, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.
Curtea a distins două situaţii, în funcţie de interesul denunţătorului în obţinerea unui beneficiu din perspectiva existenţei riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziţia acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime şi, ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susţinerea poziţiei proprii, ceea ce le poate determina să facă şi declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 723 din 11 august 2020, şi Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021). Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
PROTECŢIA MARTORILOR
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, reM. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 396 alin. (10) C. pr. pen.
În cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, M. Of. nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 martie 2018)
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituţionalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
Din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 118 C. pr. pen., Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Motivele dezvoltate în considerentele Deciziei sale precitate sunt relevante şi în ceea ce priveşte susţinerile formulate în prezenta cauză.
Din perspectiva participantului la săvârşirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, se reţine că, deşi legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un “martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârşirea infracţiunii şi nu are doar cunoştinţă despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât în cazul său operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. (Deciziei nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 118 din Codul de procedură penală
(1)Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
(2)Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii:
a)de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;
b)de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;
c)de a spune adevărul.
(3)Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
(4)Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.
Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 632 din 20 iulie 2018, şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Potrivit art. 114 alin. (1) C. pr. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit art. 114 alin. (4) din acelaşi cod, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ. Dispoziţiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată, art. 198 alin. (2) C. pr. pen. dispune că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018
Potrivit art. 6 § 3 lit. d) din C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.
Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen. sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui “mărturie în acuzare”, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de “martori” în sensul Convenţiei (v, în acest sens, şi Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 47).
Posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”.Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
V Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
Art. 117:Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
(1)Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a)soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;
b)persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
(2)După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.
(3)Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
(4)Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă.
MEMBRII DE FAMILIE PROPRIU-ZIŞI (FORMALI) ȘI PERSOANE ASIMILATE
În susţinerea neconstituţionalităţii, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen., având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, reprezintă o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) C. pr. pen., conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente despre obiectul probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reglementează situaţia în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calităţile prevăzute la lit. a) – soţ, ascendent şi descendent în linie directă, precum şi frate şi soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soţ – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesual penale precitate, soţul, fostul soţ, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligaţi să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul în care este redactată norma procesual penală, excepţia instituită de lege este una relativă, aşa încât persoanele menţionate nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul conferit de art. 117 C. pr. pen..
Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională.
Raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. În aceste condiţii, Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acţiunea penală, pe de o parte, şi menţinerea armoniei căsniciei, a relaţiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. reglementează capacitatea soţului, a fostului soţ, a ascendenţilor şi a descendenţilor în linie directă, a fraţilor şi a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituţia căsătoriei ori strânsele relaţii cu familia pot impulsiona persoanele menţionate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluţie favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relaţiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menţionate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.
În Codul penal din 1864, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 2 decembrie 1864, se reglementa, în art. 347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declaraţii ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor se regăsesc în art. 148 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 19 martie 1936 – care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broşura din 13 februarie 1948, a devenit art. 142 din Codul penal din 1936 – care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta – respectiv ascendenţii şi descendenţii inculpatului, legitimi, prin adopţie sau recunoaştere, copiii naturali, soţul sau soţia, fraţii, surorile, unchii şi nepoţii, precum şi aliaţii în acelaşi grad, tutorele, curatorul şi pupilul lor, soţii despărţiţi – de a da declaraţii în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art. 80, reglementa cu privire la ascultarea soţului şi a rudelor apropiate, stabilind, în alin. 1, că “soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina – dezvoltată cu privire la normele menţionate – reţinând că dispoziţia precitată are la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realistă a naturii umane, în condiţiile în care, în lipsa acestei dispoziţii, martorul soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau a inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declaraţie mincinoasă.
Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soţ, fost soţ ori “rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declaraţie ca martor sau se abţine. Dreptul rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor este reglementat şi în legislaţia procesual penală a unor state europene, iar instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
În acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În cauza în care a fost pronunţată Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat motive de neconstituţionalitate din perspectiva concubinului suspectului sau inculpatului, care nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, reglementat la art. 117 C. pr. pen.. Cu privire la criticile formulate, Curtea a observat că persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, nici vechiul Cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau al concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 și urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Legislaţia procesual penală a unor state europene recunoaşte partenerilor de viaţă de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Curtea a reţinut, în acest sens, că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, iar instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie“, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Conform celor reţinute de instanţa europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracţiuni grave şi protejarea vieţii de familie de interferenţa statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori şi acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care şi soţul/soţia, actual sau fost, şi partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul şi o mărturie falsă care ar proteja această relaţie. Instanţa europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanţa de la Strasbourg nu a considerat că interferenţa cu viaţa de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare şi disproporţionată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H. nu a fost încălcat.
Curtea Constituţională a constatat că, aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepţie de la îndeplinirea unei obligaţii civice normale, poate fi supus unor condiţionări şi limitări în ceea ce priveşte definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Aşadar, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a reamintit că atunci când a reţinut că Regatul Ţărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanţa de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.
Articolul 177 din Codul penal, definind noţiunea de “membru de familie”, stabileşte în alin. (1) că “Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, “noţiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condiţiile renunţării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noţiunea de rude apropiate, cât şi cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noţiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. Soluţia este pe deplin justificată în condiţiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecţie penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi cu reglementări existente în alte coduri penale europene [v art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”
Potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înţelege, printre alţii, nu numai soţul, ci şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de “membru de familie”, respectiv membrii propriu-zişi (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal] şi persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Raţiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituţii juridico-penale de constatarea calităţii de membru de familie se regăseşte, în egală măsură, în ipotezele în care existenţa relaţiei în cauză este legal şi formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum şi atunci când este vorba despre o situaţie de fapt, implicând însă aceeaşi dinamică cotidiană efectivă. De altfel, Curtea a observat că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de “membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituţii de drept prezentând naturi juridice eterogene. Reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracţiunilor de nedenunţare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârşită de un “membru de familie”, noţiune care, potrivit art. 177 din Codul penal, include şi “persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc.”
Potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen., având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 C. pr. pen., în faţa organului judiciar.
O lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. şi cele cuprinse în art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 C. pr. pen., “Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală“.
Legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.
Dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal -, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu referire la viciul de neconstituţionalitate constatat, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, a aceleiaşi instanţe, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014).
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală.
Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiţii şi formalităţi, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa de control constituţional a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, M. Of. nr. 185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei de control constituţional, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014).
Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Raţiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de acesta din urmă. Aşa încât problema de conştiinţă cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligaţia civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soţ/fost soţ, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relaţii în societate şi a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declaraţii conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, ori a da declaraţii neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Deşi Constituţia nu defineşte noţiunea de “viaţă familială”, în jurisprudenţa sa, CEDO a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie”, apărată prin art. 8 din Convenţie, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Cu alte cuvinte, există “viaţă de familie” şi în cazul unei relaţii de fapt echivalente căsătoriei, aşa încât Curtea Constituţională a constatat că raţiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă şi în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanţial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecţia “vieţii de familie”, având o importanţă majoră în societate, indiferent de existenţa unei înregistrări formale. Aşadar, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv şi rezonabil pentru care persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exerciţiul dreptului de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori în procesul penal.
Dreptul la viaţa familială nu are caracter absolut, exerciţiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, “prin lege”, toţi participanţii la înfăptuirea actului de justiţie având obligaţia de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a “desfăşurării instrucţiei penale”. Însă principiul proporţionalităţii impune ca restrângerea exerciţiului acestui drept să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, instanţa de control constituţional a arătat că, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24).
Deosebirea de tratament juridic între soţul/fostul soţ al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere. Dreptul la “viaţa de familie”, în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de raţiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menţionate. În acelaşi timp, în măsura în care nu vor fi obligate să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul au totuşi facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat şi interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.
Argumentele reţinute în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Curtea constată în acest sens că, în ipoteza menţionată, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” reglementată la art. 177 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia “Prin membru de familie se înţelege: […] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Totodată, soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală. Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracţie de raţiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecţiune, strânsele relaţii pe care membrii formali ai unei familii şi persoanele asimilate acestora le pot avea faţă de suspect sau inculpat şi evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Art. 126:Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
(1)În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a)supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
b)însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c)protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;
d)audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
(2)Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.
(3)În cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.
(4)Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
(5)Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.
(6)Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.
(7)Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie prevăzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.
(8)Măsurile de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii.
Dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen. vizează dispunerea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a încetării măsurilor de protecţie a martorilor. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen., contestarea legalităţii acestor măsuri poate avea loc până la închiderea procedurii de cameră preliminară, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege criticate trebuie ridicată tot până la încheierea acestei faze procesuale. Întrucât în speţă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în faza procesuală în care excepţia a fost invocată. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.
Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen.este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., care reglementează menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (§§ 26, 30 şi 32).
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019 a fost publicată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală
Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., care vizează luarea şi încetarea – în cursul urmăririi penale – a măsurilor de protecţie a martorilor ameninţaţi, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie . Astfel, prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. Măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare.
Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97) 13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, §§ 19 şi 20).
Statutul de martor ameninţat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispoziţiile art. 861 condiţiile în care devenea incidentă măsura protecţiei datelor de identificare a martorului, pe baza existenţei unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existenţa unei stări de pericol privind viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în faţa organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. Ţinând cont de imperativul asigurării protecţiei persoanelor mai sus menţionate, legiuitorul a reglementat, în dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., competenţa procurorului ca – în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal – să acorde statutul de martor ameninţat şi să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie, în considerarea rolului constituţional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecţie ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul ameninţat sunt, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 861 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, § 23). Totodată, CEDO a statuat, în jurisprudenţa sa, că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reţinut, astfel, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).
Folosirea martorilor protejaţi este acceptată de jurisprudenţa CEDO , iar acordarea posibilităţii inculpatului de a lua cunoştinţă de anumite elemente din conţinutul ordonanţei înseamnă a lipsi de eficienţă măsurile de protecţie a martorului. Caracterul confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie ţine de însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului ameninţat, iar dezvăluirea de date privind conţinutul respectivei ordonanţe este de natură să pericliteze situaţia martorului în cauză. Dificultăţile pe care un inculpat le are în susţinerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicţia impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declaraţiile unui asemenea martor, soluţie instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen.. Consecinţa unei eventuale constatări a nelegalităţii ordonanţei de acordare a statutului de martor ameninţat este audierea martorului în condiţii obişnuite, însă în acest caz respectiva declaraţie poate să servească într-o măsură determinantă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare.
Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen., potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, tot prin, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât şi la cerere. (Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020). Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situaţia care a impus acordarea statutului de martor ameninţat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiaţi în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecţiei martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Verificările efectuate de procuror vizează ordonanţa iniţială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie, ordonanţă ale cărei efecte se menţin până la schimbarea condiţiilor care au impus acordarea protecţiei. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanţă motivată de încetare a măsurilor de protecţie, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se menţin temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurilor de protecţie. Aşadar, procurorul dispune prin ordonanţă motivată numai luarea şi încetarea măsurilor de protecţie, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere a măsurii, ci face o simplă verificare. În fine, ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecţie nu are caracter confidenţial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanţelor procurorului.Dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie.Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală
Art. 139: Supravegherea tehnică
(1)Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
b)măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
(4)Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992. De asemenea, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002. Instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu dispoziţiile menţionate , în forma anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 a Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Curtea observă că, anterior publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a Legii nr. 54/2006, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost modificate prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”, iar dispoziţiile art. 14 alin. (4) din acelaşi act normativ au fost modificate succesiv prin art. 1 punctul 7 din Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, în sensul excluderii din conţinutul acestora a sintagmei “la sediul lor”, şi prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”. Întrucât soluţia legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma anterioară publicării Legii nr. 54/2006, este similară formei în vigoare, ulterioară publicării Legii nr. 54/2006, în realizarea controlului de constituţionalitate nu prezintă relevanţă plasarea acestor dispoziţii de lege înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2006. Totodată, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen.. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea observă că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 îşi produc în continuare efectele juridice, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014. Curtea observă că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate examinate prin decizia menţionată anterior. Aşa încât, având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia penală, a fost efectuată înainte de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă.
Cu privire la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 C. pr. pen., ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.H.. autorul nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispoziţiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi a celor din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care reglementează raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi alte instituţii. Cu toate că materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, critica de neconstituţionalitate formulată de autor cu privire la relaţia de contrarietate existentă între celelalte texte de lege, ce fac obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, şi textele de referinţă pretins încălcate nu se poate extinde şi cu privire la normele menţionate anterior. Aşa încât indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile precitate (v Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012). “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»” (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen., în timp ce dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie stabilesc obligaţia serviciilor şi organelor specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor de a pune la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului anume desemnat de acesta datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, neprelucrate. Cu titlu general, Curtea observă că această obligaţie este prevăzută şi la art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005 [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016].
Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, §§ 29-37, că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. În mod similar prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevede că “Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora”.
În general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la “date şi informaţii”. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991, “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, în domeniul securităţii naţionale, următoarele atribuţii: a) analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea securităţii naţionale;”; potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.”; potrivit art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, “Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor securităţii naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.”; iar potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Persoanele care solicită autorizarea, autorizează, pun în executare sau sprijină punerea în executare a autorizării beneficiază de protecţia legii şi sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă cu acest prilej şi să respecte prevederile legale privind protecţia informaţiilor clasificate”.
Dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. Obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV – Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii – din Codul de procedură penală. Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, lit. a)-e) enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevăd că proba se obţine în procesul penal prin “orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”. Totodată, în materia înregistrărilor, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.
Dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă.
Cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, §§ 29-37, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aşa încât urmează a se respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect normele menţionate.
Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), potrivit cărora “Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă”, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 247 din 15 martie 2012, M. Of. nr. 360 din 28 mai 2012. Potrivit normelor criticate, “cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.” Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, “acte de constatare”, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în §§ 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013) nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi art. 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Astfel, potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (art. 64 alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările – prevăzute în secţiunea V1, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare – efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.
În acord cu cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale menţionate anterior, cu privire la care autorul excepţiei nu formulează critici în prezenta cauză. În aceste condiţii, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013).
Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor privesc, în esenţă, (i) faptul că Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală (şi din perspectiva lipsei de acces a inculpatului la acele date sau informaţii considerate relevante de către acest Serviciu), statut aflat în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat şi cu cele cuprinse în art. 131 alin. (3) din Constituţie, respectiv (ii) lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). În raport cu criticile astfel formulate, Curtea are în vedere faptul că, în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, activitatea de urmărire s-a derulat în perioada 2006-2015 (anterior, începând cu anul 2003, epuizându-se etapa actelor premergătoare, specifică Codului de procedură penală din 1968), iar instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu în acest sens.
Potrivit art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, “De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale se limita numai la faptele care constituiau, potrivit legii, “ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Etapa actelor premergătoare constituia, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, o etapă procesuală specifică acestei din urmă legi procesual penale, în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal (v , în acest sens, deciziile nr. 141 din 5 octombrie 1999, M. Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999, sau nr. 124 din 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 466 din 15 august 2001). Actele premergătoare aveau o natură proprie, care nu putea fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, “acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale” (deciziile nr. 385 din 13 aprilie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, şi nr. 247 din 15 martie 2012 ). Curtea observă că actualul Cod de procedură penală nu mai reglementează etapa procesuală a efectuării actelor premergătoare.
Potrivit art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”, în timp ce art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 stabileşte că “De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.” Aşadar, potrivit legii procesual penale anterioare, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă “[…]atunci când instanţa ar înţelege săi dea eficienţă. […] Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii” (Decizia nr. 247 din 15 martie 2012 ).
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competenţa de a stabili concludenţa şi utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluţionare se află în competenţa sa. “În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, […] judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură” (deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006, M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006, şi nr. 241 din 15 martie 2012, M. Of. nr. 287 din 2 mai 2012).
Potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016), “Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală […]”, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, “La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională”. Serviciul Român de Informaţii nu are atribuţii de cercetare penală (v şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic “la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională” ( v mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, §§ 17 şi 18). Sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau pe cea a noului Cod de procedură penală, acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens, v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică “de alte organe specializate ale statului”, însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 . De principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Deşi, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că “[…] Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“, iar, prin art. I pct. 1 din acelaşi act normativ a fost modificat art. 57 alin. (2) C. pr. pen. , prevăzându-se că, “[…] De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.” – prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, M. Of. nr. 358 din 11 aprilie 2022, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, atribuirea calităţii de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informaţii fiind per se neconstituţională.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate permite ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Aşa încât Curtea a constatat că, prin simpla reglementare a acestei posibilităţi, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.
Deşi, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. acordarea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element, procedură nereglementată la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Prin deciziile nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, a stabilit reperele unui comportament constituţional la care atât legiuitorul, cât şi instanţa de judecată trebuie să se raporteze. Susţinerile autorului excepţiei relevă o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanţei de control constituţional anterior menţionate şi ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora “actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”.
Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen., autorul susţine, în esenţă, că nu există o reglementare care să prevadă dreptul inculpatului de a invoca nulitatea relativă a mijloacelor de probă administrate în urmărirea penală, în condiţiile în care cauza nulităţii a fost cunoscută/constatată ulterior finalizării procedurii camerei preliminare, în speţă, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.
Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63). Ca urmare a publicării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute din Codul de procedură penală. Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a deciziei menţionate, instanţele de judecată au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (în acest sens, v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 194).
Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-au administrat acestea. Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen., “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt nelegale/este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, iar nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (paragraful 17). Totodată, “eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate.” În aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27).
Având în vedere art. 281 C. pr. pen., acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, ţinând cont şi de faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, “nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală”, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.
Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor – absolute şi relative, prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale şi a actelor de constatare încheiate de alte organe, ca urmare a punerii în executare a mandatelor de siguranţă naţională de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.022/111/2015, au fost admise cererile inculpaţilor, inclusiv cererea autorului excepţiei, şi a fost constatată nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, respectiv prelungite în baza mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul Legii nr. 51/1991, în baza mandatelor emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încuviinţate de preşedintele Tribunalului Bihor. În temeiul art. 102 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, au fost excluse din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, iar, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a tuturor mijloacelor de probă care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică (anexele la actele de constatare), procesele-verbale, precum şi suporţii tehnici.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen. este inadmisibilă. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin deciziile nr. 466 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017, şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, când a avut de analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menţionate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.
O dispoziţie identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) C. pr. pen. a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menţionat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.
Dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorităţi ce îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii.
În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, § 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, CEDO, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deşi art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie.
Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.
În cuprinsul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 35, a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, şi că doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate analizată nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991.
Încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. încalcă exigenţele constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilităţii de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoţită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)
Curtea, pe lângă faptul că a exclus din sfera constituţionalităţii prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) C. pr. pen., astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.. În sfera sintagmei “înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane” nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. pr. pen., acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părţi ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. nu au în vedere şi înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informaţii. Aşadar, dispoziţiile menţionate sunt clare, precise şi previzibile, acestea respectând exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. constituie o excepţie de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din acelaşi cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) – c) C. pr. pen., şi este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen.. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privinţa efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., garanţii suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.
Textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terţii. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane nu restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condiţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen..
Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. (Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, § 27). Fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care era modificat art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare. Modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale este neconstituţională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Cu referire la prevederile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private – invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.
Legislaţia procesual penală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării eventualele abuzuri, dispoziţiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce priveşte noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Și în acest caz dispoziţiile criticate se aplică numai în situaţia săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181 C. pr. pen..
Totodată, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, sunt însoţite de garanţiile reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalităţii administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acţiona, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 și urm. din Codul de procedură penală, analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, raportându-se la condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin înregistrările efectuate de către părţi sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la efectuarea acestora.
Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. S-a reţinut că înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerinţe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părţi sau de către alte persoane şi înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terţii. În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părţi sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiţie anterior menţionată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorităţii statului, o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversaţiei, nefiind un simplu observator, precum şi faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenţie, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanţi ai autorităţilor publice.
În privinţa înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi la art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 § 1 din C.E.D.H. . De altfel, astfel cum Curtea a reţinut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, textul criticat constituie o garanţie a drepturilor fundamentale menţionate. Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală
Art. 141:Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
(1)Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a)există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi
b)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2).
(2)Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).
(3)Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei.
(4)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
(5)Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă:
a)realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;
b)suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(6)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
(7)Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.
(8)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
Se susţine ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul ca, deşi art. 1401 C..pr. pen. recunoaşte existenta unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţa judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.
Inexistenta unei cai de atac în aceasta situaţie este apreciată a fi echivalenta cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privirea nejustificată de exerciţiul unei cai de atac.
Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În conceptia legiuitorului, măsurile de preventie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauza şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. 1 C..pr. pen. , măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o alta măsura preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140 C..pr. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140^1 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.
Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrangerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauza.
Cât priveşte prevederile art. 141 alin. 2 C..pr. pen. , se constată că nici în încheierea de sesizare şi nici în concluziile inculpatului referitoare la neconstituţionalitatea acestui text nu se indica motivele ce justifica ridicarea excepţiei, nefiind menţionată nici o prevedere constituţională incalcata. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt neconstituţionale numai prevederile care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală şi art. 23 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea se pronunţa asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. În consecinţa, constituie un motiv de respingere a excepţiei neindicarea dispoziţiei constituţionale în raport cu care textul legal atacat este neconstitutional. Controlul din oficiu este inadmisibil cat timp controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate exercita decât la sesizare. ( Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997 şi din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, M. Of. nr. 163 din 21 iulie 1997 ).
Art. 142: Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
(1)Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. (11)Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.
(2)Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
(3)Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.
(4)Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
(5)Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(6)Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
Curtea Constituţională, prin Decizia 51/2016, admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) este neconstituţională.
Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din C.E.D.H., cu privire la dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă se înţelege, conform art. 138 alin. (2) C. pr. pen., interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanţă, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) C. pr. pen.. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen., în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. În fine, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen., realizarea unui set de operaţiuni prin care este asigurată cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informaţii referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile efectuate de către o anumită persoană.
Articolul 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Conform alin. (2) al art. 139 C. pr. pen., infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 C. pr. pen.. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 C. pr. pen. ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen., de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.
Conform art. 143 alin. (1) C. pr. pen., consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
În continuare, este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică.
Acest demers începe prin definirea noţiunilor de “probă”, “mijloc de probă” şi “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. (Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 § 20) Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi decizie (§ 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (§ 22).
Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 C. pr. pen.. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.
Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.
Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.
Referitor la asigurarea suportului tehnic, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen. sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, , iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale, “furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.
În multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 172 alin. (1) C. pr. pen. al Bulgariei; art. 86-88 C. pr. pen. al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5) C. pr. pen. al Croaţiei; art. 1261-1262 C. pr. pen. al Estoniei; art. 100 b şi 110 j C. pr. pen. al Germaniei; art. 251 C. pr. pen. al Greciei; Secţiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268 C. pr. pen. al Italiei; art. 4813, art. 48-15 şi art. 48-17 C. pr. pen. din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189 C. pr. pen. al Portugaliei coroborate cu prevederile Secţiunii 1 alin. (2) şi ale Secţiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operaţiunilor sub acoperire desfăşurate în scopul prevenirii infracţiunilor şi investigaţiei penale din Portugalia; Secţiunea 88 C. pr. pen. al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 şi art. 156 C. pr. pen. al Sloveniei; art. 588bis b şi art. 588ter e alin. (1) C. pr. pen. al Spaniei; Capitolul 23 şi Capitolul 27 C. pr. pen. al Suediei.
Legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.
Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.
Prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, (§ 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri.
Legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, §§24 şi 25 şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 §23), Dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală.( Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015,)
Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (§ 52), “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi impljcă condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.
În ceea ce priveşte materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a “previzibilităţii” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, §34)].
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa CEDO s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (§ 89).
Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.
Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.
Nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, reglementarea nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (v, în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 şi 94).
Având în vedere şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.
Este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.
Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta decizie, a neconstituţionalităţii sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale nu mai este necesară.
Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (§ 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (§ 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 (§ 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 (§ 14)]. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală
Articolul I din Ordonanța de urgență nr. 6/2016 statuează: Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
1.La articolul 57, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
“(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”
2.La articolul 142, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.”
3.La articolul 142, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:
“(11) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”
4.La articolul 142, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
“(2) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.”
Articolul 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare se modifică şi se completează prin Ordonanța de urgență nr. 16/2016
Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen..”
Verificareaa posteriori a probelor obţinute în urma supravegherii tehnice Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a CEDO, concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un controla posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.
Încălcarea art. 8 din Convenţie întrucât instanţele au acceptat fără rezerve refuzul procurorului de a prezenta autorizaţia, refuz motivat pe caracterul clasificat al acestui înscris. Curtea a arătat că în jurisprudenţa sa anterioară constatase că sistemul de autorizare a interceptărilor existent la momentul faptelor din prezenta cauză nu satisface garanţiile impuse de art. 8 din Convenţie întrucât procurorul care autorizează interceptarea nu este independent în raport cu autoritatea executivă ( v cauza Dumitru Popescu c. României, par. 71), decizia procurorului de a intercepta comunicaţiile nu era supusă verificării şi încuviinţării judecătorului (idem, par. 72), persoana supusă înregistrării nu putea contesta în faţa unei instanţe temeinicia şi legalitatea măsurii (idem, par. 74) şi nu existau prevederi în legislaţie care să menţioneze condiţiile în care transcrierile trebuie distruse (idem, par. 79).
.
V Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală
145
Art. 145: Informarea persoanei supravegheate
(1)După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.
(2)După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.
(3)Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).
(4)Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a)perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b)punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c)dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
(5)Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
Dispoziţiile art. 65 C. pr. pen. reglementează incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului, arătând, la alin. (1), că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) din Codul de procedură penală se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.
Dispoziţiile art. 64 C. pr. pen. prevăd cauzele de incompatibilitate ale judecătorului, arătând, la lit. a)-d) şi f), că acesta este incompatibil dacă a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Legiuitorul a exclus dintre cauzele de incompatibilitate ale procurorului ipoteza, prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, în care acesta a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată. În aceste condiţii, în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicţie impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală.
Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.
Astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 65 alin. (1) cu cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., procurorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.
În ipoteza restituirii cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, dacă există suspiciuni în privinţa imparţialităţii procurorului, acesta poate fi recuzat, conform art. 67 alin. (1) C. pr. pen..
Actele de cercetare penală efectuate de procuror, ca urmare a restituirii cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., vor fi suspuse verificării judecătorului de cameră preliminară, care va putea restitui din nou cauza la parchet, atunci când, în urma verificărilor efectuate conform art. 342 C. pr. pen., ar rezulta una dintre ipotezele reglementate la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.. De altfel, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţia de restituire a cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., a mai fost pronunţată anterior definitiv, în vederea refacerii actului de sesizare şi ca urmare a neremedierii neregularităţilor constatate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen..
Împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie, potrivit art. 347 C. pr. pen. Posibilitatea recuzării procurorului, conform art. 67 alin. (1) coroborat cu art. 65 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a actelor de urmărire penală după refacerea sau completarea acesteia în urma restituirii cauzei, precum şi posibilitatea contestării încheierii pronunţate în urma verificării anterior menţionate constituie garanţii ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 C.E.D.H..
Prevederile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 reglementau faptul că persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. Dar instanţa, conform art. 332 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, când se constata, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, procurorul procedând potrivit art. 268 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, fiind, prin urmare, firească existenţa unui astfel de caz de incompatibilitate. Cu privire la această soluţie legislativă, Curtea reţine faptul că ea a fost prevăzută de legiuitor în lipsa cazului de incompatibilitate a procurorului prevăzut în prezent la art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea acestuia este afectată.
Prin Codul de procedură penală în vigoare, legiuitorul a schimbat întreaga arhitectură a procesului penal şi, totodată, concepţia care stă la baza desfăşurării acestuia, prin sporirea rolului fazei urmăririi penale în soluţionarea cauzelor.
Câtă vreme procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină şi efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod; el poate decide să redeschidă urmărirea penală când, după clasare, descoperă probe noi, pe care nu le cunoscuse şi în raport cu care apreciază că se impune continuarea investigaţiilor [art. 335 alin. (2) C. pr. pen.], sau în ipoteza în care, anulându-se în camera preliminară acte de urmărire penală şi excluzându-se probe din dosarul pe care l-a instrumentat, optează pentru refacerea urmăririi penale şi solicită judecătorului să îi restituie cauza [art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.].
În aceste ipoteze, când decide el însuşi că urmărirea pe care a efectuat-o sau pe care a supravegheat-o trebuie refăcută sau completată, ar fi fost nefiresc ca el să nu poată proceda la aceasta şi să decidă reluarea pentru ca un alt organ de urmărire penală să se conformeze solicitărilor lui.
Procedura camerei preliminare are o importantă componentă remedială, fiind articulată pe comunicarea dintre judecător şi procurorul care a sesizat instanţa; acestuia din urmă îi revin nu doar dreptul de a solicita restituirea, ci şi alte drepturi şi atribuţii proprii în faza de cameră preliminară, respectiv dreptul de fi informat asupra excepţiilor admise şi obligaţia de a proceda la remedierea actului de sesizare. În aceste condiţii, când rezultatul acestui “dialog” procesual este restituirea cauzei, este firesc ca responsabilitatea urmăririi penale să aparţină tot procurorului care a continuat să exercite şi în etapa camerei preliminare atribuţiile de decizie asupra urmăririi penale pe care el o efectuase şi care s-a dovedit finalmente deficitară.
Faţă de această organizare a fazei procesuale a camerei preliminare, soluţia continuităţii la reluarea urmăririi penale apare ca fiind singura firească.
Codul de procedură penală actual prevede cazul de incompatibilitate de la art. 64 lit. f) C. pr. pen. menit să răspundă oricăror ipoteze de fapt în care imparţialitatea organului de urmărire penală ar fi afectată. Aşadar, cum textul nu limitează, orice motiv de fapt care poate ridica o suspiciune de imparţialitate cu privire la organul de urmărire penală (inclusiv motive precum cele invocate în cauză de autoarea excepţiei) face deplin aplicabil acest caz de incompatibilitate.
Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte reglementarea unui caz de incompatibilitate absolut, expres şi explicit care să vizeze procurorul care a efectuat acte de urmărire penală în situaţia restituirii cauzei la parchet, a completării urmăririi penale sau a refacerii unor acte de procedură declarate nule de către judecător. O reglementare suplă şi flexibilă, cum este cea de la art. 64 lit. f) C. pr. pen., este mult mai acoperitoare, asigurând remedierea eventualelor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Or, imparţialitatea procurorului nu poate fi prezumată, acesta trebuind a fi demonstrată şi apreciată, de la caz la caz.
Modificarea în cuprinsul noului Cod de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate a procurorului constituie o consecinţă a noii abordări legislative în domeniul procesual penal, acestea constituind aspecte de politică penală a legiuitorului.
Câtă vreme soluţia legislativă prevăzută de Codul de procedură penală în vigoare în privinţa incompatibilităţii procurorului oferă garanţiile necesare asigurării drepturilor procesuale ale inculpatului, simpla invocare a diferenţelor specifice dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului reglementate prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală şi cele prevăzute la art. 49 din Codul de procedură penală din 1968, pentru ipoteza restituirii cauzei la parchet, nu este de natură a demonstra neconstituţionalitatea celor dintâi.
Prevederile art. 65 alin. (1) C. pr. pen. au fost reglementate de legiuitor potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în limitele ce rezultă din acestea.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen., Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu s-a pus în discuţie şi nu s-a făcut aplicarea textului anterior menţionat, motiv pentru care acesta nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Argumentul în sensul că infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată autoarea excepţiei, respectiv art. 275 din Codul penal – care incriminează faptele de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere ori alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară -, se confundă cu abaterea judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen. nu schimbă caracterul inadmisibil al excepţiei (întrucât norma de la art. 283 C. pr. pen. nu a fost aplicată în cauză); acest argument este unul care vizează în realitate constituţionalitatea celeilalte norme criticate (respectiv din Codul penal, care prevede infracţiunea pentru care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată), aşa încât această susţinere nu reprezintă o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de procedură, ci un argument în susţinerea criticii privind textul de drept substanţial.
Conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Pentru acest motiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen. este inadmisibilă.
Faza camerei preliminare a fost de două ori parcursă, după restituirea iniţială dispusă la parchet. Nici cu prima ocazie şi nici după a doua sesizare a instanţei, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a ridicat în faţa judecătorului de cameră preliminară vreo excepţie cu privire la verificarea termenului sau a intervalului de timp în care, în cursul urmăririi penale, aceasta ar fi avut la dispoziţie înregistrările; criticile au vizat doar legalitatea autorizării de către judecător a interceptărilor, precum şi faptul că există neconcordanţe între înregistrări şi transcrieri.
Curtea nu poate reţine existenţa unei legături rezonabile între motivele formulate de autoarea excepţiei şi textul criticat. Or, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate în cazul în care aceasta nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011) Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»” ( v în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Pentru aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal
PROCEDURA ÎN CONTRADICTORIU
În exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012).
Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 ).
Dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145). Legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (v, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Căşuneanu împotriva României, §§ 83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 C. pr. pen. , “după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa”. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
Din dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri.
Analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) C. pr. pen. îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 C. pr. pen.
Autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. În ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată).
Intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 C. pr. pen. , care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate.
O excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017) Însă, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.
Legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.
Raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (v , în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15).
Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen. ., potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.( Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23,)
Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. , atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta – urmărirea penală in personam.
Tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. , se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.
În funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. . În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. .
Atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.
Potrivit art. 327 C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.
Potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen. , formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen. , după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. ; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.
Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen. , când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. . De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , împotriva soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen. , petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.
Potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) C. pr. pen. , în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen. , ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.
Potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.
Indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice.
Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) C. pr. pen. , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.
Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen. , prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, § 91). Totodată, CEDO a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).
Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen. , prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată.
Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen. , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).
Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen. , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).
Noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa CEDO, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale.
Potrivit jurisprudenţei CEDO, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului şi dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
În formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din C.E.D.H., orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20).
Analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, s-a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22).
Curtea a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Cele constatate sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.
Din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune “redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
În ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, §§ 67, 69).
Potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, CEDO a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 şi 50).
Jurisprudenţa CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, § 86), ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă a instanţelor interne care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac. În plus, CEDO a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).
Instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, pronunţată în Cauza Bîrsan împotriva României, § 55).
Concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. . Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.
Existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică.
Supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem.
În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.
Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13.
În ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din C.E.D.H..
Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
În analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Curtea constată că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).
Pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.
Din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficienţa căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită.În materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală
Art. 172: Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
(1)Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.
(2)Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.
(3)Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
(4)Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.
(5)Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.
(6)Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
(7)În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
(8)La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.
(9)Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10)Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
(11)Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
(12)După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018. Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
Dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, fiind însă criticată sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, în principal, pe motiv că există o suspiciune rezonabilă cu privire la lipsa de imparţialitate a inspectorilor antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală detaşaţi în cadrul parchetelor pe posturi de specialişti, în condiţiile în care aceştia din urmă efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice care vizează stabilirea prejudiciului suferit de Agenţie prin săvârşirea unor infracţiuni economico-financiare, constituind mijloace de probă în procesul penal. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 192 din 25 februarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală.
Legea procesual penală în vigoare, în varianta iniţială, reglementa numai cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, instituţia constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior, prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. În prezent, dispoziţiile art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele cu privire la efectuarea constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) C. pr. pen. , efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (9) C. pr. pen., când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. În cazul expertizei, spre deosebire de constatare, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceştia. Referitor la constatare, Curtea a observat că dispoziţiile art. 1811 C. pr. pen. reglementează obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. Astfel, regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Ca atare, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019, §§ 17-19, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 12).
Procedeul probatoriu numit “constatare” presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit prevederilor art. 1811 C. pr. pen., obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează să fie efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar rezultatul activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare, care cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor şi a echipamentelor utilizate, precum şi concluziile constatării (Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, §§ 13 şi 14).
Raportul de constatare este, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. La rândul său, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul verifică, evaluează şi coroborează probele şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, probele neavând valoare prestabilită. Aşadar, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform prevederilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 22 şi 26, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 28).
Curtea a constatat că – deşi, după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 172 alin. (12) din cod obligaţia dispunerii efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate – această normă a fost modificată prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar (Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 30).
. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, M. Of. nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, şi Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a observat că dispoziţiile art. 172 alin. (12) C. pr. pen. nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. De asemenea, Curtea a constatat că se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare sau de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din acest act normativ, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator.
Sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competenţă, şi anume specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, care sunt încadraţi, în condiţiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 18). Totodată, Curtea a constatat că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere şi supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a specialiştilor respectivi. Mai mult, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, § 21, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 36).
Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei potrivit căreia sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate şi previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiştii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal, fiind astfel încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiştilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.
Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului în scopul de a influenţa Deciziei nstanţei (Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, § 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, § 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, § 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, § 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 30, Curtea de la Strasbourg a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, § 46). Ca atare, Curtea de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialităţii – ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţie – are ca scop derularea procedurii în faţa unei instanţe, esenţial fiind faptul ca părţile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în faţa instanţei (Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, § 42).
Or, revenind la sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri şi excepţii cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviinţate [art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Aşadar, pe lângă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. Aşa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesităţii efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerinţele cu privire la calitatea legii şi dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăţi cauzate apărării în condiţiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, astfel că inculpatul poate susţine în faţa judecătorului de cameră preliminară şi a instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanţa verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii vizaţi de textul de lege criticat, astfel că informaţiile conţinute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta nu priveşte întreg conţinutul alin. (4) al art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, ci numai prevederile de la lit. a) a acestui text de lege. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., ale art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost introduse prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, iar dispoziţiile art. 4 alin. (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I pct. 4 şi 6 din Legea nr. 144/2014. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia de combatere a fraudelor, M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019. De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I pct. 3 din Legea nr. 199/2019. Dispoziţiile art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 199/2019, iar ulterior au fost abrogate prin prevederile art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2020 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2020. Având în vedere însă că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au continuat să producă efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate şi după ce au fost abrogate – în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia “sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare” (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. La momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate aveau următorul cuprins:
.
RAPOARTELE DE CONSTATARE ÎNTOCMITE DE SPECIALIŞTI
Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, pentru considerentele reţinute în §§ 26-35 din decizia menţionată. În acest sens, Curtea a observat că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică.
Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti – atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei – nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea, observând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, a reţinut că dispoziţiile art. 172 C. pr. pen. prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, § 22). Totodată, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 25 şi 26).
Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codul de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă, ulterior, prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 C. pr. pen reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codul de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 1811, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.
Deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci, în acest caz, dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar.
Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit art. 172 alin. (9) C. pr. pen, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente – care constituie probe în procesul penal – înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.
Din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, regula este aceea că – atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză – se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen.
. Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codul de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. Curtea a reţinut, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Astfel, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatări tehnico-ştiinţifice, astfel că informaţiile conţinute în acestea nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură, fiind întrunite exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare.
Cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat – prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014 – că desfăşurarea activităţii acestora sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).
În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, şi Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021.Decizia nr. 334 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, că acestea au mai făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi, respectiv, ca neîntemeiată, referitor la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
Prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. Or, în cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prin care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Având în vedere caracterul general al textelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor de lege criticate faţă de acestea, Curtea a constatat că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 este inadmisibilă.
Cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 16-19, Curtea a reţinut că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi cu respectarea cerinţelor de calitate a acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a CEDO , Curtea Constituţională a reţinut că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.
Curtea a analizat claritatea şi previzibilitatea termenilor/sintagmelor conţinuţi/conţinute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi a constatat că, în ceea ce priveşte sintagma “în actele contabile ori în alte documente legale”, formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilităţii şi fiscalităţii impun contribuabililor obligaţii punctuale în ceea ce priveşte înregistrarea operaţiunilor comerciale şi a veniturilor obţinute. De principiu, contribuabilul este obligat să îşi înregistreze toate aceste operaţiuni în evidenţele sale contabile, iar unele dintre acestea şi în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel şi cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societăţii în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, cât şi în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea şi virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat şi invers. Totodată, s-a constatat că aceste operaţiuni se înregistrează atât în jurnalul de vânzări, cât şi în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie în înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. S-a reţinut, totodată, că necalcularea, neînregistrarea şi neraportarea acestor operaţiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin neînregistrarea veniturilor încasate şi neplata obligaţiilor fiscale aferente acestora.
. De asemenea, referitor la sintagma “operaţiune comercială” din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, , prin Decizia nr. 634 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 100 din 1 februarie 2018, Curtea a constatat că, potrivit art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuieşte cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerţ”, cu termenul “contracte”. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale anterior menţionate, prin “operaţiuni comerciale efectuate” se înţelege acele operaţiuni civile ce presupun înregistrarea în contabilitate a fluxurilor financiare de venituri şi cheltuieli aferente, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale ale titularului.
Referitor la sintagma “venituri realizate”, aceasta este clară şi previzibilă, din interpretarea prevederilor Codului fiscal, justiţiabilul putând avea o reprezentare clară a ceea ce înseamnă sintagma “venituri realizate din orice sursă”. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 824 din 18 octombrie 2017, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, Decizia nr. 199 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 483 din 29 iunie 2016, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, şi Decizia nr. 672 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 48 din 23 ianuarie 2020.
În continuare, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 23-25, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată şi critica potrivit căreia termenul “persoane” din dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar şi previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Curtea a reţinut că se poate observa, din chiar textul articolului criticat, că acesta vizează persoanele prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) din Legea nr. 82/1991, adică societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice, instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial, subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum şi subunităţile fără personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia pieţei de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat şi alte entităţi organizate pe baza Codului civil. Având în vedere aceste aspecte, dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor de lege incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.
În ceea ce priveşte critica formulată de autorul excepţiei referitor la sintagma “specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o critică similară care viza sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din acelaşi cod, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. .
Prin decizia §§ 18-22, Curtea a invocat cadrul legal în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014) – abrogate prin prevederile art. I pct. 1 şi 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia de combatere a fraudelor (M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019). Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor erau detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuau, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013]. Inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor îşi desfăşurau activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează [art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013].
Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileau că: “(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii. (4) Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscuţi, potrivit legii.” Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa CEDO , Curtea a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condiţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, partea interesată poate să formuleze obiecţiuni la raportul de constatare sau poate să conteste acest mijloc de probă în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate. În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, faptul că aceştia îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).
Simpla abrogare a alin. (3) şi (4) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 prin prevederile art. 58 pct. 1 din titlul II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în prevederile art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Dispoziţiile art. 172 din noul Cod de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, activitatea de judecată se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită.
Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, cu privire la susţinerea autorului excepţiei referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., Curtea a reţinut – referitor la Direcţia Naţională Anticorupţie – că această sintagmă vizează specialiştii cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – în condiţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort – pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, specialişti care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016), în Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală, numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea nu a reţinut lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , prin dispoziţiile actelor normative precitate, legiuitorul, conform atribuţiilor sale constituţionale consacrate de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, reglementând implicarea în activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a unor persoane cu o înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii de competenţă ale acestor direcţii, în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative mai sus citate, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare menţionate, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, astfel că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Pe de altă parte, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform normelor procesual penale referitoare la administrarea probelor.
Soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie cu privire la sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză referitor la sintagma “specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din acelaşi cod.Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi c) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
(1)Expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.
(2)Organul de urmărire penală sau instanţa desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai mulţi experţi. 3)Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii.
(4)Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.
(5)Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora.
(6)Instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experţilor desemnaţi.
Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., expertizele sunt dispuse atunci când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Conform art. 172 alin. (2) din acelaşi act normativ, expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 C. pr. pen. referitor la administrarea probelor, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată. Totodată, categoriile de expertize care pot fi dispuse sunt reglementate de art. 184-191 C. pr. pen., şi anume, expertiza medico-legală psihiatrică (art. 184), autopsia medico-legală (art. 185), exhumarea (art. 186), autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului (art. 187), expertiza toxicologică (art. 188), examinarea medico-legală a persoanei (art. 189), examinarea fizică (art. 190) şi expertiza genetică judiciară (art. 191). Cu toate că legiuitorul nu a definit toate categoriile anterior enumerate prin cuvântul “expertiză”, acestea sunt calificate în doctrină ca fiind tipuri de expertiză reglementate de Codul de procedură penală (v , în acelaşi sens, Decizia nr. 326 din 20 mai 2021, M. Of. nr. 811 din 24 august 2021, § 14).
În ceea ce priveşte numirea expertului de către organul judiciar, Curtea observă că, potrivit art. 173 alin. (1) C. pr. pen., criticat în prezenta cauză, expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei. Deşi dispoziţiile de lege criticate nu detaliază modalitatea efectivă prin care organul judiciar realizează numirea expertului, Curtea apreciază că aceste dispoziţii trebuie interpretate şi aplicate în conexiune cu ansamblul legislativ în materie. Astfel, dispoziţiile Codului de procedură penală trebuie coroborate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, aprobată prin Legea nr. 156/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, a constatat că expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Expertiza tehnică judiciară poate fi efectuată de experţi atestaţi în domeniile strict determinate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 199/C/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010, şi, totodată, activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, precum şi modul de dobândire a calităţii de expert tehnic se organizează şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. În accepţiunea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, expertul oficial este persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar în condiţiile actului normativ precizat şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari. Potrivit aceluiaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie “expertiză tehnică judiciară” (art. 2). La cererea persoanelor fizice sau juridice se poate efectua “expertiză tehnică extrajudiciară” (art. 3). Expertiza extrajudiciară se realizează, de asemenea, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, iar organizarea examenului în vederea atribuirii calităţii de expert tehnic extrajudiciar şi eliberarea legitimaţiei de expert tehnic extrajudiciar revin ministerelor şi altor instituţii centrale, fiecare în domeniul său de specialitate, stabilit conform legii (art. 27). Expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (2)], de asemenea, expertiza tehnică extrajudiciară putând fi efectuată şi de expertul tehnic judiciar, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (1)].
Expertiza este un mijloc de probă strict reglementat de Codul de procedură penală, fiind realizată de experţi calificaţi drept persoane care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele penale. În aceste condiţii, Curtea a observat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti din punctul de vedere al efectuării expertizei, precum şi condiţiile de acces în profesia menţionată, condiţii care trebuie să asigure certitudinea îndeplinirii actului profesional în mod imparţial şi la un standard ridicat. Or, prevederile legale precitate nu fac altceva decât să stabilească aceste condiţii necesar a fi îndeplinite de persoanele care doresc dobândirea calităţii de expert judiciar. Curtea a constatat că dispoziţiile legale precitate asigură, din punct de vedere normativ, imparţialitatea şi un grad ridicat de profesionalism în întocmirea raportului de expertiză, raportul de expertiză întocmit de către experţii tehnici judiciari şi extrajudiciari fiind o garanţie în sensul asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 C. pr. pen., potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 C. pr. pen. nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Totodată, în aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali şi, de asemenea, nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.
Atunci când instanţa este cea care dispune efectuarea expertizei, obiectivele, desemnarea expertului, desemnarea experţilor consultanţi, necesitatea acesteia sunt discutate în şedinţa publică, în contradictoriu cu toate părţile şi subiecţii procesuali principali din cauză, aceştia putând formula observaţii cu privire la întrebări, putând cere modificarea şi completarea lor, putând formula obiecţii şi alte cereri [art. 177 alin. (1)-(3) C. pr. pen.]. De asemenea, părţile sau subiecţii procesuali principali au dreptul de a desemna experţi independenţi autorizaţi care să participe la efectuarea expertizei [art. 172 alin. (8), art. 173 alin. (4), art. 177 alin. (4) C. pr. pen.], expertul parte având aceleaşi drepturi pe care le are şi expertul desemnat de către instanţă, iar, în situaţia în care are o opinie diferită faţă de cea exprimată de expertul desemnat, expertul parte poate întocmi un raport cu opinia separată ori poate consemna în raportul său eventualele inadvertenţe pe care le constată. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului [art. 178 alin. (5) C. pr. pen.]. De asemenea, raportul de expertiză va cuprinde, pe lângă menţiunile formale, prevăzute de art. 178 alin. (4) C. pr. pen., şi descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii, metodele, programele şi echipamentele utilizate, iar, în final, concluziile care trebuie să fie clare şi neechivoce. Totodată, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului [art. 179 alin. (1) C. pr. pen.], iar când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert [art. 180 alin. (1) C. pr. pen.]. În acelaşi mod, se poate dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului [art. 181 alin. (1) C. pr. pen.].
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de expertiză, iar valoarea probantă a expertizelor nu este prestabilită de către Codul de procedură penală, aceasta fiind supusă, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele trebuie raportate la ansamblul probator, acestea nefiind suficiente ca să asigure condamnarea unei persoane. De altfel, Curtea a constatat că dispunerea condamnării are loc doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspect de natură a conferi procesului penal un caracter echitabil, în condiţiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului.
Cele reţinute prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, neputându-se reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate. Decizia nr. 763 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 173 alin. (1) din Codul de procedură penală
175
Art. 175. – Drepturile şi obligaţiile expertului
(1)Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.
(2)Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.
(3)Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.
(4)Expertul poate cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare.
(5)Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială.
(6)Expertul poate beneficia şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125.
(7)Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei. Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
(8)Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.
CARACTERUL AUTONOM AL NOŢIUNII DE “FUNCŢIONAR PUBLIC“
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, sens în care a pronunţat Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 626 din 27 iulie 2019, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei “funcţie publică de orice natură”, iar nu “funcţie publică”, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de “funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, reM. Of. nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma “funcţie publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de “funcţionar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a statuat – referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de “funcţionar public” şi “funcţionar” – că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar – în măsura în care nu se abate de la Constituţie – nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, M. Of. nr. 542 din 24 iulie 2002).
Semnificaţia noţiunii de “funcţionar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de “funcţionar” din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de “funcţionar public” şi de “funcţionar” au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
Legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de “funcţionar”, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de “funcţionar public” faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, “funcţionarul public” este “persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, “este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.
Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat – referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal – că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.
În raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia “cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.
Interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sintagmei “funcţie publică de orice natură” din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal – în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public – se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 § 1 din C.E.D.H. şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
Potrivit jurisprudenţei CEDO , art. 7 § 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii linei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de “drept” folosită la art. 7 corespunde celei de “lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, §§ 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, §§ 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 şi 91]. CEDO a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, § 109).
Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Kafkaris, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).
Dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2). Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, Curtea a precizat că decizia astfel pronunţată nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.
În fine, Curtea a reţinut că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
Art. 204. – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
(1)Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2)Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.
(3)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
(4)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(5)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(6)În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.
(7)Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere.
(8)În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
(9)Participarea procurorului este obligatorie.
(10)În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(11)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. (12)În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (13)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(14)Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
Instanţa judecătorească susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 23 alin. (5) potrivit căruia, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 643 din 22 iulie 2020, a soluţionat o critică de neconstituţionalitate similară. Curtea a reţinut că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218-222 din secţiunea a 5-a a cap. I din titlul V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acelaşi act normativ, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) C. pr. pen., durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.
Termenele anterior reţinute sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I – Măsurile preventive, al titlului V – Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236]. Potrivit art. 226 alin. (2) C. pr. pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) C. pr. pen., prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta poate fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Zilele executate în arest la domiciliu de către inculpat vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015.
Indiferent de natura măsurii preventive (privativă sau neprivativă de libertate) dispuse în cursul urmăririi penale, ca urmare a respingerii propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară, durata maximă a acestor măsuri preventive nu poate depăşi durata stabilită prin Legea fundamentală, respectiv prin Codul de procedură penală. Aşa fiind, pe de-o parte, în cazul măsurii arestului preventiv şi al măsurii arestului la domiciliu sunt aplicabile cele reţinute prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, iar, pe de altă parte, în cazul controlului judiciar şi în cazul controlului judiciar pe cauţiune, art. 2151 alin. (6) şi art. 216 alin. (3) C. pr. pen. dispun durata maximă a acestor măsuri preventive, respectiv un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, şi 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 222 alin. (1) din acelaşi act normativ
Art. 206. – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
(1)Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2)Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3)Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului.
(4)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
(5)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
(6)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
(7)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
Dispoziţiile art. 206 alin. (1) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019, M. Of. nr. 166 din 28 februarie 2020, şi Decizia nr. 251 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 697 din 4 august 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Dispoziţiile de lege criticate reprezintă aplicarea şi dezvoltarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 23 alin. (6) din Constituţie, “În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (7) din Constituţie, “Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. Curtea a reţinut, de asemenea, că prevederile art. 23 alin. (9) din Constituţie, care stabilesc că “Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege”, constituie o garanţie a libertăţii individuale care se adaugă celorlalte garanţii stabilite de legiuitorul constituant în cadrul aceluiaşi text constituţional şi care trebuie deopotrivă respectate şi aplicate.
În cuprinsul capitolului I – “Măsurile preventive” al titlului V – “Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale” al părţii generale a Codului de procedură penală, sunt prevăzute calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale (art. 204), calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare (art. 205) şi calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii (art. 206). În acest context, prevederile art. 206 C. pr. pen. – cu toate că denumirea lor marginală face trimitere, într-o manieră generală, la cursul judecăţii – reglementează doar ipoteza pronunţării, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Conform acestor norme procesual penale, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare [art. 206 alin. (1) ], iar încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 206 alin. (2) ].
Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (4) C. pr. pen., în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri, iar, conform prevederilor alin. (5) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii, instanţa verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (1) C. pr. pen., rezolvarea acţiunii penale presupune condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. În cuprinsul art. 399 C. pr. pen. legiuitorul a inclus dispoziţii cu privire la măsurile preventive, în ipoteza soluţionării acţiunii penale, prevăzând, la alin. (10), că, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte apelul, Curtea a reţinut prin decizia mai sus menţionată că, potrivit prevederilor art. 417 C. pr. pen., acesta este o cale de atac integral devolutivă, putând fi promovată, în conformitate cu dispoziţiile art. 408 C. pr. pen., împotriva tuturor sentinţelor, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel. Conform prevederilor art. 422 teza a doua C. pr. pen., instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 424 alin. (2) C. pr. pen., instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit normelor referitoare la conţinutul sentinţei, iar, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente, instanţa de apel poate face aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 399 alin. (10) C. pr. pen.. Totodată, conform dispoziţiilor art. 208 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod, instanţa de apel este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri, sau dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Aceste verificări sunt făcute, conform prevederilor art. 208 alin. (3) C. pr. pen. – care fac trimitere la dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) din acelaşi cod -, potrivit procedurii prevăzute în cuprinsul art. 235 alin. (4)-(6) C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător. Astfel, verificarea măsurilor preventive este efectuată de către instanţa de apel cu ascultarea inculpatului, cu privire la toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a măsurii preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, şi cu participarea obligatorie a procurorului. Or, în cadrul acestei proceduri, inculpatul beneficiază de toate garanţiile pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale, prin formularea de apărări cu privire la fiecare motiv al prelungirii măsurii preventive dispuse împotriva sa, fiindu-i astfel asigurate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi, totodată, libertatea individuală. Potrivit prevederilor art. 208 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 207 alin. (4) C. pr. pen., când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, instanţa de apel dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat, iar, potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 207 alin. (5) C. pr. pen., când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, instanţa de apel dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestaţie, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (1) C. pr. pen., în cursul soluţionării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanţiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertăţii sale individuale. Prin urmare, textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (7) din Constituţie şi nici prevederile art. 6 din Convenţie.
Referitor la calea de atac a contestaţiei, prin Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 4251 C. pr. pen. au fost introduse în legislaţia procesual penală românească prin prevederile art. III pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014, M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014. S-a arătat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 58/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, M. Of. nr. 285 din 14 aprilie 2016, acestea au ca scop asigurarea unei căi de atac în materii urgente şi pentru situaţii restrictive de drepturi şi libertăţi. Curtea a reţinut că aceste situaţii sunt însă cele expres reglementate de legiuitor, prin prevederile Codului de procedură penală, determinarea lor fiind de competenţa exclusivă a acestuia. Prin urmare, aşa cum rezultă din prevederile art. 4251 alin. (1) C. pr. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluţionării cu celeritate a unor situaţii procesuale de natură a restrânge exerciţiul unor drepturi fundamentale. Prin raportare la aceste considerente, Curtea a constatat că, deşi autorul excepţiei nu se află printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie, acest fapt nu este de natură a încălca prevederile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, conform dispoziţiilor art. 129 coroborate cu cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este reglementată prin lege, iar căile de atac pot fi exercitate doar în condiţiile legii. În acest context, Curtea a statuat că reglementarea situaţiilor în care poate fi formulată contestaţie reprezintă opţiunea legiuitorului şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere stabilită de acestea. Astfel, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări între inculpaţii care pot formula contestaţie împotriva încheierii prin care se dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (1) C. pr. pen., şi cei în privinţa cărora au fost dispuse măsuri preventive asupra cărora se pronunţă instanţa de apel, întrucât aceştia sunt în situaţii diferite, determinate de etapele procesuale diferite în care se află, aspect ce justifică reglementarea unui regim diferit al recurgerii la calea de atac care, de altfel, a fost prevăzută, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi invocată în situaţii expres şi limitativ reglementate de lege. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 16 din Constituţie. Curtea a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii obligă la instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.
Dispoziţiile art. 206 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere nici prevederilor art. 24 din Constituţie şi ale art. 13 din Convenţie. Decizia nr. 488 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 207.- Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
(1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2)În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3)Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(4)Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
(5)Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(6)În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(7)Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. au făcut obiectul Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia M. Of. nr. 927 din 2 noiembrie 2018, prin care instanţa supremă a stabilit că termenul “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia. În cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, textul de lege criticat este aplicabil însă în interpretarea de la momentul sesizării Curţii Constituţionale (prin Încheierea din 29 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.317/182/2018/a1.1 al Tribunalului Maramureş – Secţia penală), sesizare care este anterioară pronunţării Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (şi, evident, publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. în interpretarea de la momentul sesizării Curţii Constituţionale, iar nu în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 § 1 privind dreptul la un proces echitabil şi § 3 lit. b) referitor la dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale din C.E.D.H. .
Dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Curtea a statuat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, fiind inadmisibilă. Prin decizia § 14, Curtea a reţinut că trimiterea de către procuror la instanţa competentă a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, declanşează procedura de cameră preliminară. În cazul în care inculpatul trimis în judecată se află, la momentul sesizării instanţei, sub puterea unei măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, fără a exista vreo cerere din partea procurorului sau a inculpatului, să procedeze la verificarea – cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 C. pr. pen. – a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive căreia îi este supus inculpatul, indiferent de felul acesteia (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), şi să decidă dacă se impune sau nu ca măsura preventivă să fie menţinută. În acest scop, rechizitoriul cuprinde, în mod obligatoriu, date referitoare la măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportate la art. 286 alin. (2) lit. e) teza finală C. pr. pen.. Rechizitoriul poate să cuprindă, potrivit art. 330 C. pr. pen., şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive. Acest text se referă la dreptul procurorului de a formula cereri în legătură cu măsurile preventive, cereri pe care le poate face fie prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, fie ulterior, în cursul procedurii de cameră preliminară. Dreptul procurorului de a formula astfel de cereri nu trebuie însă confundat cu sesizarea din oficiu în baza căreia judecătorul de cameră preliminară verifică, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive.
De asemenea, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, § 15, Curtea a reţinut că, atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) C. pr. pen., cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) C. pr. pen.. Aşadar, prin intermediul dispoziţiilor de lege menţionate sunt stabilite termene atât pentru procuror – un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară.
Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen.. Prin această Decizia , §§ 19, 21, 48 şi 49, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) C. pr. pen., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Alineatul (2) al art. 235 C. pr. pen. – în prima şi ultima teză – stabileşte că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, iar avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) şi consecinţele nerespectării acestuia, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrarul în ceea ce priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei. Curtea a concluzionat că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
De asemenea, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, menţionată anterior, § 19, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen.are aceeaşi natură juridică cu cel stabilit de art. 235 alin. (1) C. pr. pen., fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 – când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată, aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică judiciară care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cazul termenului stabilit de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării Deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen., care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă.
Distinct de cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 18, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
Curtea s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa asupra aceluiaşi text de lege. În acest sens sunt Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 452 din 16 iunie 2016, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, Decizia nr. 702 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 274 din 19 aprilie 2017, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 137 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 53 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 348 din 11 mai 2017, Decizia nr. 155 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 379 din 22 mai 2017, şi Decizia nr. 144 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 467 din 6 iunie 2018, prin care Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată.
Prin jurisprudenţa invocată, spre exemplu, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 şi la Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată – aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cauzele deduse judecăţii nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării Deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen., care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, trebuie respinsă, ca inadmisibilă (§ 17 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).
Dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”, este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (§ 18 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).
Curtea a constatat că, dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie (§ 19 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016). Aşadar, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. S-a arătat, în acest sens, că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (v §§ 29 şi 30 din Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 110 din 12 februarie 2016). Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar, cu privire la practica judiciară existentă, a constatat că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. În acest context, Curtea a reţinut că faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. S-a arătat că întotdeauna controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (§ 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).
. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. S-a statuat că acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (§ 21 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016). Decizia nr. 592 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202.
(2)Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii.
(3)Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
(4)Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
(5)Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.
(6)Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
(7)Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
(8)Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.
(9)Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea.
(10)Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.
(11)Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10).
(12)Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.
(13)Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.
(14)Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut.
(15)Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(16)Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
(17)Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Dispoziţiile art. 209 alin. (16) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1.025 din 3 noiembrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) C. pr. pen. . Curtea a reţinut, în §§ 14-21, că, potrivit criticilor formulate, dispoziţiile de lege contestate sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că termenul de 6 ore prevăzut în cuprinsul acestora este unul de recomandare, făcându-se trimitere la raţiunile avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen. Potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, iar avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauze ( Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015) Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen. , în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive (§ 19 din decizia precitată). Plecând de la premisa potrivit căreia atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi contestaţia formulată de procuror în temeiul dispoziţiilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen trebuie soluţionate înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, Curtea a statuat că, prin calificarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” ca fiind un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen, se ajunge la încălcarea prevederilor art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. .
Prin Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, Curtea a constatat că măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că în analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, 204 şi 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit prevederilor art. 209 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 202 din acelaşi cod. Totodată, în temeiul prevederilor art. 209 alin. (16) C. pr. pen. , procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.( Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020) Potrivit prevederilor art. 225 alin. (1) şi (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. pr. pen
În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, în temeiul prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen, contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui text de lege reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în cazul respingerii propunerii luării măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.
Din punct de vedere temporal, în cazul soluţionării propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, obligaţiile ce incumbă procurorului şi instanţei judecătoreşti, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, sunt cele referitoare la sesizarea instanţei judecătoreşti şi la fixarea termenului de soluţionare a propunerii înainte de expirarea duratei reţinerii. Astfel, pronunţarea efectivă asupra propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, prin admiterea sau respingerea acesteia, precum şi soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva respingerii acestei propuneri pot interveni, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi după încetarea duratei reţinerii.
Prin urmare, avocatul inculpatului poate solicita el însuşi un termen pentru studierea dosarului şi formularea apărării, în cazul în care consideră că timpul scurs între momentul la care a luat cunoştinţă de data şi ora la care soluţionarea propunerii va avea loc şi soluţionarea acesteia nu este suficient pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Totodată, instanţa de judecată, dacă apreciază că este necesar, poate amâna pronunţarea în scopul studierii dosarului cauzei, pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la propunerea luării măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrarul din soluţia sa.
Soluţionarea propunerii luării măsurii arestului preventiv trebuie realizată în acord cu prevederile art. 5 § 4 din C.E.D.H. , prin pronunţarea asupra măsurii “în termen scurt”. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi învestit cu soluţionarea propunerii luării măsurii arestului preventiv, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, trebuie să pună în balanţă toate elementele specifice cauzei, pentru satisfacerea atât a dreptului la apărare, cât şi a dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil.
Prevederile art. 209 alin. (16) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. În acest sens sunt Decizia nr. 83 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2016, Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 608 din 9 august 2016, Decizia nr. 54 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 353 din 12 mai 2017, Decizia nr. 696 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 229 din 26 martie 2019, Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1025 din 3 noiembrie 2020.
Măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. Din această perspectivă, În analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, 204 şi 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 din acelaşi cod. Totodată, conform art. 209 alin. (16) C. pr. pen, procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Potrivit art. 225 alin. (1) şi (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [v art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen
Potrivit prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen, contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui articol reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în cazul respingerii propunerii de luare a măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.
Din punct de vedere temporal, în cazul soluţionării propunerii de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, obligaţiile ce incumbă procurorului şi instanţei judecătoreşti, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, sunt cele referitoare la sesizarea instanţei judecătoreşti şi la fixarea termenului de soluţionare a propunerii înainte de expirarea duratei reţinerii. Astfel, pronunţarea efectivă asupra propunerii de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, prin admiterea sau respingerea acesteia, precum şi soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva respingerii acestei propuneri pot interveni, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi după încetarea duratei reţinerii.
Prin urmare, avocatul inculpatului poate solicita el însuşi un termen pentru studierea dosarului şi formularea apărării, în cazul în care consideră că timpul scurs între momentul la care a luat cunoştinţă de data şi ora la care soluţionarea propunerii va avea loc şi soluţionarea acesteia nu este suficient pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Totodată, instanţa de judecată, dacă apreciază că este necesar, poate amâna pronunţarea în scopul studierii dosarului cauzei, pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la propunerea luării măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrarul din soluţia sa.Decizia nr. 521 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) din Codul de procedură penală
Prevederile art. 209 alin. (16) C. pr. pen au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 83 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2016; Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 608 din 9 august 2016; Decizia nr. 54 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 353 din 12 mai 2017; Decizia nr. 696 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 229 din 26 martie 2019; Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1025 din 3 noiembrie 2020.
Măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi art. 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. În analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi art. 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, art. 204 şi ale art. 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) şi alin. (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 din acelaşi cod. Totodată, conform art. 209 alin. (16) C. pr. pen, procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.
Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Potrivit art. 225 alin. (1) şi alin. (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [v art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, potrivit art. 204 alin. (1) C. pr. pen.
Prevederile art. 204 alin. (5) C. pr. pen decid astfel: contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui articol reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în situaţia respingerii propunerii luării măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.
Din punct de vedere temporal, în cazul soluţionării propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, obligaţiile ce incumbă procurorului şi instanţei judecătoreşti, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, sunt cele referitoare la sesizarea instanţei judecătoreşti şi la fixarea termenului de soluţionare a propunerii înainte de expirarea duratei reţinerii. Astfel, pronunţarea efectivă asupra propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, prin admiterea sau respingerea acesteia, precum şi soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva respingerii acestei propuneri pot interveni, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi după încetarea duratei reţinerii.
Prin urmare, avocatul inculpatului poate solicita el însuşi un termen pentru studierea dosarului şi formularea apărării, în cazul în care consideră că timpul scurs între momentul la care a luat cunoştinţă de data şi ora la care soluţionarea propunerii va avea loc şi soluţionarea acesteia nu este suficient pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Totodată, instanţa de judecată, dacă apreciază că este necesar, poate amâna pronunţarea în scopul studierii dosarului cauzei, pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la propunerea luării măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrarul din soluţia sa.Decizia nr. 205 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) din Codul de procedură penală
(1)Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b)să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.
(2)Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c)să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d)să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;
e)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;
f)să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g)să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
h)să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i)să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k)să nu emită cecuri.
(3)În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
(4)Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.
(5)Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. (6)Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în
(7)În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
(8)În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.
(81)Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
(9)Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului, încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.
Prin deciziile nr. 734 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 935 din 17 decembrie 2015; nr. 333 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 646 din 23 august 2016, şi nr. 663 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că măsura instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 C. pr. pen, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 C. pr. pen, o serie de obligaţii “de a face” – un set de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii “de a nu face” – interdicţii, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel măsura controlului judiciar poate fi individualizată în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii.
Obligaţia prevăzută la art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen, respectiv obligaţia inculpatului de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat, face parte din categoria obligaţiilor – “de a face”/pozitive – ce trebuie respectate de orice inculpat în privinţa căruia este dispusă măsura controlului judiciar.
În acelaşi timp, analizând critica potrivit căreia sintagma “ori de câte ori este chemat”, din cuprinsul normelor procesual penale ale art. 215 alin. (1) lit. c), nu corespunde cerinţei de calitate a legii procesual penale, neoferind persoanelor în cauză protecţia adecvată împotriva acţiunilor arbitrare ale organelor statului, Acest drept conferit de legiuitor organelor judiciare de a chema inculpatul în faţa lor ori de câte ori este nevoie corespunde aceleiaşi finalităţi a controlului judiciar, aceea de realizare a instrucţiei penale. Prezentarea periodică a inculpatului în faţa organului de poliţie, potrivit programului de supraveghere sau la solicitarea organelor judiciare în a căror rază teritorială locuieşte sau domiciliază, are ca finalitate asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Punerea în executare a obligaţiei dispuse în temeiul art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen se realizează conform art. 82 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr. 513 din 14 august 2013. Astfel, potrivit alin. (1) şi (3) ale art. 82 din Legea nr. 253/2013, după comunicarea de către organul judiciar care a dispus controlul judiciar a unei copii de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a luat această măsură secţiei de poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte persoana în cauză, organul de poliţie procedează de îndată la stabilirea programului de supraveghere şi cheamă persoana aflată sub control judiciar pentru a i-l aduce la cunoştinţă. Stabilirea conţinutului programului de supraveghere – momentele şi frecvenţa obligaţiei inculpatului de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa – revine acestui din urmă organ al statului. Astfel cum prevede art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen, persoana supravegheată se va prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.
Prin Dispoziţia nr. 9 din 10 februarie 2014 a inspectorului general al Poliţiei Române, emisă în temeiul art. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicat în M. Of. nr. 170 din 2 martie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aprobat Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Poliţiei Române privind supravegherea persoanelor faţă de care a fost dispusă măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu. Curtea a observat că programul de supraveghere se stabileşte de către organul de poliţie desemnat cu supravegherea persoanei faţă de care s-a dispus măsura controlului judiciar, potrivit normelor sale interne, fără intervenţia organului judiciar care a dispus măsura.
În îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, în limitele competenţelor stabilite prin lege, iar, potrivit art. 3 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002, poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii, fiind obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, precum şi prevederile regulamentelor de serviciu (art. 4 din Statutul poliţistului). De asemenea, potrivit aceluiaşi statut, poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu, iar încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz (art. 55 din Statutul poliţistului).
Stabilirea conţinutului programului de supraveghere de către organul de poliţie reprezintă o modalitate de aducere la îndeplinire a controlului judiciar, aşadar un act de executare constând în aducerea la îndeplinire a unei decizii a organelor judiciare, prin aceasta nefiind încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în fapt fiind vorba despre o colaborare a diferitelor organe ale statului în realizarea funcţiilor atribuite lor, având ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni.Decizia nr. 699 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 222 alin. (1) din acelaşi act normativ
235
Normele procesual penale criticate referitoare la procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale prevăd că judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că sintagma “judecătorul de drepturi şi libertăţi” se referă atât la judecătorul care judecă în fond propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive, cât şi la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar, astfel că şi contestaţia se judecă până la expirarea duratei măsurii arestării preventive.
Articolul 204 C. pr. pen constituie sediul materiei în ceea ce priveşte calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. În vederea garantării accesului la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, normele procesual penale menţionate anterior reglementează contestaţia ca fiind calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, precum şi procedura de soluţionare a contestaţiei astfel invocate.
Legea procesual penală anterioară (din 1968) reglementa procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale în art. 159. Potrivit alin. 8 al acestui articol, “Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”. Prin Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor “înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate” are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât “recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.
Sintagma “înainte de expirarea duratei arestării preventive” a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, în ceea ce priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) C. pr. pen. ]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 4741 C. pr. pen. , raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cu privire la dispozitivul deciziei menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei “înainte de expirarea duratei arestării preventive”.
Prin Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 825 din 10 octombrie 2019, §§ 25-27, a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. , contestaţia formulată de inculpat (împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive) se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, iar contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Curtea a reţinut însă că, potrivit practicii judiciare, “atât contestaţia formulată de inculpat, cât şi cea formulată de procuror trebuie soluţionate înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior în cauză, chiar dacă textul de lege ar diferenţia aparent modul de soluţionare a celor două categorii de contestaţii. Prin reglementarea expresă a unui termen de 5 zile de la înregistrare, legiuitorul a intenţionat să protejeze suplimentar inculpatul sub aspectul evitării unor eventuale situaţii de incertitudine cu privire la posibilitatea exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale; nu există de altfel niciun argument pentru care contestaţia formulată de inculpat să poată fi soluţionată şi după data expirării duratei măsurii preventive anterior dispuse, iar cea formulată de procuror să fie judecată înainte de acest moment. O altă interpretare ar aduce atingere principiului egalităţii armelor în faţa judecătorului cu privire la măsurile preventive ce pot fi dispuse pe parcursul soluţionării cauzei, în dezacord cu jurisprudenţa naţională, dar şi cu jurisprudenţa europeană (cauzele Tarău împotriva României, Hotărârea din 24 februarie 2009; Catal împotriva Turciei, Hotărârea din 17 aprilie 2012 etc.). Prin urmare, în cazul în care contestaţia inculpatului formulată împotriva unei încheieri prin care s-a înlocuit o măsură preventivă cu alta este soluţionată după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, aceasta din urmă se constată încetată de drept la împlinirea termenului” (minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel cu procurorii – şefi secţie judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă curţile de apel, 21-22 noiembrie 2016, pct. 25).
În considerentele Deciziei nr. 275 din 23 aprilie 2019, Curtea a apreciat că stabilirea acestor elemente nu permite însă să se ajungă la concluzia că termenul de 5 zile prevăzut de legiuitor în cazul soluţionării contestaţiei formulate de către inculpat este un termen de recomandare. Dimpotrivă, acest termen trebuie respectat în cazul în care durata de timp de la data înregistrării contestaţiei formulate de către inculpat şi până la expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior este mai mare de 5 zile. Numai în cazul în care această durată este mai mică de 5 zile soluţionarea contestaţiei formulate de către inculpat se va face înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, practic, într-un termen mai mic de 5 zile (v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 827 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 335 din 24 aprilie 2020, §§ 20 şi 21).
Aşa încât, interpretând coroborat dispoziţiile art. 204 şi ale art. 235 C. pr. pen. şi având în vedere considerentele mai sus enunţate, cele statuate prin Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2019, sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Curtea nu poate reţine existenţa unui regim juridic diferit aplicabil procurorului şi inculpatului, sub aspectul termenului de soluţionare a contestaţiilor formulate de aceştia împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, de natură a încălca dreptul inculpatului la un proces echitabil, întrucât se impune ca normele procesual penale să fie interpretate în sensul că termenul de 5 zile, prevăzut la art. 204 alin. (4) C. pr. pen. , reprezintă o garanţie suplimentară, reglementată în favoarea inculpatului, în scopul evitării unor eventuale situaţii de incertitudine cu privire la posibilitatea acestuia de a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale. Astfel, contestaţia formulată de inculpat, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen. , nu va putea fi soluţionată şi după data expirării duratei măsurii preventive anterior dispuse, iar cea formulată de procuror nu poate să fie judecată înaintea momentului anterior menţionat. Prin urmare, termenul de 5 zile, prevăzut la art. 204 alin. (4) C. pr. pen. , trebuie respectat în cazul în care durata de timp de la data înregistrării contestaţiei formulate de către inculpat şi până la expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior este mai mare de 5 zile, iar în situaţia în care această durată este mai mică de 5 zile contestaţia formulată de către inculpat, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen, va fi soluţionată, într-un termen mai mic de 5 zile, înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 117 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală
Art. 246:Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii
(1)În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.
(2)Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.
(3)Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.
(4)Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
(5)Participarea procurorului este obligatorie.
(6)Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.
(7)Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.
(8)Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2).
(9)În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dispoziţiile alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(10)Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.
(11)În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dispoziţiile alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(12)Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute la art. 247.
(13)În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu.
Autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, cât şi prevederile art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”. De asemenea, prin deciziile precitate, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a pronunţării deciziilor menţionate anterior, dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.
Se susţine, printre altele, că “în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituţionale, nu este prevăzut un criteriu clar şi precis care să facă distincţia între răspunderea penală şi alte forme de răspundere juridică”. Susţin, totodată, că “un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude şi reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o şi materializeze.”
După ce a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor criticate în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul lor se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii“, stabilind incidenţa normei penale şi, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară – a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcţie de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat.În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 53, Curtea a reţinut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de “abuz în serviciu”, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.
Nu este pentru prima dată când stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că “legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale”, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.
În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de “abuz în serviciu“, lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din C.E.D.H. , precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauză [v şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 41, prin care Curtea a statuat că “omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzaţie penală. În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia (v în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55).
Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituţională a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie”, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 56).
Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei şi a circumstanţierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, precitate, acestea constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care fac parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. În legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete”.
Analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 şi 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.
Normele procesual penale ale dispoziţiilor art. 118 C. pr. pen au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea a reţinut, în §§ 13-18, că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 C. pr. pen, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, sunt garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât şi a § ui 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie.
Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în §§ 1 şi 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condiţiile în care § 1 cuprinde garanţii ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul.
În ceea ce priveşte noţiunea de “martor”, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
În ceea ce priveşte conceptul de “acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, CEDO a reţinut că acesta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85).
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, § 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, § 57, în care CEDO a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii – poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa CEDO se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
În situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată împotriva O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 74).
De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Navone şi alţii împotriva Monaco, § 74, potrivit căruia ” faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt”.
Dreptul împotriva autoincriminării şi dreptul “acuzatului” de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil şi ale prezumţiei de nevinovăţie, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunilor de “acuzaţie în materie penală” şi “martor”, trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Cauza IJL, GMR şi AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B. împotriva Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit).
Dreptul la tăcere şi neautoincriminare nu este absolut. În situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§ 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.
Instanţa de la Strasbourg a reţinut circumstanţele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura şi gravitatea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Aşadar, cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată în Cauza O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deşi constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanţii au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliţia cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depăşind limita legală de viteză.
În concluzie, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit.
La nivel european, în ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.
În preambulul Directivei se precizează următoarele: “Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.[…]” (pct. 12) – precizare care se regăseşte şi în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie împotriva autoincriminării (pct. 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie. Atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare (pct. 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea CEDO privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (pct. 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate şi nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăşi, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind aprecierea probelor de către instanţe sau judecători, cu condiţia respectării dreptului la apărare (pct. 28); “Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (pct. 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conţine şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (pct. 32); “Atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (pct. 45). Totodată, Curtea observă că la pct. 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, “întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie şi de CEDO”. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, îşi are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.
La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecţii de jure), cât şi martorii (suspecţii de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecţie identică în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare.
Legislaţia procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare, inclusiv în situaţia în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 pct. 1 C..pr. pen. stabileşte că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracţiune, acesteia i se aduce la cunoştinţă că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 pct. 1 C..pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în acelaşi proces penal în altă calitate procesuală, cu excepţia inculpatului în privinţa căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunţată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile, soţul/soţia sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secţiunea 100 alin. 2 C..pr. pen. că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. Totuşi, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă priveşte o infracţiune pe care martorul are datoria de a o denunţa, potrivit Codului penal. Secţiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicaţii poliţiei (cu excepţia suspectului) are obligaţia să spună adevărul şi să nu ascundă nimic. Totuşi, persoana poate refuza să dea explicaţii dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secţiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliţie trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secţiunea 211 alin. 4 menţionează că înscrisul care conţine depoziţia unui martor care şi-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secţiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere şi a declarat în mod neechivoc că renunţă la el, cu condiţia ca audierea să se desfăşoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul şi avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croaţia, art. 286 alin. 1 C..pr. pen. stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecinţe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanşa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declaraţie poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracţiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declaraţii de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menţionează că declaraţia în cauză trebuie să fie scrisă şi verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declaraţia a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracţiunea menţionată în declaraţie, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menţionate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de şedinţă. Art. 300 alin. 1 pct. 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziţia unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată menţiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 C..pr. pen. prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeaşi infracţiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziţie se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracţiuni sau contravenţii. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declaraţii şi că declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secţiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie cu privire la fapta investigată. Totuşi, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat şi în cursul anchetei penale. Secţiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziţia sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 17 alin. 1. Potrivit secţiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuşi, dacă refuzul îşi are baza în secţiunea 18, trebuie acceptat fără explicaţii, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înşală asupra conţinutului drepturilor şi obligaţiilor sale. Secţiunea 43 alin. 2 stabileşte că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, preşedintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu doreşte să îşi exercite acest drept, trebuie să fie atenţionat că are aceeaşi obligaţie de a spune adevărul ca şi ceilalţi martori. În Franţa, conform art. 61-1 alin. 1 pct. 4 C..pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracţiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declaraţie, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 pct. 8 prevede că nu pot fi primite declaraţiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeaşi infracţiune cu care a fost sesizată instanţa, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracţiunea. Totuşi, art. 336 stabileşte că audierea sub jurământ a persoanelor menţionate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părţi nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceştia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreţionare a judecătorului. Germania reglementează în secţiunea 55 C..pr. pen. că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravenţională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secţiunea 56 adaugă că o afirmaţie sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secţiunea 252 interzice citirea declaraţiei martorului audiat înainte de şedinţa de judecată, care nu şi-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în şedinţă. În Italia, conform art. 63 C..pr. pen. , în situaţia în care poliţia sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declaraţiile sale pot conduce la declanşarea unei anchete împotriva sa şi o invită să îşi desemneze un avocat. Aceste declaraţii nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declaraţiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 şi art. 1971. Alin. 31 precizează că nerespectarea dispoziţiilor alin. 3 lit. a şi lit. b face inutilizabile declaraţiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu îşi poate asuma calitatea de martor, iar declaraţiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 1971 stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privinţa lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Aceşti martori nu pot fi obligaţi să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, dacă şi-au susţinut nevinovăţia sau nu au făcut nicio declaraţie în timpul procesului. Declaraţiile făcute de către persoanele menţionate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracţiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privinţa declaraţiilor menţionate. Art. 192 alin. 3 prevede că declaraţiile făcute de persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabileşte că, în cadrul şedinţei de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex şi sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părţilor sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secţiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are şi dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucţionare a justiţiei sau ascundere a adevărului. Secţiunea 110 alin. 3 pct. 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuşi, conform secţiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie şi a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziţia sa poate fi evaluată ca probă. Secţiunea 150 pct. 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum şi faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 C..pr. pen. dreptul persoanei reţinute de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum şi dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoştinţă imediat după reţinere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeaşi regulă în ceea ce priveşte persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligaţia generală a persoanelor de a oferi poliţiei informaţii sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepţia de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanţa este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situaţie umilitoare. În Olanda, secţiunea 219 C..pr. pen. stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soţul/soţia (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foştii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 C..pr. pen. că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravenţională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în şedinţă închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situaţia în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, îşi modifică depoziţia dată anterior sau afirmă că nu îşi poate aminti anumite aspecte, instanţa poate dispune să fie citită în şedinţa de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în faţa instanţei. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în şedinţa de judecată şi explicaţiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 C..pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât îşi păstrează această calitate procesuală. În situaţia disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpaţii cărora li se impută aceeaşi infracţiune sau o infracţiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnaţi printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiaţi în calitate de martori numai dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În Slovacia, secţiunea 130 alin. 2 C..pr. pen. prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziţia sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secţiunea 131 alin. 1. Potrivit secţiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliţie ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecinţă, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menţionate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de şedinţă. În Spania, art. 118 alin. 1 C..pr. pen. prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-şi mărturisi vinovăţia şi de a nu răspunde la întrebări, dacă nu doreşte. De asemenea, informarea trebuie să conţină şi dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe şi considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracţiunile grave care atentează la siguranţa statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secţiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracţiunea la care se referă mărturia sau la altă infracţiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menţionată se aplică şi în cazul suspecţilor, contravenienţilor şi persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secţiunii 6 din acelaşi capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menţionate la secţiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secţiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil şi în cazul deţinătorilor unor documente care îndeplinesc condiţiile de la secţiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică şi cu privire la obligaţia de predare a obiectelor, conform secţiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 C..pr. pen. stabileşte că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.
Cât priveşte jurisprudenţa altor curţi constituţionale referitoare la dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare, în dosarul II. US 79/07, soluţionat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituţională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speţă, o femeie a fost suspectată că a furat o maşină de spălat de la domiciliul fostului ei soţ. Autorităţile i-au solicitat să predea obiectul şi au amendat-o când a refuzat. Ea a susţinut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituţională a Cehiei a statuat că nu există o diferenţă fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declaraţii şi dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancţiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speţă, autorităţile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituţională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituţionalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleaşi infracţiuni sau în legătură cu infracţiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimţământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speţă, un minor care iniţial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracţiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimţământul a fost interpretată de instanţă în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituţională a constatat că, deşi măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertăţii care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuşi, deoarece procedurile din speţă nu au ambele caracter penal, absenţa cerinţei consimţământului la depunerea mărturiei nu este neconstituţională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces şi acuzată de aceeaşi infracţiune sau de o infracţiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecţia generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât şi de protecţia acordată inculpaţilor (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecţie rămâne valabilă numai atât timp cât potenţialul martor rămâne inculpat în procesul menţionat. În litigiu, în privinţa minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă şi să i se mai impună şi alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Aşadar, decizia de constatare a constituţionalităţii se limitează la situaţii precum cea din speţă.
Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern.
Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului şi a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] şi la condiţiile de luare a măsurii preventive a reţinerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să îşi angajeze apărător şi să nu facă nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că preşedintele “înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa […]”.
Codul de procedură penală reglementează dreptul la tăcere şi neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. În prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului şi inculpatului, art. 83 lit. a) C. pr. pen prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din acelaşi act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. pen, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pr. pen, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea observă şi alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen.
Cât priveşte martorul, acesta “este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 C. pr. pen. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii” (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, § 14).
Articolul 281 alin. 1 din secţiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă şi jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracţiunile prevăzute în art. 277, 278 şi 279 nu se pedepseşte: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmaţiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracţiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea; […]”.
Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reţinut că, pe toată durata de existenţă a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existenţa, în procedura penală, a instituţiei actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis naşterea unor situaţii în care persoane suspectate de săvârşirea unor infracţiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoştinţă începerea urmăririi penale şi, implicit, dobândirea calităţii procesuale de învinuiţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunţat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reţinut că “existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. pr. pen. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 C. pr. pen Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 C. pr. pen. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 și urm. C. pr. pen, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”
Martorii pot refuza să dea declaraţie doar prin raportare la dispoziţiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere şi la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soţului, al ascendenţilor şi al descendenţilor în linie directă, precum şi al fraţilor şi al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie.
Aceeaşi lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că “declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară”.
În forma iniţiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, dar şi în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum şi obligaţia de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că “(1) Martorul are dreptul de a nu face declaraţii cu privire la fapte şi împrejurări prin care s-ar expune unei investigaţii penale. (2) Atunci când constată că prin declaraţia sa martorul s-ar expune unei investigaţii penale, organul judiciar are următoarele obligaţii: a) de a comunica martorului că în urma acestor declaraţii se pot declanşa investigaţii penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoştinţă martorului dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigaţii penale, precum şi dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declaraţia martorului dată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Faţă de aceste reglementări, doctrina a reţinut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare şi respectarea demnităţii umane”. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, deşi a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că “Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfăşurat împotriva sa.”, art. 102 pct. 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.
În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează “dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.
Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunţat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.
O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 C. pr. pen (reţinută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 C. pr. pen, reţinută, de asemenea, în § 62 – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”, şi a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că “participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.
Persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Faţă de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanţial – şi din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecţia legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecăţii. Aceeaşi situaţie vulnerabilă s-ar putea menţine în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînţelegerii situaţiei în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 C. pr. pen nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligaţia organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situaţii particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Din punct de vedere procedural se poate reţine lipsa unor garanţii adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.
“Dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 C. pr. pen, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului – nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.
Normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie.
Dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.
În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanţa de control constituţional a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, § 91).
Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligaţia de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei.
Însăşi instanţa europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat şi persoana care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în care condamnarea trebuie obţinută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100). De altfel, şi în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanţa de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să îşi construiască acuzaţia în materie penală fără a se folosi de probe obţinute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. “Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în acelaşi sens, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, şi Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60).
Obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de control constituţional a subliniat, în jurisprudenţa sa recentă, necesitatea extinderii exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor iniţiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigenţe o poate avea asupra echităţii de ansamblu a procedurii.
Deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32) De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală (aceleaşi considerente şi în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influenţă decisivă asupra echităţii în ansamblul procesului penal şi în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanţa recunoaşterii şi respectării garanţiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voinţa unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reţinut, în acest sens, că “privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaşte petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declaraţiile prin care s-a autoincriminat şi procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare şi rechizitoriului”. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigaţii mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obţinerii declaraţiei ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuiness împotriva Irlandei).
Dreptul la neautoincriminare vizează şi buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obţinerea unei declaraţii, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menţionat naşte o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declaraţiei, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. “Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de art. 6” (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B împotriva Elveţiei, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudenţă, anterior citată, Curtea observă că instanţa europeană instituie o dublă raţiune a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităţilor judiciare care, în lipsa acestor garanţii, ar putea proceda la obţinerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluţionare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.
Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).
Articolul 118 C. pr. pen nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 C. pr. pen, instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că “Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că “(…) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală”. Tot instanţa supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Aşadar, “audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei împotriva sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 C. E. D. H. . Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. C. E. D. H. (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. Dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale” (Decizia nr. 40/A/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală).
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. .
Prin prezenta Decizie , Curtea a reconsiderat soluţia Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 19).
Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (v în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 31).
Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie (v , cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).
Dispoziţiile art. 114 alin. (2) C. pr. pen reglementează obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, respectiv obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autori. O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare. În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen.Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
Art. 250. – Contestarea măsurilor asigurătorii
(1)Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
(2)Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4)Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.
(51)Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (6)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
(7)Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
(8)După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
(9)Întocmirea minutei este obligatorie.
Prin “Decizia C.C. 24/2016 se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C. pr. pen care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională.”
MĂSURILE ASIGURĂTORII
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen, introduse prin prevederile art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea asigurării confiscării speciale, confiscării extinse, garantării executării pedepsei amenzii (caz în care măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului) sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (în aceste ultime două cazuri, numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente).Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară în procedura având aceeaşi denumire sau de instanţă în cursul judecăţii, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv (Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, §§ 13 şi 14, şi Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 815 din 4 septembrie 2020, § 24).
Măsurile asigurătorii luate de procuror – deşi sunt plasate temporal în faza de urmărire penală – nu intră în categoria actelor de urmărire penală supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 342 C. pr. pen, deoarece măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 249 din acest cod nu urmăresc să asigure efectuarea actelor procesuale/procedurale specifice urmăririi penale în vederea atingerii scopului legal al acestei faze, conform prevederilor art. 285 C. pr. pen, ci au un caracter adiacent faţă de activitatea principală, reprezentând măsuri procesuale cu caracter real, în principiu opţionale, prin care se indisponibilizează bunuri în condiţiile expres prevăzute de lege. Având, concomitent, şi un caracter provizoriu şi reversibil, similar altor măsuri procesuale, şi măsurile asigurătorii sunt supuse unui control judiciar strict, în proceduri reglementate expres şi distinct, atât sub aspectul termenului şi condiţiilor în care pot fi exercitate, cât şi sub cel al organelor judiciare competente.
Spre deosebire însă de măsurile procesuale cu caracter personal, privative ori restrictive de libertate – în cazul cărora specificul şi importanţa drepturilor lezate impun un control periodic din partea judecătorului, realizat fie la cererea procurorului (în faza de urmărire penală), fie din oficiu (subsecvent sesizării instanţei cu rechizitoriu)-, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a instituit exigenţe similare de verificare periodică din oficiu. Aşadar, dacă în materia măsurilor preventive legiuitorul a normat explicit astfel de proceduri, în cazul măsurilor asigurătorii a optat, în schimb, pentru a nu impune un control din oficiu, periodic, asupra necesităţii menţinerii lor, lăsând la latitudinea subiecţilor procesuali interesaţi alegerea momentului procesual oportun pentru a declanşa un control judiciar asupra acestei categorii de măsuri, prin formularea unor eventuale cereri de ridicare.
Controlul judiciar asupra dispoziţiei procurorului de luare a măsurii asigurătorii sau, după caz, asupra modului de aducere la îndeplinire a acesteia este asigurat în condiţiile reglementate expres de dispoziţiile art. 250 C. pr. pen, subiectul procesual interesat putând formula cerere de ridicare a măsurii. Astfel, cu privire la contestarea măsurilor asigurătorii, prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen stabilesc că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (51) C. pr. pen – care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate -, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen – care reglementează soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi – aplicându-se în mod corespunzător.
Principiul separării funcţiilor judiciare este consacrat de art. 3 C. pr. pen, care în alin. (3) stabileşte că, în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c). Funcţiile judiciare care se exercită în procesul penal sunt prevăzute de dispoziţiile art. 3 alin. (1) C. pr. pen: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (5) C. pr. pen, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Astfel, prevederile art. 53 C. pr. pen stabilesc că judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.
Referitor la competenţa judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 54 C. pr. pen prevăd că acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen încalcă principiile privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi, respectiv, de prevederile art. 6 din C.E.D.H. , pe motiv că permit judecătorului de cameră preliminară ca – în materia contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia – să exercite şi funcţia specifică judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu.
Textul de lege criticat constituie o regulă de procedură pe care legiuitorul are libertatea să o adopte în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Mai mult, soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen îşi găseşte pe deplin justificarea în concepţia noului Cod de procedură penală cu privire la fazele procesului penal, concepţie reflectată şi de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din acest cod, care limitează competenţele judecătorului de drepturi şi libertăţi la funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în cadrul fazei de urmărire penală, fără posibilitatea de a-şi extinde competenţa ulterior momentului sesizării instanţei prin rechizitoriu, act care declanşează o nouă fază a procesului penal, şi anume aceea de cameră preliminară.
Curtea nu poate reţine nici critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen creează discriminare între subiecţii procesuali care au şansa de a uza de dreptul la contestaţie în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi cei care nu mai au dreptul să le fie soluţionată contestaţia de judecătorul de drepturi şi libertăţi, ci de judecătorul de cameră preliminară.
Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, § 28).
Dispoziţiile art. 250 alin. (51) C. pr. pen întrunesc cerinţele cu privire la calitatea legii, având o formulare clară, precisă şi previzibilă. Una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80). De asemenea, Curtea a mai precizat că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (51) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (51), art. 426 lit. d) şi art. 431 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (51) şi art. 431 C. pr. pen şi, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. c)-h) C. pr. pen.
Prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 250 alin. (4) C. pr. pen au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită “în condiţiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenţei CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii. De asemenea, CEDO a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzaţie în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, aceeaşi instanţă europeană a reţinut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie, doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. În aceste condiţii, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt incidente în cauză.
Încălcarea, prin dispoziţiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen a prevederilor art. 16 din Constituţie nu poate fi reţinută, întrucât persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situaţie juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispoziţiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susţine discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluţia pronunţată prin încheierea de soluţionare a contestaţiei promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. Aceasta nu înseamnă uniformitate şi că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei CEDO , norma convenţională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanţă, pot formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.
Reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilităţii prevederilor art. 250 alin. (4) C. pr. pen denotă intenţia acestuia de a supune încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispoziţiilor art. 250 alin. (51) C. pr. pen, cu privire la contestaţia formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiaşi regim juridic reglementat pentru situaţia soluţionării aceleiaşi contestaţii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestaţiei formulate, conform art. 250 alin. (1) C. pr. pen, spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanţei, pe parcursul procedurii soluţionării aceleiaşi cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Per a contrario, soluţia juridică ce constă în reglementarea intervenţiei unui alt regim juridic de soluţionare a contestaţiei analizate, survenit pe parcursul soluţionării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privinţa căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii şi pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestaţiilor promovate, potrivit dispoziţiilor art. 250 C. pr. pen a activitatea de urmărire penală şi a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.
Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluţionarea contestaţiei analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât şi caracterul definitiv al încheierii pronunţate. Prin urmare, considerentele reţinute de Curte în privinţa art. 250 alin. (4) C. pr. pen sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa art. 250 alin. (51) C. pr. pen Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestaţie în anulare, cu prilejul analizei admisibilităţii în principiu a acestora, Procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispoziţiilor art. 426 C. pr. pen, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în faţa instanţei sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, instanţa sesizată va verifica dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. pr. pen şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Conform dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen – astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilităţii cererii de contestaţie în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Aşa fiind, părţile au posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, şi de a-şi expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 C. pr. pen, susţinându-şi, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestaţie în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluţionării fondului cauzei. Astfel, părţile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare au posibilitatea de a cunoaşte susţinerile procurorului şi, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestaţie în anulare se desfăşoară cu asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare.
Din interpretarea gramaticală şi per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, Curtea a reţinut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestaţie în anulare, condiţii în care instanţa dispune citarea părţilor interesate, în vederea soluţionării pe fond a respectivei contestaţii, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunţată cu ocazia examinării admisibilităţii, în principiu, a contestaţiei în anulare, indiferent de soluţia pronunţată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 C. pr. pen. Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanţa de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia şi la existenţa, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluţionarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, care pot participa şi, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.
Lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin o dată, unei instanţe judecătoreşti, independente şi imparţiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce priveşte dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituţie şi cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenţie, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, în faţa unei instanţe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şi oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.220 din 20 decembrie 2004)..Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală
Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală
261
Art. 261. – Înmânarea citaţiei altor persoane
(1)Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.
(2)Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
(3)Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
(4)În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare care trebuie să cuprindă:
a)anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;
b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c)numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;
d)numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e)menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f)menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g)menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;
h)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
(5)În cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ
Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerinţele de accesibilitate, claritate şi precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte şi nici nu sunt clarificate condiţiile în care agentul poate realiza afişarea înştiinţării. Astfel, Curtea a observat, de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, § 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.
Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa CEDO cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, § 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, § 59).
Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reM. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Atât elementele referitoare la comportamentul pe care agentul procedural trebuie să îl adopte, cât şi cele referitoare la condiţiile în care agentul poate realiza afişarea înştiinţării sunt reglementate de dispoziţiile procesual penale. Astfel, dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. pr. pen prevăd că citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire. În cazul în care persoana citată refuză să primească citaţia, dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol dispun că persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Acelaşi alineat prevede datele pe care înştiinţarea trebuie să le cuprindă, în scopul realizării unei informări complete a persoanei citate, care are calitatea de suspect sau de inculpat, cu privire la cauza în care este citată, inclusiv condiţiile în care citaţia se consideră comunicată. Totodată, dispoziţiile art. 260 alin. (21) C. pr. pen reglementează obligaţia persoanei însărcinate să comunice citaţia de a încheia un proces-verbal în cazul în care persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire. În cazul în care înmânarea citaţiei nu poate fi realizată potrivit art. 260 C. pr. pen, legiuitorul a reglementat în art. 261 din acelaşi act normativ procedura înmânării citaţiei altor persoane. Aceste persoane sunt expres prevăzute de alin. (1) şi (2) ale articolului menţionat, în doctrină apreciindu-se că aceste persoane sunt stabilite de lege într-o anumită ordine de preferinţă, pentru a preîntâmpina o apreciere eronată a agentului procedural asupra persoanei căreia să îi încredinţeze actul de comunicat . De asemenea, art. 261 alin. (3) C. pr. pen. reglementează obligaţia agentului procedural de a certifica identitatea şi semnătura persoanei care primeşte citaţia şi de a încheia un proces-verbal. În continuare, dispoziţiile procesual penale reglementează obligaţia agentului procedural de a afişa citaţia pe uşa locuinţei, încheind un proces-verbal, în cazul în care se refuză sau nu se poate semna dovada de primire.
În lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , codul reglementează la alin. (4) al aceluiaşi articol obligaţia agentului procedural de a se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia, iar când aceasta nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare. Şi în acest caz, elementele pe care înştiinţarea trebuie să le cuprindă sunt expres prevăzute de lege, în scopul realizării unei informări cât mai complete a persoanei citate.
Articolul 261 alin. (5) C. pr. pen. reglementează că, în cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau întrun hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Aşa fiind, textele criticate respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 260 C. pr. pen. , rezultă intenţia legiuitorului de a reglementa, ca regulă, prevăzută la alin. (1) al art. 260 C. pr. pen. , înmânarea citaţiei, în mod personal, persoanei citate, oriunde este găsită, cu condiţia semnării dovezii de primire. În continuare, potrivit art. 261 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa, iar dacă persoana citată locuieşte întrun imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa acestor persoane, citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
La art. 260 alin. (2) şi art. 261 alin. (4) C. pr. pen. , ca excepţie de la cele anterior menţionate, în situaţia refuzului primirii citaţiei de către persoana citată şi în lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., când în urma diligenţelor depuse de către agentul procedural persoana citată nu poate fi găsită, au fost prevăzute afişarea pe uşa destinatarului a unei înştiinţări de către persoana însărcinată să comunice citaţia şi încheierea unui proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Potrivit art. 260 alin. (2) lit. f) şi art. 261 alin. (4) lit. f) C. pr. pen., înştiinţarea afişată pe uşa destinatarului trebuie să cuprindă, printre altele, menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia. Aşa fiind, Curtea apreciază că procedurile judiciare reglementate prin art. 261 C. pr. pen. sunt de natură a asigura prezenţa în faţa organelor judiciare a persoanelor citate, constituind, în acest fel, o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a folosirii căilor de atac, şi nu o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menţionate.
Prin Decizia nr. 558 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 887 din 10 noiembrie 2017, prevederile art. 264 C. pr. pen. dispun cu privire la comunicarea celorlalte acte de procedură, care se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în capitolul referitor la citare. Cu acel prilej, Curtea a apreciat că “norma nu îngrădeşte în niciun fel dreptul la apărare al persoanei interesate, ci, dimpotrivă, reprezintă expresia dreptului la un proces echitabil, legiuitorul stabilind, astfel, procedura de urmat în cazul comunicării celorlalte acte de procedură. Împrejurarea că un act […] se consideră comunicat de la data expirării termenului stabilit de organul judiciar nu este de natură a împiedica accesul liber la justiţie şi de a îngrădi dreptul la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, este menită să asigure îndeplinirea condiţiilor procedurale necesare pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii”.
În această materie, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a diferitelor drepturi procesuale. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus. Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pr. pen. constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Pe de altă parte, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), “titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen. Dacă acesta înţelege să nu îl respecte, nu are decât a-şi imputa propriei lipse de diligenţă consecinţele negative pe care este ţinut să le suporte”.
În ceea ce priveşte invocarea nerespectării drepturilor persoanelor analfabete, Curtea observă că, potrivit art. 83 C. pr. pen., în cursul procesului penal, inculpatul are, printre alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. În doctrină s-a precizat că dreptul de a fi asistat de un avocat ales este necondiţionat, părţile şi subiecţii procesuali principali putând să beneficieze de acest drept conform propriei voinţe şi propriului interes procesual, pe tot parcursul oricărei proceduri judiciare. Totodată, dispoziţiile art. 89 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie al acestor persoane.Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 şi art. 410 din acelaşi act normativ
(1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a)neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
b)neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
(2)Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
(3)Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.
(4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
a)împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b)lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c)tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d)neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e)nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);
f)neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
g)nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 352 alin. (9) sau art. 359;
h)nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 359, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;
i)manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;
k)nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;
l)neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit. c);
m)neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n)abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; o1)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; p)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;
q)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1).
(5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.
(6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
Abaterea judiciară este fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii de procedură penală sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Existenţa unei dispoziţii din legea de procedură penală care prevede o obligaţie pentru cei care participă la activitatea procesuală penală constituie o cerinţă prealabilă în conţinutul abaterilor judiciare. Astfel, dispoziţiile art. 283 C. pr. pen. prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare, conţinut care se completează cu alte norme procesuale. Prevederile art. 283 C. pr. pen. au, aşadar, caracter de norme în alb, care se întregesc prin intermediul altor norme procedurale.
Abaterile judiciare în materie penală sunt reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 283 C. pr. pen., care stabilesc toate situaţiile ce pot da naştere unei abateri judiciare. Ele pot fi săvârşite în cursul oricăreia dintre etapele procesuale corespunzătoare exercitării funcţiilor procesuale, cu excepţia celor care se pot săvârşi numai în cursul urmăririi penale sau numai în cursul judecăţii, astfel cum decurge din textul art. 283 C. pr. pen. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., constituie abatere săvârşită în cursul urmăririi penale neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta. În temeiul prevederilor art. 303 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi C. pr. pen. , procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz, dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală fiind obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (4) C. pr. pen., procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Astfel, neîndeplinirea nejustificată a oricăreia dintre dispoziţiile date de procuror în scris şi cu stabilirea unui termen de executare, circumscrise atribuţiilor prevăzute de textele mai sus menţionate, poate atrage aplicarea amenzii judiciare de către procuror. Forma scrisă a dispoziţiilor date este impusă de necesitatea stabilirii certe a faptului că acestea au fost date, iar organul de cercetare penală a luat cunoştinţă de ele.
Curtea nu poate reţine critica autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, pe motiv că ar crea un tratament diferenţiat pentru cazuri egale, întrucât organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, este pasibil de amendă judiciară, în timp ce procurorul care comite abateri de natură a afecta finalizarea urmăririi penale în condiţii optime nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, ci este cercetat disciplinar.
Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
Făcând referire la jurisprudenţa constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24), Curtea Constituţională a reţinut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situaţie identică şi nici măcar similară cu situaţia procurorului care comite abateri disciplinare şi nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituţie -, potrivit căruia procurorii, constituiţi în parchete, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, astfel că, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) şi (3) C. pr. pen.].
Una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80).
Dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., Curtea apreciază că destinatarul normei de procedură poate obţine, printr-o analiză a ansamblului normativ din care face parte textul de lege criticat, suficiente elemente de determinare a conţinutului acestuia din urmă, mai ales că este vorba de o persoană avizată, având calitatea de lucrător al poliţiei judiciare. Formularea dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. este clară şi previzibilă, permiţând destinatarului legii să îşi adapteze conduita, inclusiv prin recurgerea la consiliere de specialitate în materie. Aşadar, destinatarul normei are posibilitatea să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta din fapta sa şi să îşi corecteze conduita.
Prin urmare, dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere principiului legalităţii şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală
(1)Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.
(2)Ordonanţa trebuie să cuprindă:
a)denumirea parchetului şi data emiterii;
b)numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c)fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d)obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora;
d1)atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;
e)date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
f)alte menţiuni prevăzute de lege;
g)semnătura celui care a întocmit-o.
(4)Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
ORDONANŢA SĂ FIE ÎNTOTDEAUNA MOTIVATĂ ÎN FAPT ŞI ÎN DREPT
Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) ale art. 341 C. pr. pen., astfel că prevederile de lege criticate nu au legătură cu rezolvarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât speţa respectivă priveşte soluţionarea pe fond a plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 682 din 31 iulie 2020.
Ținând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen. este inadmisibilă.
Dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen. lă stabilesc conţinutul ordonanţei emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalităţii, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, şi trebuie să cuprindă: denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, menţiunea privind calea de atac disponibilă, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, alte menţiuni prevăzute de lege şi semnătura celui care a întocmit-o.( Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 528 din 21 mai 2021). Norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligaţia ca ordonanţa să fie întotdeauna motivată în fapt şi în drept [lit. d)], nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluţia. Decizia nr. 652 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. d) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
CONŢINUTUL ORDONANŢEI EMISE DE PROCUROR
Dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen. stabilesc conţinutul ordonanţei emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalităţii, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, şi trebuie să cuprindă denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege şi semnătura celui care a întocmit-o. Norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligaţia ca ordonanţa să fie întotdeauna motivată în fapt şi în drept [lit. d)] – nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluţia -, să cuprindă, pe lângă menţiunile enumerate mai sus, şi fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, precum şi datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului [lit. c)], în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală
Art. 275: Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
(1)Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:
1.în caz de achitare, de către:
a)persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;
b)partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;
c)inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;
2.în caz de încetare a procesului penal, de către:
a)inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;
b)persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;
c)partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;
d)inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.
3.dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:
a)persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;
b)inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevăzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;
4.în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de către stat.
(2)În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.
(3)În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
(4)În cazul când mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
(5)Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.
(6)Cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.
(7)În situaţia contestaţiilor formulate de către administraţia penitenciarului în cazurile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, făcând trimitere la jurisprudenţa în materie referitoare la dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că nicio normă constituţională nu impune gratuitatea actului de justiţie. Prin urmare, cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. Mai mult, dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, prevederile criticate nu aduc atingere liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 365 din 7 mai 2020, verificând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 274 C. pr. pen., referitoare la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, Curtea a constatat că expresia “cheltuieli judiciare avansate de stat” semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) C. pr. pen., din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 C. pr. pen.. În acest sens, art. 272 alin. (1) C. pr. pen. reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) C. pr. pen., sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare.
Potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) şi art. 328 alin. (1) C. pr. pen., atât prin ordonanţa de clasare, cât şi prin ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 şi 422 C. pr. pen., instanţa de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, se pronunţă prin hotărârea prin care soluţionează latura penală a cauzei şi asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 C. pr. pen., iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.
Instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 C. pr. pen. şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 C. pr. pen., oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 C. pr. pen., inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 C. pr. pen. putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar.
Sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti şi care sunt suportate de părţi ori de stat în condiţiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condiţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (…) iar destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal ( Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, M. Of. nr. 140 din 1 martie 2012).
Potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, “obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”, iar, potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, “sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor fiscale”.
Executarea silită a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii”.
Trebuie realizată o distincţie între posibilitatea contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, şi posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului, pe de altă parte.
În cazul contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situaţia contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Curtea subliniază că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (v, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din C.E.D.H. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, CEDO a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 526 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, coroborate cu dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală raportate la art. 275 alin. (2) din acelaşi act normativ
Decizia nr. 519 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) şi ale art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală
(1)Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.
(2)În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri.
(3)Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
LEGĂTURA CU SOLUŢIONAREA CAUZEI
Excepția a fost ridicată în cadrul unei cereri privind îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta unei decizii penale pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, “în sensul ca instanţa să se pronunţe separat cu privire la activitatea fiecărui apărător din oficiu şi nu în mod global”. Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea, a îndreptat eroarea materială în sensul celor solicitate, dispunând, totodată, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în acest cadru.
Întreaga motivare a excepţiei vizează însă soluţia de respingere a unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. pr. pen., apreciindu-se de către autoarea acesteia că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate având în vedere că, în practică, unele instanţe de judecată absolutizează prezumţia de legalitate şi temeinicie a îndreptării erorilor materiale. În opinia sa, prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel în materia îndreptării erorilor materiale, se aduce atingere normelor constituţionale invocate, golindu-se astfel de conţinut principiul exercitării căilor de atac. Lipsa căii de atac în această situaţie echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra măsurilor tehnico-administrative reglementate de art. 278 C. pr. pen., dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel iluzoriu şi teoretic. Or, în cadrul procesual menţionat, această motivare se referă la o situaţie pur ipotetică, ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei, câtă vreme instanţa a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale formulate de autoarea excepţiei. În aceste condiţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu ar putea avea niciun efect concret asupra cauzei deja soluţionate.
“Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie o condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 632 din 20 iulie 2018, Decizia nr. 247 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, şi Decizia nr. 295 din 26 aprilie 2018, M. Of. nr. 687 din 7 august 2018).
Excepţia de neconstituţionalitate nu constituie un exerciţiu pur teoretic. Curtea a subliniat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 20, faptul că, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că “autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia […]” (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, M. Of. nr. 548 din 24 iulie 2014, § 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014).Decizia nr. 302 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
b)competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
c)publicitatea şedinţei de judecată;
d)participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
e)prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
f)asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
(2)Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.
(3)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului.
(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată:
a)până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
b)în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;
c)în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII
Soluţiile legislative care reglementau competenţa altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, respectiv care eliminau din categoria nulităţilor absolute nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.( deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, şi nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017).
Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituţională şi a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală (§ 34). ( Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016) Este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. În acest context, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, stabilindu-se, în mod expres, că “Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen. “. Potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. pen., de asemenea modificat prin art. I pct. 1 din ordonanţa de urgenţă menţionată, “Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului”. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi al infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, şi că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).
Ulterior, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, pronunţată în temeiul atribuţiei constituţionale consacrate la art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea a admis sesizarea şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii; a admis sesizarea şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1) şi ale art. 9, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii şi a stabilit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare.
Prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, li s-au conferit instanţelor judecătoreşti suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituţionalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menţionat – valorificat drept lege de organele de urmărire penală – putea fi eliminat de instanţele judecătoreşti pe măsura publicării acestor decizii ale Curţii Constituţionale. Curtea a subliniat că Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 nu face decât să întărească cele rezultate din jurisprudenţa deja consolidată a Curţii Constituţionale şi să puncteze din nou obligaţia instanţelor judecătoreşti de a respecta deciziile Curţii Constituţionale şi legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ţinând cont de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio, aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (§ 194). Curtea a reţinut, de asemenea, că, în urma publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, au fost eliminate din fondul activ al legislaţiei soluţii legislative neconstituţionale aflate într-o relaţie de continuitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanţele judecătoreşti au la dispoziţie mecanismele legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi, în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili efectele şi implicaţiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituţionale. Prin urmare, chiar până la pronunţarea Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, în baza acestor decizii ale Curţii Constituţionale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 C. pr. pen. – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute (§ 190).
Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, § 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative.
Articolul 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 17). Art. 102 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. nu reglementează instituţii diferite, ci presupune întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, § 17).
Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea, aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 208).
Totodată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de “excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate. Prin urmare, doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 27).
Având în vedere art. 197 alin. 2 şi art. 281 C. pr. pen. , acest text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, instanţa de control constituţional a reţinut, în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 211, că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.
Parlamentul, ca organ de control al activităţii Serviciului Român de Informaţii, avea posibilitatea constituţională şi pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanţă atribuţiei sale constituţionale de a controla activitatea serviciului de informaţii. În consecinţă, , prin exercitarea superficială a competenţelor sale cu privire la controlul parlamentar şi la examinarea rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informaţii în raport cu încheierea, conţinutul şi executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituţionale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituţională, complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat şi favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător (§ 186; în mod similar, § 202).
Motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, mai degrabă, efectele deciziilor instanţei de control constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, în general, şi, în mod particular, efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 în cauzele penale pendinte, apreciindu-se, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală şi legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci şi la condiţii de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată nu relevă un viciu de neconstituţionalitate intrinsec al normelor criticate, ci se susţine că acestea capătă valenţe neconstituţionale prin publicarea deciziilor instanţei de control constituţional nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017.
Referitor la efectele deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000, instanţa de control constituţional a statuat, de principiu, că, drept consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 146 lit. d) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 147 alin. (1) din Constituţie. Fără îndoială că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei. Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. În termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “România este stat de drept (…) “. Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţie, în pronunţarea unei hotărâri a CEDO împotriva statului român.
Deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte inter partes, aşadar, numai faţă de părţile din litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată, ci ele au efecte erga omnes, faţă de toate subiectele de drept, iar aceasta rezultă chiar din esenţa controlului de constituţionalitate, astfel că, după ce a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege ori ordonanţă, nicio autoritate publică şi niciun alt subiect de drept nu mai pot aplica textul de lege, acesta fiind lipsit de eficienţă normativă (Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, M. Of. nr. 256 din 18 mai 2001). Dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu disting nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de control constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 16, prin care a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor.
O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. ( v Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, § 25). În mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acesteia au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. (§ 26). Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (§ 30).
Prin urmare, Curtea a precizat şi în considerentele Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, că aceasta nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională, în cauzele pendinte, erau/sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute.
Autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (în acest sens au fost citate şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, § 52), atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii fiind general obligatorii şi impunânduse cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile instanţei de control constituţional se publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept (în acest sens a fost citată Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 51).
Susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate, în condiţiile în care neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30). În consecinţă, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părţile să poată beneficia de efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, astfel că, în consecinţă, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen. . Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală
EXERCITAREA FUNCŢIEI DE URMĂRIRE PENALĂ
Autorul excției a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit susţinerilor autorului, agentul de poliţie din cadrul Biroului rutier al Poliţiei Municipiului Satu Mare care a întocmit procesul-verbal de constatare a dispus, ulterior, începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, audierea inculpatului, reţinerea acestuia şi întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale. În aceste condiţii, criticile de neconstituţionalitate relevă faptul că organul de constatare a efectuat acte de urmărire penală în cauză, deşi, potrivit normelor procesual penale ale art. 114 alin. (4), singura calitate a acestui organ este aceea de martor. În consecinţă, autorul apreciază că, într-o atare ipoteză, se impune “constatarea intervenţiei nulităţii absolute, iar nu a unei nulităţi relative ce generează obligaţia justiţiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp”.
Potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. , “(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: […] c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.” În ceea ce priveşte organele de ordine publică, identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuţiile şi competenţele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituţii/organe (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, § 24).
Potrivit alin. (5) al art. 61 C. pr. pen., procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, alin. (4) stabilind că “Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.” Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 198 alin. (2) şi ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen., “procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal”, respectiv “organul de urmărire penală este sesizat […] prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege […]”.
Procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către organele de ordine publică constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală. Obligaţia instituită în sarcina organelor de ordine publică reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. De pildă, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară (în acest sens, v Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020).
Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 114 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora poate fi audiată în calitate de martor orice persoană ce are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că pot fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 C. pr. pen., Procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională apreciază că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui «mărturie în acuzare», organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de «martori» în sensul Convenţiei. Curtea Constituţională a constatat, astfel, că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.
Având în vedere căorganele de ordine publică au, ex lege, atribuţii şi competenţe în materie de ordine publică, iar procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către acestea constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală, având şi natura juridică a unei “mărturii în acuzare” – motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză relevă modul defectuos de aplicare a legii, în condiţiile în care organele de ordine publică (organele de poliţie) au exercitat acte procesuale contrar dispoziţiilor C. pr. pen. .
. Dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Potrivit art. 3 alin. (4) C. pr. pen., în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 C. pr. pen., care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora, în timp ce art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Procurorul are competenţa funcţională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor care au ca rol şi scop să servească drept temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 43).
Reglementarea competenţei organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 C. pr. pen. reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (§ 55 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Din această perspectivă, Curtea a statuat că legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea în practică a competenţei în materie penală, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar (§ 56 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).
Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea – reţinând că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie – a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
Încălcarea competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se sancţionează cu nulitatea absolută, susţinerile autorului fiind nefondate, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
NEREGULARITATEA RECHIZITORIULUI
Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.(Decizia 302/2017 )
Autorul excepţiei apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei, este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi la art. 6 § 1 şi 3 lit. a) şi art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie. Din această perspectivă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, M. Of. nr. 72 din 22 ianuarie 2021, §§ 32-39, a reţinut că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 C. pr. pen. , ca act de sesizare a instanţei, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (v, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 28).
Curtea a apreciat că natura rechizitoriului trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. Curtea, făcând referire la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, §§ 14-16, a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Curtea a reţinut, totodată, că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiţii, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară.
În continuare, în ceea ce priveşte cazurile de nulitate absolută, Curtea a observat că acestea sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. pr. pen., articol care prevede, la alin. (2), posibilitatea invocării nulităţii absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulităţii absolute în orice etapă a unui proces, este de esenţa acestei categorii de nulităţi, prevederea în cuprinsul art. 281 C. pr. pen. a unor excepţii de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reţinut de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, § 45.
De asemenea, dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluţii care prevăd începerea judecăţii.
Reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicţie cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilităţii restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului penal, scop arătat în mod expres şi în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (v PL-x nr. 412/2009).
Prin urmare, având în vedere că printr-o jurisprudenţă constantă s-a reţinut constituţionalitatea dispoziţiilor ce reglementează camera preliminară, Curtea a constatat că prevederea nulităţii rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar şi până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluţie juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluţie ce nu are fundament constituţional.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că, prin Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, M. Of. nr. 236 din 7 aprilie 2015, s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii. Curtea a reţinut că reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, începerea cercetării judecătoreşti era tergiversată de cererile şi excepţiile formulate de părţi, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanţei. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) şi cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1), vizând încălcări ale drepturilor părţilor în faza de urmărire penală, pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.
Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispoziţiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanţa lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), § 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H. sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.
În exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).
Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.
Referitor la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 147 din 15 februarie 2018, şi Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 689 din 8 august 2018, a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, prin dispoziţiile acestui act normativ sunt reglementate situaţiile tranzitorii ce rezultă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte aplicarea legii procesual penale în timp, Curtea a reţinut că aceasta este guvernată de principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. Astfel, la aplicarea legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii. Totodată, în situaţiile tranzitorii, legea procesual penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înseamnă că dispoziţiile ei pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale începute sub imperiul legii vechi, dar care se continuă sub imperiul legii noi.
În acest sens, în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă, Legea nr. 255/2013 distinge în funcţie de momentul procesual în care acestea se aflau la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Astfel, în cazul în care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se începuse cercetarea judecătorească, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă au fost trimise, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, judecătorului de cameră preliminară, fiind soluţionate de către instanţa competentă potrivit legii noi, în acord cu regulile prevăzute de această lege. În ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care, la data intrării în vigoare a legii noi, se începuse cercetarea judecătorească, acestea rămân, potrivit art. 7 din Legea nr. 255/2013, în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
În exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În această împrejurare, se poate constata că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege”.
Odată începută cercetarea judecătorească, este firesc ca aceasta să rămână în competenţa instanţei respective, iar împrejurarea că o astfel de cauză nu poate fi trimisă în procedura camerei preliminare nu are semnificaţia unei privări de drepturi a autorului câtă vreme aspectele ce ţin de această procedură au fost deja dezlegate şi câtă vreme, potrivit art. 346 alin. (7) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză. În acest context, Curtea a reţinut că cercetarea judecătorească se circumscrie activităţii specifice desfăşurate de instanţa judecătorească, ce are ca scop stabilirea adevărului în cauza supusă judecăţii, motiv pentru care se administrează şi se verifică toate probele existente la dosar, în aşa fel încât să se ajungă la soluţionarea legală şi temeinică a cauzei respective. În doctrină s-a arătat că cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată. Nu este vorba însă de o simplă reproducere a probelor, ci de o administrare a lor în noi condiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanei vătămate, sub controlul publicului asistent. Totodată, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oricăror probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii.
În privinţa cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanţă, la care se referă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depăşit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanţei, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, pronunţată în Cauza Beraru împotriva României, § 64). Curtea a constatat că, potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componenţa unei instanţe judecătoreşti în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înţelegere adecvată a probelor şi a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziţie a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanţi în faţa instanţei nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, § 61).
Pronunţarea soluţiei într-o cauză penală trebuie realizată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor, schimbarea acestora pe parcursul soluţionării cauzei fiind necesar a fi însoţită de anumite garanţii (de exemplu, reaudierea unor martori etc.).
Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că aplicarea legii procesuale noi în toate cauzele, indiferent de momentul procesual la care acestea se aflau, ar fi determinat o modificare completă a compunerii instanţei de judecată, cu consecinţa necesităţii reluării cercetării judecătoreşti şi a tergiversării soluţionării acestora. Or, punând în balanţă toate aceste elemente, legiuitorul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, a optat pentru aplicarea legii procesuale noi doar pentru cauzele în care, la data intrării în vigoare a noii reglementări, nu fusese începută cercetarea judecătorească, pentru cele în care se începuse cercetarea judecătorească legiuitorul optând pentru o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Totodată, Curtea a constatat că aplicarea imediată a legii noi sau ultraactivitatea legii vechi, în temeiul art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, are în vedere competenţa instanţei de judecată şi aplicarea sau nu a dispoziţiilor referitoare la camera preliminară, judecata urmând să se desfăşoare, în toate cazurile, potrivit legii noi. Or, indiferent de instanţa competentă să judece cauza, inculpatul are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti.Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.
Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢILOR
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu următorul conţinut: “(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: […] f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.”
Situaţiile în care asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 C. pr. pen., iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se regăsesc în art. 93 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 90 C. pr. pen., reglementarea asistenţei juridice obligatorii este determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacităţii de exerciţiu, existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânse etc. [art. 90 lit. a) şi b), respectiv art. 93 alin. (4) şi (5) C. pr. pen.]. Totodată, asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii “în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani” [art. 90 lit. c) C. pr. pen.]. Aceste din urmă dispoziţii au fost modificate prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistenţa juridică fiind obligatorie, în acest caz, doar în cursul judecăţii. Art. 91 alin. (1) C. pr. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestor obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii, ca efect al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 88 din 13 februarie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale.
În cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. Astfel cum reiese din încheierea de sesizare, în motivarea contestaţiei formulate împotriva încheierii, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Braşov, prin care, în temeiul art. 346 alin. (2) C. pr. pen. , s-a constatat legalitatea rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, s-a făcut referire la două convocări ale acestora, pentru date la care apărătorul a fost în imposibilitatea de a se deplasa de la Bucureşti la Braşov, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov. S-a susţinut că, în virtutea colegialităţii, cererea de amânare, prin care s-a arătat imposibilitatea apărătorului de a se prezenta, trebuia să fie admisă, având în vedere şi dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că încălcarea dreptului la apărare trebuie să fie sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută, fiind neconstituţional textul criticat, care prevede sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea dreptului la apărare numai atunci când asistenţa juridică este obligatorie.
Asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că, prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie, legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 36). Totodată, Curtea a reţinut că, din dispoziţiile art. 90 C. pr. pen. , rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 24). Reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. O atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat sau nu a solicitat acest lucru. Reglementarea menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci, prin depunerea diligenţelor necesare, să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 39). În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat că este în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 40).
Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. Dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar fi iluzorii, fără garanţii procedurale, autorităţile judiciare având obligaţia de a asigura acest drept. Asigurarea efectivă a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective şi complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale ale suspectului, inculpatului şi ale celorlalte părţi, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice. În ipoteza din prezenta cauză, a respingerii cererilor de amânare prin care s-a arătat imposibilitatea apărătorului de a se prezenta la convocarea procurorului, părţile pot formula plângere, potrivit art. 336 şi 339 C. pr. pen., ce va fi soluţionată de procurorul ierarhic superior. Soluţionarea nefavorabilă a unor astfel de cereri însă nu se poate converti într-un caz de nulitate absolută în care producerea vătămării se află sub puterea unei prezumţii legale juris et de jure. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Autorii excepţiei solicită ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină cu privire la orice incident referitor la asistarea de către apărător a suspectului sau a inculpatului, care relevă sau nu o încălcare a vreunei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. Or, o asemenea reglementare ar presupune că invocarea încălcării oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.
Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28). Or, cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se deosebesc esenţial de asistenţa juridică facultativă, consacrată de art. 24 din Constituţie. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 565 din 5 iulie 2018).
Noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. De altfel, Curtea a statuat, în mod constant, că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, § 28, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor (deciziile nr. 133 din 18 martie 2004, M. Of. nr. 297 din 5 aprilie 2004, nr. 868 din 10 iulie 2008, M. Of. nr. 578 din 31 iulie 2008, şi nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010). Decizia nr. 97 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală
Art. 282. –Nulităţile relative
(1)Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
(2)Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
(3)Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).
(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:
a)până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b)până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei;
c)până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.
(5)Nulitatea relativă se acoperă atunci când:
a)persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;
b)persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.
Dispoziţiile art. 282 alin. (1) şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, şi Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 26, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor.
Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal – cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi lit. f) C. pr. pen., care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod – şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau al decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei “derogări” de la obligativitatea respectării legii.
Totodată, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 28, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte, practic, ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.
Cu privire la prevederile art. 367 alin. (9) C. pr. pen., acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, şi Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020.
Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituţională, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, că opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.
Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, Curtea a reţinut că intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. pr. pen. , reţinând, în § 26, că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor.
Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal – cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) C. pr. pen., care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod – şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau al decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei “derogări” de la obligativitatea respectării legii.
Totodată, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 28, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte, practic, ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.
Dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) privind principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia “Nimeni nu este mai presus de lege”, şi ale art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii.Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:
a)neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
b)neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
(2)Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
(3)Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.
(4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
a)împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;
b)lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;
c)tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;
d)neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
e)nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);
f)neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
g)nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 352 alin. (9) sau art. 359;
h)nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 359, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;
i)manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;
k)nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;
l)neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit. c);
m)neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;
n)abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;
o)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; o1)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;
p)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;
q)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1).
(5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.
(6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.
Prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 473 din 6 mai 2021., Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3)-(5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din C.E.D.H. .
Dispoziţiile art. 283 C. pr. pen. prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 C. pr. pen. au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte art. 283 alin. (3) C. pr. pen. referitor la lipsa nejustificată a avocatului ales sau numit din oficiu, fără a asigura substituirea, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea.
Legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, “Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară”.
Neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) C. pr. pen.. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu.
Potrivit art. 88 alin. (3) C. pr. pen., avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali. De aceea, în cazul în care se află în imposibilitate temporară de a-şi onora mandatul, avocatul este obligat să ia măsuri pentru substituirea sa la termenul la care lipseşte.
De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară.
În practică se invocă uneori de către avocaţi neîndeplinirea obligaţiei de substituire prin aceea că cei pe care îi reprezintă refuză să fie asistaţi de un alt avocat sau că niciun coleg avocat nu a dorit să îi substituie, din varii motive: complexitatea dosarului, lipsa de timp etc. Cu toate acestea, reglementarea legală oferă cadrul necesar pentru ca un avocat diligent să îşi poată asigura substituirea în cvasitotalitatea situaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte opunerea clientului de a fi asistat/reprezentat la un termen de un alt avocat cu care el nu a încheiat un contract de asistenţă juridică, aceasta poate fi depăşită în condiţiile în care, cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică/reprezentare, avocatul propune includerea unei clauze potrivit căreia, în caz de imposibilitate temporară de exercitare a mandatului dat, clientul va fi de acord cu substituirea de către un alt avocat, desemnat de avocatul titular. Dreptul părţii în proces de a fi asistată de un anume avocat se întinde până la limita la care intră în conflict cu interesul general al parcurgerii cu celeritate a procesului. În ceea ce priveşte imposibilitatea găsirii unui avocat substituent, Curtea a reţinut că acest aspect ţine de modul de organizare a profesiei de avocat, legea specială cuprinzând dispoziţii de organizare colectivă care ar presupune susţinerea reciprocă a avocaţilor în astfel de situaţii.
Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat.
Spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. pr. pen. cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii.
Textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să poată cunoaşte caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (v Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (v Hotărârea din 21 ianuarie 1999, pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, § 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, § 50, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, § 108).
De aceea, instanţa de contencios constituţional nu a putut reţine critica potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care este evident că un avocat, indiferent că este ales sau numit din oficiu, nu trebuie să lipsească în mod nejustificat, fără a-şi asigura substituirea. Totodată, modalitatea de reţinere a unor cazuri concrete ca fiind cazuri de lipsă justificată a avocatului reprezintă un aspect ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria abaterii judiciare respective.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare, în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile legale criticate garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil, având deplina posibilitate de a se apăra singură ori de a-şi angaja un avocat ales în acest sens.
Referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) C. pr. pen., Curtea a reţinut că posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) C. pr. pen., constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei.
În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Decizia nr. 493 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală
Prevederile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 561 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 886 din 10 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din C.E.D.H. .
Dispoziţiile art. 283 C. pr. pen. prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 C. pr. pen. au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte art. 283 alin. (3) C. pr. pen. referitor la lipsa nejustificată a avocatului ales sau numit din oficiu, fără a asigura substituirea, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea.
Cât priveşte această abatere judiciară, Curtea a constatat că legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, “Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară.”
Curtea a constatat că, în procesul penal, neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) C. pr. pen.. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu.
Potrivit art. 88 alin. (3) C. pr. pen., avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali. De aceea, în cazul în care se află în imposibilitate temporară de a-şi onora mandatul, avocatul este obligat să ia măsuri pentru substituirea sa la termenul la care lipseşte.
De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară.
În practică se invocă uneori de către avocaţi neîndeplinirea obligaţiei de substituire prin aceea că cei pe care îi reprezintă refuză să fie asistaţi de un alt avocat sau că niciun coleg avocat nu a dorit să îi substituie, din varii motive: complexitatea dosarului, lipsa de timp etc. Cu toate acestea, reglementarea legală oferă cadrul necesar pentru ca un avocat diligent să îşi poată asigura substituirea în cvasitotalitatea situaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte opunerea clientului de a fi asistat/reprezentat la un termen de un alt avocat cu care el nu a încheiat un contract de asistenţă juridică, aceasta poate fi depăşită în condiţiile în care, cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică/reprezentare, avocatul propune includerea unei clauze potrivit căreia, în caz de imposibilitate temporară de exercitare a mandatului dat, clientul va fi de acord cu substituirea de către un alt avocat, desemnat de avocatul titular. Dreptul părţii în proces de a fi asistată de un anume avocat se întinde până la limita la care intră în conflict cu interesul general al parcurgerii cu celeritate a procesului. În ceea ce priveşte imposibilitatea găsirii unui avocat substituent, Curtea a reţinut că acest aspect ţine de modul de organizare a profesiei de avocat, legea specială cuprinzând dispoziţii de organizare colectivă care ar presupune susţinerea reciprocă a avocaţilor în astfel de situaţii.
Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat.
De aceea, Curtea a reţinut că, spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. pr. pen. cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii.
Textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să cunoască caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (v Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (v Hotărârea din 21 ianuarie 1999 pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, § 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, § 50, şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii, § 108).
De aceea, instanţa de contencios constituţional nu a putut reţine critica potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care este evident că un avocat, indiferent că este ales sau numit din oficiu, nu trebuie să lipsească în mod nejustificat, fără a-şi asigura substituirea. Totodată, modalitatea de reţinere a unor cazuri concrete ca fiind cazuri de lipsă justificată a avocatului reprezintă un aspect ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria abaterii judiciare respective.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare, în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile legale criticate garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil, având deplina posibilitate de a se apăra singură ori de a-şi angaja un avocat ales în acest sens.
Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa mai sus menţionată şi în acord cu cele reţinute prin aceasta, referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) C. pr. pen., posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) C. pr. pen., constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei.
În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală
. Decizia nr. 493 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală
Curtea constată că, prin Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, M. Of. nr. 944 din 25 noiembrie 2019, a examinat critica autorului privind imposibilitatea denunţătorului de a sesiza instanţa de judecată competentă să judece plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror, împrejurare care este de natură să afecteze accesul liber la justiţie. Soluţia instanţei de control constituţional a fost de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, însă, în considerentele Deciziei precitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 290 C. pr. pen., intitulat “Denunţul”, prevăd la alin. (1) că denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni, deci o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În general, orice persoană poate face un denunţ, chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. Singura condiţie pentru cel care face denunţul este să nu fie persoana vătămată prin infracţiune, fiindcă în această situaţie sesizarea formulată ar constitui o plângere, şi nu un denunţ. Curtea a reţinut, totodată, că, în urma formulării denunţului, persoana denunţătoare nu dobândeşte calitatea de parte în procesul penal pe care îl declanşează.
Cu privire la modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, art. 288 alin. (1) C. pr. pen. prevede că “Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu”. Ca urmare a învestirii organului de urmărire penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în temeiul art. 314 din cod, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. sau renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale. Împotriva soluţiei procurorului, persoana căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime poate face plângere. Astfel, în temeiul art. 336, coroborat cu art. 339 C. pr. pen., plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ulterior, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în temeiul art. 340 alin. (1) din cod.
În aceste condiţii, cu referire la titularii care, potrivit art. 340 alin. (1) C. pr. pen., pot ataca soluţiile de clasare (neurmărire penală sau netrimitere în judecată) dispuse de procuror, Curtea a analizat problema de principiu, şi anume aceea de a stabili în ce măsură denunţătorul se circumscrie noţiunii de “persoană căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”, întrebuinţată de legiuitor în cuprinsul art. 336 C. pr. pen. .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. 8 lit. a) teza a doua din vechiul Cod de procedură penală. Instanţa supremă a apreciat că noţiunea de “denunţător” este incompatibilă cu persoana care, în calitate de subiect pasiv şi titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunţ). Delimitând noţiunea de “interese legitime” prin raportare la conduita denunţătorului, care acţionează fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracţiunilor a căror nedenunţare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăşi o infracţiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că “în aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă) “. Instanţa supremă a apreciat că, în vreme ce procedura instituită în art. 2781 din vechiul Cod de procedură penală (în prezent art. 340 C. pr. pen.) “are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime”, încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni de către denunţător se realizează “în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu) “. Instanţa supremă a concluzionat că “acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată”.
.Instituţia denunţului se regăseşte în mai multe acte normative, legiuitorul acordând unele beneficii persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea şi sancţionarea anumitor fapte penale. Astfel, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevăd că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie dispun că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, prevăd că “Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevăd că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”. Curtea a arătat că, prin reglementarea dispoziţiilor legale menţionate, legiuitorul vine să gratifice un comportament care valorizează atât interesul public, general, al aflării adevărului, cât şi interesul particular al denunţătorului. În aceste situaţii expres prevăzute de lege, interesul particular al denunţătorului se manifestă în cadrul cauzei penale în care persoana denunţătoare este parte, întrucât aici se aplică beneficiile prevăzute de lege, iar nu şi în cauza declanşată ca urmare a denunţului, în care denunţătorul nu valorizează niciun interes personal şi în care nu dobândeşte calitatea de parte.
În Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, Curtea a reţinut că îşi însuşeşte pe deplin argumentele care fundamentează soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, referitor la persoanele îndrituite să formuleze plângere în faţa instanţei împotriva soluţiilor de clasare dispuse de procuror, şi, totodată, a constatat că, în cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu îşi îndreaptă critica spre dispoziţia legală care stabileşte sfera persoanelor îndrituite la calea de atac (art. 340 C. pr. pen. , coroborat cu art. 336 din cod) şi care limitează implicit dreptul denunţătorului la formularea plângerii, aşa cum s-a prezentat mai sus, ci asupra dispoziţiei legale care consacră posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a încunoştinţa organul de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, deci chiar norma în temeiul căreia autoarea a dobândit calitatea de denunţător în virtutea căreia formulează critica de neconstituţionalitate (art. 290 C. pr. pen. ). Or, Curtea a constatat că această din urmă normă procesuală nu prezintă niciun viciu de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor formulate de autoare, obiectul excepţiei fiind greşit determinat, astfel că sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă.
În aceste condiţii, având în vedere similaritatea susţinerilor autorului excepţiei din prezenta cauză, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 578 din 1 octombrie 2019 sunt pe deplin aplicabile, aşa încât, în temeiul aceluiaşi raţionament, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) C. pr. pen., Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare, prin deciziile nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, şi nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată.
Curtea a reţinut că limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
În aceleaşi decizii, Curtea a mai constatat că drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului “pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.
În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) C. pr. pen., se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât Curtea a reţinut că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Astfel, Curtea a constatat că textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi a intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în respectiva cauză, petentul – fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală – beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Curtea a reţinut că garanţiile procesuale analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), Curtea a constatat că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
Autorul excepţiei susţine că a fost vătămat prin efectuarea de către intimatul din cauză a unei expertize în cauza civilă în care autorul a reprezentat, în calitate de avocat, petentul dintr-o plângere contravenţională respinsă atât în fond, cât şi în căile de atac, cu consecinţa neîncasării onorariului de succes stabilit în contractul de asistenţă juridică. Din această perspectivă, prin plângerea formulată, a solicitat admiterea acesteia, desfiinţarea soluţiilor atacate, cu consecinţa redeschiderii urmăririi penale şi trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale in personam cu privire la intimatul din cauză (care a avut calitatea de expert în cauza privind plângerea contravenţională, în calea de atac) sub aspectul săvârşirii de mărturie mincinoasă. În acest sens, a solicitat judecătorului de cameră preliminară efectuarea unei expertize tehnice auto, solicitare respinsă de acesta.
În considerentele încheierii menţionate, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 336 şi art. 340 C. pr. pen. reiese că pot face plângere împotriva soluţiei de clasare în faţa judecătorului de cameră preliminară părţile, subiecţii procesuali principali şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate sau sunt susceptibile a fi vătămate prin soluţia de netrimitere în judecată. Interesul vătămat al petentului trebuie să fie personal, iar nu general, astfel că denunţătorul nu este o persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin soluţia de clasare, dacă nu poate dovedi, în concret că prin soluţia procurorului au fost vătămate interese legitime private, personale. Totodată, s-a reţinut că petentul, autor al excepţiei, se consideră vătămat prin soluţia de clasare, întrucât nu a încasat onorariul de succes ca urmare a soluţiei dispuse în dosarul civil, în care intimatul a efectuat o expertiză tehnică. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară a constatat că neîncasarea onorariului de succes de către petent în dosarul civil şi calitatea de avocat a petentului în acelaşi dosar nu justifică existenţa unui interes legitim personal vătămat în formularea plângerii, astfel că, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. pr. pen., a respins, ca inadmisibilă, plângerea petentului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) C. pr. pen. este, la rândul ei, inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 535 din 15 iulie 2016, § 18, şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 671 din 31 august 2016, § 22).
În ceea ce priveşte solicitarea avocatului părţii, de a i se acorda cheltuieli de judecată, Curtea constată, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, că aceasta nu poate fi primită, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.352 din 22 octombrie 2009, M. Of. nr. 844 din 7 decembrie 2009, nr. 270 din 23 mai 2013, M. Of. nr. 433 din 16 iulie 2013, şi nr. 230 din 19 aprilie 2016, M. Of. nr. 412 din 1 iunie 2016, § 22).Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală
Art. 297. – Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
(1)La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare.
(2)Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timişoara – Secţia penală a reţinut că, “raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială şi completatoare faţă de dispoziţiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu şi se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare şiau îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pr.pen. de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se reţine că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înţelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 296 alin. (2) C. pr.pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr.pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reţine că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr.pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr.pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr.pen., plângerea formulată de către petent şi va desfiinţa dispoziţia de clasare cuprinsă în Ordonanţa din data de 26 aprilie 2018 din Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimat, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal”.
În ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.
Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, CEDO a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).
Prin Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33, a constatat că interpretarea normelor de lege este operaţiunea de stabilire a conţinutului şi a sensului la care acestea se referă şi este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt concrete din cauză, instanţa de judecată fiind ţinută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. Aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.
Soluţionând plângerea împotriva ordonanţei de clasare, Judecătoria Timişoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenţei unei lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia. Or, din această perspectivă, Curtea apreciază că, în realitate, autorul excepţiei ridică probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă o practică a instanţelor judecătoreşti potrivit căreia dispoziţiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanţelor judecătoreşti, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reţinut că “nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar”.Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală
a)nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;
b)există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1). (2)Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:
a)ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;
b)restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;
c)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;
d)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;
e)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător; (3)Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.
(4)În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.
(5)Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză.
dispoziţiile art. 318 alin. (16) fraza a doua C. pr. pen. prevăd imposibilitatea dispunerii unei noi soluţii de renunţare la urmărirea penală în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară a respins anterior o cerere de confirmare a unei astfel de soluţii.
Cu privire la cadrul procesual în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în cauză, judecătorul de cameră preliminară a fost învestit pentru prima dată cu o cerere de confirmare a unei soluţii de renunţare la urmărirea penală. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Întrucât, în speţă, judecătorul de cameră preliminară nu a fost sesizat pentru a doua oară cu o cerere de confirmare a unei ordonanţe de renunţare la urmărirea penală, dispoziţiile art. 318 alin. (16) fraza a doua C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, §§ 39 şi 40).Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) fraza a doua din Codul de procedură penală
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică ipoteza în care procurorul dispune soluţia de clasare, însuşindu-şi argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, ipoteză în care menţionarea motivelor de fapt şi de drept care stau la baza acestei soluţii nu este obligatorie.
Astfel cum rezultă din interpretarea textului criticat, motivarea de către procuror a ordonanţei de clasare pe baza argumentelor formulate de către organul de cercetare penală în propunerea referitoare la soluţia de clasare, şi, prin urmare, lipsa menţionării exprese de către procuror a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia anterior menţionată, este posibilă doar în ipotezele în care procurorul nu are alte motive de fapt şi de drept de invocat şi dacă nu există un suspect în cauză. Or, această operaţiune implică evaluarea critică de către procuror a respectivelor argumente, raţionament logic în urma căruia acesta apreciază că soluţia de clasare pe care o pronunţă este temeinic motivată de către organul de cercetare penală. În această ipoteză, este inutil ca argumentele la care face trimitere textul criticat să fie reiterate de procuror, astfel că soluţia legală criticată nu face decât să realizeze un just echilibru între formalism şi principiul celerităţii, cu prilejul pronunţării soluţiei de clasare.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 315 alin. (5) C. pr. pen. permit procurorului să îşi întemeieze soluţia de clasare pe alte argumente decât cele formulate de organul de cercetare penală, ipoteză în care menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie.
Astfel, verificările efectuate de procuror la primirea referatului cu propunerea de clasare vizează îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se putea dispune această soluţie. În acest sens, se verifică dacă situaţia de fapt, aşa cum este descrisă în actul de sesizare (clasarea propusă ca soluţie de neurmărire) sau aşa cum a fost stabilită pe baza datelor şi probelor strânse după începerea urmăririi penale (clasarea ca soluţie de netrimitere în judecată), se încadrează în cazul de clasare propus de organul de cercetare penală (sau în alt caz prevăzut la art. 16 C. pr. pen.). În aceste condiţii, propunerea organului de cercetare penală poate fi apreciată ca integral întemeiată şi admisă în sensul dispunerii clasării, iar procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele furnizate de organul de urmărire penală în referat sau poate dispune clasarea cu alte argumente sau chiar cu un alt temei de drept invocat. În acest caz, al unor motive noi sau suplimentare, ordonanţa de clasare emisă de procuror va trebui să cuprindă motivele noi, diferite de cele invocate în referatul înaintat de organele de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele organului de cercetare penală, procurorul nu va mai fi obligat să motiveze ordonanţa de clasare, făcând trimitere doar la cuprinsul referatului.
Această din urmă procedură de pronunţare şi motivare a soluţiei de clasare nu este echivalentă cu motivarea soluţiei de clasare de către organul de cercetare penală, adică de către persoane care nu deţin funcţia de magistrat, astfel cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen., prin Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 682 din 31 iulie 2020, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, motivat de faptul că dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. – care vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) ale art. 341 C. pr. pen. – nu au legătură cu soluţionarea unei cauze care priveşte judecarea pe fond a unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de clasare dispuse de procuror prin ordonanţă. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.
„Legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 738 din 14 septembrie 2017, § 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 762 din 25 septembrie 2017, § 13, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 262 din 26 martie 2018, § 13, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 18, Decizia nr. 339 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 740 din 28 august 2018, § 18, Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, M. Of. nr. 890 din 4 noiembrie 2019, § 13, Decizia nr. 533 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 950 din 27 noiembrie 2019, § 15, şi Decizia nr. 822 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 191 din 10 martie 2020, § 15).
Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.
Întrucât obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate constă în soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei soluţii de clasare, atât soluţia, cât şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 196 din 28 mai 2020 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (5) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, şi Decizia nr. 744 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 141 din 21 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 21, 24 şi 126. Cu acel prilej, Curtea a statuat că limitarea mijloacelor de probă pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este justificată, având în vedere natura juridică a acestei proceduri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Ca urmare, este firesc ca judecătorul de cameră preliminară să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de renunţare la urmărirea penală atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată şi alte persoane interesate cărora, în acord cu art. 318 alin. (12) din acelaşi cod, li se comunică ordonanţa de renunţare la urmărirea penală având deplina libertate de a demonstra în faţa judecătorului de cameră preliminară nelegalitatea actului atacat (§§ 28 şi 29 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019 ).
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării cererii de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”. Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu aduc atingere art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 318 C. pr. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, nu sunt afectate dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la garantarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate nu sunt împiedicate să îşi angajeze un apărător (§ 30 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019).
Drepturile fundamentale invocate nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară cererii de confirmare a renunţării la urmărirea penală formulată de procuror. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Respingând cererea de confirmare şi desfiinţând soluţia examinată, judecătorul de cameră preliminară poate să dispună fie trimiterea cauzei la procuror “pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală”, fie clasarea, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept. Completarea urmăririi penale, în sensul textului legal citat, vizează inclusiv realizarea unui “probatoriu complet şi corect”, astfel încât nu se poate reţine critica autorului referitoare la pretinsa limitare, prin dispoziţiile menţionate, a dreptului la apărare.
Tot astfel, împrejurarea că, potrivit art. 318 alin. (14) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12) şi cu participarea procurorului, constituie o materializare a dreptului la un proces echitabil în condiţii de contradictorialitate, regulile procesuale mai sus analizate reprezentând tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat.
Curtea a reţinut, în acelaşi sens, şi jurisprudenţa sa în privinţa unor soluţii legislative similare, care se regăsesc în art. 335 alin. (41) şi art. 341 alin. (51) C. pr. pen. referitoare la procedura de confirmare a legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, precum şi la procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva ordonanţei de clasare, legiuitorul prevăzând şi pentru aceste situaţii că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror noi înscrisuri prezentate. Astfel, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, invocată şi în cuprinsul Deciziei nr. 48 din 22 ianuarie 2019, Curtea a reţinut, între altele, că “persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite” (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu se poate reţine pretinsa discriminare invocată în cauză. Altfel spus, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea penală se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei faţă de care s-a dispus trimiterea în judecată, astfel încât Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în art. 345 alin. (1) C. pr. pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate”, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.
De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia nu există încă o cale de atac împotriva încheierii de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, Curtea a constatat că o soluţie legislativă similară se regăseşte şi în art. 341 alin. (8) C. pr. pen. referitor la soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare. Cu privire la aceasta Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015, § 15, Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 423 din 15 iunie 2015, § 17) că o astfel de reglementare nu este neconstituţională, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 495 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală
RENUNŢARE LA URMĂRIREA PENALĂ
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, şi Decizia nr. 744 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 141 din 21 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 21, 24 şi 126. Cu acel prilej, Curtea a statuat că limitarea mijloacelor de probă pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este justificată, având în vedere natura juridică a acestei proceduri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Ca urmare, este firesc ca judecătorul de cameră preliminară să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de renunţare la urmărirea penală atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată şi alte persoane interesate cărora, în acord cu art. 318 alin. (12) din acelaşi cod, li se comunică ordonanţa de renunţare la urmărirea penală având deplina libertate de a demonstra în faţa judecătorului de cameră preliminară nelegalitatea actului atacat (§§ 28 şi 29 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019 ).
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării cererii de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”. Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu aduc atingere art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 318 C. pr. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, nu sunt afectate dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la garantarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate nu sunt împiedicate să îşi angajeze un apărător (§ 30 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019).
În cauza dedusă judecăţii drepturile fundamentale invocate nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară cererii de confirmare a renunţării la urmărirea penală formulată de procuror. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Respingând cererea de confirmare şi desfiinţând soluţia examinată, judecătorul de cameră preliminară poate să dispună fie trimiterea cauzei la procuror “pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală”, fie clasarea, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen.. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept. Completarea urmăririi penale, în sensul textului legal citat, vizează inclusiv realizarea unui “probatoriu complet şi corect”, astfel încât nu se poate reţine critica autorului referitoare la pretinsa limitare, prin dispoziţiile menţionate, a dreptului la apărare.
Tot astfel, împrejurarea că, potrivit art. 318 alin. (14) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12) şi cu participarea procurorului, constituie o materializare a dreptului la un proces echitabil în condiţii de contradictorialitate, regulile procesuale mai sus analizate reprezentând tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat.
Curtea a reţinut, în acelaşi sens, şi jurisprudenţa sa în privinţa unor soluţii legislative similare, care se regăsesc în art. 335 alin. (41) şi art. 341 alin. (51) C. pr. pen. referitoare la procedura de confirmare a legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, precum şi la procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva ordonanţei de clasare, legiuitorul prevăzând şi pentru aceste situaţii că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror noi înscrisuri prezentate. Astfel, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, invocată şi în cuprinsul Deciziei nr. 48 din 22 ianuarie 2019, Curtea a reţinut, între altele, că “persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite” (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu se poate reţine pretinsa discriminare invocată în cauză. Altfel spus, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea penală se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei faţă de care s-a dispus trimiterea în judecată, astfel încât Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în art. 345 alin. (1) C. pr. pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate”, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă. De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia nu există încă o cale de atac împotriva încheierii de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, Curtea a constatat că o soluţie legislativă similară se regăseşte şi în art. 341 alin. (8) C. pr. pen. referitor la soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare. Cu privire la aceasta Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015, § 15, Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 423 din 15 iunie 2015, § 17) că o astfel de reglementare nu este neconstituţională, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 495 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală
Art. 327. – Rezolvarea cauzelor
Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul:
a)emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;
b)emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.
MINISTERUL PUBLIC
Prin Decizia nr. 308 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 628 din 2 august 2017, § 15, a constatat că dispoziţiile art. 327 C. pr. pen., care cuprind reglementări cu privire la rezolvarea cauzelor de către procuror, îşi găsesc corespondent – într-o anumită măsură – în prevederile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968. Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, M. Of. nr. 260 din 9 aprilie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi al libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Analizând pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia pronunţarea de către procuror a soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală reprezintă o activitate care se circumscrie celor specifice instanţelor de judecată şi, în consecinţă, este în contradicţie cu art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, dispoziţiile art. 314 şi 315 C. pr. pen. reglementează atât cazurile de clasare, cât şi elementele obligatorii pe care ordonanţa procurorului trebuie să le conţină.
Prin Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ale art. 315, cu titlu marginal “Clasarea”, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că soluţia legislativă reglementată de acestea nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a înfăptuirii justiţiei, deoarece astfel de rezoluţii sau ordonanţe de netrimitere în judecată sunt acte supuse cenzurii instanţei judecătoreşti la plângerea persoanei interesate. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 758 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 134 din 21 februarie 2017, § 16, a reţinut că soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Propunerea de clasare a organului de cercetare penală se realizează prin întocmirea unui referat motivat care va cuprinde descrierea elementelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază aceasta, iar lucrările cauzei, împreună cu referatul, se înaintează procurorului, care verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se dispune soluţia de clasare şi, după caz, îşi va însuşi propunerea sau o va respinge, prin ordonanţă. Curtea a reţinut că procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele cuprinse în referatul organului de cercetare penală şi poate dispune clasarea cu alte argumente ori chiar pe un alt temei de drept decât cel invocat. În ipoteza însuşirii, în mod parţial, a propunerii din referat ori dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare, potrivit art. 315 alin. (5) C. pr. pen., ordonanţa de clasare va cuprinde şi motivele noi, de fapt şi de drept, diferite de cele invocate în referatul organului de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, procurorul nu este obligat să motiveze ordonanţa de clasare, ci face trimitere la cuprinsul referatului. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară, fapt ce dă expresie prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
În capitolul VII titlul I al părţii speciale a Codului de procedură penală, legiuitorul a reglementat procedura plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Curtea, prin Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, a constatat că, potrivit art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În ceea ce priveşte soluţiile de netrimitere în judecată, Curtea a constatat că împotriva acestora se poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, potrivit art. 339 alin. (4) C. pr. pen.. În acest caz, competenţa de soluţionare a plângerii revine tot procurorului ierarhic superior celui care a dat soluţia. În acest context, Curtea a observat că dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.
În cazul respingerii, potrivit art. 339 C. pr. pen., a plângerii împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, persoana interesată are, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, posibilitatea introducerii unei noi plângeri la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Totodată, doctrina a arătat că, după terminarea urmăririi penale, actele de urmărire penală pot fi contestate doar în procedura camerei preliminare, dacă s-a dispus trimiterea în judecată, ori subsecvent unei plângeri împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată adresate judecătorului de cameră preliminară. Aşa fiind, persoana interesată, pe de-o parte, poate face plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte.
Principiul constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008). Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Faptul că ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior nu este de natură a înfrânge accesul liber la justiţie, dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. fiind constituţionale.Decizia nr. 292 din 6 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 lit. b) din Codul de procedură penală
(1)Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. (2)În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
(3)Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.
DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Autorul excepţiei a invocat, prin notele scrise, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004. Legea nr. 508/2004 a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, soluţia legislativă cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 fiind preluată în art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016. Totodată, rechizitoriul emis de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Cluj a fost verificat de către procurorul-şef de serviciu la data de 29 noiembrie 2016. În aceste condiţii, având în vedere atât motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, cât şi data verificării rechizitoriului emis în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, din perspectiva normei aplicabile în cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Se susţine că prevederile criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.H. .
Dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. au în vedere ipoteza verificării rechizitoriului, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform principiului controlului ierarhic, prevăzut la art. 132 din Constituţie, de către prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, de către procurorul ierarhic superior (teza a doua) ori de către procurorul-şef de secţie sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la acest parchet (teza a treia).
Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte, respectiv cele prevăzute la art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen.: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. pr. pen., datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 C. pr. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. pr. pen. sunt următoarele: denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o. La rândul lor, prevederile art. 330 şi 331 C. pr. pen. fac trimitere la propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii şi la luarea faţă de inculpat a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical.
Rechizitoriul este un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre acestea sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Cu toate acestea, întocmirea unui act de procedură sau a unor acte de procedură în cauză nu implică, de plano, subiectivitatea procurorului care le-a întocmit ori a procurorului ierarhic superior care verifică rechizitoriul întocmit de procurorul de caz, astfel cum susţine autorul, prin faptul că ambii sunt reprezentanţi ai Ministerului Public şi, implicit, ai acuzării. De altfel, legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciuni că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Aşa fiind, cauza de incompatibilitate prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. poate fi aplicabilă, în funcţie de datele concrete ale cauzei, şi în ipoteza invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Această garanţie asigură dreptul la un proces echitabil al părţilor procesului penal, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, aşa încât nu poate fi reţinută încălcarea prin textele criticate a prevederilor constituţionale şi convenţionale anterior menţionate (în acelaşi sens este şi Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).
Totodată, faţă de critica autorului privind lipsa de efectivitate a verificării realizate de procurorul ierarhic superior cât priveşte rechizitoriul, Potrivit art. 264 alin. 1 C. pr. pen. anterior, rechizitoriul constituia actul de sesizare a instanţei de judecată. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior. De la această regulă existau două excepţii în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 C. pr. pen. prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată, în mod obligatoriu, de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta din urmă, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior. A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 C. pr. pen. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului – act de sesizare a instanţei – reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile menţionate atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen. Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi ale art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate, astfel că singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, au rămas cele ale art. 264 C. pr. pen. din 1968.
Prin noile reglementări s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa încât, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, implicarea procurorului ierarhic superior fiind limitată la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alin. 3 al art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. Activitatea de verificare se finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate. Potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, “dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei”.
Lipsa reglementării exprese în legea procesuală anterioară cu privire la forma pe care trebuia să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului a fost motivul pentru care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, M. Of. nr. 831 din 10 decembrie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sa decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea “verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”. Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
Instanţa supremă a reţinut că nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării. Or, s-a reţinut că “îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 C. pr. pen. nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului. Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale”.
Potrivit art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”. Ca urmare, potrivit acestor din urmă prevederi, instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, trebuia să dispună înlăturarea neregularităţii, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen.
În condiţiile reglementării în legea procesual penală a unei noi faze procesuale – camera preliminară, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală -, legiuitorul a asigurat garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, invocate de autor, această procedură specială constituind un filtru anterior dispunerii începerii judecăţii, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. Obiectivul camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, inclusiv sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.
Astfel, potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluţii care prevăd începerea judecăţii. Aşadar, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale, care se concretizează în soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care pot fi dispuse anterior judecăţii.
Potrivit art. 371 C. pr. pen. referitor la obiectul judecăţii, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Aşadar, pentru a se dispune începerea judecăţii, este necesar a se putea stabili cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată, respectiv care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor indicate şi a căror judecare o solicită procurorul. De asemenea, tot în privinţa limitelor judecăţii, pornind de la limitele sesizării instanţei, pentru a se putea dispune începerea judecăţii, trebuie respectate prevederile art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., conform cărora rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, prin raportare la dispoziţiile legale anterior invocate, prevederile art. 346 alin. (3) şi (4) C. pr. pen. reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii.
Rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 C. pr. pen., ca act de sesizare a instanţei, astfel că natura acestuia trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară.
Soluţia juridică criticată constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, opţiune exercitată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
Prevederile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil. Decizia nr. 641 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
(1)Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. (2)În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
(3)Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.
INSTITUŢIA REDESCHIDERII URMĂRIRII PENALE
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte instituţia redeschiderii urmăririi penale, prin decizia Curtea a reţinut că aceasta constituie, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situaţiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanţă de clasare sau printr-una de renunţare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât şi de către însuşi procurorul care a dispus soluţia, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform dispoziţiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din acelaşi cod, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.
Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancţiunea nulităţii, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituţiei cu exigenţele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 şi 4 august 2005, pronunţate în cauzeleVasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, şi Stoianova şi Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reţinut că procurorii români, care acţionează în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv. Totodată, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor iniţiale nu sunt imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să îi pună pe aceştia în situaţii defavorabile. Aşadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreţionare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Curtea Constituţională a observat că redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. În acest sens, dispoziţiile art. 335 alin. (1) din acelaşi cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunţarea la urmărire. Dacă ultimele două potenţiale soluţii nu schimbă situaţia juridică a persoanei în privinţa căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătoreşti. Dar, în oricare dintre cele trei situaţii juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală.
Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 § 1 din Convenţie. Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepţie de la regula potrivit căreia ordonanţele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia infirmă soluţia de netrimitere în judecată şi dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanţei care cuprinde această soluţie, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluţie îşi găseşte justificare în prevederile constituţionale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”. În acord cu dispoziţiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluţiei, pronunţă o ordonanţă al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanţei de clasare. Fiind infirmată şi necomunicată, ordonanţa de clasare nu există şi, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate şi, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunţarea unei noi soluţii în cauză, fie de clasare ori renunţare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situaţii în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situaţia emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm. din acelaşi cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunţe tot o soluţie de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluţiei, atunci o asemenea ordonanţă va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluţiei de clasare, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiţie. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege anterior menţionate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activităţii de urmărire penală.
Curtea Constituţională nu a reţinut critica potrivit căreia soluţia legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanţei prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Ordonanţa de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluţie nu presupune o acuzaţie în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situaţia juridică a persoanelor care au avut calitatea de părţi sau de subiecţi procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, aşa cum reiese din analiza prevederilor Codului de procedură penală şi a jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală.
Astfel, în ceea ce priveşte ordonanţele de clasare, persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale.
Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017 s-a constatat că dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 928 din 18 noiembrie 2019.
Dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 13 C. E. D. H. şi ale art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr. pen. stabilesc în sarcina procurorului obligaţia de a revoca ordonanţa şi de a dispune redeschiderea urmăririi penale în cazul în care acesta constată că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.
Referitor la atribuţia organelor judiciare de a relua urmărirea penală, prin redeschiderea acesteia, potrivit prevederilor art. 335 C. pr. pen., această atribuţie este strâns legată de instituţia prescripţiei răspunderii penale, respectiv de dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, în termenele de prescripţie stabilite prin lege. Redeschiderea urmăririi penale nu se face în mod arbitrar de către organele judiciare, ci numai în condiţiile expres reglementate de dispoziţiile art. 335 alin. (1)-(3) şi (5) C. pr. pen., şi anume în următoarele situaţii: dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea [alin. (1)], când procurorul de caz constată că au apărut fapte sau împrejurări noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea [alin. (2)], când procurorul constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite în cazul renunţării la urmărirea penală [alin. (3)] şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale [alin. (5)]. Astfel reglementate, motivele de redeschidere a urmăririi penale nu reprezintă altceva decât cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, ele reprezentând o aplicare directă a dispoziţiilor art. 155 din Codul penal.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci, în trei dintre cele patru situaţii prevăzute în cuprinsul art. 335 C. pr. pen., este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară care, cu această ocazie, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale (Decizia nr. 177 din 29 martie 2016, M. Of. nr. 352 din 9 mai 2016, §§ 17-20 şi 25, Decizia nr. 601 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 876 din 7 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17, şi Decizia nr. 869 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 118 din 14 februarie 2019, §§ 16 şi 17).
Spre deosebire de soluţia legislativă prevăzută de alin. (1) al art. 335 C. pr.pen., prin care legiuitorul dă posibilitatea procurorului ierarhic superior ca, în situaţia în care constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, să infirme ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale – în ipoteza normativă reglementată în alin. (2) al aceluiaşi articol, chiar procurorul de caz este cel care revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, bazându-şi această soluţie pe constatarea dispariţiei împrejurării în temeiul căreia a dispus clasarea. Nu este nevoie ca faptele sau împrejurările noi să ia fiinţă ulterior clasării, acestea putând fi atât anterioare, cât şi posterioare dispunerii soluţiei. În cazul celor anterioare este însă esenţial să nu fi fost cunoscute de procuror la momentul dispunerii soluţiei. Aşadar, pentru a putea fi dispusă redeschiderea urmăririi penale de către procurorul de caz, trebuie ca acesta să fi dispus, prin ordonanţă, clasarea cauzei şi, ulterior, să constate că nu a existat sau că a dispărut motivul care a determinat clasarea. Astfel, condiţia este îndeplinită în situaţia în care procurorul constată că, în fapt, nici nu a existat cazul de clasare. De exemplu, procurorul a dispus clasarea pentru că fapta a fost amnistiată şi, ulterior, constată că suspectul sau inculpatul nu beneficia de amnistie; sau a dispus clasarea pentru împlinirea termenului de prescripţie, după care constată că aceasta fusese întreruptă; sau a dispus clasarea pentru că suspectul sau inculpatul este iresponsabil şi, ulterior, constată că acesta a simulat iresponsabilitatea; sau a dispus clasarea pentru că a intervenit amnistia pentru o anumită infracţiune, după care constată că încadrarea corectă din punct de vedere juridic a faptei viza o altă infracţiune, exceptată de la amnistie. De asemenea, condiţia este îndeplinită în situaţia în care procurorul constată că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, deci că nu mai există împrejurarea care se încadra în unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, prevăzute de dispoziţiile art. 16 C. pr.pen. De exemplu, procurorul a clasat cauza bazându-se pe împrejurarea că lipseşte plângerea prealabilă şi, ulterior, plângerea intervine şi se constată că este introdusă în termen; sau procurorul a clasat cauza pe împrejurarea că există autoritate de lucru judecat, după care hotărârea respectivă este desfiinţată ca urmare a unei revizuiri etc.
Având în vedere că dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr.pen. nu prevăd nicio cerinţă cu privire la infracţiunile reţinute în ordonanţa de clasare – potrivit regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus -, textul de lege criticat nu se aplică numai în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, ci şi în cazul acelora pentru care legea penală instituie obligativitatea existenţei unei plângeri prealabile a persoanei vătămate.
În ceea ce priveşte critica formulată de autorul excepţiei, potrivit căreia este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul prevederilor art. 335 alin. (2) C. pr.pen. care dă procurorului posibilitatea să revoce o soluţie de clasare şi să redeschidă urmărirea penală în situaţia în care aceasta vizează fapte urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în lipsa unei manifestări de voinţă a acestui subiect procesual principal, Curtea nu poate reţine o astfel de critică. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (2) C. pr.pen., atribuţia de a revoca ordonanţa de clasare şi de a dispune redeschiderea urmăririi penale, în cazul reglementat de textul de lege criticat, aparţine procurorului care a dispus soluţia – sub rezerva confirmării de către judecătorul de cameră preliminară – inclusiv în situaţia în care redeschiderea urmăririi penale vizează infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată. Curtea apreciază că soluţia legislativă care permite într-o astfel de situaţie revocarea ordonanţei de clasare şi redeschiderea urmăririi penale în absenţa unei noi manifestări de voinţă a persoanei vătămate nu aduce nicio atingere dispoziţiilor constituţionale privind principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi înfăptuirea justiţiei în numele legii, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) teza întâi şi ale art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală.
Prevederile art. 7 C. pr.pen. consacră principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voinţa persoanei vătămate, a suspectului, a inculpatului şi a celorlalte părţi procesuale. Raportul penal de conflict, născut din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie adus în faţa organelor judiciare în vederea stabilirii caracterului infracţional şi a consecinţelor pentru persoana vinovată. Cu toate acestea, există şi cazuri în care, din considerente de politică penală, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt subordonate unor condiţii în absenţa cărora acţiunea penală nu poate fi promovată sau exercitată. O atare cerinţă o constituie formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii, care este actul procesual prin care această persoană îşi manifestă în mod expres voinţa cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. (Decizia nr. 461 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 908 din 29 octombrie 2018, § 15)
Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează, aşadar, ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. Astfel, condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate a fost caracterizată de Curtea Constituţională ca reprezentând o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal (Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 544 din 2 noiembrie 2000).
Potrivit prevederilor art. 295 C. pr.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere, iar dispoziţiile art. 157 alin. (1) din Codul penal stabilesc că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Condiţia formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mişcare acţiunea penală este menţionată expres pentru anumite infracţiuni şi nu poate fi extinsă cu privire la alte infracţiuni.
Având în vedere rolul plângerii prealabile, şi anume acela de a permite organelor judiciare să pună în mişcare acţiunea penală, fără a avea obligaţia să mai solicite persoanei vătămate o nouă manifestare de voinţă pe parcursul urmăririi penale, nu se justifică nici condiţionarea redeschiderii acestei faze procesuale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, întrucât începerea urmăririi penale şi redeschiderea acesteia nu sunt “acte procedurale cu caracter identic”, astfel cum pretinde autorul excepţiei, ci se bucură de regimuri juridice diferite, condiţiile stabilite de legiuitor cu privire la luarea acestor măsuri procesuale nefiind puse sub semnul principiului simetriei formelor.
Necontestarea soluţiei de clasare de către persoana vătămată – potrivit procedurilor instituite de prevederile art. 339 şi 340 C. pr.pen., care reglementează plângerea împotriva actelor procurorului şi, respectiv, plângerea la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată – nu înlătură obligaţia procurorului care a emis ordonanţa de clasare să dispună revocarea acesteia şi redeschiderea urmăririi penale atunci când constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 335 alin. (2) din acelaşi cod.
Atribuţia/competenţa procurorului în materia redeschiderii urmăririi penale nu este condiţionată de o atitudine procesuală activă a persoanei vătămate pe parcursul acestei faze procesuale. Raţiunea soluţiei legislative criticate – care vizează situaţia în care procurorul constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea – este aceea că exercitarea atribuţiilor procurorului, care are obligaţia să revoce ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale fără a fi necesară manifestarea expresă de voinţă a persoanei vătămate în acest sens, se subordonează scopului apărării ordinii de drept, în temeiul prevederilor art. 131 din Constituţie care consacră rolul Ministerului Public, procurorul fiind ţinut doar de respectarea limitei de timp pentru redeschiderea urmăririi, care este dată de împlinirea termenului legal de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, derularea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate atât în ceea ce priveşte declanşarea – prin formularea sau renunţarea la formularea plângerii prealabile -, cât şi cu privire la finalizarea lui, prin retragerea plângerii prealabile.
Prin urmare, absenţa condiţionării redeschiderii urmăririi penale de reiterarea manifestării de voinţă a persoanei vătămate este contrabalansată de posibilitatea retragerii plângerii prealabile, care, potrivit prevederilor art. 158 alin. (1) şi (2) din Codul penal, poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, înlăturând răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Legiuitorul stabileşte în mod clar şi limitativ, în dispoziţiile art. 335 C. pr.pen., cazurile în care procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia sau procurorul de caz poate să infirme, respectiv să revoce ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale. Astfel, având în vedere condiţiile în care poate fi dispusă redeschiderea urmăririi penale şi faptul că aceasta nu poate interveni sine die, pentru a crea o stare de incertitudine pentru autorul faptelor prevăzute de legea penală, dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr.pen.sunt clare, precise şi previzibile şi nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi principiului înfăptuirii justiţiei în numele legii. Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală
Art. 339. – Plângerea împotriva actelor procurorului
(1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2)În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. (3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
(4)În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.
(5)Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.
(6)Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, “procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic (…)”. Ca o garanţie a respectării de către procurori a principiilor imparţialităţii şi legalităţii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. Dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. reprezintă o reflectare a exigenţelor constituţionale instituite de art. 132, fără ca prin aceasta să fie afectate drepturile consacrate de art. 21 şi 24 din Legea fundamentală. Aceasta întrucât părţile interesate nu sunt obstrucţionate în niciun fel în a-şi exercita dreptul la apărare în condiţiile prevăzute de lege, având deplina libertate de a-şi angaja un apărător ales care să le reprezinte interesele. (de exemplu, Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017)
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului prevăzut de art. 21 din Constituţie. De altfel, faptul că ordonanţele procurorilor nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior nu reprezintă o dimensiune a accesului liber la justiţie. Practic, autorul nu se plânge de faptul că nu poate accesa prin intermediul normelor procedurale o instanţă judecătorească, ci că ar dori ca plângerea sa să fie soluţionată, aşadar nu judecată, de procurorul ierarhic superior. Or, o asemenea chestiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, acest text legal reglementând accesul la justiţie, şi nu la diverse căi procedurale în cadrul ierarhiei Ministerului Public. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite.
Cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată.
Atunci când procurorul va emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, la un judecător de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Ulterior, această ordonanţă se transmite spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar, în faţa acestuia, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate.
Prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).
Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu aduce atingere, aşadar, nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv (Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). Mai mult, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 774 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia lipsa prevederii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, ar aduce atingere prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi celor ale art. 52 alin. (1) din Constituţie.
Procedura soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este reglementată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege, în scopul asigurării unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a dreptului de acces liber la justiţie, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o atingere adusă acestui drept, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură (Decizia Curţii Constituţionale nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, § 17).
Referitor la plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală, reglementată de dispoziţiile art. 336-341 C. pr. pen., Curtea a reţinut că trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, întrucât legea nu instituie un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent (Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, §§ 15-17).
Odată soluţionată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este/poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că persoana interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza de cameră preliminară, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen., la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen.
Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003).
Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).
De asemenea, Curtea Constituţională – făcând referire la jurisprudenţa constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24) – a reţinut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).
Soluţiile de clasare nu pot genera situaţii similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanţe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanţei prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiţie şi fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare.Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală
Art. 340. – Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
(1)Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
(2)Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
(3)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.
(4)Dispoziţiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(5)În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii. Art. 340 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
DREPT SUBIECTIV SAU PROCESUAL
Prin Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură.
Trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.
Curtea nu a reţinut critica referitoare la îngrădirea accesului la justiţie, deoarece, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este/poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că partea interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen., la judecătorul de cameră preliminară, în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală -, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen. Prin Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, Curtea a constatat că prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008). Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi a soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu aduce atingere, aşadar, nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv (Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). Mai mult, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. ( v şi Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 26 din 10 ianuarie 2019, Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, Decizia nr. 247 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 569 din 11 iulie 2019, Decizia nr. 265 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 434 din 31 mai 2019, Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, Decizia nr. 63 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 248 din 11 martie 2021, Decizia nr. 201 din 25 martie 2021, M. Of. nr. 696 din 14 iulie 2021, şi Decizia nr. 527 din 15 iulie 2021, M. Of. nr. 1155 din 6 decembrie 2021).
Dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie, cu privire la care Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28, şi Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 275 din 18 martie 2021, § 24).
Dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere nici prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv C. E. D. H. Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
În prealabil, cu privire la menţionarea de către autorul excepţiei şi a prevederilor art. 341 C. pr. pen. ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu poate fi primită, având în vedere art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (…) “, iar “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi”. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi altul decât cel stabilit prin respectiva încheiere, fără ca acesta să poată fi ulterior modificat de vreuna dintre părţi. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se modifică şi se completează excepţia de neconstituţionalitate formulată direct în faţa Curţii Constituţionale, după sesizarea acesteia prin încheiere (v , în acelaşi sens, de exemplu, Decizia nr. 47 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 112 din 25 februarie 2009, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013, § I, şi Decizia nr. 151 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 608 din 16 iulie 2018, § 24). Aşa fiind, în prezenta cauză, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost formulată în faţa instanţei de judecată.
Prin Încheierea penală nr. 67/PI din 25 ianuarie 2019, în baza art. 340 alin. (1) C. pr. pen., cu aplicarea art. 341 alin. (6) lit. a) din acelaşi act normativ, Tribunalul Timiş – Secţia penală a respins ca nefondată plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva ordonanţei de clasare date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş. Împotriva acestei încheieri, autorul excepţiei a declarat apel, Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. pr. pen. respingând ca inadmisibil apelul.
Potrivit art. 341 alin. (8) C. pr. pen., încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) ale aceluiaşi articol este definitivă. Totodată, potrivit art. 421 pct. 1 lit. a) C. pr. pen., instanţa, judecând apelul, respinge apelul, menţinând hotărârea atacată dacă apelul este inadmisibil.
În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.( de exemplu, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017,)
Legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. s-a apreciat că această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.
Dispoziţiile art. 340 în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017,, a căror constituţionalitate este contestată, nu reprezintă temeiul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Decizia nr. 525 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale ( Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017 ). Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. O asemenea chestiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, acest text legal reglementând accesul la justiţie, şi nu la diverse căi procedurale în cadrul ierarhiei Ministerului Public. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica referitoare la afectarea accesului liber la justiţie, deoarece cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen. , va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată.
Astfel, atunci când procurorul va emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, în faţa unui judecător de cameră preliminară, în condiţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., petentul şi intimaţii putând formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, conform art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen..
. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar, în faţa acestuia, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată va putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate. Decizia nr. 527 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, a reţinut că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17).
Potrivit prevederilor art. 327 Prin Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Curtea a, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată – dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal – sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, în acest din urmă caz ordonanţa fiind supusă verificării procurorului ierarhic superior şi confirmării judecătorului de cameră preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. pr. pen.
În ceea ce priveşte soluţiile de clasare, acestea, la rândul lor, pot fi infirmate de către procurorul ierarhic superior când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, având în vedere atribuţia procurorului ierarhic superior de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procurorii din subordine.
Astfel, în acord cu prevederile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior – aşadar, inclusiv o soluţie de clasare – nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Soluţia de clasare nu este comunicată de îndată persoanelor interesate, ci numai după verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, care, dacă apreciază că respectiva soluţie este legală şi temeinică, semnează şi adresa de înaintare către persoanele interesate a unei copii de pe ordonanţă, menţionând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen. pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării. Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală, iar în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează, prin adresă, administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului (art. 316 C. pr. pen.). Soluţia clasării se poate dispune şi prin rechizitoriu, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (3) C. pr. pen., procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
De asemenea, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa, în temeiul prevederilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen., şi dispune redeschiderea urmăririi penale – având ca efect reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor art. 285 și urm. C. pr. pen. -, redeschidere care este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, potrivit prevederilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen.
Persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 C. pr. pen., care la alin. (4) stabilesc că, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În acest sens, dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 C. pr. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale, dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară fiind obligatorii pentru organul de urmărire penală.
Nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate nu reglementează expres situaţia formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea observă că infracţiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, iar în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu privire la săvârşirea unei astfel de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege, va dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În cazul pronunţării unei soluţii de clasare, sunt aplicabile prevederile procesual penale referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Aceste prevederi sunt aplicabile indiferent dacă urmărirea penală a privit săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sau oricare altă infracţiune, nefiind necesară din punct de vedere constituţional reglementarea unei proceduri distincte referitoare la plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
Referitor la critica potrivit căreia textul de lege criticat nu reglementează expres actul care poate forma obiectul plângerii împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată, Curtea observă că dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. menţionează expres aceste acte. Astfel, potrivit acestui text de lege, obiectul plângerii îl constituie soluţia de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu. De altfel, potrivit art. 327 C. pr. pen., atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.
Totodată, potrivit art. 328 alin. (3) din acelaşi act normativ, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327 din acelaşi act normativ. De altfel, prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare.Decizia nr. 515 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, a reţinut că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17).
Potrivit prevederilor art. 327 C. pr. pen., atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată – dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal – sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, în acest din urmă caz ordonanţa fiind supusă verificării procurorului ierarhic superior şi confirmării judecătorului de cameră preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. pr. pen..
În ceea ce priveşte soluţiile de clasare, acestea, la rândul lor, pot fi infirmate de către procurorul ierarhic superior când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, având în vedere atribuţia procurorului ierarhic superior de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procurorii din subordine.
Astfel, în acord cu prevederile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior – aşadar, inclusiv o soluţie de clasare – nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Soluţia de clasare nu este comunicată de îndată persoanelor interesate, ci numai după verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, care, dacă apreciază că respectiva soluţie este legală şi temeinică, semnează şi adresa de înaintare către persoanele interesate a unei copii de pe ordonanţă, menţionând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării. Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală, iar în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează, prin adresă, administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului (art. 316 C. pr. pen.). Soluţia clasării se poate dispune şi prin rechizitoriu, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (3) C. pr. pen., procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.
Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa, în temeiul prevederilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen., şi dispune redeschiderea urmăririi penale – având ca efect reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor art. 285 și urm. C. pr. pen. -, redeschidere care este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, potrivit prevederilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen. Totodată, Curtea a reţinut că persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 C. pr. pen., care la alin. (4) stabilesc că, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În acest sens, dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 C. pr. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale, dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară fiind obligatorii pentru organul de urmărire penală.
Curtea apreciază ca nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate nu reglementează expres situaţia formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea observă că infracţiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, iar în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu privire la săvârşirea unei astfel de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege, va dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În cazul pronunţării unei soluţii de clasare, sunt aplicabile prevederile procesual penale referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Aceste prevederi sunt aplicabile indiferent dacă urmărirea penală a privit săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sau oricare altă infracţiune, nefiind necesară din punct de vedere constituţional reglementarea unei proceduri distincte referitoare la plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
Referitor la critica potrivit căreia textul de lege criticat nu reglementează expres actul care poate forma obiectul plângerii împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată, Curtea observă că dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. menţionează expres aceste acte. Astfel, potrivit acestui text de lege, obiectul plângerii îl constituie soluţia de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu. De altfel, potrivit art. 327 C. pr. pen. atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.
Totodată, potrivit art. 328 alin. (3) din acelaşi act normativ, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327 din acelaşi act normativ. De altfel, prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare.Decizia nr. 515 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală
Autoarea acesteia critică imposibilitatea contestării, în temeiul art. 340 alin. (1) C. pr. pen., a altor acte în afara celor prin care s-a pronunţat soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea s-a mai pronunţat asupra acestor critici, apreciind că ele nu sunt întemeiate, de exemplu, prin Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, şi Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2021.
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură.
Curtea a reţinut că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali.
Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.
Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la îngrădirea accesului la justiţie, deoarece, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este, respectiv poate fi, supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că partea interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen. la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
Atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen.. Ulterior, această ordonanţă se transmite spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen..
Prin Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, Curtea a constatat că prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).
Persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu aduce atingere, aşadar, nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.
Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv (Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). Mai mult, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare.Decizia nr. 201 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C. pr. pen. şi, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Aceleaşi critici de neconstituţionalitate au fost formulate şi cu referire la prevederile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, fiind soluţionate prin Decizia nr. 235 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată.
Prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, §§ 24 şi 25, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate vor fi interpretate în mod sistematic prin trimitere la alin. (1) lit. b) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol. Astfel, Curtea a constatat că art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează cu privire la obligativitatea reţinerii permisului de conducere, iar alin. (3) enumeră cazurile în care dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie. Prin urmare, în aceste cazuri nu se poate dispune, în condiţiile textului criticat, prelungirea dreptului de circulaţie. O asemenea dispoziţie este suficient de clară, nefiind susceptibilă de interpretări contradictorii, şi dă eficienţă rolului legiuitorului de a reglementa cu privire la normele de circulaţie pe drumurile publice în considerarea asigurării desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei, precum şi pentru ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. Practic, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie în cazul în care a fost săvârşită vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) şi (4) din Codul penal referitor la punerea în circulaţie a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau cu număr retras sau a unui autovehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulaţie în România, de art. 335 alin. (2) din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, de art. 336 din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, de art. 337 din Codul penal referitor la refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, de art. 338 alin. (1) din Codul penal referitor la părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto aflat în procesul de instruire ori de către examinatorul autorităţii competente aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, şi de art. 339 alin. (2)-(4) din Codul penal referitor la participarea la întreceri neautorizate pe drumurile publice, la aşezarea de obstacole care împiedică sau îngreunează circulaţia, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la liberă circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic, şi la lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase sau în cazurile prevăzute de art. 111 alin. (1) lit. a) şi d) referitor la cumularea a cel puţin 15 puncte de penalizare şi la situaţia în care titularul permisului a fost declarat inapt pentru a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie şi art. 102 alin. (3) lit. a) şi c) referitor la conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune, şi la situaţia în care conducătorul auto nu a oprit la trecerea la nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune, toate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul nu a făcut altceva decât să identifice din toată gama de încălcări ale normelor legale pe acelea care au o gravitate sporită şi, ca o consecinţă directă a acestei raţiuni, a dispus cu privire la imposibilitatea eliberării vreunei dovezi cu drept de circulaţie. Aceasta nu are semnificaţia vreunei afectări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, întrucât ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, precum şi a mediului reprezintă deziderate unanim acceptate. De altfel, Curtea a reţinut că dreptul de a conduce pe drumurile publice nu reprezintă un drept fundamental.
Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu prevede un regim juridic special prin care poate fi atacată ordonanţa procurorului referitoare la modul de soluţionare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie, conform art. 111 alin. (6) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, motiv pentru care în privinţa acesteia sunt aplicabile dispoziţiile legii generale. Aşadar, fiind acte emise de procuror în cursul urmăririi penale, ordonanţele procurorului pronunţate conform art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 urmează regimul juridic al prevederilor art. 339 şi 340 C. pr. pen..
Într-adevăr, astfel cum arată autorul excepţiei de neconstituţionalitate, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 C. pr. pen. poate fi formulată doar împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, §§ 17-26, că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
În acest context, Curtea a constatat că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali.
Prin aceeaşi Decizia , Curtea a reţinut că plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. Potrivit art. 338 şi art. 339 alin. (6) din acelaşi act normativ, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.
Atunci când procurorul va emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie ale soluţiei pronunţate, conform art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen.Articolul 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).
Persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de-o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu contravine nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Faptul că ordonanţa procurorului de declinare a competenţei nu poate fi contestată la instanţă în faza de urmărire penală nu aduce atingere art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât, aşa cum a statuat chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, “posibilitatea formulării plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta la procurorul ierarhic superior constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv” (v Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). De asemenea, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Or, câtă vreme art. 340 alin. (1) C. pr. pen. recunoaşte persoanelor vătămate prin soluţiile de neurmărire sau netrimitere în judecată posibilitatea de a le contesta cu plângere la judecătorul de cameră preliminară, în cadrul acestei proceduri petenţii vor putea formula critici inclusiv în ceea ce priveşte eventuala nerespectare de către procuror a dispoziţiilor legale privitoare la competenţa funcţională, materială şi după calitatea persoanei, deci vor putea aduce în discuţie – în mod implicit – legalitatea ordonanţei de declinare.( Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 26 din 10 ianuarie 2019, Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017).Decizia nr. 174 din 16 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
V . Decizia nr. 774 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 341. – Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
(1)După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.
(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea patentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. (3)Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.
(4)În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.
(5)Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.
(51)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
(6)În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;
c)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
(7)În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:
1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2.verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:
a)respinge plângerea ca nefondată;
b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;
c)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;
d)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
(71)În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
(8)Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.
(9)În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.
(10)Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii;
b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.
Dispoziţiile art. 341 alin. (8) şi (9) C. pr. pen. dispun cu privire la contestaţia pe care o poate formula procurorul şi inculpatul, în ipoteza reglementată de normele procesual penale ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În cauza penală în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin ordonanţa parchetului a fost dispusă clasarea, întrucât fapta a fost comisă în condiţiile legitimei apărări. Împotriva ordonanţei menţionate, autorul excepţiei a formulat plângere, care a fost respinsă prin ordonanţa emisă de prim-procurorul parchetului, iar plângerea formulată împotriva acestei din urmă ordonanţe la judecătorul de cameră preliminară a fost respinsă, ca inadmisibilă, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. pr. pen., prin încheierea contestată. Curtea observă că în cauză nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de nicio persoană, astfel că nu se poate reţine ipoteza prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., ci ipoteza reglementată la art. 341 alin. (6) din acelaşi cod. În aceste condiţii, ţinând seama de exigenţele dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional decide asupra dispoziţiilor legale “care au legătură cu soluţionarea cauzei”, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) C. pr. pen. este inadmisibilă.
Autorul este nemulţumit de caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat soluţia într-o cauză în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale. Dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, fiind pronunţate Deciziile nr. 44 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 318 din 16 aprilie 2020, şi nr. 164 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 669 din 28 iulie 2020, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.
Încheierea la care face referire textul criticat este definitivă, însă acest fapt nu este de natură să afecteze constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.
Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.H., întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 C. pr. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie de către dispoziţiile criticate, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.
Cât priveşte critica autorului referitoare la limitarea mijloacelor de probă pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, prin Deciziile nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020; nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, că este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, Curtea a reţinut că garanţiile procesuale mai sus analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) C. pr. pen., acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională.(Decizia 599/2014, Decizia 663/2014 )
Dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.( Decizia 733/2015Decizia 33/2015 ). Decizia nr. 124 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală
SANCŢIONAREA ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ EFECTUATE CU ÎNCĂLCAREA LEGIi
Prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 v, reţinând, în § 13, că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi penale, procurorul fiind obligat să dispună cu privire la acest act procesual în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen., cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probe după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele – existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea fazei de urmărire penală, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi dispuse la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul Cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală – atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) C. pr. pen..
Procedura criticată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al soluţiei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, astfel că este justificată limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea (Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, § 15). Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă liberul acces la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Potrivit prevederilor art. 341 alin. (51) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1164 din 2 decembrie 2020, § 16). Aşadar, cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la analiza tuturor documentelor şi a materialelor aflate la dosarul cauzei.
Dispoziţiile art. 341 alin. (51) C. pr. pen. nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimatul beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate (Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23). Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În aceeaşi decizie, § 24, referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), Curtea a reţinut că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. De altfel, referitor la principiul egalităţii în faţa legii, acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
Curtea a reţinut – inclusiv cu privire la cauzele în care nu a fost dispusă punerea în mişcare a acţiunii penale – că drepturile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi procesul echitabil nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile art. 341 alin. (51) C. pr. pen., având în vedere soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 341 alin. (6) C. pr. pen..( Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, § 16) Astfel, pentru a putea pronunţa una dintre soluţiile reglementate de textul de lege menţionat, judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, verificând dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia procurorului. Admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară poate fie să desfiinţeze soluţia atacată şi să trimită motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b)], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei procurorului, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c)].
În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi excluderea probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282 C. pr. pen., în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale – prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, acestea sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate de dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b)-d) C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate [lit. d)].
Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, § 25, şi Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, mai sus citată, § 17, instanţa de control constituţional a constatat că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, Curtea Constituţională a pronunţat un număr mare de decizii care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate: Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională; Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională; Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Astfel, , prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite ( în acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 335 din 20 mai 2021, M. Of. nr. 1036 din 29 octombrie 2021, şi Decizia nr. 516 din 15 iulie 2021, M. Of. nr. 1110 din 22 noiembrie 2021).
Aşadar, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate aduc atingere liberului acces la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, pentru motivul că permit judecătorului de cameră preliminară ca, în baza unei analize sumare a probelor şi în lipsa unei cercetări judecătoreşti, să dispună respingerea plângerii împotriva soluţiei de clasare, având în vedere că drepturile menţionate nu sunt absolute, limitările fiind admise atât timp cât nu se aduce atingere substanţei drepturilor, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere. Accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare nu pot fi înţelese ca garantând că orice sesizare a organelor judiciare, dacă îndeplineşte anumite condiţii formale, trebuie să ajungă în faza judecăţii. Dimpotrivă, organele de urmărire penală sunt ţinute să respecte prevederile art. 16 C. pr. pen., astfel că, atunci când identifică vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, trebuie să dispună o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată.
Referitor la critica privind lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor de lege criticate, ca urmare a lipsei de corelare a acestora cu prevederile art. 342-348 C. pr. pen., procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, instituită prin dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen., nu are – în afara judecătorului de cameră preliminară – niciun element comun cu procedura camerei preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm.
Astfel, legiuitorul a reglementat explicit în noul Cod de procedură penală principiul separării funcţiilor judiciare, prevăzând – în dispoziţiile art. 3 alin. (1) – că în procesul penal se exercită: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; şi d) funcţia de judecată. Art. 3 alin. (6) C. pr. pen. explicitează funcţia prevăzută la alin. (1) lit. c) al aceluiaşi articol, stabilind că asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii. Există însă şi alte proceduri prevăzute în Codul de procedură penală pe care legiuitorul le-a dat în competenţa judecătorului de cameră preliminară, cum ar fi verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală [art. 318 alin. (12)-(16)], respectiv a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale [art. 335 alin. (4)], confiscarea specială şi desfiinţarea unui înscris în cazul clasării (art. 5491), precum şi procedurile relative la luarea, confirmarea, înlocuirea şi încetarea măsurilor procesuale provizorii de siguranţă în situaţia dispunerii unei soluţii de clasare [art. 315 alin. (2) lit. e)]. Din normele procesual penale mai sus menţionate, care stabilesc atribuţiile judecătorului de cameră preliminară, rezultă că acestea nu se limitează la procedura camerei preliminare, instituită de dispoziţiile art. 342 și urm. C. pr. pen., care vizează verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşadar, celelalte proceduri date prin lege în competenţa judecătorului de cameră preliminară – fiind distincte de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm. C. pr. pen. – nu trebuie circumscrise acestor din urmă prevederi de lege, ci urmează calea instituită de normele care le reglementează. Prin urmare, nu poate fi reţinută nici critica cu privire la lipsa de previzibilitate şi de claritate a dispoziţiilor art. 341 C. pr. pen., acestea neaducând atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Decizia nr. 23 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală
Excepția a fost ridicată cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva unei ordonanţe de clasare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, într-o cauză în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Având în vedere contextul procesual în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi motivele invocate, în speţă nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii texului de lege criticat cu soluţionarea cauzei.
Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar acolo unde în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. nu au legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza întâi C. pr. pen., acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, prin deciziile nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. Prin, §§ 24-28, limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).( Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020
Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare.
persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. (Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În acelaşi sens este şi Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017).
Referitor la aceeaşi soluţie legislativă care nu permite judecătorului de cameră preliminară să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi să excludă probele nelegal administrate sau să sancţioneze actele de urmărire penală conform art. 280-282 C. pr. pen. , în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. , a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţiona potrivit art. 280-282 C. pr. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil. Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, §§ 29-32
Verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)]. în § 17 al Deciziei nr. 119 din 2 martie 2021Decizia nr. 99 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală
Limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale ( Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020,). Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Drepturile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi procesul echitabil nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile art. 341 alin. (51) C. pr. pen. , având în vedere soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 341 alin. (6) C. pr. pen. (Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, § 16)Astfel, pentru a putea pronunţa una dintre soluţiile reglementate de textul de lege menţionat, judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, verificând dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia procurorului. Admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară poate fie să desfiinţeze soluţia atacată şi să trimită motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen.], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei procurorului, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) C. pr. pen.].
Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, § 25, şi Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, § 17, mai sus citate, instanţa de control constituţional a constatat că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, Curtea Constituţională a pronunţat un număr mare de decizii care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate: Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională; Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională; Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite.
Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, § 27, persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impune a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018.
Dispoziţiile art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (51) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti, ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 privind statutul procurorilor.
Autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (51) C. pr. pen. de către judecătorul de cameră preliminară. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate . A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.Decizia nr. 335 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (51) din Codul de procedură penală
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi cu nr. 8.090/202/2018, autorul excepţiei a formulat, în data de 6 decembrie 2018, plângere împotriva Ordonanţei de clasare a cauzei din 17 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.037/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi. În motivarea plângerii, autorul excepţiei a arătat că, prin ordonanţa atacată, procurorul a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală formulată sub aspectul infracţiunilor de distrugere, tulburare de posesie, fals material în înscrisuri oficiale şi abuz în serviciu, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie. În aceeaşi plângere, autorul a arătat că, în cursul urmăririi penale, nu s-a făcut anchetă penală, nu s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţii indicaţi şi din această cauză nu s-a pus în mişcare şi nu s-a exercitat acţiunea penală, cu toate că a depus probe din care rezultă atât bănuiala, cât şi suspiciunea rezonabilă că s-au săvârşit infracţiunile şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. care să împiedice procesul penal.
Analizând contextul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată şi modalitatea în care aceasta a fost motivată, în speţă este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.
Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Rezultă că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a doua şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar, acolo unde în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a doua şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 C. pr. pen., astfel cum a fost formulată şi motivată, nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza întâi C. pr. pen., limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale (deciziile nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021). Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate.( Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23,) Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare.
Persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară.( Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, § 24) Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017).
Referitor la aceeaşi soluţie legislativă care nu permite judecătorului de cameră preliminară să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi să excludă probele nelegal administrate sau să sancţioneze actele de urmărire penală conform art. 280-282 C. pr. pen., în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, s-a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale (Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, §§ 29-32). Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen., a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţiona potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.
Verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)]. (Decizia nr. 119 din 2 martie 2021 ) Decizia nr. 703 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală
În motivarea soluţiei sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reţinut că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a), b) şi d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, şi nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )
Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. . Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, § 26,)
Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, ci impune existenţa în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO , dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obţine examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenţiei şi să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigenţe convenţionale, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Deşi autoarea acesteia invocă în mod formal prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, în realitate, aceasta nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate. Aautoarea excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, este nemulţumită de modul în care procurorul şi-a exercitat atribuţiile, precum şi de anumite situaţii de fapt determinate de modul în care acesta şi instanţele judecătoreşti au înţeles să aplice dispoziţiile de lege criticate.
Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.
În prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autoare. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că “simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»” (v, în acest sens, şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008).
Dat fiind caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Decizia nr. 518 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Autorii excepției sunt nemulţumiţi de limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018.
Limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
În aceleaşi decizii Curtea a mai constatat că drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului “pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. ] ori schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. ], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen. ]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.
Instanţa de control constituţional a reţinut că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) C. pr. pen. , se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, au fost pronunţate un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale întrucât împiedică accesul la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, , prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile sale anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi a intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În respectiva cauză, petentul – fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi oricare înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală – beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Pentru aceleaşi argumente, Curtea a constatat că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, garanţiile procesuale reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), Curtea a constatat că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) C. pr. pen. , acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen. , autorii acesteia sunt nemulţumiţi de caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la art. 341 alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) C. pr. pen. . dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare. Astfel, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, de exemplu, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 318 din 16 aprilie 2020, şi Decizia nr. 164 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 669 din 28 iulie 2020. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că încheierea la care face referire textul criticat este definitivă, însă acest fapt nu este de natură să afecteze constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.
. Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
. Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din C.E.D.H. nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.
Referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie de către dispoziţiile criticate, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.Decizia nr. 516 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (51) şi alin. (8) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 341 alin. (6) lit. a) din acelaşi act normativ
Punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi penale, procurorul fiind obligat să dispună cu privire la actul procesual menţionat în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. , cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele – existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală – atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. .
În cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Ordonanţa nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), clasarea cauzei cu privire la infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) din Codul penal, procurorul de caz însuşindu-şi soluţia propusă de organul de cercetare penală. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală cu nr. 2.146/303/2018, autorul excepţiei a formulat plângere împotriva soluţiei de clasare date prin Ordonanţa nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti. Prin Încheierea din 27 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.146/303/2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală a respins, ca nefondată, în baza art. 341 alin. (5) şi alin. (6) lit. a) C. pr. pen. , plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva Ordonanţei nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi a menţinut această ordonanţă.
Potrivit considerentelor Deciziei nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Totodată, prin Decizia nr. 501 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1.164 din 2 decembrie 2020, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 341 alin. (51) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Aşadar, cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la analiza tuturor documentelor şi a materialelor aflate la dosarul cauzei. De asemenea, în Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23, Curtea a constatat că prevederile art. 341 alin. (51) C. pr. pen. nu contravin nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În aceeaşi Decizia , § 24, referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. De altfel, referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
Raportat la criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză, Curtea reţine, în completare, că verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen. , respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b) ], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c) ], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)].Decizia nr. 119 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 652 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. d) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (5) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 335 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (51) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (51) din Codul de procedură penală
Art. 342. –Obiectul procedurii în camera preliminară
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE
Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, §§ 34-38, a observat că, în prezent, art. 342 C. pr. pen. dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare.
În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 C. pr. pen. , care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care sau administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii – şi a administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege (Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 721 din 21 august 2018).
În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. . Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018.
Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil.Decizia nr. 520 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală
Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar, cât priveşte modalitatea concretă de realizare a justiţiei, instanţa de control constituţional a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, aceasta este circumscrisă legii care stabileşte atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată. ( deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017, M. Of. nr. 570 din 18 iulie 2017, nr. 516 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 844 din 25 octombrie 2017, nr. 239 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 584 din 10 iulie 2018, şi nr. 241 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 552 din 4 iulie 2019). Aşa fiind, plenitudinea de jurisdicţie a autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia este structurată, şi nu limitată în funcţie de anumite proceduri, termene şi condiţii a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiţie. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanţelor judecătoreşti, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecăţii să fie dezlegate de o instanţă judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti sunt reprezentate de competenţa acordată Curţii Constituţionale conform art. 146 din Legea fundamentală (în acest sens este şi Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 361 din 29 mai 2012) şi de domeniile excluse controlului judecătoresc potrivit art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.
În cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând deci exigenţa mai sus enunţată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 C. pr. pen. , efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 şi art. 419 C. pr. pen. şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestaţiei în anulare numai în situaţiile prevăzute de art. 426 C. pr. pen. , a recursului în casaţie în situaţiile prevăzute de art. 434 alin. (2) C. pr. pen. C. pr. pen. C. pr. pen. etc.] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale.
Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).
Potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală.
. De asemenea, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.
Totodată, în Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018, § 22, şi în Decizia nr. 241 din 16 aprilie 2019, § 19, Curtea a constatat că existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) C. pr. pen. ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, intrând în atribuţiile instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei şi să pronunţe – în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) C. pr. pen. – o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Curtea a precizat că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, în condiţiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 158 din 1 martie 2016, legiuitorul poate institui anumite limite de competenţă, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, numai legii. De altfel, există norme procesual penale în temeiul cărora instituţiile procesual penale invocate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condiţiile în care instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie.
În acelaşi fel, în deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017, § 32, nr. 516 din 6 iulie 2017, § 21, şi nr. 241 din 16 aprilie 2019, § 20, Curtea a reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei, aşadar stabilirea textului de lege care prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă şi caracterizarea ei ca infracţiune, aplicarea principiului non bis in idem, respectiv aprecierea cu privire la caracterul complet al probelor necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, în acord cu prevederile constituţionale privind dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv.Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală
(1)După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.
(2)Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
(3)În cazurile prevăzute la art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
(4)La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului.
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, şi Decizia nr. 762 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 237 din 24 martie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015, şi Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, a statuat că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 § 3 lit. a) din C.E.D.H. obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) C. pr. pen. , rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei de judecată, acesta limitându-se la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. , şi, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzaţie în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii responsabile civilmente trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului (§ 49), aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.Decizia nr. 593 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală
În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din C.E.D.H.
Curtea observă că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii.
Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 C. pr. pen. , care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată.
Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.
Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen. , îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepţiei sunt incidente în această fază procesuală.
În ceea ce priveşte prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.H., CEDO a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85).
Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituţionalitate fac parte C. pr. pen. . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 C. pr. pen. , şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală.
În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62).
Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Totodată, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114).
Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară.
Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.
Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95).
. Astfel, instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29).
Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
În concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.
Potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, rezultă că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute.
Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.
Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat.
În ceea ce priveşte partea civilă, potrivit art. 84 C. pr. pen. persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă.( Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004) Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie.
De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, , potrivit art. 86 C. pr. pen. , aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă.
Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) C. pr. pen. , atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii.
Din această perspectivă, părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 ) . Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie.
În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului.
În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.
Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011).
În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.
Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale.
Dreptul la o procedură orală şi la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracţiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanţă (Hotărârea din 20 iulie 2000 pronunţată în Cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicţie şi în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§ 18-21).
În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părţilor le sunt oferite posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cazurile lor în scris şi de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Schlumpf împotriva Elveţiei, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§ 28-38).
Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci şi în procedura camerei preliminare, oferind o protecţie sporită celei regăsite la nivelul Convenţiei.
În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.
Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 C. pr. pen. , procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului.
Din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară.
Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt.
În anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.
Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară., din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate.
Potrivit art. 347 alin. (3) C. pr. pen. , dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire ia soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. Cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constatate că dispoziţiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. , acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală
Art. 345. –Procedura în camera preliminară
(1)La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.
(2)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.
(3)În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (1) şi (41) C. pr. pen. , s-a statuat că nu poate reţine criticile referitoare la lipsa publicităţii în această procedură, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii şi este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.
CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei “justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33). Totodată, instanţa europeană a reţinut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum şi procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie, deşi apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanţa de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. ori în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , dispune începerea judecăţii, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi alin. (3) şi nici nu sau ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară.
Pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , Curtea a constatat, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, că aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, §§ 18 şi 19, cu trimitere la argumentele reţinute în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Curtea a arătat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (1) C. pr. pen. se regăsea – anterior modificării art. 345 C. pr. pen. prin Legea nr. 75/2016 – într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) şi alin. (3) C. pr. pen. . Curtea a constatat că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare, relevante în acest sens fiind considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, § 16; nr. 552 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, § 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, § 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, § 30, şi nr. 40 din 9 februarie 2016, M. Of. nr. 214 din 23 martie 2016, § 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 64, s-a statuat că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea, potrivit art. 280-282, a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată, întrucât, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.
Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, § 20, Curtea a invocat Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015, § 15, prin care a constatat că, admiţând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuţie, la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” a fost declarată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. [în prezent, art. 346 alin. (41) C. pr. pen. ], deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Este firesc să fie aşa, câtă vreme a fost regândită poziţia instanţei de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părţi, persoana vătămată şi procuror, cât şi în cele ale acestora cu instanţa.
În Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 404 din 30 mai 2017, § 23, referitor la critica autorului excepţiei cu privire la lipsa reglementării obligaţiei de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanţei, conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (7) C. pr. pen. , inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfăşurării procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, aspect ce constituie o altă garanţie a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din C.E.D.H..
Considerentele anterior menţionate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. pr. pen. criticate în prezenta cauză din perspectiva lipsei publicităţii, astfel că excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen.
Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată, ca regulă, într-o structură tripartită, astfel: etapa măsurilor premergătoare – art. 344 C. pr. pen. , etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate – art. 345 C. pr. pen. (“Procedura în camera preliminară”) şi etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară – art. 346 C. pr. pen. (“Soluţiile”). În cadrul măsurilor premergătoare procedurii de judecată în camera preliminară au loc repartizarea aleatorie a dosarului, asigurarea asistenţei juridice a inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, comunicarea cu toţi aceşti participanţi, comunicarea cu parchetul, stabilirea termenului în care părţile şi persoana vătămată pot formula cereri şi invoca excepţii, efectuarea procedurii de citare, soluţionarea altor incidente procedurale. În etapa a doua a fondului camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în şedinţă nepublică, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului. În acest sens, potrivit art. 345 alin. (2) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară pronunţă o încheiere intermediară care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate. Constatările pe care le poate face judecătorul de cameră preliminară în această etapă privesc eventuale neregularităţi ale actului de sesizare, încălcarea legii în efectuarea urmăririi penale, administrarea unor probe prin încălcarea principiului loialităţii şi a principiului legalităţii, ipoteză în care exclude una sau mai multe probe. Potrivit art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei (Decizia nr. 376 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 914 din 7 octombrie 2020).
Aşadar, în ipoteza constatării unor neregularităţi ale actului de sesizare, ca şi în ipoteza sancţionării actelor de urmărire penală şi a excluderii unor probe administrate, judecătorul de cameră preliminară pronunţă o încheiere intermediară care se va comunica parchetului în vederea remedierii neregularităţilor actului de sesizare ori pentru a decide asupra menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată sau, după caz, asupra posibilităţii de a cere restituirea cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii nu poate fi atacată separat cu contestaţie. În acest sens sunt Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 15, şi Decizia nr. 817 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 208 din 7 martie 2018, § 17, în care Curtea a reţinut că “dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, prevăd posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei, separat sau cumulativ, două paliere distincte ale soluţiilor pronunţate în procedura de cameră preliminară. Un prim palier îl reprezintă modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, caz în care contestatorul critică maniera în care cererile şi excepţiile au fost, după caz, admise sau respinse de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – în condiţiile în care pentru această încheiere intermediară nu există o cale de atac separată, ea putând face obiectul analizei în contestaţie numai odată cu atacarea încheierii finale – ori prin încheierea finală prevăzută de art. 346 alin. (3) şi (4) C. pr. pen. .”
După parcurgerea procedurii nepublice, contradictorii şi orale prin care sunt soluţionate cererile şi excepţiile formulate de părţi, de persoana vătămată sau invocate din oficiu, respectiv după epuizarea etapei eventuale a comunicării către parchet a încheierii interlocutorii menţionate, judecătorul de cameră preliminară va proceda la soluţionarea problemelor ce fac obiectul camerei preliminare – cea de-a treia etapă a fondului camerei preliminare – în care va pronunţa o încheiere motivată, soluţiile ce pot fi pronunţate fiind, potrivit art. 346 C. pr. pen. , începerea judecăţii, restituirea cauzei la parchet sau declinarea competenţei în acest din urmă caz, încheierea fiind definitivă, în acord cu dispoziţiile art. 50 alin. (4) C. pr. pen. , în care se arată că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia procedura în fond a camerei preliminare are o structură tripartită, Curtea a observat că legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca – atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. – judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară şi să dispună, prin încheiere dată fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, începerea judecăţii. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 C. pr. pen. , pentru asigurarea unui control de legalitate al acesteia.
Indiferent dacă au fost sau nu formulate cereri sau excepţii, în etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere motivată prin care va decide fie soluţia de începere a judecăţii [când nu s-au ridicat excepţii cu privire la actul de sesizare sau la actele de urmărire penală; dacă au fost respinse toate excepţiile; dacă au fost excluse probe, însă procurorul şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată – în această ipoteză, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele excluse nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei; judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, dar pot fi deduse obiectul şi limitele judecăţii], fie restituirea cauzei la parchet [când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. ; dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii].
Potrivit art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cauza, în sensul începerii judecăţii ori restituirii cauzei la parchet, va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în termen de 3 zile de la comunicare. Dispoziţiile procesual penale precitate stabilesc că pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 C. pr. pen. ). Or, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 19, că “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 C. pr. pen. se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 C. pr. pen. , care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. Asemenea erori de drept pot interveni însă, în egală măsură, în acele situaţii în care în procedura de cameră preliminară nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.”
În soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , analizând legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse în fondul camerei preliminare şi – în măsura în care se contestă – modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor invocate de părţi şi persoana vătămată, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară va avea în vedere toate criticile invocate de contestatori cu privire la desfăşurarea concretă a procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, inclusiv aspectele referitoare la măsurile administrative luate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, modul în care judecătorul de cameră preliminară a rezolvat orice chestiune de ordin procedural, altele decât cele invocate pe calea cererilor sau excepţiilor formulate de părţi şi persoana vătămată, de vreme ce aceste aspecte stau la baza legalităţii soluţiilor dispuse prin încheierile prevăzute de art. 345 şi art. 346 C. pr. pen. .
Pronunţându-se asupra unor dispoziţii referitoare la caracterul definitiv al unor hotărâri pronunţate de instanţa penală în cursul procesului penal [de exemplu, art. 250 alin. (4) şi art. 318 alin. (16) teza întâi C. pr. pen. ], a constatat că Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să instituie căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind în art. 129 că acestea se exercită “în condiţiile legii”. Împrejurarea că împotriva unor încheieri ale instanţei nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.
Stabilirea unor reguli speciale de procedură în anumite cazuri este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege” (v Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016; Decizia nr. 511 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 936 din 6 noiembrie 2018). Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală
Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.
(2)Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
(3)Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a)rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;
b)a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c)procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.
(4)În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.
(41)În cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi c) şi la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.
(42)În cazul prevăzut la alin. (3) lit. b), restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheierea prevăzută la art. 345 alin. (2).
(5)Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
(6)Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 şi 51, care se aplică în mod corespunzător.
(7)Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen. şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. După pronunţarea acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În aceste condiţii, referitor la faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord prevederile declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie”, legiuitorul are obligaţia de a reglementa, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (v , mutatis mutandis, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, §§ 51, 56 şi 57, şi Decizia nr. 163 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020). Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.
V și Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală
AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT
Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin art. 65 lit. a) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a reţinut că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 346 alin. (1), (2) şi (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 4251 alin. (1) şi (7) C. pr. pen. , precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.
Articolul 4251 are denumirea marginală “Declararea şi soluţionarea contestaţiei” şi reglementează dispoziţii generale referitoare la calea ordinară de atac a contestaţiei, care se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile articolului anterior menţionat fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Or, în faza camerei preliminare, legiuitorul a prevăzut expres, la art. 347 C. pr. pen. , calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 346 C. pr. pen. . Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Aşa fiind, dispoziţiile art. 4251 alin. (1) şi (7) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze.
Noţiunea de “autoritate de lucru judecat”, nu este definită în legislaţia procesual penală în vigoare. Cu toate acestea, Codul de procedură penală face referire la sintagma analizată, în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. i), art. 28, art. 52, art. 429 alin. (2), art. 432 alin. (2) şi art. 486 alin. (2). Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale anterior enumerate rezultă că autoritatea de lucru judecat este folosită de legiuitor în corelaţie cu caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti.
În mod similar, în doctrină s-a arătat că prin “lucru judecat” se înţelege situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă a unui conflict dedus înaintea judecăţii şi că “autoritatea de lucru judecat” este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Totodată, în vechea jurisprudenţă franceză, s-a arătat că puterile judecătorului sunt stinse îndată ce el a pronunţat hotărârea şi că orice modificare adusă ulterior hotărârii este contrară autorităţii lucrului judecat, în afară de dreptul judecătorului fie de a interpreta o dispoziţie obscură sau echivocă, fie de a rectifica o eroare materială cu ajutorul elementelor produse de deciziune în ea însăşi, fără a putea, pe cale de rectificare sau interpretare, să întindă un dispozitiv clar şi precis la capete de concluziuni la care el a omis a statua.
Existenţa şi recunoaşterea puterii lucrului judecat se fundamentează pe nevoia de justiţie şi de securitate a raporturilor juridice.
Situaţia juridică de “lucru judecat” face ca hotărârea judecătorească să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de “autoritatea de lucru judecat”.
Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ, aspect reţinut, de altfel, şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, §§ 38-40. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Această trăsătură a hotărârii definitive conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea dispoziţiilor respective. Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal între aceleaşi persoane. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem, este cunoscut în domeniul dreptului penal sub denumirea de autoritate de lucru judecat.
Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumită faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal pentru aceeaşi faptă (nemo pro eadem causa bis vexari debet), creându-se un obstacol în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv. Împotriva încălcării acestei autorităţi operează, potrivit art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , excepţia autorităţii de lucru judecat (exceptio rei judicatae).
În vederea invocării autorităţii de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unei hotărâri penale definitive; b) o nouă acţiune penală îndreptată împotriva aceleiaşi persoane (eadem personae); c) să fie vorba despre acelaşi fapt material (idem factum).
. În ceea ce priveşte limitele aplicării autorităţii de lucru judecat, deşi aceasta operează, în principiu, erga omnes, aria efectelor sale se diferenţiază în raport cu soluţia pronunţată. În privinţa hotărârilor judecătoreşti de condamnare şi a celor de achitare, este unanim acceptat în doctrină că operează autoritatea de lucru judecat.
Astfel, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, acestea au un caracter specific etapei procesuale anterior menţionate.
Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” ce are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 C. pr. pen. , care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 25 şi 26).
. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, având în vedere atribuţiile procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară şi contextul separării funcţiilor judiciare, potrivit textului de lege menţionat anterior, s-a concluzionat că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 26 şi 27).
Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, rezultă că activitatea sa nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict, care sunt fapta, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia cu care a fost comisă fapta. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. , competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen. , îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 28).
Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (v Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, § 24). Aşadar, verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuate de organele de urmărire penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiul legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 C. pr. pen. constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea – în camera preliminară – a încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale – la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu – atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 C. pr. pen. . Astfel, în materia probaţiunii, întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative – ce constituie regula în această materie – fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 26).
Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen. ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuinţa (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. ]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H. – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane şi degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 28).
Nerespectarea interdicţiei absolute statuate în cuprinsul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) – potrivit cărora probele obţinute prin tortură şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal – şi a prevederilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute probele care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii de a se obţine probe prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 29).
Dispoziţiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) lit. a) C. pr. pen. reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de procuror, de părţi şi de subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 34).
Totodată, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 C. pr. pen. , a camerei preliminare. Astfel, limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. , respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, este astfel justificată, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4) (v Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19-24, şi Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 662 din 10 august 2017, §§ 17-20).
Impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).
Legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal, faza camerei preliminare, posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate la art. 342 C. pr. pen. , fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ci se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că după începerea judecăţii nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (Decizia nr. 307 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.161 din 1 decembrie 2020, § 22).
Totodată, potrivit art. 347 C. pr. pen. , împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1)-(42) din acelaşi cod, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot formula contestaţie, contestaţie care poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Aceasta se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Referitor la cele două etape ale camerei preliminare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 327 din 22 aprilie 2020, §§ 16 şi 17, Curtea a făcut distincţie între momentul încheierii şi momentul închiderii procedurii camerei preliminare, arătând că încheierea procedurii în camera preliminară se referă la finalizarea fazei procesuale a acestei camere, care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea procedurii în camera preliminară are în vedere finalizarea unei etape în cadrul acestei proceduri.
Judecătorul de cameră preliminară poate să dispună începerea judecăţii, în următoarele situaţii: dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, situaţie în care constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (1) C. pr. pen. ]; dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , şi constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (2) C. pr. pen. ]; în ipoteza în care constată neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii [art. 346 alin. (4) C. pr. pen. ]. Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în următoarele cazuri: dacă constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.
În vederea eficientizării activităţii organelor judiciare şi pentru asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum şi verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei. Această nouă arhitectură a procesului penal are ca principal obiectiv excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecăţii, dosarele penale să poată fi restituite procurorului pentru soluţionarea unor chestiuni referitoare la actele realizate în cursul urmăririi penale. Pentru aceste motive, dispoziţiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecăţii, a unei reformări a conţinutului încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen. .
Curtea Constituţională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei. Per a contrario, Curtea Constituţională nu recunoaşte efect de lucru judecat hotărârilor pronunţate în camera preliminară, în exercitarea atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunţate în temeiul art. 346 şi 347 din Codul de procedură penală. Tot jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuţie, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea pronunţată în camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 din Codul de procedură penală, în măsura în care sunt aplicabile dispoziţiile legii procesuale din materia nulităţilor. O asemenea repunere în discuţie poate purta fie asupra hotărârii pronunţate în camera preliminară, chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcţiei de judecător de cameră preliminară, fie asupra hotărârii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară (sau, după caz, completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) – întrucât prin hotărârile Curţii Constituţionale nu se operează nicio distincţie, ci se precizează, în mod expres, că posibilitatea invocării nulităţilor absolute sau relative, după distincţiile mai sus analizate, operează în tot cursul procesului.
Hotărârea pronunţată în procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 din Codul de procedură penală, nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituţională, respectiv cât priveşte dispoziţia de începere a judecăţii şi imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (această din urmă interpretare a instanţei constituţionale este, de fapt, în acord cu dispoziţiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluţiilor care pot fi pronunţate în faza de judecată şi între care nu se regăseşte restituirea cauzei la procuror).
Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalităţii administrării probelor şi legalităţii efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităţilor, după distincţiile operate mai sus, şi nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de fond sau de apel.
Incidenţa autorităţii de lucru judecat în cazul încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 § 3 din C.E.D.H. .
Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficienţă celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la instituţia camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituţie.
Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, şi Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce priveşte critica referitoare la aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. De altfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă şi de previzibilă, astfel încât să permită cetăţeanului să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, CEDO a reţinut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică, aşa cum se întâmplă şi în cazul judecătorului român. Şi în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speţă, cazul autorităţilor chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigenţe.
. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, §§ 22-28, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. În soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Instanţa de contencios constituţional a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice.( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14). Prin aceeaşi decizie , analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, s-a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. S-a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de instanţa supremă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.
Curtea a constatat, astfel cum s-a reţinut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, § 21, că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea “autospălării”, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis in idem. Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise şi previzibile sub aspectul acţiunilor care constituie elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracţiunii antereferite constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.
Noţiunile de “ascundere” şi “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, § 20, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. . Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 4251 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 84 din 5 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, Curtea a reţinut ca fiind neîntemeiată critica potrivit căreia dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt redactate cu încălcarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi critica potrivit căreia textul criticat ar contraveni dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Constituţie.
Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată, ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344 din Codul de procedură penală), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate (“Procedura în camera preliminară” – art. 345 din Codul de procedură penală) şi etapa soluţionării camerei preliminare (“Soluţiile” – art. 346 din Codul de procedură penală). Prin excepţie de la regula legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca, atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării camerei preliminare şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Curtea a reţinut însă că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală (în acest sens fiind soluţia şi considerentele Deciziei nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017), pentru asigurarea unui control de legalitate a acesteia. Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală condiţionează atât prezenţa, în procedura de fond a camerei preliminare, în faţa judecătorului, a părţilor şi persoanei vătămate, cât şi participarea procurorului de conduita procesuală manifestată în etapa măsurilor premergătoare de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată sau de judecătorul de cameră preliminară.
Potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabileşte că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
Drept urmare a comunicării actului de sesizare, aşadar având posibilitatea de a analiza acest act şi, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanţei, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară şi în funcţie de care se va declanşa ori nu etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate, aşadar “procedura în camera preliminară“, reglementată de art. 345 din Codul de procedură penală, care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.
Un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
În condiţiile în care părţilor şi persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanţei, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri şi de a invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reţine vreo restrângere a exerciţiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
Soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor şi excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori dispunerea începerii judecăţii, în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 84 din 5 februarie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Procedura camerei preliminare a fost reglementată de Codul de procedură penală, ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate (art. 345) şi etapa soluţionării camerei preliminare (art. 346). Prin excepţie de la regula legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca – atunci când nu se formulează cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) şi nu se ridică excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală – la expirarea termenului stabilit potrivit dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3) din cod, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării camerei preliminare şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul prevederilor art. 347 din Codul de procedură penală (în acest sens fiind soluţia şi considerentele Deciziei nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017), în vederea asigurării unui control de legalitate a acesteia. Aşadar, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală condiţionează atât prezenţa, în procedura de fond a camerei preliminare, în faţa judecătorului, a părţilor şi a persoanei vătămate, cât şi participarea procurorului de conduita procesuală manifestată în etapa măsurilor premergătoare de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată sau de către judecătorul de cameră preliminară.
Potrivit dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabileşte că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
Dept urmare a comunicării actului de sesizare, aşadar având posibilitatea de a analiza acest act şi, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanţei, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară şi în funcţie de care se va declanşa ori nu etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate, aşadar “procedura în camera preliminară”, reglementată de art. 345 din Codul de procedură penală, care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019)
Cu privire la contradictorialitate, Curtea a reţinut că aceasta reprezintă un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).
În condiţiile în care părţilor şi persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanţei, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri şi de a invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019) . Curtea nu a putut reţine vreo restrângere a exerciţiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
Soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor şi a excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori dispunerea începerii judecăţii, în condiţiile art. 346 alin. (1) din cod, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi a oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi a contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.
. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 166 din 22 februarie 2018, şi Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018. Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală
(1)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor.
(2)Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.
(3)Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.»
(4)În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.
Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. ( Decizia 641/2014 și Decizia 18/2017 )
Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1), potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) este neconstituţională ( Decizia 631/2015 )
ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII ŞI A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
Prin Decizia nr. 817 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 208 din 7 martie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată “ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344 din Codul de procedură penală), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate («Procedura în camera preliminară» – art. 345 din Codul de procedură penală) şi etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară («Soluţiile»- art. 346 din Codul de procedură penală) (în acest sens, Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, § 18) “.
“Prin excepţie de la regula potrivit căreia procedura în fond a camerei preliminare are o structură tripartită, legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca, atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, în vederea asigurării unui control de legalitate al acesteia (în acest sens, Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, § 18) “.
“Indiferent dacă au fost sau nu formulate cereri sau excepţii, în etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere motivată prin care va decide fie soluţia de începere a judecăţii [când nu s-au ridicat excepţii cu privire la actul de sesizare sau la actele de urmărire penală; dacă au fost respinse toate excepţiile; dacă au fost excluse probe, însă procurorul şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată în această ipoteză, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele excluse nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei; judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, dar pot fi deduse obiectul şi limitele judecăţii], fie restituirea cauzei la parchet [când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii]”.
Dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc faptul că “pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală) “. Curtea a invocat în acest sens şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, unde s-a statuat, în § 19, că, “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. Asemenea erori de drept pot interveni, în egală măsură, în acele situaţii în care în procedura de cameră preliminară nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii”.
Norma procesual penală criticată este suficient de clară şi precisă pentru a putea fi aplicată şi pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, analizând legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse în fondul camerei preliminare şi, eventual, modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor invocate de părţi şi persoana vătămată, este evident că judecătorul de la instanţa ierarhic superioară va avea în vedere toate criticile invocate de contestatori cu privire la desfăşurarea concretă a procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, inclusiv aspectele referitoare la măsurile administrative luate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri (…), modul în care judecătorul de cameră preliminară a rezolvat orice chestiune de ordin procedural, altele decât cele invocate pe calea cererilor sau excepţiilor formulate de părţi şi persoana vătămată, de vreme ce aceste aspecte stau la baza legalităţii soluţiilor dispuse prin încheierile prevăzute de art. 345 şi art. 346 din Codul de procedură penală“. Norma procesual penală criticată nu aduce atingere dreptului constituţional şi convenţional la un proces echitabil.
În prezenta cauză, încheierea vizată prin ridicarea excepţiei “nu reprezintă o încheiere finală dată în procedura de cameră preliminară, ci o încheiere intermediară, care constată măsurile dispuse în vederea exercitării controlului ce formează obiectul propriu-zis al procedurii de cameră preliminară. Este adevărat că, în considerentele respectivei încheieri, judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat asupra chestiunii ce vizează competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, însă respectivul fapt nu atrage posibilitatea exercitării separate a unei căi de atac, soluţia dată asupra excepţiei de necompetenţă materială urmând a fi examinată de instanţa de control judiciar în cadrul şi în măsura în care se va exercita contestaţie împotriva încheierii prevăzute la art. 346 Cod procedură penală” (fila 7 din încheierea de sesizare). Decizia nr. 236 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost analizate prin raportare la prevederile art. 282 alin. (4) lit. a) din acelaşi cod, statuând că acestea din urmă reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. (Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, §§ 13-20). Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.
Limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4). În acest sens, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a statuat că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
Prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, Curtea a mai constatat că textele de lege criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, legiuitorul stabilind o distincţie clară în privinţa momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulităţi (absolute şi relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul art. 281 – Nulităţile absolute şi al art. 282 – Nulităţile relative din Codul de procedură penală. Fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce priveşte nulităţile absolute, art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la “încheierea procedurii în camera preliminară” (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparţinând acestei faze a procesului penal), în timp ce art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând nulităţile relative, se referă la “închiderea procedurii de cameră preliminară” [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestaţiei, reglementată de art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală].
Faptul că termenii utilizaţi de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum şi faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, şi în alte dispoziţii ale Codului de procedură penală. Astfel, când se referă la finalizarea etapei judecăţii în primă instanţă din cadrul fazei procesuale a judecăţii, legiuitorul utilizează termenul “închidere” [v art. 390 alin. (1): “Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.” sau art. 391 alin. (1): “Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.”]. În mod corespunzător, aceeaşi exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecăţii, în conţinutul art. 415 alin. (1), potrivit căruia “Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat (…)”. Aceasta demonstrează consecvenţa legiuitorului în utilizarea noţiunilor de “încheiere”, respectiv “închidere”, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în cazul nostru a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale.
Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă şi din interpretarea sa în corelaţie cu dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd că în procedura contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Curtea a observat că art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost introdus ulterior reglementării art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din acelaşi Cod referitoare la nulităţile absolute şi relative, respectiv întărind sensul art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală aici reţinut. De altfel, acesta este chiar sensul în care autorul critică art. 347 alin. (4) C..pr. pen. , respectiv pentru că nu ar permite invocarea nulităţilor relative în procedura contestaţiei. Ca urmare, susţinerea sa în sensul lipsei de claritate a art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este contrazisă chiar de motivarea excepţiei formulată în privinţa art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a mai constatat că susţinerea autorului excepţiei, conform căreia părţile ar avea dreptul de a invoca nulităţi relative în orice etapă a procedurii camerei preliminare, nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 1.013 din data de 21 decembrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională, această soluţie nu este însă aplicabilă mutatis mutandis şi părţilor.
Raţiunea Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017 a fost aceea de a oferi şi judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentele acolo arătate, posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea relativă, evident însă în condiţiile şi termenele aplicabile în materie, iar nu de a crea un regim juridic similar/identic celor două categorii de nulităţi. În privinţa acestora, chiar Curtea a distins clar în considerentele respectivei decizii, prin care a reţinut că “în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute – dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii”. A accepta criticile autorului excepţiei ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulităţi, câtă vreme neregularităţile care atrag nulitatea relativă – “nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală” – ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal şi indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidenţa nulităţii relative.
De altfel, tot prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a constatat că o reglementare similară a existat şi în vechiul Cod de procedură penală, care stabilea, în alin. 4 al art. 197 – Încălcările care atrag nulitatea – următoarele: “încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.” Se poate observa distincţia similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulităţi, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulităţile relative de către părţi erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanţa de judecată putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispoziţiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 4251 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală
(1)Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică.
(2)Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură paza şi ordinea.
(3)Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.
(4)Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
(5)Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie.
(6)În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă.
(7)Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului. (8)Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului.
(9)Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile prevăzute la alin. (3) sau (4).
(10)Informaţiile de interes public din dosar se comunică în condiţiile legii. (11)În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.
(12)Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.
(la data 07-iul-2014 Art. 352, alin. (1) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost in legatura cu Decizia 11/2014 )
Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate, Curtea a observat că aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.
Cu alte cuvinte, pe de o parte, declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018, a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii.
Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Curtea a constatat că accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.
Există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau a autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre).
Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzătoare nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 59).
Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).
În analiza caracteristicii de a fi “esenţiale pentru soluţionarea procesului penal”, judecătorul trebuie să constate că informaţiile clasificate îndeplinesc condiţiile impuse de legiuitor, aplicabile administrării oricărei probe în procesul penal. Astfel, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”. Totodată, art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ dispune că organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii.
Prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007, s-a constatat că dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti să realizeze justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.
“Respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia (…) de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).
Curtea a apreciat că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017, §§ 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Curtea a constatat că există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare, este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care conceptul în cauză este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite.
Deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Decizia nr. 769 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală
Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate, Curtea a observat că aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.
Declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018, a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii.
Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Curtea a constatat că accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.
Curtea a reţinut că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau a autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre).
Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzătoare nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 59).
Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).
În analiza caracteristicii de a fi “esenţiale pentru soluţionarea procesului penal”, judecătorul trebuie să constate că informaţiile clasificate îndeplinesc condiţiile impuse de legiuitor, aplicabile administrării oricărei probe în procesul penal. Astfel, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”. Totodată, art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ dispune că organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii.
Totodată, prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007, Curtea a constatat că dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti să realizeze justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.
Curtea a constatat că “respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia (…) de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).
Curtea a apreciat că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017, §§ 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Curtea a constatat că există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare, este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care conceptul în cauză este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite.
Deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Decizia nr. 769 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală
INFORMAŢIILE CLASIFICATE
Autorii acesteia critică, în esenţă, lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi (12) din Codul de procedură penală dispun în sensul că “în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”, iar, “dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză”.
Curtea, pe de o parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “instanţa solicită”, cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, iar, pe de altă parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituţională.( Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018). Curtea a făcut distincţie între posibilitatea de a solicita, în regim de urgenţă, după caz: declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sau permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. În cazul declasificării totale a informaţiilor clasificate, al declasificării parţiale şi al trecerii într-un alt grad de clasificare, prin solicitarea adresată de judecător, se declanşează procedura de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, procedură care urmează regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând “esenţiale pentru soluţionarea cauzei” anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Aceasta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informaţii sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informaţiei (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, §§ 56 şi 57).
Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului, aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. În cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.
Cu alte cuvinte, pe de o parte, declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.
. În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, , într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, Curtea a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii.
Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.
Există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre).
Făcând referire la propria jurisprudenţă, de exemplu, Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009, Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, M. Of. nr. 798 din 27 noiembrie 2008, “dispoziţiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii sau accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege”. “Critica privind încălcarea […] principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru. . . . Este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţii, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.”
Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 59).
Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).
“Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două”. În concluzie, Curtea a apreciat că “protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal, decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz a accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, §§ 70 şi 71).
Soluţia legislativă care condiţiona folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa era susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de “a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.
În analiza caracteristicii de a fi “esenţiale pentru soluţionarea procesului penal”, judecătorul trebuie să constate că informaţiile clasificate îndeplinesc condiţiile impuse de legiuitor, aplicabile administrării oricărei probe în procesul penal. Astfel, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”. Totodată, art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ dispune că organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii.
Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 67 din Codul de procedură penală din 1968, referitor la concludenţa şi utilitatea probei, dispoziţiile care consacră condiţia referitoare la admiterea cererilor privind administrarea de probe, dacă acestea sunt concludente şi utile, nu reprezintă şi nici “nu poate fi considerată o încălcare a dreptului inculpatului de a se apăra” (Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005).
Dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti de a realiza justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.( Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007).
“Respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia […] de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).
Curtea apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017, §§ 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care acesta este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite.
În cazul de faţă, deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate.Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală
(1)Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege.
(2)Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
(3)După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.
PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII. REGULA UNICITĂŢII COMPLETULUI DE JUDECATĂ
Nulităţile absolute operează în cazurile expres prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind determinate de încălcarea dispoziţiilor legale enumerate la lit. a)-f) ale textului de lege menţionat. Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute. noţiunea de “compunere a completului de judecată” include numărul de judecători care formează completul de judecată, încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează judecarea cauzei în complet format dintr-un singur judecător, din doi judecători, trei judecători ori cinci judecători fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute; separarea funcţiilor judiciare, nerespectarea dispoziţiilor legale care atribuie judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau completului de judecată al instanţei funcţia de a soluţiona cauza determinând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute; continuitatea completului de judecată, încălcarea normelor cuprinse în art. 354 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală având drept efect incidenţa sancţiunii nulităţii absolute. Alături de ipotezele menţionate, care implică încălcări ale dispoziţiilor legale în cursul soluţionării cauzei finalizate prin pronunţarea minutei hotărârii, intră în sfera de aplicare a nulităţilor absolute nerespectarea dispoziţiilor pe baza cărora se poate verifica legalitatea compunerii completului de judecată. Sunt incluse în această sferă, de exemplu, dispoziţiile care instituie obligativitatea întocmirii minutei şi semnarea minutei, întrucât nerespectarea lor nu permite verificarea numărului de judecători care au soluţionat cauza, a funcţiei judiciare exercitate sau a continuităţii completului de judecată. Totodată, capacitatea funcţională de a judeca sau capacitatea funcţională de a judeca anumite categorii de cauze penale, care implică existenţa calităţii de judecător la soluţionarea cauzei, este inclusă în noţiunea de “compunere a completului de judecată”, inexistenţa acestei calităţi în cursul soluţionării cauzei, finalizate prin pronunţarea minutei hotărârii, determinând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.
“Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 281 din Codul de procedură penală. Instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, § 75). “Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme – noţiune autonomă folosită de Constituţie – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, se constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în acelaşi timp, independenţa şi imparţialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiţie.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, §§ 177, 178 şi 187).
Drept efect al principiului nemijlocirii, se menţine regula unicităţii completului de judecată, care trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută şi de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudenţa CEDO obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenţie (v Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 şi 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, § 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, instanţa de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi a continuităţii completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, să fie rezultatul activităţii de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 83).
Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, pronunţată în controlul de constituţionalitate a priori cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie. Art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevedea că “După articolul 1341 se introduce un nou articol, art. 1342, cu următorul cuprins: (1) Preşedintele curţii de apel poate dispune ca, la instanţele cu volum mare de activitate din circumscripţia curţii de apel, să fie încadrate persoane, foşti judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti. (2) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situaţiilor în care este necesară colaborarea cu foştii judecători.”
Soluţionarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti, după finalizarea cercetării judecătoreşti, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii.( Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, §§ 163, 166-169, 176-178,)
Potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori a măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.
Redactarea hotărârii judecătoreşti, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, este rezultatul activităţii de deliberare, desfăşurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceştia se pot pronunţa asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii, soluţionându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătoreşti este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind o obligaţie a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanţii ale dreptului părţilor la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă şi imparţială, care se supune numai legii.
Or, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care “se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, dar şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie, având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Or, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justiţiabilul este lipsit tocmai de aceste garanţii.
Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie, care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege”, şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul.
Totodată, instanţa de control constituţional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva şi semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanţia că s-a realizat o bună administrare a actului de justiţie.
Unul dintre motivele de apel formulate de autorul excepţiei priveşte motivarea sentinţei apelate, care, în opinia acestuia, a fost realizată de un judecător care nu a participat la dezbateri, în condiţiile în care judecătorul care a participat la dezbateri (în complet de judecător unic) şi care a pronunţat hotărârea a fost eliberat din funcţie prin pensionare, iar pe sentinţa penală există menţiunea tehnoredactării de către o altă persoană şi la o dată ulterioară pronunţării, aceasta fiind semnată de preşedintele Tribunalului Ilfov.
Curtea observă totodată că, potrivit susţinerilor reprezentantului Ministerului Public din cauza penală, în cauză, “magistratul judecător a administrat în mod nemijlocit întregul material probator, a pronunţat minuta, a redactat hotărârea, doar tehnoredactarea şi semnarea acestei hotărâri au fost făcute de alte persoane, tehnoredactarea s-a efectuat de o altă persoană, iar judecătorul la momentul respectiv nu mai avea calitatea de magistrat, motiv pentru care nu a mai semnat hotărârea şi, potrivit dispoziţiilor legale art. 406 din Codul de procedură penală, hotărârea a fost semnată de preşedintele instanţei”.
Potrivit art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală, “hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier”. Aşadar, norma procesual penală criticată prevede, în mod expres, responsabilitatea judecătorului care a soluţionat procesul de a redacta hotărârea. Totodată, potrivit normei criticate, etapa redactării şi semnării hotărârii succedă pronunţării acesteia, sens în care art. 406 din Codul de procedură civilă prevede că atât redactarea, cât şi semnarea hotărârii sunt operaţiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen, care curge de la pronunţare. Hotărârea se redactează de către judecător (în ipoteza completului cu judecător unic) sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării preşedintelui. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, magistratul-asistent care participă la şedinţele de judecată redactează hotărârea, conform repartizării făcute de preşedinte, aşa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum şi de către grefier, iar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi de magistratul-asistent.
Cu toate acestea, pot exista situaţii în care vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive, iar asemenea situaţii includ, fără a se limita la ele, concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul. Pentru astfel de ipoteze, dispoziţiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd că “În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. […]”. Curtea observă că norma procesual penală astfel reglementată înlătură ipoteza unei neregularităţi derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflaţi într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina preşedintelui completului sau, dacă şi acesta se află într-o situaţie similară, a preşedintelui instanţei obligaţia de a semna hotărârea. De altfel, cauza care determină împiedicarea trebuie menţionată în hotărâre.
Având în vedere că art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluţionat procesul, care a luat parte la dezbateri şi la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicaţi să semneze, în condiţiile art. 406 alin. (4) din acelaşi act normativ, Curtea nu poate reţine că norma procesual penală criticată este contrară dispoziţiilor constituţionale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluţionat procesul, spre deosebire de hotărârea pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanţa de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanţii au avut parte de un proces echitabil, în condiţiile în care motivarea Deciziei de condamnare pronunţate de instanţa naţională nu a fost a judecătorului care a pronunţat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.
Semnarea hotărârii în condiţiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală poate crea părţilor impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesaţi au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările şi completările ulterioare, impune ca menţiunea privind iniţialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătoreşti tehnoredactate. În acest sens, se prevede că “(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului. […]”.
Susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia în situaţia în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană şi este semnată de preşedintele instanţei există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este contrazisă de conţinutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) şi, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29, instanţa europeană a arătat că “problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituţionalitate privesc şi o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidenţa sancţiunii absolute a hotărârii instanţei de fond, prin raportare la o situaţie particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunţării soluţiei şi motivării hotărârii. Or, cu privire la susţinerile ce vizează analiza legalităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe, acest aspect intrând în competenţa instanţei judecătoreşti ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală
367
Art. 367. – Suspendarea judecăţii
(1)Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecăţii până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.
(2)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.
(3)Suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.
(4)Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(5)Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.
(6)Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.
(7)Instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecăţii.
(8)Dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori faţă de inculpat s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208.
(9)Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei.
Art. 367, alin. (8) din partea 2, titlul III, capitolul I modificat de Art. 1 din Legea 75/2016 )
ABUZUL DE DREPT PROCESUAL
Prin Decizia nr. 1.610 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012, şi Decizia nr. 360 din 23 mai 2019, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019, a reţinut, în esenţă, că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţională, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi de lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Deşi nu se mai suspendă cauzele în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta nu înseamnă că este afectat principiul egalităţii în drepturi, întrucât, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acesta nu presupune uniformitate şi impune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit.
Tot astfel nu au putut fi primite susţinerile referitoare la încălcarea art. 21 din Legea fundamentală, deoarece prevederile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a valorifica în acest cadru toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, aşa cum rezultă din chiar conţinutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunţate, dacă soluţia dată s-a întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. În plus, prin continuarea judecăţii în cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, se dă expresie exigenţei constituţionale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, , de exemplu, prin Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 295 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1040 din 6 noiembrie 2020, Curtea a constatat, în esenţă, că dispoziţiile criticate reglementează o soluţie similară prevederilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, prin care dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevedeau suspendarea de drept a judecării cauzelor până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, au fost abrogate. Curtea, având în vedere similitudinea reglementării, a reţinut că jurisprudenţa referitoare la dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 este aplicabilă şi în privinţa prevederilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, răspunzând unor critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 746 din 21 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 742 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 49 din 23 ianuarie 2020, precum şi prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Curtea a constatat, în esenţă, că cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. În cazurile referitoare la declararea apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, în procesul penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea şi nu împiedică părţile interesate să se adreseze justiţiei şi să se prevaleze, fără nicio îngrădire, de toate garanţiile care caracterizează dreptul la un proces echitabil, reglementat de dispoziţiile constituţionale ale art. 21. Mai mult, prevederile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, prin Decizia nr. 254 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 445 din 4 iunie 2019, Curtea a statuat că determinarea cheltuielilor se realizează potrivit prevederilor art. 272-275 din Codul de procedură penală, conform unor criterii legale, cu caracter obiectiv, reglementate pentru fiecare categorie de astfel de cheltuieli, care exclud aprecierea subiectivă a instanţei de judecată. Astfel, în calculul cheltuielilor judiciare, instanţele judecătoreşti determină cheltuielile avansate de stat şi pe cele făcute de părţi şi de alţi subiecţi procesuali. Din prima categorie fac parte cheltuieli precum cele necesare efectuării actelor de procedură sau de probaţiune dispuse de organele judiciare şi cheltuielile pentru conservarea obiectelor ridicate sau sechestrate în cursul procesului. În acest context, cheltuielile judiciare avansate de stat semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare. Referitor la acestea din urmă, art. 273 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală reglementează modul de stabilire a respectivelor sume, martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi având dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei. Pentru cazul în care persoanele anterior enumerate nu sunt salariate, aceleaşi dispoziţii legale prevăd că martorul care are venit din muncă este îndreptăţit să primească o compensare, iar expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. În cea de-a doua categorie se încadrează cheltuielile făcute de părţi şi de ceilalţi subiecţi procesuali în cursul procesului, din proprie iniţiativă, cum sunt angajarea unui apărător, depunerea de cereri şi memorii şi administrarea de mijloace de probă pentru susţinerea acţiunii civile, sau pe baza dispoziţiilor instanţei, cum este deplasarea la sediul organului judiciar pentru audiere. Prin urmare, aceste două categorii de cheltuieli însumează subcategorii determinate de particularităţile fiecărei cauze penale. Valoarea acestora este atestată prin documente justificative sau este determinată numeric pe baza unor criterii legale, cum sunt ordinele şi normele metodologice de stabilire a onorariilor cuvenite experţilor sau interpreţilor. Decizia nr. 526 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, coroborate cu dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală raportate la art. 275 alin. (2) din acelaşi act normativ
Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, prin Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, Decizia nr. 295 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1040 din 6 noiembrie 2020.
Prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocau excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din vechiul Cod de procedură penală şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, că opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.
Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.Decizia nr. 204 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la admisibilitatea acesteia, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează ipoteza în care procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, arătând că acesta poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.
Emiterea de către procuror a rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, acte prin care procurorul soluţionează cauzele, conform art. 327 din Codul de procedură penală, aparţin fazei de urmărire penală, întrucât acestea fac parte din capitolul V – “Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei” al titlului I – “Urmărirea penală” a părţii speciale a Codului de procedură penală. Totodată, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la capitolul I (art. 478-488) al titlul IV intitulat “Proceduri speciale” al aceleiaşi părţi speciale, ca element de justiţie negociată, ce constituie o excepţie de la principiul legalităţii, reprezintă o formă specială de efectuare a urmăririi penale, în cauzele în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea acestei proceduri, iar actul încheierii lui constituie un act de urmărire penală prin care procurorul soluţionează cauza şi sesizează instanţa de judecată.
Întrucât, în dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, disjungerea de către procuror a cauzei a fost urmată de încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei şi apoi, după ce acestea au fost respinse de către instanţă, s-a întocmit rechizitoriul, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care vizează ipoteza disjungerii cauzei de către procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a continuării urmăririi penale în cauza disjunsă, sunt aplicabile în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional urmând a se pronunţa pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost introduse în legislaţia procesual penală prin art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, soluţia legislativă analizată constituind o prorogare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra unor cauze care, în urma operaţiunii de disjungere, potrivit obiectului lor nu mai sunt de competenţa acestui parchet specializat.
Referitor la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
Curtea a reţinut, la § 43 al Deciziei menţionate, că procurorul are competenţa funcţională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Tot prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 46-48, Curtea a reţinut că, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, procurorul competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală este cel de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, urmărirea penală în cazul infracţiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competenţa parchetelor ce funcţionează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracţiunilor complexe, competenţa de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcţionează pe lângă instanţe de grad superior.
Accederea în funcţie, precum şi întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Astfel, promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul “foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc anumite condiţii minime de vechime.
Nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competenţa unui parchet ierarhic superior. De altfel, dispoziţiile art. 325 din Codul de procedură penală permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competenţa sa, dar numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competenţa de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.
. Prin aceeaşi decizie , §§ 50 şi 51, Curtea a reţinut că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora. În acest context, înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate.
. Prin aceeaşi decizie , §§ 55-58, Curtea a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Curtea a constatat că principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. Pe de altă parte, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17). Cu toate acestea, Curtea a constatat că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare şi că, având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante.
Deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea a observat că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.
Eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat.
Incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului. Or, Curtea a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Curtea a subliniat faptul că tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată juris et de iure.( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 59 şi 62)
Prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Aşadar, dacă anterior pronunţării de către instanţa de contencios constituţional a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrăgea, conform art. 282 raportat la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de urmărire penală, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării Deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nerespectarea prevederilor legale anterior menţionate este sancţionată cu nulitatea absolută.
Referitor la operaţiunea de disjungere a cauzei, aceasta este reglementată la art. 46 din Codul de procedură penală, care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţia se aplică, în mod corespunzător, şi în cursul urmăririi penale.
Astfel, disjungerea este operaţiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpaţi sau la anumite fapte dintre cele reţinute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfăşurări a judecăţii. Disjungerea reprezintă o soluţie procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, din oficiu sau la cerere. Potrivit doctrinei, disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile art. 46 din Codul de procedură penală la cele ale art. 43 din acelaşi cod, se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepţia. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operaţiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârşite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relaţia factuală dintre aceştia.
În acest sens, prin Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit art. 46 din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că reunirea şi disjungerea cauzelor sunt două instituţii corelative prevăzute la art. 43 şi art. 46 din Codul de procedură penală şi că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când, pentru motive legate de buna desfăşurare a judecăţii, instanţa nu dispune reunirea acestora. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acţiunii penale în ceea ce priveşte anumite acţiuni sau anumiţi inculpaţi, indiferent dacă sunt sau nu însoţite de acţiuni civile şi că aceasta constituie o operaţiune juridică distinctă de disjungere a acţiunii civile prevăzută la art. 26 din Codul de procedură penală, care are ca efect soluţionarea separată a acţiunii civile de acţiunea penală, atunci când ambele privesc acelaşi inculpat şi aceeaşi faptă.
În aceste condiţii, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 – conform cărora, în cazul în care se dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă – prevăd o regulă specială, derogatorie de la legea generală, care permite procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie să continue urmărirea penală în cauza disjunsă, chiar dacă, potrivit regulilor generale aplicabile, competenţa soluţionării acesteia ar reveni altui organ de urmărire penală. Această normă procesual penală constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 46 din Codul de procedură penală, constând într-o prorogare de competenţă în favoarea procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cazul disjungerii cauzei, determinată de locul special al structurii de parchet anterior menţionată în cadrul Ministerului Public şi de competenţa acestuia reglementată atât la art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cât şi prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
În expunerea de motive a Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, se arată că rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este acela de a realiza “politica globală anticorupţie”, aceasta fiind organizată ca “o structură puternică în ofensiva declanşată pe toate planurile în lupta împotriva corupţiei”, aspecte ce denotă importanţa acordată de legiuitor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi activităţii sale specifice. Potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie are atribuţii referitoare la efectuarea urmăririi penale în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute, în mod distinct, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, printre aceste atribuţii numărându-se conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie; sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, care sunt în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege.
Aşadar, dacă dispoziţia procesual penală criticată şi-a găsit raţiunea în momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, ale cărui dispoziţii relativizau competenţa organelor de urmărire penală, prin sancţionarea acesteia conform prevederilor art. 282 din acelaşi cod, după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, menţinerea acestei prorogări de competenţă în legislaţia procesual penală nu mai este posibilă, întrucât aceasta este contrară dispoziţiilor procesual penale ce reglementează competenţa organelor de urmărire penală care constituie regula generală în această materie şi a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută. Or, este de esenţa statului de drept ca ordonarea puterii publice să se realizeze într-un mod coerent şi previzibil, astfel că unităţile de parchet specializate trebuie să acţioneze conform şi în limitele competenţei lor speciale, orice prorogare de competenţă fiind exclusă, competenţa specializată reglementată în privinţa acestora determinând cadrul şi măsura activităţii lor. Aşa fiind, normele atributive de competenţă prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 trebuie să se circumscrie rolului şi scopului Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În aceste condiţii, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care prevăd posibilitatea procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă, atunci când procedează la disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care obiectul cauzei disjunse nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, sunt contrare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017.
Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie este strict reglementată, iar norma criticată delimitează scopul dispoziţiilor legale care au stat la baza înfiinţării acestei structuri. Prin urmare, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 încalcă principiul legalităţii, astfel cum acesta a fost analizat de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 şi este reglementat la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În plus, dispoziţia legală criticată introduce arbitrariul în aplicarea dispoziţiilor procesual penale ce reglementează competenţa organelor de urmărire penală, lăsând la dispoziţia procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie asumarea sau nu a competenţei de a efectua urmărirea penală în fiecare caz care se încadrează în ipoteza normei criticate, respectiv posibilitatea de apreciere a oportunităţii menţinerii spre soluţionare a cauzei penale disjunse, al cărei obiect atrage competenţa organelor de urmărire penală de la parchetele de pe lângă instanţele de drept comun.
De asemenea, această apreciere distorsionează, în mod implicit, competenţa instanţelor de a soluţiona în primă instanţă cauzele penale disjunse, conform art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, decizia unilaterală subiectivă a procurorului de a păstra cauza disjunsă spre soluţionare schimbă practic instanţa competentă să judece fondul acesteia, întrucât, conform art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticorupţie sunt judecate în primă instanţă de către tribunal, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor instanţe ierarhic superioare, în timp ce, aceeaşi cauză disjunsă, potrivit obiectului său, ar putea fi judecată de către judecătorie, dacă urmărirea penală ar fi efectuată potrivit regulilor generale de procedură.
Aşadar, aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în privinţa menţinerii cauzei disjunse spre soluţionare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, în condiţiile în care soluţionarea sa nu este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, lipseşte de previzibilitate dispoziţiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfăşura soluţionarea cauzei penale în care are calitatea anterior menţionată. Or, în aceste condiţii, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie.
Cum dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează o normă specială de drept procesual penal, încălcarea principiului legalităţii şi lipsa de previzibilitate a acesteia determină implicit încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).
O soluţie legislativă similară este reglementată prin art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare şi că, din contră, acestea trebuie corectate (v Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, § 32). Prin prezenta Decizia Curtea se pronunţă în limitele sesizării sale astfel că nu poate extinde obiectul sesizării la un alt act normativ, controlul de constituţionalitate al art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 urmând a fi realizat într-un cadru procesual corespunzător.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, mai multe decizii, de exemplu, Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, a reţinut că prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituţională, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.
Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora. Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală
Art. 374: Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
(1)La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.
(2)Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
(3)Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
(4)În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). (5)Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.
(6)În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
(7)Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
(8)Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
(9)Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
(10)Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. (la data 23-mai-2016 Art. 374, alin. (7) din partea 2, titlul III, capitolul II, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 98. din Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională.(Decizia 76/2015 )
Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, de exemplu, prin Decizia nr. 622 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, Decizia nr. 220 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 523 din 26 iunie 2018, Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, şi Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017.
Procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală – introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.
Reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa.
De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din C.E.D.H. . Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea să respingă cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun. Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală
.
Dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 528 din 14 iulie 2016, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 527 din 27 iunie 2019.
Procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală din 1968 (care au fost introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010), cu titlul de derogare de la dreptul comun, derogare ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, § 12, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, § 16, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, § 33, decizii citate anterior).
Reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Aşadar, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. Având în vedere riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului pentru a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată. Astfel, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, § 13, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, § 17, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, §§ 34 şi 35, decizii citate anterior).
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală, în cursul cercetării judecătoreşti simplificate, poate fi administrată proba cu înscrisuri în suplimentarea probatoriului din faza de urmărire penală. Doctrina a relevat faptul că, dacă până în prezent în procedura simplificată de judecată puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanţiere, potrivit actualei reglementări, pot fi administrate atât înscrisuri în circumstanţiere, cât şi pentru soluţionarea acţiunilor penală şi civilă. Totodată, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, dacă, după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată, instanţa constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată acelaşi lucru, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, instanţa de judecată este obligată să dispună efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune. Pentru toate aceste motive, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie (Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, §§ 19 şi 20).
. Soluţionarea cauzelor penale, inclusiv prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, are la bază principiul aflării adevărului, prevăzut de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale. O interpretare contrară ar da posibilitatea condamnării unei persoane nevinovate, care, din raţiuni exterioare ideii de înfăptuire a justiţiei, a recunoscut fapte pe care nu le-a comis (Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, § 18).
Curtea nu a reţinut nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa – care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului – în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea caz va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, § 15). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Decizia nr. 275 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 557 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017, şi Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017. Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală
Potrivit art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (rechizitoriul) ori, după caz, celui prin care s-a dispus începerea judecăţii [încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală ori decizia de începere a judecăţii pronunţate conform art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală] sau să facă o prezentare succintă a acestuia, limitându-se în acest fel la faptă, încadrarea sa juridică şi identitatea inculpatului. Citirea actului de sesizare reprezintă punctul iniţial al etapei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată şi limitele judecăţii. În acelaşi timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată (Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, § 14). Citirea actului de sesizare ori prezentarea succintă a acestuia nu marchează începutul cercetării judecătoreşti – spre deosebire de legea procesual penală anterioară (art. 322 din Codul de procedură penală din 1968), ci se situează anterior acestui moment, rolul său fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoaşterea şi expunerea în public a acuzaţiilor formulate de procuror (Decizia nr. 301 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 560 din 14 iulie 2017, § 16).
Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea observă că, la acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.
Atunci când cauza se află în stare de judecată, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (1) din Codul de procedură penală], procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviinţate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală]. Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătoreşti era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătoreşti este momentul administrării primei probe. Dacă instanţa nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în faţa instanţei depind, în bună măsură, conţinutul şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la început.
Deşi audierea inculpatului la începutul cercetării judecătoreşti reprezintă regula – potrivit art. 378 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 376 alin. (5) din acelaşi cod, atunci când este necesar, instanţa poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească.
Dispoziţiile art. 378 din Codul de procedură penală stabilesc că audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanţei, prin care acesta spune tot ce ştie cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi sau de către avocaţii acestora, precum şi de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, preşedintele sau ceilalţi membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei.
Audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de către instanţă. Conform art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi şi reascultat ori de câte ori este necesar, “necesitatea” reascultării rezultând din dezbateri ori când există omisiuni în declaraţia iniţială. Distinct de acestea, conform art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârşitul cercetării judecătoreşti, atunci când îi este dat ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform alin. (2) al art. 389 anterior menţionat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări.
Printre obligaţiile preşedintelui instanţei, enumerate în cuprinsul art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, se regăseşte şi aceea de înştiinţare a inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, acesta atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020), Curtea a reţinut că actuala lege procesual penală reglementează dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, reglementează dreptul la apărare în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. De asemenea, în decizia la § 53, Curtea a observat că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este enumerat între drepturile procesuale ale suspectului şi ale inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, iar, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea a reţinut şi alte norme procesual penale, care reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi: art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Curtea a reţinut, de altfel, că acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”.
Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Tot în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, Curtea a constatat că dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie (§ 71), vizează buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare (§ 77) şi privesc dreptul fundamental la apărare – garanţie a dreptului la un proces echitabil (§ 78). Totodată, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit (§ 46).
Exercitarea de către inculpat a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare nu poate fi interpretată ca o limitare a posibilităţii acestuia de a fi audiat în tot cursul cercetării judecătoreşti, cum de altfel acesta nu poate fi cenzurat cu privire la dreptul de a da explicaţii (lămuriri suplimentare) atunci când socoteşte necesar, aceste drepturi procedurale reprezentând, deopotrivă, garanţii ale dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare ale inculpatului, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie.
Normele procesual penale referitoare la dreptul inculpatului de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar, precum şi posibilitatea ca inculpatul să poată fi reascultat – în condiţiile art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, indiferent dacă inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face vreo declaraţie ori a renunţat la acest drept şi a fost audiat în condiţiile art. 376 din Codul de procedură penală, nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, constituie garanţii ale acestora. Dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie ce reglementează statul de drept şi calitatea legii. De altfel, motivele de neconstituţionalitate formulate de autor relevă şi o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.Decizia nr. 120 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală
375
Art. 375 . – Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
(1)Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.
(11)Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic.
(12)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (11), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal.
(2)Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.
(3)Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10). Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
JUDECĂTORUL DEVINE INCOMPATIBIL DOAR DACĂ ÎN CONSIDERENTELE HOTĂRÂRII ŞI-A EXPRIMAT PĂREREA CU PRIVIRE LA SOLUŢIA CE AR PUTEA FI DATĂ ÎN CAUZA DISJUNSĂ
Procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 3201 din vechiul Cod de procedură penală – introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. Aşa fiind, uzul procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu este un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului. De aceea, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii este cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală.
Instanţa nu este obligată să admită cererea inculpatului nici măcar în situaţia în care recunoaşterea învinuirii este totală, deoarece determinantă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în limitele legalităţii şi imparţialităţii este stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, şi nu simpla recunoaştere a acestei învinuiri. De aceea, judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte sau nu în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti în acord cu dreptul la un proces echitabil şi cu principiul legalităţii pedepsei şi al prezumţiei de nevinovăţie. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun, după cum, chiar dacă este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, poate respinge o astfel de cerere în situaţia în care recunoaşterea este condiţionată, întrucât o astfel de procedură este incidentă nu numai dacă probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ci şi dacă inculpatul recunoaşte în totalitate faptele (acestea fiind condiţii cumulative, v art. 349 din Codul de procedură penală). ( deciziile nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, şi nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017).
Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Aşadar, principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii, ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).
În acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, v hotărârile pronunţate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate; aşadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, paragraful 57 şi următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114).
Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală, a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.
Situaţia vizată îşi are sediul materiei în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, “Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată”. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepţia rezonabilă de subiectivism, modalităţile de a stabili dacă există percepţia de subiectivism evoluând, în jurisprudenţa instanţei europene, de la o “probabilitate mare” de subiectivism până la o “probabilitate reală”, o “posibilitate substanţială” şi o “suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepţia de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, aşadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 20).
Standardul de evaluare a imparţialităţii judecătorului care se pronunţă în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a decis că “Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 3201 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 3201 din Codul de procedură penală şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă”. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că procedura simplificată presupune o analiză a condiţiilor în care recunoaşterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanţa de judecată să se refere la vinovăţia persoanelor faţă de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situaţia trimiterii în judecată a mai multor inculpaţi, instanţa are de evaluat vinovăţia fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunţarea judecătorului cu privire la vinovăţia unui inculpat în evaluarea vinovăţiei altuia. Chiar dacă acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracţiunii, caracterul personal al acţiunii penale subzistă, ca o consecinţă a caracterului personal al răspunderii penale. În consecinţă, în faza de urmărire penală, acţiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăţiei fiecărei persoane trimise în judecată, instanţa pronunţându-se prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiunile pentru care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, dintre care doar unul solicită soluţionarea cauzei potrivit procedurii simplificate, în motivarea hotărârii faţă de acesta instanţa nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătoreşti de natură a clarifica existenţa vinovăţiei.
Soluţionarea cauzei cu privire la unul dintre inculpaţi conform procedurii simplificate oferă suficiente garanţii de imparţialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca acelaşi judecător să poată da o soluţie în cauza disjunsă: inculpaţi diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări judecătoreşti noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentinţa anterioară, evaluarea conţinutului fiecărei infracţiuni, fără referire la sentinţa anterioară, probele referitoare la vinovăţia fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoaşterii aceluia care a beneficiat de procedura simplificată în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. De altfel, criteriul determinant pentru evaluarea existenţei incompatibilităţii prin antepronunţare, în judecarea unor inculpaţi diferiţi, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, şi nu din soluţia de condamnare. Aşa încât, instanţa supremă a stabilit că judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunţate de acesta cuprind referiri la vinovăţia persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluţii conţine date care presupun o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate.
Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, se menţin şi în prezent şi, totodată, în raport cu criticile formulate în cauză, considerentele acesteia, precitate, sunt aplicabile în ceea ce priveşte analiza imparţialităţii judecătorului în cazul recunoaşterii învinuirii, reglementată de noua lege procesual penală. Aşa încât, Curtea constată că normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Aceeaşi soluţie a fost pronunţată prin Decizia nr. 217 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 599 din 8 iulie 2020, cât priveşte analiza imparţialităţii judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi. Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală
Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală
Decizia nr. 120 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală
Art. 386:Schimbarea încadrării juridice
(1)Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.
(2)Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.
OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN DISCUŢIE DE CĂTRE INSTANŢĂ A ORICĂREI SCHIMBĂRI DE ÎNCADRARE JURIDICĂ
Curtea a pronunţat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluţionează fondul cauzei.
Curtea a observat că necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (§ 28), şi că, potrivit practicii instanţelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea (§ 37).
Punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii” (potrivit jurisprudenţei instanţei CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Curtea a reţinut însă că respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
15. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei (§ 46).Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
Curtea reţine că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluţionează fondul cauzei.
Necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (§ 28), şi că, potrivit practicii instanţelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea (§ 37).
Punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii” (potrivit jurisprudenţei instanţei CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Curtea a reţinut însă că respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei (§ 46).
Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale” şi că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, este publicată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
Necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (§ 28), şi că, potrivit practicii instanţelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea (§ 37).
Punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii” (potrivit jurisprudenţei instanţei CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Curtea a reţinut însă că respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).
Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei (§ 46).( Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
(2)Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
(3)Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.
(4)Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.
(5)Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). (6)Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
(7)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.
(8)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.
(9)În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.
(10) Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
În aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ( Decizia 25/2014 )
ÎNDOIALĂ REZONABILĂ
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate de autori, dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, reM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, M. Of. nr. 904 din 12 decembrie 2002, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, M. Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, această lege a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019. De asemenea, anterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, această lege a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.
Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, M. Of. nr. 654 din 25 august 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea şi a stabilit că (i) acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor; (ii) subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile; (iii) infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile.
Se susţine că prevederile criticate, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi dispoziţiilor art. 7 din C.E.D.H. .
Se susţine că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi prevederile din Legea nr. 304/2004, criticate, contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), conform căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 132 alin. (1), potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 § 1 teza întâi din C.E.D.H. , precum şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, autorul susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, şi ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12), cât şi prevederilor art. 7 § 1 din C.E.D.H. raportat la art. 20 din Legea fundamentală.
Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, autoarea din Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019 susţine că sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. . De asemenea, susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, Curtea observă că acestea au mai făcut obiectul unor critici similare, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din 29 iunie 2020, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. S-a reţinut, totodată, că, în soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Însă instanţa de contencios constituţional, în cuprinsul Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14, a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice.
Analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta infracţională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.
Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat că acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor.
Interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. Mai mult, noţiunile de “ascundere” şi “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării.
Totodată, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, § 20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune.
Argumentele anterior reţinute sunt valabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, care reglementează o soluţie legislativă identică prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, reM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012.
Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma “îndoială rezonabilă“, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017, şi nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.
Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei CEDO . ( Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016 ) Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor, în cuprinsul noii reglementări, a orientării specifice dreptului continental bazate pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa CEDO .
Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.
Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen., este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.
Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen.. Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu».”, a admis obiecţia şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma “sau procurori” din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privinţa procurorilor, ignoră specializarea acestora şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului controlului ierarhic.
Ţinând seama de importanţa domeniului reglementat, Curtea a reţinut în considerentele Deciziei precitate, §§ 285-291, că repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei.
Analizând statutul judecătorului, acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 – Instanţele judecătoreşti a capitolului VI – Autoritatea judecătorească din titlul III – Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3), prevede că “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia – instanţa judecătorească, şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanţe, nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (în acelaşi sens, v Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 95).
Repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ţine de organizarea judiciară, însă principalul său scop – garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil – justifică opţiunea legiuitorului de a îngloba această garanţie în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.
Statutul procurorului este determinat de dispoziţiile art. 132 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. “Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din «autoritatea judecătorească». Totuşi, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002).
CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 § 1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de “magistrat”, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 şi 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, § 238); mai mult, această jurisprudenţă a CEDO a fost reflectată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 17). În consecinţă, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei.
În temeiul Constituţiei şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calităţii de procuror; (ii) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.
Procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, § 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic.
Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcţională de care beneficiază procurorul şi afectează însăşi esenţa controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparţialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanţa controlului ierarhic, fiind necesar să se menţină un just echilibru între garanţiile legale de imparţialitate obiectivă astfel reglementate şi esenţa controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituţional şi cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituţionale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcţie de exigenţele constituţionale.
Soluţia legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi priveşte pe procurori contravine principiului constituţional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituţie, care îndrituieşte procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcţie de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum şi de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma “sau procurori” din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale şi a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experienţa acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.
Astfel, în Croaţia, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncţi lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă şi independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeaşi lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcţie de tipul de cazuri, ţinând cont de diviziunea proporţională a muncii. În Finlanda, secţiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menţionează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărţirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluţionare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secţiunea 20 din aceeaşi lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părţilor de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparţială şi promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulţi procurori să lucreze la acelaşi caz, determinând şi diviziunea sarcinilor între aceştia. La fel, şi procurorul-şef poate stabili ca mai mulţi procurori din subordinea sa să lucreze la acelaşi caz. Secţiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabileşte că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ţinând cont de stadiul pregătirii lor şi de gradul de dificultate al speţei. În Letonia, conform definiţiei din secţiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secţiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este şeful organului de cercetare penală sau al unei secţii a acestuia ori adjunctul şefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfăşurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 pct. 2 din aceeaşi secţiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura şi să conducă urmărirea penală. Secţiunea 37 alin. 1 stabileşte că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigaţia în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secţiunea 46 alin. 2 pct. 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei desemnează procurori să desfăşoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date şi de procurorul general, precum şi de adjunctul său. Aceştia pot încredinţa sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei. Totuşi, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredinţată procurorului-şef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experienţa sa, precum şi complexitatea şi volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el şi adjuncţii săi. El poate schimba oricând această repartizare şi poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secţiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară şi organizarea sistemului de justiţie prevede că Biroul procurorilor-şefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-şefi. Secţiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraţilor stabileşte că şeful parchetului distribuie munca între magistraţii care lucrează în parchetul său. Secţiunea 46 defineşte noţiunea de “muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredinţată magistraţilor ţinând seamă de abilităţile şi cunoştinţele acestora, cu excepţia cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăşte în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităţilor, precum şi experienţa profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ţinând cont de natura specifică a dosarelor privind corupţia, acestea sunt distribuite de către şefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competenţă. Sunt luate în considerare experienţa dobândită în soluţionarea acestui tip de speţe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea şi experienţa în ceea ce priveşte cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupţiei. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public defineşte Departamentul central de investigaţii şi acţiuni penale ca fiind un organ care coordonează şi dirijează ancheta şi prevenirea infracţiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competenţele de investigare ale departamentului, menţionând la lit. h infracţiunile de corupţie pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil şi de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabileşte că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncţi din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanţă motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-şef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine şi instrucţiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district şi fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-şef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activităţii procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătăţească funcţionarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii şi să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără şi repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă şi publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporţionalităţii, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă şi posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieţii personale şi familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condiţiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condiţiilor statutului menţionat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar şi ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alţi procurori, din aceleaşi unităţi sau din unităţi diferite, prin Decizia a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabileşte că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ţinând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor şi diviziunea proporţională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absenţă prelungită, detaşare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-şef. În funcţie de natura şi complexitatea cauzei individuale, procurorul-şef poate numi alţi procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând şi modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoştinţele, calificările şi experienţa fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanţa locală şi sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că şeful Centrului de informaţii pentru experţi pregăteşte un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, şeful Centrului de informaţii pentru experţi trebuie să se consulte cu şeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă şeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligaţii urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privinţă. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracţiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluţionate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită şi specializarea, trebuie indicată şi ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluţioneze alte cazuri. Programul anual stabileşte tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de şeful parchetului. Conform art. 68, şeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Şeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unităţi organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ţinând seama de timpul estimat necesar pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor şi succesul urmăririi penale, precum şi de programul de lucru şi cauzele preconizate ale procurorului. Şefii de parchet, adjuncţii acestora, şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competenţa unităţii pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigaţii în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuşi, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporţională din aceste cazuri este distribuită şi procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluţionarea unui dosar pot coopera şi alţi procurori. Art. 70 stabileşte că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex şi dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menţionat necesită o analiză mai îndelungată şi concentrată, şeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalităţii volumului de muncă al procurorilor, precum şi cu natura şi semnificaţia cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul şi persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-şef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competenţa specială sau specializarea, dar se ţine cont şi de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se menţionează că dosarele care ajung la Parchetul Naţional pentru Investigaţii sunt distribuite de şeful parchetului. În principiu, toţi procurorii au rang egal, dar în practică şeful parchetului ţine cont de experienţa, specializarea şi abilităţile fiecărui procuror în parte. În general, activităţile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârşit.
În mod similar legislaţiei statelor europene menţionate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că “Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie îndeplineşte următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea şi pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea şi operativitatea soluţionării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilităţile în exercitarea funcţiei; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), “Procurorii şefi adjuncţi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie au următoarele atribuţii: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nivel central;”, art. 30 lit. b) din acelaşi regulament prevăzând că “Procurorul şef secţie are următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte şi răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii şi prezentului regulament; […]”.
În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic, motivele de neconstituţionalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Curtea reţine ca obiect al excepţiei, conform precizării făcute de autorul excepţiei la instanţa de judecată, aceste din urmă dispoziţii, respectiv art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, precum şi dispoziţiile art. 396 alin. (8) C. pr. pen..
În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 – Egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12)- Prezumţia de nevinovăţie. Se invocă şi prevederile art. 6 § 2 din C.E.D.H. , cu referire la prezumţia de nevinovăţie.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicat M. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, a mai analizat soluţiile legislative pe care aceste texte le consacră, cuprinse anterior în art. 26 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
. Astfel, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 292 din 23 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, cu trimitere deopotrivă la jurisprudenţa sa în materie, reţinând, în esenţă, cu privire la art. 26 din Legea nr. 51/1995, că oferă instanţelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfăşurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanşat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil. Graţie textului de lege criticat, instanţa dispune de un cadru procedural optim care îi permite să depună diligenţele necesare pentru ca persoana reprezentată, parte în proces, să aibă asigurat dreptul la apărare. Acesta este, aşadar, unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înţeles să dea eficacitate – în cadrul oricărui proces – prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat.
. Curtea a mai reţinut că, ţinând cont de prevederile art. 2 alin. (3) şi ale art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reM. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora “judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii”, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este, potrivit legii, obligatorie, ci şi să observe ca asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare (Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995). Cu acel prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat corelativ cu dispoziţiile C. pr. pen. referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii. Totodată, Înalta Curte a observat că, de vreme ce dispoziţiile Legii nr. 51/1995 – care are caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat – conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.
. Referitor la dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 51/1995, Curtea a reţinut, cu trimitere, de asemenea, la jurisprudenţa sa în materie (Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 877 din 31 octombrie 2019), că acestea nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Astfel, nulitatea actelor de constituire şi de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispusă prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, precum şi încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare prevederilor legale, în temeiul art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, reprezintă intenţia legiuitorului ca profesia de avocat să se exercite numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei (§ 22).
Pprin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015 – referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat modul în care au fost reglementate organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanţa supremă a reţinut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora (“barouri”, “colegii”), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional (“Uniunea Avocaţilor din România”, “Uniunea Barourilor din România”, “Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România”, “Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi”, “Uniunea Naţională a Barourilor din România”), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 şi 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel naţional. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), care face parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România. Aşa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, instanţa supremă a statuat că persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să îşi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate (respectiv infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi) se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării “fără drept” a activităţilor specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format şi obiectul analizei CEDO , care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertăţii de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a reţinut că printre obiectivele statutare ale asociaţiei al cărei preşedinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul prevederilor art. 11 din Convenţie, întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general.
Aceste considerente pot fi reţinute ca având valoare de principiu pentru cauza de faţă, unde se critică aceleaşi soluţii legislative, invocându-se incidenţa principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi al neretroactivităţii legii cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie critica formulată este motivată, în esenţă, cu referire la o serie de hotărâri ale Curţii de Apel Galaţi, ale Curţii de Apel Craiova şi ale Curţii de Apel Bucureşti, la prevederile art. 199 alin. (1) din Codul civil, precum şi ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Se arată că în Legea nr. 51/1995 sunt cuprinse dispoziţii speciale în materia supusă analizei în ceea ce priveşte organele de conducere ale profesiei de avocat, astfel încât, prin eliminare, se ajunge la concluzia că restul situaţiilor sunt avute în vedere de legiuitor în redactarea noului Cod civil. Se apreciază că este lesne de înţeles că între regula generală, pe de o parte, şi regula specială instituită de Legea nr. 51/1995 în cazul organizării şi exercitării profesiei de avocat, pe de altă parte, există un raport care cade sub incidenţa regulii generalia specialibus non derogant şi, respectiv, specialia generalibus derogant. Prin urmare, această regulă specială trebuie aplicată cu prioritate pentru ipoteza pentru care a fost instituită, chiar dacă art. 196 din Codul civil prevede că poate fi dispusă nulitatea persoanei juridice. În ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate şi calitate a textului criticat, autorul excepţiei se referă la o serie de acte ale Parchetului şi hotărâri judecătoreşti. Autorul precizează că aceste acte jurisdicţionale se referă la “fondul lacunelor legislative neacoperite nici prin dispoziţiile Legii nr. 255/2004 care a modificat Legea nr. 51/1995“.
Toate aceste critici privesc însă probleme de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele de judecată, precum şi coroborarea mai multor dispoziţii legale considerate de autorul excepţiei ca având incidenţă în cauză, fiind realizate în acest sens ample consideraţii în privinţa interpretării normelor ce fac obiectul excepţiei cu raportare la alte dispoziţii legale.
“A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” (v , de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, Decizia nr. 62 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 240 din 9 martie 2021).
. În ceea ce priveşte art. 396 alin. (8) C. pr. pen., autorul excepţiei susţine că încalcă prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , în măsura în care, deşi instanţa nu poate pronunţa o soluţie de condamnare din pricina prescripţiei răspunderii penale, pronunţă o soluţie de încetare a procesului penal, însă în motivarea acesteia prezintă argumentele pentru care nu poate adopta o soluţie de achitare, aspect ce echivalează cu o apreciere asupra vinovăţiei sale. Se afirmă că s-ar încălca şi prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât ar fi discriminări între persoane aflate în situaţii juridice identice sau similare: “învinuitul (sau inculpatul în faza de urmărire penală) poate fi exonerat de răspunderea penală prin soluţia de clasare conform art. 18 C. pr. pen., raportat la art. 16 C. pr. pen. (autoritate de lucru judecat), dar inculpatul trimis în judecată nu poate fi achitat în temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală (pe motiv de autoritate de lucru judecat), deoarece judecătorul este obligat să pronunţe o soluţie de încetare a procesului penal, conform textului criticat – art. 396 alin. (8) C. pr. pen. ” (v fila 23 din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale).
. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că, în mod contrar susţinerilor autorului sesizării, instanţa constituţională a statuat în jurisprudenţa sa faptul că procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 C. pr. pen. – Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni – şi care se consideră nevinovate – de a-şi demonstra nevinovăţia (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020, § 15).
. Rezolvarea acţiunii penale în acest caz se realizează potrivit regulilor stabilite de dispoziţiile art. 396 C. pr. pen.. Cât priveşte soluţia de achitare, alin. (5) al art. 396 C. pr. pen. stabileşte, cu caracter general, că “Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) “, şi anume: “a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”. De asemenea, alin. (6) al art. 396 C. pr. pen. prevede că “Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) “, şi anume: “e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii”.
Se observă că dispoziţiile legale criticate, care se referă la soluţia instanţei în cazul în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18, prevăd exact aceleaşi cazuri de achitare, prin trimiterea la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.. De altfel, alin. (7) al art. 396 C. pr. pen. prevede expres că “Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea”. În celelalte cazuri, soluţia este de încetare a procesului penal, ceea ce înseamnă aplicarea în mod corespunzător a art. 396 alin. (6) C. pr. pen.
Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei discriminări sub acest aspect în privinţa inculpatului care a cerut continuarea procesului penal, acesta având posibilitatea să obţină o soluţie de achitare, dacă sunt incidente cazurile de achitare prevăzute de lege. Tot astfel, nu se poate reţine nici încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, câtă vreme chiar ratio legis în cauză este asigurarea posibilităţii valorificării plenare a prezumţiei de nevinovăţie, tocmai pentru a nu mai plana nicio suspiciune în privinţa persoanei aflate în ipoteza art. 18 C. pr. pen.Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi ale art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală
(1)Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
(2)Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
(3)Minuta se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei.
LIPSA MOTIVĂRII
Anterior examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 406 alin. (2) C. pr. pen., însă dintr-o altă perspectivă decât cea invocată în prezenta cauză – şi anume aceea a continuităţii completului de judecată şi a redactării hotărârii judecătoreşti în ipoteza pensionării unuia dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată -, constatând constituţionalitatea acestora în raport cu criticile formulate.
În prezenta cauză, motivele de neconstituţionalitate privesc, pe de o parte, dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., din perspectiva lipsei motivării hotărârilor judecătoreşti la momentul pronunţării. Pe de altă parte, criticile de neconstituţionalitate sunt formulate şi din perspectiva lipsei citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen..
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., cât priveşte critica referitoare la lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia, hotărârea judecătorească prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi/sau hotărârea judecătorească prin care instanţa se pronunţă asupra apelului reprezintă actele finale şi de dispoziţie ale instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi. Cadrul legal actual în materie procesual penală configurează atât conţinutul, cât şi aspectele privind pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte conţinutul hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 401 C. pr. pen., “Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.” Reglementarea conţinutului părţii introductive, al expunerii (considerentelor) şi al dispozitivului hotărârii judecătoreşti stricto sensu pronunţate în materie penală se regăseşte în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 402-404. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 402 C. pr. pen., partea introductivă a hotărârii judecătoreşti (practicaua) trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică, numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului, numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii, fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta, mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii; cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces, concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor, măsurile luate în cursul şedinţei. Pe de altă parte, art. 404 C. pr. pen. reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă dispozitivul şi care privesc datele referitoare la persoana inculpatului, enumerate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 107, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. Acelaşi articol, precitat, reglementează şi menţiunile în caz de suspendare a executării pedepsei, în cazul în care se dispune măsura educativă a supravegherii, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Dispozitivul trebuie să cuprindă, de asemenea, menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 403 C. pr. pen. reglementează conţinutul expunerii/considerentelor hotărârii judecătoreşti, care trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi a locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau achitarea. De asemenea, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Aşadar, cât priveşte latura penală a procesului, legea procesual penală prevede expres că în conţinutul expunerii (considerentelor) hotărârii judecătoreşti se regăsesc atât “motivarea soluţiei” – rezultat al analizei probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, cât şi temeiurile de drept care justifică soluţia. De asemenea, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare, “Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută.” [art. 131 alin. (2) teza finală], iar, în căile de atac, “Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate.” [art. 131 alin. (3) teza finală].
. Totodată, potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, “în ceea ce priveşte conţinutul său, hotărârea judecătorească cuprinde examinarea chestiunilor în fapt şi în drept aflate la baza controversei (pct. 42). La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia. El va examina de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului (pct. 43). Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european şi internaţional (pct. 44). Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept (pct. 46). Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept, cât şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar (pct. 47) “. Tot astfel, potrivit avizului precitat, “Pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială (pct. 31) “.
Aşadar, motivarea hotărârilor judecătoreşti justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. Art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală statuează că “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.” Sensul normei este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege” şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul. Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrarului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti (v Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012).
Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă cel mai important act al justiţiei (în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, §§ 163-165).
De asemenea, Curtea observă că atât în jurisprudenţa sa constantă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din C.E.D.H. dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor.
Prin urmare, întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional ori care se regăsesc în documente internaţionale cu valoare interpretativă constituţională, care se referă la înfăptuirea justiţiei, servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. Din această perspectivă, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, § 30). Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din C.E.D.H. implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, § 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, § 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o Decizia motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei nternă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 şi 30).
În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 § 1 din C.E.D.H. (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care sau înlăturat cererile/apărările părţilor (§ 171).
În aceste condiţii, atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.
Soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză. Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) ]. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1) al art. 391 C. pr. pen., instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii. Potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Luarea hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării, iar, când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată (art. 394 C. pr. pen.). În situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă, iar dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor repune cauza pe rol [art. 395 alin. (1) C. pr. pen.].
Atunci când judecătorul unic a stabilit soluţia ce urmează a fi dispusă în cauză ori când judecătorii din completul colegial au ajuns la o soluţie (în unanimitate sau majoritate), se redactează minuta, act procedural în care se consemnează soluţia şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii [art. 400 alin. (1) C. pr. pen.].
În acelaşi timp, legea procesual penală stabileşte că “(1) Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier […]. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii.” [art. 405 alin. (1) şi (3)]. După pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac.
Potrivit art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier, iar dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Practica judiciară şi doctrina au statuat că termenul menţionat este un termen de recomandare.
Aşa încât, plecând de la aceste premise, Curtea constată că, de principiu, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti în procesul penal constituie un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional; hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătoreşti. Ca proces al “judecăţii” realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătoreşti implică o demonstraţie, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluţiei. Aşadar, motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Totodată, etapa procesuală în care se conturează motivele în fapt şi în drept ce conduc la soluţie este cea a deliberării. Motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti reprezintă argumentarea raţiunii ce îl determină pe judecător să adopte, la momentul deliberării, soluţia dispusă în cauză şi, în mod logic, aceasta este anterioară pronunţării soluţiei, în condiţiile în care, ca regulă a acţiunii, motivele sunt anterioare Deciziei .
Cu toate că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei este rezultatul activităţii de deliberare desfăşurată anterior pronunţării acesteia, Curtea constată că, în mod cronologic, redactarea ei este plasată de legiuitor ulterior actelor procesuale menţionate, prin stabilirea unui termen, care, fiind considerat de recomandare, se poate prelungi în timp până la o dată neprecizată.
A motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Simpla afirmare a unei concluzii – în concret, pronunţarea soluţiei nemotivate în fapt, doar cu indicarea textului de lege în care se încadrează infracţiunea, potrivit art. 404 C. pr. pen. – fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluţie, nu creează transparenţă asupra actului de justiţie, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu şi nu permite o bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti. Doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei.
Astfel, fixarea, prin redactare, la data pronunţării soluţiei, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia, reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului. În acelaşi timp, redactarea motivelor în fapt şi în drept la momentul pronunţării permite urmărirea raţionamentului care conduce judecătorul la soluţie, reduce prejudecăţile cognitive şi creşte probabilitatea ca judecătorul să pronunţe o soluţie corectă. Redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul pronunţării asigură exactitatea luării Deciziei de către judecător ulterior deliberării. Relevante sub acest aspect sunt cele reţinute de Curtea de Casaţie – Secţia a II-a în Decizia nr. 2.994/1925: “hotărârile instanţelor judecătoreşti trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept; în fapt judecătorul fondului este dator să arate cauzele care au determinat judecata, enunţând probele şi circumstanţele care i-au format convingerea de culpabilitate a infractorului; de asemenea este ţinut ca din probele administrate în cauză să stabilească mai întâi existenţa faptului imputat şi după aceea raportul juridic dintre acest fapt şi textul legii ce urmează să aplice” (Pandectele Săptămânale, anul II, nr. 4/1926, p. 87).
Redactarea hotărârii judecătoreşti, cu motivarea în fapt şi în drept, la data pronunţării este o garanţie că toţi judecătorii completului (colegial) au înţeles motivarea, chiar dacă fiecare dintre ei o interpretează în mod diferit. Totodată, redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul procesual menţionat permite corectarea eventualelor greşeli sau contradicţii din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, înainte de pronunţare, în condiţiile în care o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară şi accesibilă la data pronunţării.
În aceste condiţii, motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual – în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general – în ochii publicului. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. pr. pen., “În luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. […]”. Momentul procesual la care instanţa “hotărăşte” este cel al deliberării, norma procesual penală stabilind, în acest sens, că instanţa hotărăşte motivat. Actul procesual al deliberării la care instanţa “hotărăşte motivat” nu se poate plasa în timp la data redactării hotărârii judecătoreşti stabilite, de lege lata, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare”, sau la o altă dată neprecizată, având în vedere natura juridică a acestui termen. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că hotărârea judecătorească nu poate, sub nicio formă, să fie “reconstituită” din fragmente separate, întocmite în etape procesuale diferite.
Redactarea hotărârii judecătoreşti – motivarea în fapt şi în drept a soluţiei – ulterior pronunţării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 C. pr. pen. ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menţionat anterior, constituie de fapt justificarea soluţiei reţinută în minută. Or, dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al C.E.D.H., impune pronunţarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluţiei pronunţate. În acest sens, în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, § 30). Tot astfel, s-a reţinut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunţată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, § 37).
Pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil şi garanţiile care se referă la înfăptuirea justiţiei, este necesar ca redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept) să aibă loc la data pronunţării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluţie, redactarea acestora constituind doar un aspect tehnic de fixare, prin limbaj, a modului în care instanţa a judecat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Lituaniei, reţinând, în Decizia din 21 septembrie 2006, că “Întrucât motivarea poate fi uneori foarte lungă, pentru a se asigura organizarea eficientă a activităţii instanţelor, legiuitorul poate prevedea excepţii de la regula conform căreia întreaga hotărâre trebuie citită în şedinţa publică. În asemenea cazuri, hotărârea definitivă trebuie comunicată public în alt mod. Nu este esenţial ca întreaga hotărâre (inclusiv motivarea) să fie citită în şedinţă publică, însă trebuie ca ea să fie redactată înainte de pronunţare şi să fie pusă la dispoziţia părţilor şi a altor persoane interesate în cel mai scurt timp posibil”.
În susţinerea celor menţionate anterior, Curtea reţine, ca urmare a unei analize de drept comparat, faptul că, în Austria, art. 268 C..pr. pen. prevede că preşedintele va anunţa verdictul şi motivele esenţiale ale hotărârii în şedinţă publică, iar în Belgia, art. 337 C..pr. pen. stabileşte că “Preşedintele dispune să fie adus inculpatul şi citeşte hotărârea în prezenţa sa. Hotărârea conţine decizia completului şi menţionează motivele”. În Cehia, secţiunea 128 C..pr. pen. prevede că sentinţa trebuie întotdeauna citită în şedinţă de către preşedintele completului. Citirea trebuie să includă cel puţin o parte substanţială a motivării. Pronunţarea sentinţei trebuie să fie în deplină concordanţă cu conţinutul ei. Sentinţa este de obicei pronunţată imediat după şedinţa în care a fost luată. Dacă acest lucru nu este posibil, pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 3 zile. În Cipru, art. 112 C..pr. pen. statuează că toate hotărârile penale trebuie să fie pronunţate sau explicate, în esenţa lor, în şedinţă publică, imediat după încheierea procesului ori la o dată ulterioară care trebuie notificată părţilor sau avocaţilor acestora. Potrivit art. 315 alin. 4 C..pr. pen. estonian, instanţa poate decide să pronunţe numai dispozitivul sentinţei. În acest caz, instanţa trebuie să facă un rezumat oral al motivării la pronunţarea sentinţei. În Croaţia, art. 457 alin. 1 C..pr. pen. menţionează că, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului trebuie să prezinte, pe scurt, motivarea acesteia. Secţiunea 7 din capitolul 11 al Legii de procedură penală din Finlanda statuează că sentinţa trebuie întocmită după încheierea deliberărilor. Dacă nu este necesar să se redacteze sentinţa în totalitate, vor fi pronunţate doar motivarea şi dispozitivul. Dacă părţile sunt de acord, poate fi pronunţat doar un rezumat al motivării. În cauzele extinse şi complexe, sentinţa redactată poate fi depusă la grefă pentru consultare în termen de 14 zile de la încheierea şedinţei de judecată. În Germania, secţiunea 268 C..pr. pen. stabileşte că sentinţa se pronunţă prin citirea dispozitivului şi prin comunicarea punctelor esenţiale ale motivării. Instanţa decide dacă va citi întreaga motivare sau numai rezumatul ei, ţinând cont de interesele legitime ale părţilor, ale martorilor şi ale persoanelor vătămate. Sentinţa trebuie pronunţată la sfârşitul şedinţei sau în cel mult 11 zile după aceasta. În caz contrar, şedinţa se reia. În Italia, art. 544 C..pr. pen. prevede că, după încheierea deliberărilor, preşedintele completului redactează şi semnează dispozitivul sentinţei. Imediat după aceea, se întocmeşte un rezumat al motivelor de fapt şi de drept care stau la baza sentinţei. Dacă nu este posibilă redactarea imediată a motivării în camera de consiliu, aceasta se face în cel mult 15 zile de la data pronunţării. Când redactarea motivării este deosebit de complexă din cauza numărului de părţi ori din pricina numărului şi gravităţii acuzaţiilor, judecătorul, dacă consideră că nu poate respecta termenul de redactare, poate indica în dispozitiv un termen mai lung, însă fără ca acesta să depăşească 90 de zile de la data pronunţării. Potrivit art. 545 din acelaşi act normativ, sentinţa este pronunţată în şedinţă, prin citirea dispozitivului, de către preşedintele completului sau de către un judecător din complet. Citirea motivării poate fi înlocuită cu o descriere succintă a motivelor. Pronunţarea este echivalentă cu notificarea sentinţei pentru părţile care sunt sau trebuie considerate prezente la şedinţă. În Polonia, art. 100 C..pr. pen. stabileşte că, dacă legea nu dispune altfel, hotărârea trebuie pronunţată sau comunicată împreună cu motivarea sa. Potrivit art. 418 alin. 3 din acelaşi act normativ, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului sau un membru al completului trebuie să enunţe oral cele mai importante motive care au justificat sentinţa. Conform art. 419 din cod, absenţa părţilor, a avocatului sau a mandatarilor nu va împiedica pronunţarea sentinţei. În Portugalia, conform art. 372 C..pr. pen. , sentinţa este citită în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt judecător. Citirea motivării (sau, dacă este foarte extinsă, a unui rezumat al acesteia), precum şi a dispozitivului este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii. Imediat după citirea sentinţei, preşedintele o depune la grefă. Grefierul o datează, semnează declaraţia de înregistrare şi predă copii părţilor care solicită acest lucru. Pentru situaţiile în care nu este posibilă redactarea imediată a sentinţei, din cauza complexităţii deosebite a cauzei, art. 373 din cod prevede că preşedintele stabileşte public data pentru citirea sentinţei, în cadrul unui termen care nu poate depăşi 10 zile. La data stabilită, sentinţa este citită în şedinţă publică şi depusă la grefă, în condiţiile art. 372. Dacă inculpatul nu a fost prezent, se consideră că a fost notificat cu privire la sentinţă, dacă aceasta este citită în faţa avocatului său. Art. 374 alin. 2 din cod enumeră cerinţele motivării. Aceasta constă în descrierea faptelor dovedite şi nedovedite, precum şi o explicaţie, pe cât posibil, completă (chiar şi atunci când este succintă) a motivelor de fapt şi de drept care au justificat sentinţa, cu indicarea şi examinarea critică a probelor relevante. În Slovenia, art. 360 din Legea de procedură penală prevede că sentinţa trebuie pronunţată fără întârziere de către preşedintele completului. Dacă instanţa nu poate da o sentinţă în ziua încheierii şedinţei, va amâna pronunţarea cel mult 3 zile şi va stabili când şi unde va fi anunţată oficial.
Preşedintele completului trebuie să citească dispozitivul sentinţei şi o scurtă prezentare a motivării în şedinţă publică, în faţa procurorului, a părţilor, a avocaţilor şi mandatarilor acestora. Totuşi, sentinţa trebuie pronunţată chiar şi în absenţa lor. Dacă inculpatul nu este prezent, completul poate decide ca preşedintele completului să îi comunice sentinţa, oral sau în scris. Art. 363 stipulează că sentinţele trebuie redactate în termen de 15 zile de la pronunţare, dacă inculpatul este arestat, şi în termen de 30 de zile în celelalte cazuri. Dacă sentinţa nu este redactată la termen, preşedintele completului trebuie să îl informeze pe preşedintele instanţei cu privire la motivele întârzierii. Preşedintele instanţei trebuie să ia măsurile necesare pentru redactarea sentinţei cât de curând posibil. Trebuie trimise copii autentificate ale sentinţei procurorului, inculpatului şi avocatului său. Dacă inculpatul este arestat, copia autentificată trebuie trimisă în termen de 15 zile de la pronunţare. Potrivit art. 364, sentinţa redactată trebuie să fie identică cu sentinţa pronunţată şi trebuie să conţină şi o motivare care trebuie să se refere la fiecare capăt de acuzare. Instanţa trebuie să indice în mod clar şi cuprinzător faptele care sunt considerate dovedite şi pe cele considerate nedovedite, precum şi motivele care au stat la baza acestei clasificări. De asemenea, Curtea trebuie să indice cum a evaluat credibilitatea dovezilor contradictorii, motivele pentru care a respins anumite cereri ale părţilor, consideraţiile esenţiale care au condus instanţa la rezolvarea aspectelor juridice şi, mai ales, la stabilirea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, precum şi motivele pentru care a aplicat anumite prevederi legale inculpatului şi faptei comise. Dacă inculpatul a primit o pedeapsă penală, motivarea trebuie să arate elementele de care instanţa a ţinut cont la stabilirea pedepsei, mai ales dacă aceasta a depăşit limita maximă legală, a fost redusă, suspendată ori s-a renunţat la aplicarea ei, dacă a fost impusă o măsură de siguranţă sau o confiscare de bunuri. Dacă inculpatul a fost achitat, în motivare trebuie justificată achitarea. Art. 368 alin. 4 din Legea de procedură penală slovenă subliniază obligativitatea redactării motivării în cazul în care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. În ceea ce priveşte apelul, conform art. 378, completul poate decide să pronunţe hotărârea în şedinţă publică, după ce părţile şi avocaţii lor au fost notificaţi în mod corespunzător cu privire la acest lucru. Judecătorul-raportor pronunţă hotărârea în şedinţă publică. Acesta citeşte motivarea şi explică pe scurt justificările instanţei. În Ungaria, secţiunea 239 din Legea nr. 19/1998 privind procesul penal prevede că, dacă procesul se judecă cu uşile închise, instanţa are totuşi obligaţia de a pronunţa în şedinţă publică dispozitivul sentinţei, împreună cu motivarea sa. Motivarea nu va fi pronunţată în şedinţă publică dacă prin aceasta s-ar vătăma interesele care au impus judecarea procesului cu uşile închise. Conform secţiunii 257, sentinţa în original trebuie redactată înainte de pronunţare şi semnată de toţi membrii completului. Sentinţa trebuie pronunţată de preşedintele completului.
Dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., care reglementează aspecte privind conţinutul minutei, pronunţarea acesteia şi redactarea hotărârii judecătoreşti, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , precum şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Totodată, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. aduc atingere demnităţii umane şi dreptăţii, ca valori supreme în statul de drept.
. Articolul 1 alin. (3) din Constituţie stabileşte că “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituţiei (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 504 din 8 iulie 2015, § 18).
Din formularea textului constituţional rezultă că acesta operează cu noţiuni/sintagme distincte, dar interdependente, şi anume: “demnitatea omului”, “drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, “libera dezvoltare a personalităţii umane” şi “dreptatea”. Dreptatea şi demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea şi aplicarea celorlalte norme constituţionale.
“Orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăşi esenţa C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană şi libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei (Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).
. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituţie, care califică demnitatea umană şi dreptatea drept valori supreme ale statului român, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa CEDO coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, plasat în titlul II al Constituţiei – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, demnitatea umană şi dreptatea sunt însăşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului.
Totodată, toate acţiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiţiei, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituţionale – dreptatea şi demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deşi nu se regăseşte ca atare în legislaţia infraconstituţională, este un element intrinsec al oricărei acţiuni a statului. Statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a impune şi valoriza dreptatea în societate. Aşadar, deşi nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută raţional şi obiectiv ca o necesitate, o exigenţă rezonabilă pretinsă de societate şi impusă de autorităţile statului.
Pornind de la aceste premise, justiţia are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiţiei penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condiţiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forţei coercitive a statului. Or, pentru ca societatea şi, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forţei coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final şi de dispoziţie al instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi – trebuie să aibă o legitimitate deplină.
Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigenţă a echităţii procedurii judiciare. Ca exigenţă a echităţii procedurii judiciare, dreptatea însoţeşte actul de justiţie în fiecare fază şi etapă procesuală. Or, o “justiţie întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti la data pronunţării este contrară dreptului la un proces echitabil şi încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiţii, doar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti motivate în fapt şi în drept asigură realizarea justiţiei în spiritul dreptăţii, ca valoare supremă în statul de drept.
Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive la data pronunţării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluţiei, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp faţă de momentul pronunţării condamnării, este contrară demnităţii umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situaţie de inferioritate şi are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii sale umane.
Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie constituţională şi reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanţial (garanţie a libertăţii individuale), care consacră nevinovăţia persoanei pe durata desfăşurării unei proceduri judiciare penale, cât şi un principiu de drept procedural (garanţie a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana învinuită de săvârşirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, § 35, şi Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, § 91).
Sub aspect substanţial, prezumţia de nevinovăţie presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracţiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzaţia penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunţată hotărârea definitivă de condamnare, se stabileşte vinovăţia inculpatului, astfel că prezumţia de nevinovăţie este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumţiei de nevinovăţie conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfăşurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-şi proba nevinovăţia, precum şi dreptul de a beneficia de toate garanţiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului/suspectului.
Din perspectiva relevanţei în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanţial al prezumţiei de nevinovăţie. Standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. – Rezolvarea acţiunii penale constituie o garanţie procesuală a libertăţii individuale, a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că “acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăţia inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt şi de drept ale condamnării, poate înlătura prezumţia de nevinovăţie. O interpretare contrară eludează însăşi norma constituţională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la “hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei şi care, potrivit dispoziţiilor art. 401 C. pr. pen., “trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul”. Or, dispoziţiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că “Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) din acelaşi act normativ, care stabilesc că “Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunţa o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligaţia judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanţia constituţională privind prezumţia de nevinovăţie, întrucât doar motivarea, în fapt şi în drept, constituie premisa unei bune înţelegeri a hotărârii şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar.
Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie la data pronunţării minutei, în lipsa motivării atât în fapt, cât şi în drept a soluţiei, conduce la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen., prin raportare la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
Atunci când se soluţionează un conflict de drept penal, se stabilesc, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, astfel că soluţionarea definitivă a conflictului implică recunoaşterea definitivă a conţinutului acestui conflict. Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, constituie un obstacol pentru repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale, care capătă autoritate de lucru judecat, este cel executoriu. Pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu este necesar ca titularul acţiunii penale să ceară acest lucru; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti penale dă naştere obligaţiei organului competent de a pune de îndată în executare dispoziţiile cuprinse în hotărârea definitivă.
Ca regulă generală, hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive şi dobândesc autoritate de lucru judecat. Codul de procedură penală reglementează, la art. 551-552, noţiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunţate în primă instanţă, în apel şi contestaţie. Hotărârile primei instanţe rămân definitive (i) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; (iv) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestaţie, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanţei de apel şi cea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămân definitive la data pronunţării, atunci când apelul, respectiv contestaţia au fost admise şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia. Curtea reţine, astfel, că – spre deosebire de hotărârea instanţei de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcţie de situaţii concrete apărute în practică şi a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului – hotărârea instanţei de apel sau cea care se pronunţă în contestaţie, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării.
Curtea reţine, totodată, că, spre deosebire de hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 474 alin. (4) şi ale art. 477 alin. (3) C. pr. pen., de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, spre deosebire de deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate, care sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, de asemenea de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu de la data înscrierii deliberării în minută, hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului sunt executorii de la data pronunţării minutei conform art. 405 alin. (3) C. pr. pen..
Curtea reţine în continuare că, de principiu, executarea eficientă a unei hotărâri judecătoreşti definitive este un element fundamental al statului de drept, al supremaţiei legii. Curtea reţine, de asemenea, că, în materie penală, executarea hotărârilor judecătoreşti are impact direct asupra drepturilor individuale, deopotrivă ale persoanei condamnate şi ale persoanei vătămate.
Din perspectiva persoanei vătămate, o justiţie veritabilă şi eficientă implică o executare efectivă a soluţiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanţă cu aşteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societăţii în actul de justiţie şi ineficienţa hotărârilor judecătoreşti, nerespectarea demnităţii persoanelor vătămate şi lipsa unei satisfacţii echitabile pentru acestea. Totodată, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privinţa persoanelor condamnate pentru comiterea infracţiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârşească alte infracţiuni, să părăsească teritoriul ţării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reţinerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menţionate anterior, aduc şi un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echităţii sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Aşadar, , în cazul în care sancţiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranţa protecţiei de către stat a drepturilor lor fundamentale.
Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătoreşti că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă şi proporţională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H. (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenţie, protecţia datelor etc.) şi alte instrumente internaţionale (pct. 8).
Cât priveşte dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenţie conţinând o listă exhaustivă de situaţii care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înţeleagă atât declararea vinovăţiei, în urma stabilirii legale a existenţei unei infracţiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât şi aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, pronunţată în Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.
Articolul 5 din C.E.D.H. reglementează o garanţie generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanţa de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepţiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situaţii limitate, în conformitate cu dreptul naţional şi cu standardele stricte stabilite în Convenţie. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenţie, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, şi, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.
Astfel, în jurisprudenţa sa, CEDO recunoaşte că art. 5 din Convenţie presupune şi un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul naţional, care prevede de cele mai multe ori obligaţia de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităţilor. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul naţional, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenţia. Nu se permite existenţa niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane şi niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.
Aspectul motivării hotărârilor judecătoreşti, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenţionale, autorităţile naţionale au obligaţia de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanţa de la Strasbourg a stabilit că, deşi o perioadă de detenţie este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absenţa oricărui motiv oferit de autorităţile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecţiei împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, pronunţată în Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).
Instanţa europeană a avut în mod constant aceeaşi poziţie în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranţă al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depăşeşte limitele art. 5 din Convenţie, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepţională de la dreptul la libertate şi care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate şi strict definite de Convenţie (Hotărârea din 19 februarie 2013, pronunţată în Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reţinut, totodată, că instanţele naţionale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarităţii, fundamental pentru funcţionarea sistemului european. Cu toate acestea, instanţele sunt obligate să îşi justifice activităţile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunţate. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 şi 97, şi Hotărârea din 13 martie 2007, pronunţată în Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 şi 33). Deşi standardul pentru analiza instanţei naţionale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiţie este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti.
Curtea reţine, ca un aspect esenţial al analizei pe care o realizează, că instanţa europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenţie, precum şi § 4 al aceluiaşi articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât şi celor private de libertate prin detenţie (Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, § 414).
În aceste condiţii jurisprudenţiale şi având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală naţională a actului procesual al pronunţării soluţiei [art. 405 C. pr. pen.] şi al redactării hotărârii judecătoreşti – motivării în fapt şi în drept [art. 406 C. pr. pen.], în ipoteza stabilirii existenţei vinovăţiei printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare şi privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală şi o motivare în fapt şi în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanţei de apel, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării. La aceeaşi dată ea devine executorie. Or, în condiţiile în care executarea are loc în baza minutei (soluţiei) pronunţate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen., care are conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătoreşti motivate în fapt şi în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) sunt contrare dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. .
În cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a fost achitat în primă instanţă pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi condamnat la pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, iar instanţa de control judiciar a admis apelurile, a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi a dispus condamnarea autorului excepţiei la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenţie pentru infracţiunile săvârşite. Autorul excepţiei a fost încarcerat în temeiul minutei (dispozitivului hotărârii judecătoreşti) pronunţate de instanţa de apel şi a luat cunoştinţă despre motivele pentru care a fost condamnat la o dată ulterioară punerii în executare a hotărârii instanţei de apel, când a avut loc redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept a soluţiei).
. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, anterior citată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive în materie penală, anterior motivării în fapt şi în drept a soluţiei de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 § 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanţa europeană din perspectiva “echitabilităţii” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanţă, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale şi de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deşi dreptul la o Decizia motivată este examinat în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanţă. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenţie şi pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părţi integrante ale “dreptului la o instanţă”: accesul la o instanţă, finalitatea hotărârilor judecătoreşti, executarea la timp a hotărârilor judecătoreşti. Dreptul de acces la o instanţă este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) şi ia forme destul de diferite în sferele civilă şi penală. Din această perspectivă, CEDO a reţinut că instanţele naţionale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justiţiabilul să îşi poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, şi Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României).
Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).
În acelaşi timp, Curtea observă că jurisprudenţa instanţelor naţionale reţine că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrar judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).
Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima şi a doua frază din acelaşi act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul iniţial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este “comunicarea copiei minutei”, fiind acelaşi pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunţare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabileşte obligaţia comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanţe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii şi, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020, § 14). Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a reţinut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 171).
În aceste condiţii, motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate de instanţa de judecată este cea care oferă părţilor din proces posibilitatea să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că “este perfect acceptabil ca o instanţă să enunţe motivele Deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-şi exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Aşadar, motivarea hotărârii judecătoreşti este fundamentul echităţii procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilităţii acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.
Lipsa motivării în fapt şi în drept care stă la baza hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoştinţa părţilor după deliberare, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, încalcă accesul la o instanţă, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părţile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac şi, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reţinute în fapt şi în drept de instanţa de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei, instanţa de judecată trebuie să redacteze motivele (esenţiale) în fapt şi în drept ale hotărârii sale la data pronunţării. Aşadar, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziţia părţilor, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, motivele în fapt şi în drept care justifică soluţia şi care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.
Cât priveşte dreptul inculpatului de a formula căile extraordinare de atac cu privire la decizia pronunţată în apel, potrivit Codului de procedură penală, “Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel” [art. 428 alin. (1) ], şi, totodată, “Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel” [art. 435]. Sintagma “comunicarea Deciziei instanţei de apel” are în vedere comunicarea hotărârii în întregul său, în condiţiile în care art. 424 alin. (5) C. pr. pen. face precizarea că “Deciziei nstanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere”, iar nu doar dispozitivul care cuprinde soluţia pronunţată de instanţa de apel.
Or, în condiţiile în care redactarea (motivarea în fapt şi în drept) Deciziei instanţei de apel are loc “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” ori la o altă dată neprecizată, după epuizarea termenului de recomandare menţionat, şi care, uneori, în practică, se plasează în timp după curgerea unei perioade foarte mari (luni/ani de zile) de la data pronunţării soluţiei, dispoziţiile criticate constituie premisa unei amânări sine die a exercitării dreptului de a promova căile extraordinare de atac cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, interpretate potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. . Aşadar, , deşi motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o veritabilă garanţie a procesului echitabil şi înfăptuirii justiţiei, reglementarea redactării sale ulterior pronunţării soluţiei “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată transformă acest act procesual într-o sancţiune pentru inculpat, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte un termen nedeterminat pentru redactarea şi comunicarea hotărârii (Deciziei ) motivate pentru a-şi exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare. Mai mult, dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine iluzoriu în condiţiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi data motivării şi comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei.
Totodată, în condiţiile în care, potrivit art. 430 C. pr. pen., “Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere”, iar, potrivit art. 441 din acelaşi act normativ, “Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) “, imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac menţionate, cauzată de întârzierea redactării (motivării) Deciziei instanţei de apel, lipseşte inculpatul de posibilitatea de a formula cerere de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti definitive.
Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .
În concluzie, motivarea hotărârilor judecătoreşti îndeplineşte câteva funcţii importante: reprezintă un mecanism de control al instanţei, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă şi corectă, în fapt şi în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluţiei; inspiră un sentiment de încredere socială şi constituie un control democratic al administrării justiţiei; întăreşte principiul autorităţii de lucru judecat şi al prezumţiei de nevinovăţie; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătoreşti, precum şi al contestării acesteia la o instanţă superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti este relevantă în sensul că permite inculpatului să îşi exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac şi, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiţiei şi previne cazurile de arbitrar. Obligaţia de motivare contribuie, de asemenea, la obţinerea încrederii publicului şi a inculpatului în decizia la care s-a ajuns şi permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului şi remedierea acesteia (în acelaşi sens Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei).
Redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.
Dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. sunt neconstituţionale, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) şi (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , ale art. 124 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. . În plus, dispoziţiile art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.
În privinţa efectelor deciziilor instanţei de control constituţional, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că instanţele de judecată urmează să aplice în mod direct atât dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 124 alin. (1) din Constituţie, cât şi prevederile art. 5 § 1 lit. a) şi ale art. 6 din C.E.D.H. (v , cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).
Totodată, soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. are efecte cu privire la hotărârile judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, pronunţate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cât priveşte critica referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, formulată cu privire la dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen., Curtea constată că este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 şi 20). Acest principiu este consacrat în dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei “justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33).
Cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susţine că şi după judecarea în fond, instanţa de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicţie ar fi ţinută întotdeauna de o audienţă publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunţată în Cauza Băcanu şi SC “R” împotriva României, instanţa europeană a statuat că publicitatea pronunţării poate fi realizată şi în alte modalităţi decât în şedinţa publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanţii au susţinut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceştia au considerat că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri (în acest sens şi Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Axen împotriva Germaniei şi Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ernst şi alţii împotriva Belgiei).
Potrivit art. 352 C. pr. pen., “Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.” Cât priveşte şedinţa de pronunţare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că “La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (3) C. pr. pen.. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul menţionat anterior, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reţine însă că, în cazul în care pronunţarea nu are loc la data dezbaterilor, preşedintele completului are obligaţia de a informa părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea.
Prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 127 şi nici dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care şedinţa de pronunţare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunţarea este amânată, preşedintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părţilor prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea. De altfel, de lege ferenda, legiuitorul naţional ar putea avea în vedere şi alte modalităţi care să asigure publicitatea şedinţei de pronunţare şi a hotărârii judecătoreşti, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părţilor şi publicului.Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
1.respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a)dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b)dacă apelul este nefondat;
2.admite apelul şi:
a)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;
b)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Art. 421a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
.
CHESTIUNI DE FAPT, CÂT ŞI CHESTIUNI DE DREPT
Autorii excepției susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi la folosirea căilor de atac prevăzute de lege, precum şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât legiuitorul nu a reglementat printre cazurile de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ipoteza în care “judecata lipseşte la prima instanţă”. Cu alte cuvinte, se doreşte ca prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nemotivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă de judecată să fie convertită într-un motiv de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 35-40 C. pr. pen., judecarea în primă instanţă a infracţiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit art. 396 alin. (1) C. pr. pen., instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În cazul soluţionării cauzei de către prima instanţă de judecată, aceasta va pronunţa, potrivit art. 370 alin. (1) C. pr. pen., o sentinţă. De asemenea, potrivit art. 401 din acelaşi act normativ, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Dispoziţiile procesual penale reglementează in extenso conţinutul părţii introductive – art. 402, conţinutul expunerii – art. 403 şi conţinutul dispozitivului – art. 404.
Normele procesual penale reglementează calea ordinară de atac a apelului, art. 408-425 C. pr. pen.. Curtea Constituţională a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, cale de atac ce poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 717 din 10 august 2020, § 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 C. pr. pen., care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, aşa cum s-a arătat mai sus, exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, M. Of. nr. 600 din 10 august 2015, § 13).
Instanţa de la Strasbourg a reţinut că statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Astfel, reexaminarea de către o instanţă superioară a unei condamnări sau a unei sentinţe poate privi atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. În plus, în anumite ţări, pârâtul care doreşte să introducă o cale de atac poate fi uneori obligat să solicite permisiunea de a face acest lucru. Cu toate acestea, orice restricţie prevăzută de legislaţia internă cu privire la dreptul la reexaminare menţionat de această dispoziţie trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă prevăzut la art. 6 alin. (1) din convenţie, să urmărească un obiectiv legitim şi să nu aducă atingere însăşi substanţei acestui drept (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunţată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, § 40).
Instanţa europeană a reţinut, prin Decizia din 22 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Cristian Borcea împotriva României, §§ 49 şi 50, că “noul Cod de procedură penală prevede numai două grade de jurisdicţie ordinare pentru un proces penal […], capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicţie în România, care i-ar fi permis să conteste temeinicia hotărârii pronunţate în apel, trebuie să fie analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Curtea constată că, în primă instanţă, cauza reclamantului a fost soluţionată de către tribunal şi, ulterior, în apel, de către curtea de apel, care s-a pronunţat asupra cauzei printr-o Decizia suficient motivată, în urma unei dezbateri contradictorii a părţilor. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o instanţă superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. În această privinţă, Curtea subliniază că nici acest articol, nici un alt articol din convenţie sau din protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicţie”.
În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului, Curtea observă că, potrivit legislaţiei procesual penale, acesta poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Totodată, exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege.
Referitor la instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii. Curtea Constituţională a statuat că instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a “spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, M. Of. nr. 835 din 1 octombrie 2018, § 33).
Curtea a statuat cu privire la art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, că acest text reprezintă garanţia constituţională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească, ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării “dreptului de apel” (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 30 iunie 2020, pronunţată în Cauza Saquetti Iglesias împotriva Spaniei). Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 416 C. pr. pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Shvydka împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 octombrie 2019, pronunţată în Cauza Martynyuk împotriva Rusiei).
Potrivit art. 417 C. pr. pen., instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
În doctrină s-a arătat că “efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel la instanţa competentă să soluţioneze apelul. Nu se poate transmite de la instanţa de prim grad la instanţa de apel ceea ce nu a fost supus judecăţii celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, pentru că altfel inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicţie. Instanţa de apel poate însă: să dispună în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; să schimbe încadrarea juridică a faptei, căci ea este sesizată cu fapta însăşi, nu cu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta lea produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius); aceasta, chiar dacă prin motivele de apel – depuse după expirarea termenului de apel – procurorul şi-a limitat criticile aduse sentinţei atacate la o anumită faptă sau la o anumită persoană. În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual), potrivit art. 417 alin. (2) NCPP. Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) NCPP“.
Motivarea hotărârilor judecătoreşti justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că, în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenţie dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din convenţie implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, § 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, § 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o Decizia motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei nternă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 şi 30).
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 § 1 din convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (§ 171). Atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate. (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021, §§ 36, 38-41).
Instanţa europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, § 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).
Curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., de a şterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..
Textul de lege criticat constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Aşa fiind, dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalităţii. Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 421 pct. 2 C. pr. pen. stabilesc soluţiile de admitere a apelului pe care le poate pronunţa instanţa de control judiciar şi cazurile în care acestea intervin, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi C. pr. pen. – care reglementează soluţia de admitere a apelului constând în desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, soluţie aplicabilă numai în ipoteza în care judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, invocată de acea parte – a fost ridicată în cursul judecării căii ordinare de atac a apelului, anterior pronunţării, în speţă, a unei soluţii de către instanţa de control judiciar.
Curtea reţine însă că prin Decizia penală nr. 5 din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.501/225/2015, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, apel motivat, printre altele, inclusiv în sensul că, în mod greşit, inculpata a fost citată, atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, la o altă adresă decât cea la care domicilia. Astfel, prin decizia penală instanţa de apel a apreciat că procedura de citare cu inculpata a fost legal îndeplinită atât în cursul procedurii de cameră preliminară, cât şi cu prilejul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, sens în care a reţinut următoarele: “Observând dosarul de urmărire penală, se constată că, într-adevăr, cu ocazia audierii inculpatei în data de 23 februarie 2015, aceasta a indicat ca domiciliu adresa din Germania, localitatea Gummersbach 51647, Strada Meiseneck nr. 4, dar a precizat ca adresă la care să-i fie comunicate actele de procedură – Timişoara, Strada Glad nr. 25, judeţul Timiş. Prin procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată şi semnat personal de inculpată, i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 10 şi art. 83 C. pr. pen. şi obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 108 alin. (2) C. pr. pen., printre care şi obligaţia de a comunica în scris orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii citaţiile şi orice alte acte de comunicare la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 259 alin. (3) C. pr. pen., suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat. Prin urmare, atât timp cât inculpata a indicat ca loc de citare şi comunicare a actelor de procedură – Timişoara, Strada Glad nr. 25, judeţul Timiş – în mod corect s-a dispus citarea pe toată durata procesului penal la această adresă. Instanţa de apel remarcă faptul că instanţa de fond a dat dovadă de o deosebită diligenţă pentru a asigura prezenţa sa la proces, făcând verificări şi la Direcţia de evidenţă a persoanelor Timiş pentru a verifica dacă inculpaţii figurează cu menţiuni privind schimbarea domiciliului, fiind citată ulterior atât la adresa indicată pentru comunicarea actelor de procedură, cât şi la adresa ultimului domiciliu din România, Strada Russu Şirianu nr. 31, sc. B, ap. 7, judeţul Timiş, şi prin afişare la sediul instanţei. Aceasta a fost citată chiar şi la adresa unde susţine că a domiciliat în toată această perioadă, în Germania, localitatea Gummersbach 51647, Strada Meiseneck nr. 4, dar scrisoarea recomandată prin care i-a fost trimisă respectiva citaţie a fost returnată cu menţiunea adresă insuficientă. Oricum, inculpata, dacă într-adevăr ar fi fost de bună-credinţă şi ar fi dorit să participe la proces ca să-şi dovedească nevinovăţia, ar fi putut-o face, întrucât avea cunoştinţă despre existenţa procesului penal pornit împotriva sa. Orice persoană poate accesa portalul instanţelor de judecată de pe site-ul Ministerului Justiţiei şi să-şi identifice imediat cauza şi termenele de judecată acordate. De altfel, instanţa de apel, dat fiind faptul că aceasta a declarat apel în termenul de 10 zile prevăzut de lege, deşi sentinţa i-a fost comunicată la aceleaşi adrese la care a fost citată în tot cursul procesului şi de unde citaţiile au fost restituite cu aceleaşi menţiuni ca cele cuprinse în actul de comunicare a sentinţei penale, are convingerea că aceasta a avut cunoştinţă de desfăşurarea respectivului proces penal, alegând să nu se prezinte la instanţa de fond.”
Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că “legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, şi Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 15).
Având în vedere că, în speţă, inculpata, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, nu a fost nelegal citată la judecarea cauzei, procedura de citare cu inculpata fiind legal îndeplinită atât în cursul procedurii de cameră preliminară, cât şi cu prilejul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond – aşa cum a reţinut instanţa de control judiciar în decizia penală mai sus menţionată -, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei, sub aspectul pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, din perspectiva efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.Decizia nr. 329 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală
Autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. şi ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
Dispoziţiile art. 421 pct. 2 C. pr. pen. prevăd soluţiile de admitere a apelului pe care le poate pronunţa instanţa de control judiciar şi cazurile în care acestea intervin. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – care reglementează soluţia de admitere a apelului constând în desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată – a fost ridicată în cursul judecării căii ordinare de atac a apelului, anterior pronunţării unei soluţii de către instanţa de control judiciar.
În speţă, a fost formulată calea de atac a apelului de către inculpatul Constantin Sergiu Cojocaru împotriva Sentinţei penale nr. 37/D din 28 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia penală în Dosarul nr. 2.353/110/2015, precum şi de inculpaţii Elena Cojocaru şi Constantin Cojocaru împotriva Sentinţei penale nr. 144/D din 19 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia penală în Dosarul nr. 6.025/110/2014, iar prin Încheierea din 2 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.025/110/2014, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus reunirea celor două cauze, unul dintre motivele de apel comune fiind neefectuarea cercetării judecătoreşti de către instanţa de fond. Soluţionând apelul, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat că este nejustificată critica inculpaţilor vizând desfiinţarea sentinţelor penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece lipseşte cercetarea judecătorească în primă instanţă. Astfel, Curtea apreciază că autorii excepţiei pun în discuţie o problemă ipotetică, ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere că instanţa de control judiciar a constatat că nu este întemeiat motivul de apel referitor la lipsa cercetării judecătoreşti la instanţa de fond. În aceste condiţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu ar putea avea niciun efect concret asupra cauzei deja soluţionate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că “legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, şi Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 20).
Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, din perspectiva efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă.
În acelaşi sens sunt şi soluţia şi considerentele Deciziei nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 martie 2018, prin care Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen., cu privire la o critică similară.Decizia nr. 247 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen.. instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 421 C. pr. pen., fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate [art. 421 pct. 1], fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe [art. 421 pct. 2]. Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b) ]. Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.
Instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 şi 40).
În acest context, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen., instanţa de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen., în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) C. pr. pen.], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) C. pr. pen.]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) ].
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a concluzionat că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).
În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019.Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019, a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen..
Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 C. pr. pen., fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)].
Dispoziţia art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Curtea a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia.
Autoarea excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu au în vedere situaţia în care instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de achitare, întrucât nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Din această perspectivă, Curtea observă că, potrivit textului criticat, instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) C. pr. pen. şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, potrivit art. 396 alin. (5) C. pr. pen., achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ, adică atunci când fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
Deşi prevederile criticate nu fac trimitere expresă la celelalte dispoziţii ale actului normativ, respectiv la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) şi art. 396 alin. (5) C. pr. pen., determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile actului normativ din care aceasta face parte. Cu alte cuvinte, noţiunea “hotărâre de achitare” se referă la acele hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ.
Pe de altă parte, dispoziţiile criticate nu fac distincţie din perspectiva motivelor reţinute de instanţa judecătorească atunci când pronunţă soluţia de achitare. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Aşa fiind, rezultă că obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare subzistă indiferent de cazul de achitare reţinut de către aceasta din urmă, adică şi când instanţa de fond a pronunţat achitarea având în vedere că nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul este neconstituţional, deoarece legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanţa ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiată pe declaraţii, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Astfel, Curtea consideră că art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, altele decât declaraţiile.
Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Curtea a constatat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, că dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată […] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.].
Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) C. pr. pen., aceasta, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare.
În acord cu art. 374 alin. (5) şi alin. (6) C. pr. pen., în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti – v art. 374 alin. (9) C. pr. pen. -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei – v art. 374 alin. (8) şi alin. (10) C. pr. pen.. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [v art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [v şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].
În acord cu art. 420 alin. (11) C. pr. pen., la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 C. pr. pen., cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.
În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen. , sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. C. pr. pen. , fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b) ]. Ddispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.
Instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 şi 40).
Soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. (Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018) Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. , instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen. , instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.
Dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen. ]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen. , instanţa de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Prin urmare, instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen. , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. , în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) C. pr. pen. ], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) C. pr. pen. ]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen. ]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].
Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a concluzionat că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).
. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019.Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală
Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (41), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 4251 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
426IV abrogat de Art. 102, punctul 260. din titlul III din Legea 255/2013
LIMITA CAZURILOR DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , cu următorul conţinut: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; […] c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; […]”.
Curtea observă că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză, cu referire la sintagmele “în apel”/”din apel”/”de apel”, prin deciziile nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, nr. 655 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 11 din 19 ianuarie 2020, nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, nr. 425 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 717 din 10 august 2020, nr. 132 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 518 din 19 mai 2021, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate.
Curtea a reţinut, referitor la contestaţia în anulare, că vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efectele. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 25 şi 26, cu referire la dispoziţiile art. 426 lit. d) C. pr. pen. , Curtea a reţinut că, în formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, adăugându-se la lit. c)-h) ale art. 426 o condiţie specifică, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi i) ale art. 426 C. pr. pen. .
Contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a constatat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă”. De asemenea, Curtea a constatat că modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţa cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2).
De altfel, preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează părţilor dreptul la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare – de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .
Cât priveşte critica referitoare la configuraţia sălii de judecată şi la locul ocupat în sala de judecată de procurorul de şedinţă, formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, iar susţinerile acestuia nu pot fi examinate în cadrul controlului de constituţionalitate, deoarece Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, are rolul de a asigura conformitatea legilor cu Constituţia, iar nu şi competenţa de a asigura buna organizare şi administrare a justiţiei. Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi c)-h) din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. e) C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; […].”
Cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestaţia în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 426 din partea introductivă a Codului de procedură penală – potrivit cărora “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]” – sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, cât şi prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, , indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, în deciziile precitate, acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Curtea a constatat, în §§ 18-20 ale Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că formularea contestaţiei în anulare cu privire la încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, indiferent de motivul invocat, este inadmisibilă. Curtea a reţinut, în acest sens, că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea, prin legislaţia naţională, a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.
Aşadar, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020. Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. e) din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, dispoziţiile art. 426 lit. d) C. pr. pen. . Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică în realitate prevederile art. 426 lit. d) teza întâi C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii […];”.
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. (Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020 § 13). Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).
Principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, şi în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Distinct de cele statuate în deciziile precitate, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 24-29, Curtea a reţinut că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 3859 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , prin calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare.
Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi i) ale art. 426 C. pr. pen. (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 25). Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a observat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” De asemenea, Curtea a constatat că modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 26). Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 426 C. pr. pen. . Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 426 partea introductivă C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]”.
Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul român, ale art. 11 alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 cu privire la instanţele judecătoreşti, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 6, 7, 13, 14 şi 17 din C.E.D.H. referitoare la dreptul la un proces echitabil, la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, la dreptul la un recurs efectiv, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept, dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală, dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării, prevederilor art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, dispoziţiilor art. 1, 7, 9, 10 şi 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi prevederilor art. 2 pct. 3, art. 14 pct. 1 şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile.
Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 518 din 19 mai 2021, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .
Prin deciziile mai sus menţionate, referitor la contestaţia în anulare, ele vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.( Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).
Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Totodată, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare, de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte, şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală. Decizia nr. 494 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 428 alin. (1) teza finală şi ale art. 426 lit. a), c)-h) C. pr. pen. . Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autori prin notele scrise, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 partea introductivă v, având următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]”.
În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorii excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei. Invocă, totodată, şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.H. .
Prin deciziile nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi nr. 467 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .
Referitor la contestaţia în anulare, ele vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei(Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18). Iintenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .
. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Decizia nr. 132 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) C. pr. pen. , precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005. Art. 428 alin. (1) C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 110 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
– Art. 426 lit. d) C. pr. pen. : “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate […]”;
– Art. 428 C. pr. pen. : “(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel.”;
– Art. 32 din Legea nr. 304/2004: “(1) La începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători. (2) În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) În alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzelor. (4) Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4). (6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. (7) Cauzele care intră în competenţa completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat.”
În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorii invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi alin. (4) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 125 privind statutul judecătorilor, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti, ale art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor, ale art. 128 privind folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie, ale art. 129 referitor la căile de atac şi ale art. 130 referitor la poliţia instanţelor, cât şi a dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 13 din C.E.D.H. .
Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, a statuat că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 3859 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. au fost aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , folosind calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil.
În formularea iniţială a textului de lege menţionat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi lit. i) ale art. 426 C. pr. pen. . Potrivit formei în vigoare a textului de lege menţionat, contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei.
Excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] (4) Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” De asemenea, modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2). În speţă, Curtea a constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate avea posibilitatea să invoce incompatibilitatea judecătorului primei instanţe pe calea apelului, cale de atac ordinară de reformare, cu efect devolutiv, instanţa de apel fiind obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.
În aceste condiţii, prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie, o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129. Reglementarea de către legiuitor, alături de judecata în primă instanţă, şi a căii ordinare de atac a apelului, a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 C. pr. pen. (Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 11 din 9 ianuarie 2020, § 19).
Exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare poate avea loc în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, fiind un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi procesuale. ( deciziile nr. 206 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 551 din 4 iulie 2019, nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019 şi nr. 375 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020), Observând că dispoziţiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2). Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (v, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014).
Accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Fformularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare – cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură în apel şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. . Instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 25).
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, acestea privesc aprobarea, la începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către Colegiul de conducere a numărului şi compunerii completurilor de 5 judecători. În acest sens, alin. (2)-(7) ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 prevăd că, în materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzelor. Totodată, norma prevede că judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. De asemenea, cauzele care intră în competenţa completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat.
Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu au legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. “Legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este inadmisibilă.Decizia nr. 133 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
428
Decizia nr. 133 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (51), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală
(1)La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
(2)În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
(3)Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
(4)Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
VERIFICĂRII ADMISIBILITĂŢII ÎN PRINCIPIU
Dispoziţiile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior etapei verificării admisibilităţii în principiu a acestei căi extraordinare de atac. Aşadar, prevederile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. – criticate în cauză – vizează exclusiv procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. a fost ridicată într-o cauză aflată în etapa verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate, fiind reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. . Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.
Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 248 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală
Prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut – cu privire la istoricul cauzei în care a fost ridicată excepţia – că autorul acesteia a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare împotriva Încheierii penale nr. 130/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. 2.387/176/2017, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal, care a fost formulată într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale. Contestaţia în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Sentinţa penală nr. 213/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. 1.793/195/2017. Autorul excepţiei a formulat apel împotriva Sentinţei penale nr. 213/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad, calea de atac fiind însă calificată drept contestaţie de către Curtea de Apel Alba Iulia, care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Hunedoara. Această contestaţie a fost respinsă, ca inadmisibilă, în baza prevederilor art. 4251 alin. (1) şi alin. (7) pct. 1 lit. a) C. pr. pen. , prin Încheierea penală nr. 12 din 29 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/195/2017 al Tribunalului Hunedoara, dosar în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
Dispoziţiile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior verificării admisibilităţii în principiu. Aşadar, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – referitoare la calea de atac în materia contestaţiei în anulare, care este apelul – vizează exclusiv hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.
Cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate vizează însă o hotărâre judecătorească prin a fost respinsă, ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu, iar calea de atac exercitată a fost calificată drept contestaţie, cale de atac ordinară reglementată de prevederile art. 4251 C. pr. pen. , competenţa revenind judecătorului de drepturi şi libertăţi, întrucât contestaţia în anulare a fost exercitată împotriva unei încheieri prin care a fost soluţionată o contestaţie privind durata procesului penal formulată într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale.
Prin urmare, cauza de faţă vizează etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a textului de lege criticat, ci este reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. . Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – ce reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare – nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.
Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 82 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală
În ceea ce priveşte cadrul procesual în care a fost ridicată aceasta – că, prin Decizia penală nr. 20/A/CC din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 838 din 5 iulie 2016 şi a Încheierii din 18 iulie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 8.242/108/2013 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală. Împotriva hotărârii de respingere a contestaţiei în anulare au formulat apel contestatorii, iar cu ocazia soluţionării apelului aceştia au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. .
Prevederile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior verificării admisibilităţii în principiu. Aşadar, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – referitoare la calea de atac în materia contestaţiei în anulare – vizează exclusiv hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu. Or, cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate priveşte o hotărâre judecătorească prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare. Aşadar, cauza de faţă vizează etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a textului de lege criticat, fiind reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. .
Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – care stabilesc calea de atac în procedura de judecare a contestaţiei în anulare – nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.
Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală
(1)Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor)
(2)Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:
a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire; b)hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;
c)hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor; d)hotărârile pronunţate în materia reabilitării;
e)soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f)soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii;
g)hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
(3)Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.
Art. 434 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și Ordonanța de urgență nr. 70/2016Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională. (Decizia nr. 540/2016 )
HOTĂRÂRI PENALE DEFINITIVE PRIN CARE S-A SOLUŢIONAT FONDUL
Instituţia recursului a fost analizată în mod succint, în mai multe rânduri, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, §§ 16-20, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, §§ 22-24, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, §§ 15-17. Prin deciziile menţionate, Curtea a reţinut că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, având ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea pronunţată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare – care vizează îndreptarea erorilor de procedură – şi de revizuire – cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.
Pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie, prevăzute de dispoziţiile art. 448 C. pr. pen. , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.
Motivele de recurs în casaţie se limitează la cele reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare – necompetenţa instanţei -, care se referă la nerespectarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul prevederilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr. pen. . În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
Deşi Curtea a recunoscut iniţial legiuitorului o marjă largă de apreciere în domeniul configurării căilor extraordinare de atac, al admisibilităţii acestora şi al procedurii de judecată, tendinţa jurisprudenţei Curţii este aceea de a stabili şi de a dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate, în special, conţinutului normativ al art. 16 şi 21 din Constituţie, prin raportare la căile extraordinare de atac (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 20, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 20). În acest sens, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate: referitor la contestaţia în anulare – Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire – Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs – Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, precitate. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie. Astfel, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie şi că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.
Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţa cu privire la dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. . Astfel, prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, sunt neconstituţionale. De asemenea, prin Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, Curtea a constatat ca fiind neconstituţionale şi dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens, cele două texte de lege menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, respectiv ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal.
Hotărârile excluse de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. de la controlul de legalitate realizat pe calea recursului în casaţie vizează infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Prevederile art. 7 C. pr. pen. consacră principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voinţa persoanei vătămate, a suspectului, a inculpatului şi a celorlalte părţi procesuale. Raportul penal de conflict, născut din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie adus în faţa organelor judiciare în vederea stabilirii caracterului infracţional şi a consecinţelor pentru persoana vinovată. Cu toate acestea, există şi cazuri în care, din considerente de politică penală, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt subordonate unor condiţii în absenţa cărora acţiunea penală nu poate fi promovată sau exercitată. O atare cerinţă o constituie formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii, care este actul procesual prin care această persoană îşi manifestă în mod expres voinţa cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. Plângerea prealabilă se înfăţişează, aşadar, ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. (Decizia nr. 461 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 908 din 29 octombrie 2018, § 15, şi Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, M. Of. nr. 238 din 10 martie 2022, § 18)
Instituţia plângerii prealabile îşi găseşte reglementarea atât pe planul dreptului penal material, cât şi pe cel al dreptului procesual penal, având o natură juridică mixtă, substanţială şi procedurală. Astfel, plângerea prealabilă constituie atât o condiţie pentru tragerea la răspundere penală (condiţie sancţionatorie), cât şi una de procedibilitate (consecinţă a condiţiei de sancţionare penală), ce intervine în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiţii de fond şi de formă. Potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar prevederile art. 295 C. pr. pen. stabilesc că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Condiţia formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mişcare acţiunea penală este menţionată expres pentru anumite infracţiuni şi nu poate fi extinsă cu privire la alte infracţiuni. Actuala reglementare a instituţiei plângerii prealabile din cuprinsul dispoziţiilor art. 157 din Codul penal este asemănătoare cu aceea din Codul din 1969, menţinându-se atât principiul indivizibilităţii active a răspunderii penale [art. 157 alin. (2)], cât şi principiul solidarităţii pasive a acesteia [art. 157 alin. (3)]. În plan procesual penal, plângerea prealabilă este reglementată de prevederile art. 295-298 C. pr. pen. , lipsa plângerii prealabile reprezentând o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod.
Prevederile art. 157 alin. (4) din Codul penal stabilesc că acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor. Norma materială trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 295 alin. (3) şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. , având în vedere că, potrivit prevederilor procesual penale, în cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. Tot în sfera ipotezelor legale în care, în procesul penal, principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii se înscrie şi soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 157 alin. (5) din Codul penal, potrivit căreia, dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. De asemenea, Curtea mai reţine că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, derularea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate atât cu privire la declanşarea – prin formularea sau renunţarea la formularea plângerii prealabile -, cât şi cu privire la finalizarea lui, prin retragerea plângerii prealabile până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal].
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile: art. 193 – lovirea sau alte violenţe, art. 196 – vătămarea corporală din culpă, art. 206 – ameninţarea, art. 208 – hărţuirea, art. 218 alin. (1) şi (2) – violul, art. 219 alin. (1) – agresiunea sexuală, art. 223 – hărţuirea sexuală, art. 224 – violarea de domiciliu, art. 225 – violarea sediului profesional, art. 227 – divulgarea secretului profesional, art. 238 – abuzul de încredere, art. 239 – abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, art. 240 – bancruta simplă, art. 241 – bancruta frauduloasă, art. 242 – gestiunea frauduloasă, art. 253 alin. (1) şi (2) – distrugerea, art. 256 – tulburarea de posesie, art. 284 – asistenţa şi reprezentarea neloială, art. 287 alin. (1) lit. d)-g) – nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, art. 302 alin. (1) – violarea secretului corespondenţei, art. 378 – abandonul de familie, art. 379 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi ale art. 381 – împiedicarea exercitării libertăţii religioase. De asemenea, infracţiunile de furt (art. 228 – furtul, art. 229 – furtul calificat şi art. 230 – furtul în scop de folosinţă), săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 231 alin. (1)].
Principiul oficialităţii se poate substitui însă principiului disponibilităţii în cazul infracţiunilor reglementate de prevederile art. 193 şi 196 din Codul penal – lovirea sau alte violenţe şi vătămarea corporală din culpă – săvârşite asupra unui membru de familie, infracţiuni cu privire la care dispoziţiile art. 199 alin. (2) din acelaşi cod stabilesc că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Aşadar, lipsa plângerii prealabile nu împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale în situaţiile stabilite de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) din Codul penal şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. şi nici în alte cazuri prevăzute expres, de exemplu, în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 199 alin. (2) din Codul penal.
Având în vedere, pe de o parte, motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , iar, pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din acelaşi cod exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, reiese că în astfel de cauze soluţionate definitiv rămân nesancţionate: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; neconstatarea graţierii pedepsei sau greşita constatare a acesteia; aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, aceste aspecte trebuie raportate la sfera largă a infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Întrucât instituţia plângerii prealabile, care are rolul de a permite punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, nu elimină posibilitatea survenirii unor erori de drept în modul în care instanţa de judecată dezleagă, prin hotărâre definitivă, fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală, Curtea apreciază că excluderea de la controlul judecătoresc a soluţiilor nelegale în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie sub aspectul verificării legalităţii hotărârii penale definitive.
Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează – prin excluderea de la controlul judiciar realizat pe calea recursului în casaţie a unor hotărâri penale definitive care soluţionează fondul cauzei – o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situaţii similare, şi anume părţile din procesul penal, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii.
Legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 23, precitate, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 28).
O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (CEDO , hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24, CCR, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25).
Hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca şi hotărârile definitive care privesc infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilităţii de a fi atacate cu recurs în casaţie, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunţate pentru restul infracţiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilităţii de a formula recurs în casaţie, un tratament juridic diferit pentru părţile procesului penal, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condiţiile în care recursul în casaţie reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalităţile, având ca obiect verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive – care soluţionează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor şi al uniformizării jurisprudenţei. Instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie acordându-se prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat.
Din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, persoane care se află în situaţii similare, şi anume părţile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluţii definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula recurs în casaţie, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Dacă instanţa schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acţiunea penală se pune în mişcare (şi) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracţiuni – hotărârea definitivă pronunţată în cauză poate fi atacată cu recurs în casaţie. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) şi ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum şi de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. .
Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie şi niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 24, decizii citate anterior).
Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, § 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.
Potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 25, decizii citate anterior), exigenţele prevederilor art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării cauzei prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi de a obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 şi 13 din Convenţie – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, M. Of. nr. 482 din 13 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În acest sens, Curtea a reţinut, prin decizia citată, § 15, că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise prin deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
Referitor la dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. , prin decizia §§ 19-21, Curtea a observat că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie numai hotărârile penale definitive. Prevederile de lege criticate exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – ca instanţe de apel – prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 C. pr. pen. , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs.
Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 24).
Prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019 § 22, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 6 şi 13 din C.E.D.H. .
Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, referitor la exceptarea, prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. , de la posibilitatea folosirii căii extraordinare de atac a recursului în casaţie a deciziilor – pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel – prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, soluţia legislativă criticată este pe deplin justificată de natura instituţiei recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac, având în vedere că o astfel de cale de atac se poate exercita numai împotriva unei hotărâri prin care o instanţă de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la un proces penal. Or, în cazul deciziilor pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, litigiul penal nu a fost definitiv judecat şi, prin urmare, nu poate fi recunoscută o cale extraordinară de atac.
De asemenea, fiind neîntemeiată şi critica autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, prin aceea că nu fac distincţie între deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei în totalitate şi cele prin care s-a dispus doar în parte, pe motiv că ar genera “riscul ca o hotărâre desfiinţată parţial în apel să nu poată fi atacată cu recurs în casaţie în partea care a rămas definitivă”. Astfel, în cazul în care curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, dispun rejudecarea unei cauze doar parţial, cu privire numai la anumiţi inculpaţi, este evident că norma de excludere a căii extraordinare de atac nu este aplicabilă cu privire la inculpatul faţă de care cauza este judecată în mod definitiv. Aşadar, deciziile prin care se dispune o rejudecare parţială sunt atacabile cu recurs în casaţie de către inculpatul/inculpaţii cu privire la care raportul juridic de drept procesual penal s-a definitivat. Curtea apreciază că textul de lege criticat nu încalcă principiul statului de drept şi cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tot prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, § 15, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , motivele de recurs în casaţie sunt limitate. Mai mult, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen. , situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Astfel, raportând prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
În acelaşi sens sunt şi Decizia nr.424 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 544 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017. Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
Art. 438: Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
(1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1.în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
2.-6. abrogat
7.inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8.în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
9.-10. abrogat
11.nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;
12.s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13.-14. abrogat
(2)Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
(3)În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.
INCIDENȚA CAZURILOR DE RECURS
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 227D/2019 susţine, în esenţă, că, deşi argumente similare celor expuse în cererea de recurs în casaţie ridică, în principiu, problema conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, reglementarea actuală a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permite valorificarea lor pe calea recursului în casaţie, dată fiind limitarea sferei cazurilor de recurs operată prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, în special în ceea ce priveşte abrogarea pct. 14 al art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, care viza ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel. Susţine că efectul modificării produse prin Legea nr. 255/2013 este acela că, în configuraţia actuală, recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut, inaptă să atingă obiectivul definit prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale indicate. Arată că, deşi are aceeaşi natură juridică şi aceeaşi finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac similară din materie civilă oferă un standard de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi la înfăptuirea dreptăţii superior celui din procesul penal, deşi consecinţele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. Cât priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, în condiţiile în care doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată care urmează să soluţioneze cererea este abilitat să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu, iar judecata se desfăşoară fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, deşi alin. (2) al aceluiaşi text de lege îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia verificării respectării dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a indicării cazurilor de recurs în casaţie şi a motivării lor, ci examinează dacă, în raport cu motivele arătate, sunt incidente cazurile de recurs în casaţie, antamând, în opinia autorului, fondul cererii. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează “fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Or, cum termenii “citare”, respectiv “participare” au accepţiuni complet diferite, sar putea interpreta că doar participarea procurorului este interzisă, nu şi a părţilor, care se pot prezenta, fără să fie citate, situaţie în care pot pune şi concluzii.
14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.479D/2019 arată că, în cauză, decizia de achitare a inculpatei, vădit nelegală, rezultat al neevaluării de către instanţa de apel a motivelor de apel formulate de părţile civile, al nevalorificării tuturor probelor legal administrate în cursul procesului, al negării existenţei unora dintre ele (deşi înscrisurile existente la dosar infirmă această ipoteză), al interpretării discreţionare şi neunitare a probelor reţinute, a influenţat, în mod evident, soluţia în latura civilă.
Susţin că şi soluţia de achitare este de natură a influenţa soluţia în latura civilă, chiar dacă instanţa care dispune achitarea lasă nesoluţionată acţiunea civilă, lăsând, teoretic, posibilitatea sesizării instanţei civile, care nu este legată de hotărârea de achitare sub aspectul existenţei prejudiciului ori vinovăţiei inculpatului. În aceste condiţii, susţin, în esenţă, că, prin abrogarea a nouă dintre cele paisprezece cazuri de recurs în casaţie, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile se face predominant din perspectiva interesului inculpatului, partea civilă fiind pusă într-o situaţie de inegalitate de tratament legislativ.
15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia din Dosarul Curţii nr. 2.575D/2019 susţine, în esenţă, că, prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, prevederile art. 434 din Codul de procedură penală, în vigoare, limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, încălcându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 21 din Constituţie. Arată că prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală conferă părţii responsabile civilmente dreptul de a formula recurs în casaţie, fie în privinţa laturii civile, fie cu referire la latura penală, în măsura în care soluţia din latura penală a influenţat latura civilă, partea responsabilă civilmente din prezenta cauza aflându-se în situaţia prevăzută de prima teză a acestui articol. Susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care cererea de recurs se judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu. De asemenea, susţine că se aduce atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil, întrucât admiterea în principiu se examinează de instanţa supremă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a procurorului.
16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, formulând opinia în Dosarul Curţii nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, al accesului la justiţie, al dreptului la un proces echitabil, precum şi al dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 şi nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică şi limitarea sferei motivelor recursului în casaţie, reţinând că, dacă scopul degrevării instanţei supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casaţie, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă şi decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casaţie, a simplei omisiuni a unei instanţe de apel de a examina integral criticile apelanţilor nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privinţa contestaţiei în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularităţi procedurale asupra cărora instanţa de apel a omis a se pronunţa, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casaţie şi conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securităţii juridice şi rejudecarea cauzei definitiv soluţionate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuşi conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H., în componenta sa privind securitatea juridică. Reţine, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să promoveze căile de atac prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie constituind o garanţie în plus a conformităţii hotărârilor judecătoreşti cu regulile de drept aplicabile. Sub acelaşi aspect, reţine că, deşi este de netăgăduit faptul că, prin natura şi finalitatea sa, recursul în casaţie – în materie penală şi recursul – în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferenţele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecţie a dreptului la acces la justiţie. Pe de altă parte, reţine că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenţie nu este absolut, potrivit jurisprudenţei CEDO, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. Apreciază că soluţia normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casaţie, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalităţii şi nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală şi convenţiile internaţionale, întrucât neconstituţionalitatea unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii între cetăţeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor aplicabile recursului în casaţie. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituţionalitate a actualei reglementări a recursului în casaţie prin invocarea statuărilor Curţii Constituţionale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituţională în decizia evocată raportându-se la natura şi finalitatea unei căi ordinare de atac – recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casaţie, în actuala legislaţie procesual penală.
Utilizarea termenilor “citare”, respectiv “participare” constituie expresia poziţiei procesuale a participanţilor la procedură (procuror şi părţi) şi a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezenţa lor în faţa instanţei; folosirea acestor noţiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepţiei, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reţine că art. 6 § 1 din Convenţie nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerinţele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilităţii, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât priveşte critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanţa dintre motivele alegate şi cazul de recurs în casaţie invocat, pronunţându-se astfel asupra unei chestiuni care ţine de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii în cazuri de speţă, iar nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilităţii acelui motiv de recurs în speţă. De asemenea, apreciază că pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăşi, justiţiabilii în demersurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenţei celorlalţi doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noţiuni (care se referă la independenţa judecătorilor faţă de alte autorităţi, în special faţă de executiv), fie sub aspectul independenţei interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influenţe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuţii administrative. Întrucât efectuează un examen esenţialmente formal al cererii de recurs în casaţie, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casaţie nu este susceptibil, prin el însuşi, a limita în vreun fel independenţa celorlalţi doi membri ai completului chemaţi să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casaţie intră în competenţa exclusivă a instanţei supreme şi este grefat pe erori de drept substanţial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menţionate de autor. Or, poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi rolul său constituţional în asigurarea unei interpretări şi aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situaţiilor ce constituie motive de recurs în casaţie şi caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opţiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competenţa exclusivă de a norma procedura de judecată şi regulile aplicabile recursului în casaţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, formulând opinia în dosarele Curţii nr. 1.479D/2019 şi nr. 2.575D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanţelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de lege. Faţă de specificul şi finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casaţie au fost restrânse şi circumscrise unor situaţii vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reţine că, prin dispoziţiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate şi au fost eliminate cele formale şi fără impact major asupra legalităţii. În aceste condiţii, apreciază că dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, atât timp cât recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege şi doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanţei supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituţiei analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispoziţiile criticate nu generează discriminare între diferiţii titulari ai dreptului de a promova recurs în casaţie, întrucât aceştia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiţii asemănătoare, în concordanţă însă cu poziţia lor procesuală şi cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părţilor civile de acces la justiţie ori pe cel la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părţi are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiţii şi pentru motive similare celor recunoscute celorlalţi participanţi la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluţiei dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acţiunea civilă, derivă din particularităţile celor două categorii de acţiuni şi din specificul poziţiei părţilor, fără a contraveni exigenţelor constituţionale invocate. Invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, § 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, § 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, §§ 27 şi 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, §§ 23 şi 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, § 22, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, § 16.
Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia – de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
Spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019).
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunţat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională.
Dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea recursului în casaţie nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, M. Of. nr. 150 din 2 martie 2015, participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, reglementată la art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părţilor. Curtea a reţinut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită; conform dispoziţiilor aceleiaşi norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă, care poate dispune şi citarea altor subiecţi procesuali, atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 şi art. 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie ar urma să fie aplicabile dispoziţiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Concluzionând, examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a părţilor, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aceasta în condiţiile în care, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului şi citarea părţilor de la examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepţie de la dispoziţiile art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1), precitate.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un aspect diferit de cel reţinut de instanţa de control constituţional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casaţie sunt examinate din perspectiva admisibilităţii în principiu a acestora fără participarea procurorului şi fără citarea părţilor, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Aşa încât, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Ulterior modificării dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunţat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în §§ 37 şi 38 ale deciziei precitate, că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie, procedură în care examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie.
În cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015)
Pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
Autorul excepției critică, în esenţă, limitarea cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, aspect analizat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 636 din 21 august 2015, şi Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, M. Of. nr. 482 din 13 iunie 2019. Curtea a reţinut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen., situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
“Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia – de cale extraordinară de atac”. Aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 255 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 544 din 20 iulie 2016, şi nr. 743 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017.
Totodată, prin Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, şi Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019, Curtea a reţinut că – spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii.Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
452
Art. 452: Hotărârile supuse revizuirii
(1)Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
(2)Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
REZOLVARE A FONDULUI CAUZEI
Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe sau la instanţa de apel – decizii. În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabileau că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.( Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016
Revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.
Cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. De pildă, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea a reţinut, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei la toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.
Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală
Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe sau la instanţa de apel – decizii. În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabileau că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016)
Revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.
Cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. De pildă, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea a reţinut, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei la toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.
Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 453: Cazurile de revizuire
(1)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:
a)s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b)hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;
c)un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
d)un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
e)când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f)hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.
(3)Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
(4)Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
(5)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
Art. 453 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.
INTERPRETAREA CONŢINUTULUI NORMELOR JURIDICE
Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de aplicarea legii, acestea urmând a fi soluţionate de către instanţa de judecată. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aprecierea faptelor probatorii noi care pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. A răspunde criticilor autorului excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, § 16, şi Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 685 din 31 iulie 2020, § 16).
Ținând cont de prevederile art. 126 alin. (1) şi ale art. 146 lit. d) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
CurteaConstituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională. (exceptie admisa) ( Decizia 2/2017 ). Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f), care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. (exceptie admisa) ( Decizia 126/2016
Autorul excepției nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a legii de către organele judiciare. Or, în această privinţă, Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de aplicarea legii, acestea urmând a fi soluţionate de către instanţa de judecată. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aprecierea faptelor probatorii noi care pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. A răspunde criticilor autorului excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, § 16, şi Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 685 din 31 iulie 2020, § 16).
Ținând cont de prevederile art. 126 alin. (1) şi ale art. 146 lit. d) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
EFECTELE UNEI DECIZII DE ADMITERE A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE
Cazulde revizuire din art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Dintr-o perspectivă istorică, deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.”
În considerentele Deciziei nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.”
După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, v Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, § 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, § 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, § 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015.
Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”.
O decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei.
Jurisprudenţa Curții este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.
“Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita.
O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.
În mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în § 22, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
În ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată., Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.
În dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în § anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014, § 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, § 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, § 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015.
Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale.
Cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, § 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.
Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie.
În reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.
Atingerea adusă principiului autorităţii de lucru judecat prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52). În speţă, motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61).
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
Dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează patru cazuri de incompatibilitate a apărătorului unei părţi sau a unui subiect procesual principal. Astfel, nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal: a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; b) martorul citat în cauză; c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; d) o altă parte sau un alt subiect procesual. Ultima ipoteză reglementată în cuprinsul normelor procesual penale precitate este cea aplicabilă în prezenta cauză, autorul invocând încălcarea dreptului la apărare, consfinţit constituţional şi convenţional, cu referire la dispoziţii din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Potrivit dispoziţiilor art. 92-95 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, de asemenea, poate participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, poate formula plângeri, memorii, cereri, poate consulta actele dosarului, iar, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Totodată, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În cursul judecăţii, avocaţii au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului, iar în situaţia în care autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză [art. 352 alin. (7) şi (12) din Codul de procedură penală]. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii.
Faţă de reglementarea procesual penală anterioară, în care dosarul era accesibil doar după finalizarea urmăririi penale, respectiv la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968), cu titlu de excepţie, dosarul cauzei putând fi consultat de apărătorul inculpatului în ipoteza sesizării judecătorului cu o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), în prezent, prin actualul Cod de procedură penală, s-a renunţat la caracterul secret al urmăririi penale atât în ceea ce îi priveşte pe participanţii la procesul penal, cât şi pe apărătorii lor. Normele procesual penale în vigoare prevăd expres că avocatul are dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, acest drept neputând fi exercitat ori restrâns în mod abuziv, în acest fel fiind respectate dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi dreptul la apărare, consacrate convenţional şi constituţional. Conţinutul dreptului de a consulta dosarul se referă la posibilitatea avocatului de a citi şi studia actele aflate la dosar, de a nota informaţii şi date din dosar, de a obţine fotocopii de pe aceste acte.
În procesul penal, avocatul oricărei părţi sau subiect procesual principal are acces la întreg conţinutul dosarului penal, dreptul de a consulta toate actele dosarului şi de a cerceta mijloacele materiale de probă asigurând buna desfăşurare a urmăririi penale, aflarea adevărului şi soluţionarea, în mod just, a cauzei penale. Exercitarea drepturilor anterior menţionate îl aşază însă pe avocat în poziţia unui participant cu drepturi depline în activitatea judiciară. Or, Curtea constată că, în ipoteza în care avocatul unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal are, la rândul său, calitatea de parte (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) ori subiect procesual principal (suspect ori persoană vătămată) în aceeaşi cauză ori în cauze în care a intervenit joncţiunea procesual penală, întrucât existau legături substanţiale între acestea, exercitarea de către avocat a drepturilor anterior menţionate – în temeiul mandatului de asistenţă şi reprezentare – se poate transforma într-un obstacol pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzei penale. Deşi este evident faptul că o componentă a dreptului fundamental la apărare o reprezintă posibilitatea luării la cunoştinţă despre suportul probatoriu al acuzaţiei formulate împotriva părţii ori subiectului procesual, prin studierea materialului de urmărire penală, exercitarea acestui drept este necesar să aibă loc doar în condiţiile în care se păstrează un echilibru între drepturile avocatului şi cele ale părţii/subiectului procesual pe care îl reprezintă, pe de o parte, şi interesele urmăririi penale şi ale organelor judiciare, pe de altă parte.
Potrivit notelor scrise aflate la dosar, apărătorul ales al autorului excepţiei are calitatea de inculpat, fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de avocat, cu intenţie, pentru a obţine un folos necuvenit, l-a ajutat pe autorul excepţiei să îşi încalce atribuţiile de serviciu. Aşadar, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor.
Curtea nu poate reţine încălcarea, prin normele procesual penale ale art. 88 alin. (2) lit. d), a dreptului la apărare consacrat constituţional şi convenţional. De altfel, partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, în esenţă, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că pot fi supuse revizuirii doar hotărârile judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionat fondul cauzei, iar nu şi încheierile prin care s-a dispus cu privire la măsuri preventive privative de libertate. Cu privire la această critică, revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe – sau la instanţa de apel – decizii. Totodată, cât priveşte hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, acestea puteau rămâne definitive şi la instanţa de recurs (decizii). În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabilea că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. De asemenea, referindu-se la hotărârile supuse revizuirii, Codul de procedură penală din 1936, republicat, le caracteriza ca “nesusceptibile de a mai fi atacate pe vreo altă cale ordinară sau extraordinară de atac” (art. 417).
Revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.
Cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. Astfel, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea reţine, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.
Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.
Având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cât priveşte dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă, “în camera de consiliu, fără citarea părţilor“, autorul excepţiei susţine că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi dispoziţiilor constituţionale privind caracterul public al şedinţelor de judecată.
Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nepublic al şedinţelor de judecată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).
Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti.
Faţă de jurisprudenţa CEDO Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§ 13-14, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală. Totodată, în aceeaşi decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracţiune”, în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzaţii în materie penală”. Aşadar, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia în examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei acuzaţii în materie penală, întrucât instanţa verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere.
Curtea constată că. deşi toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) din Codul de procedură penală, se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. În aceste condiţii, Curtea constată că, în măsura în care părţile şi procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenţi în faţa instanţei şi de a-şi susţine oral interesele, absenţa publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.
Curtea constată că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, în motivarea soluţiei sale reţinând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părţilor. Prin urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi de faptul că decizia mai sus menţionată este ulterioară sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Nimeni nu este mai presus de lege”. Cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 şi în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, a statuat, prin considerente cu valoare general obligatorie, că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, diferenţa de tratament juridic instituită prin dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală între situaţiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluţia de achitare nu se regăseşte în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existenţa unor cazuri diferite, având în vedere că situaţia părţilor civile care solicită constatarea netemeiniciei soluţiei de achitare nu poate fi asimilată situaţiei persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluţii defavorabile. De altfel, acest tratament diferenţiat, pentru situaţii diferite în esenţă, are ca scop principal protejarea securităţii raporturilor juridice, mai ales în situaţia unei persoane cercetate penal şi achitate definitiv. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Consideră că art. 21 din Constituţie permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat CEDO în jurisprudenţa sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 şi Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Prin urmare, instanţa apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanţă, prevăzut de art. 21 din Constituţie în final, instanţa apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile art. 24 din Constituţie, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condiţiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecinţă a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanţiile sale.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepţiei nu critică dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate. Astfel, excepţia apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepţia este neîntemeiată, întrucât situaţia inculpatului şi cea a părţii civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este ataşată unei hotărâri judecătoreşti definitive şi necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice, precum şi principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile de lege criticate – care se coroborează cu cele ale art. 88-96 din Codul de procedură penală privind asistenţa juridică şi reprezentarea – nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părţii civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu afectează dreptul părţii civile de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, arată că prevederile constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia Curţii Constituţionale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile din proces se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, prin urmare, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrarie, când părţile se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speţa de faţă, soluţia legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanţie a atingerii scopului procesului penal, şi anume aflarea adevărului de către instanţele judecătoreşti, astfel încât acestea să fie în măsură să soluţioneze în mod just cauza şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepţiei nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci acestea tind la modificarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilităţii ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale.
Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.
Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
Soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
În instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Articolul 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, § 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, decizii citate anterior).
În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză.
În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, este necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere că acest text de lege – care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire – nu poate fi disociat, sub aspectul posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituţionale. Dispoziţiile art. 457 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: “(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.”
Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi a soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalităţii în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.
Curtea Constituțională Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională.
Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală
454
Art. 454: Dovedirea unor cazuri de revizuire
(1)Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane.
(2)În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
HOTĂRÂREA DE ACHITARE SAU DE ÎNCETARE A PROCESULUI PENAL
Prevederile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează dovedirea prin hotărâre judecătorească a cazurilor de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din acelaşi cod, şi anume când: hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, pe opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată [lit. b) ]; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. c) ]; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. d) ].
Nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia fixarea anumitor limite în dovedirea unor cazuri de revizuire este contrară dreptului la un proces echitabil, pe motiv că “falsul” şi “încălcarea dreptului la apărare” ar trebui să fie constatate “şi de alte instanţe, de o expertiză sau chiar direct, când rezultă cu evidenţă din realitatea faptelor”. Astfel, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)- mărturie mincinoasă, lit. c)- înscrisuri declarate false şi lit. d)- infracţiuni comise de organele judiciare se dovedesc, potrivit prevederilor art. 454 alin. (1) din acelaşi cod, prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane, fără ca reglementarea criticată să aducă atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, principii consacrate de prevederile art. 16, ale art. 21 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanţa procurorului. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală – ca, de altfel, şi prevederile art. 395 alin. 2 din vechiul Cod – stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
În temeiul prevederilor art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în cauza de faţă, cazurile de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracţiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menţionate mai sus pot fi dovedite şi prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situaţia care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]. În fine, cazurile de revizuire mai sus menţionate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanţa a stabilit că fapta există şi că a fost comisă cu vinovăţie, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripţia răspunderii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală] ori nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] sau încetarea procesului penal în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în art. 273 alin. (3) din Codul penal [art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenţei faptei ori a inexistenţei cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă.
Dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepţie de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securităţii juridice în materie penală, având în vedere că cerinţa de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenţei CEDO , noţiunea “viciu fundamental”, în sensul art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrităţii procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanţa de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, §§ 129 şi 133). Or, dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală se înscriu în reglementarea instituţiei revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariţiei unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2)Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:
a)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
b)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c)în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3)Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu.
(4)Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
ACCES LIBER LA JUSTIŢIE
Curtea a pronunţat Decizia nr. 463 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 913 din 7 octombrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de revizuire şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive care trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat.
Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.
Formularea, în mod condiţionat, a cererii de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive, în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , cu respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. De asemenea, Curtea a constatat că instituirea unui termen pentru formularea cererii de revizuire, în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive. Decizia nr. 692 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.
(2)Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(3)Instanţa examinează dacă:
a)cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;
b)cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c)au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f)persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
(4)În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5)În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
(6)Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.
(7)Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.
Art. 459 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. (exceptie admisa- Decizia nr. 506/2015 )
Motivele formulate de autor nu sunt, în fapt, o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci privesc probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Astfel, în esenţă, autorul excepţiei critică omisiunea instanţei de judecată de a se pronunţa asupra unor probe administrate în cauza penală. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi aplicarea acestora sunt de competenţa organelor judiciare. A acţiona diferit, în sensul verificării aspectelor ce ţin de aplicarea legii, ar însemna o ingerinţă în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (v Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, § 22, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21 și multe alte drcizii enumerate la indice ). Decizia nr. 90 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală
Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
Dispoziţiile art. 475 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate în mai multe cauze, soluţionate prin Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 47 din 17 ianuarie 2018, şi Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 196 din 26 februarie 2021.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-4771 C. pr. pen. preîntâmpină apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii “în cursul judecăţii” în cuprinsul art. 475 C. pr. pen. denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile. Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 C..pr. pen. , următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale.
Asupra cererilor formulate conform art. 475 C. pr. pen. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) C. pr. pen. , prin decizii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.
Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceşti titulari sunt completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.
Reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale prevăzute la art. 61 din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Referitor la accesul liber la justiţie, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (v Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, M. Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009) şi, totodată, dreptul de acces liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite în considerarea unor situaţii diferite (v Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, M. Of. nr. 105 din 23 mai 1996).
În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea a arătat că acesta semnifică acordarea unor garanţii precum soluţionarea cauzelor în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, obţinerea probelor în mod legal, egalitatea armelor, dreptul la apărare, asigurarea caracterului contradictoriu al procedurilor, garanţii pe care textul criticat nu le afectează (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală
Noul Cod de procedură penală instituie competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, la sesizarea instanţelor de judecată care soluţionează cauzele în ultimă instanţă, hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în scopul realizării obiectivului de unificare a practicii judiciare. Spre deosebire de recursul în interesul legii, care urmăreşte acelaşi scop, hotărârile preliminare nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora. Astfel, procedura de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, mecanism asemănător cu cel instituit prin prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la cererea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale cu privire la modul de interpretare a dreptului Uniunii.( Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, M. Of. nr. 960 din 13 noiembrie 2018)
Obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Ca atare, părţile procesului penal şi persoana vătămată pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea cererii. Raţiunea soluţiei de nerecunoaştere a calităţii procesuale active a părţilor şi a persoanei vătămate, în această procedură, este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – chemată să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – nu este la dispoziţia părţilor şi a persoanei vătămate, care ar veni să o consulte, ci răspunde, în mod necesar, instanţei de judecată, întrucât aceasta are nevoie de rezolvarea de principiu a respectivei chestiuni din partea instanţei supreme. Pentru acest motiv, instanţa în faţa căreia se solicită de către părţi/persoana vătămată formularea unei astfel de sesizări poate arăta că respectiva chestiune de drept nu este una susceptibilă de interpretări diferite, fără să fie obligată să dezvolte motivarea, având în vedere că va motiva acest aspect în hotărârea pe care o va pronunţa. În cazul în care completul de judecată apreciază însă ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta se face, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. pr. pen. , după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac şi care cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, §§ 29 şi 30, Curtea Constituţională a reţinut că, în cazul acestei proceduri speciale de asigurare a unei practici judiciare unitare, este aplicabilă teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza Deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza Deciziei celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri, suspendare permisă de prevederile art. 476 alin. (4) C. pr. pen. .
Curtea Constituţională a statuat că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care este respinsă o astfel de cerere de sesizare a Înaltei Curţi nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. pr. pen. , deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. În acest sens, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.
Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, § 33, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Textul de lege criticat nu contravine, totodată, nici prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece asigură garanţiile procesuale specifice exercitării acestui drept, care semnifică posibilitatea părţilor procesului penal şi a persoanei vătămate de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Nicio prevedere din Constituţie şi din C.E.D.H. nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză şi, cu atât mai puţin, cu privire la un incident procedural prin care se soluţionează o chestiune de drept ivită într-un proces penal, chiar dacă de aceasta depinde dezlegarea pe fond a cauzei. În acest sens, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală
(1)Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
(2)Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1). În cazul în care inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori dacă faţă de acesta s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208 pe toată durata suspendării.
(3)După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.
(4)Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.
(5)Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.
(6)Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.
(7)După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.
(8)Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(9)Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
(10)Dispoziţiile art. 473 alin. (5)-(8) se aplică în mod corespunzător.
(11)Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Se preîntâmpină astfel apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.( Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 47 din 17 ianuarie 2018)
Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii “în cursul judecăţii” în cuprinsul art. 475 C. pr. pen. denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 C. pr. pen. , următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale.
Asupra cererilor formulate conform art. 475 C. pr. pen. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) C. pr. pen. , prin decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.
Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceştia sunt completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.
Criticile formulate în cauză nu vizează sfera constituţionalităţii legii şi că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale stabilite la art. 61 din Constituţie. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, acesta semnifică acordarea unor garanţii precum soluţionarea cauzelor în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, obţinerea probelor în mod legal, egalitatea armelor, dreptul la apărare, asigurarea caracterului contradictoriu al procedurilor, garanţii pe care textul criticat nu le afectează (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
Sintagma “bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esenţă, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare şi, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Curtea constată că nici aceste critici nu pot fi reţinute. Potrivit jurisprudenţei CEDO (constant invocată de Curtea Constituţională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).
Aceasta este şi situaţia sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noţiuni generale, dar într-un context care face uşor de interpretat şi aplicat aceste noţiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecţionare, deţinere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condiţiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum şi faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma “în alte condiţii decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea şi aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate. Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală şi a sintagmei “bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
4881
Art. 4881: Introducerea contestaţiei
(1)Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.
(2)Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.
(3)Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:
a)după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;
b)după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;
c)după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.
(4)Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.
DURATA PROCESULUI PENAL
Într-o speţă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal formulată de autorul excepţiei, cercetat penal în cadrul unei urmăriri penale in rem – a pronunţat Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. Persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii au dreptul de a formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 C. pr. pen.. Curtea a constatat că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare fiind asigurat, în ipoteza juridică analizată, proporţional cu nevoia de garantare specifică fazei procesuale anterioare începerii urmăririi penale şi, respectiv, într-o manieră corespunzătoare calităţii de persoană în privinţa căreia sunt efectuate acte de urmărire penală in rem. De altfel, dispoziţiile procesual penale în vigoare nu împiedică persoanele care au calitatea de făptuitor sau pe cele cu privire la ale căror bunuri sunt dispuse măsuri asigurătorii, în cursul urmăririi penale, fără a fi părţi în procesul penal, să beneficieze de serviciile unui avocat, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen., a prevederilor art. 44 din Constituţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută. (Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018). Într-adevăr, dispoziţiile art. 249 C. pr. pen. permit aplicarea măsurilor asigurătorii, chiar şi în cursul urmăririi penale in rem, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Însă, împotriva măsurilor asigurătorii sau a modului lor de aducere la îndeplinire, persoana interesată poate formula contestaţie, conform art. 250 C. pr. pen., beneficiind, astfel, de garanţiile necesare apărării dreptului său de proprietate privată.
Totodată, potrivit Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început, prima fază a procesului penal fiind cea a urmăririi penale. Întrucât Codul de procedură penală nu reglementează ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 4881-4886 C. pr. pen.sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are vreuna din calităţile anterior enumerate -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. Această soluţie juridică este rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării – cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat – a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni (§§ 15-17). Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform dispoziţiilor art. 154 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate (§ 20).
Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în procedura soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, formulată în cursul urmăririi penale, în cauza înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în anul 2007, având ca obiect săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 367 din Codul penal, de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, de art. 295 din Codul penal şi de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, prin ordonanţa de înfiinţare a măsurilor asigurătorii s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra valorilor mobiliare din portofoliul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora.
Raportând criticile formulate de autoare la considerentele Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, anterior invocată, acestea sunt aplicabile şi în prezenta cauză în care prevederile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate din aceeaşi perspectivă, a imposibilităţii formulării contestaţiei cu privire la durata procesului penal, în cursul urmăririi penale, de către persoane care nu au calitatea prescrisă de lege.
16. În plus faţă de considerentele reţinute prin Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, având în vedere şi faptul că, în cauză, măsura asigurătorie a fost luată în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora, măsurile asigurătorii pot fi dispuse asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află potrivit art. 249 alin. (4) şi (41) C. pr. pen., găsindu-şi temei doar în cazul confiscării speciale sau extinse. Astfel, potrivit normelor procesual penale menţionate, “(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. (41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.”
Legiuitorul a făcut distincţie între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor şi cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) şi (5) C. pr. pen., măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Alta este situaţia în care măsura asigurătorie îşi găseşte temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află.
Procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condiţiilor astfel stabilite în normele de drept substanţial consacrate de dispoziţiile art. 112 şi art. 1121 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, şi bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
Aşa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situaţie posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparţinând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obţinut, cu condiţia ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) şi (5) din Codul penal, în situaţia în care persoana căreia îi aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurenţa valorii acestora. Aşa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcţionează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activităţi infracţionale şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de activităţi nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată de CEDO în Cauza Rummi împotriva Estoniei, § 103).
Dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 1121 din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 1121 alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 1121 alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, §§ 21-34).
Ținând seama de condiţiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse şi de exigenţele penale mai sus arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în aşa fel încât, aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condiţiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, şi nr. 548 din 26 septembrie 2019, M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).
Având în vedere raţiunea dispunerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află şi care îşi găsesc temei în confiscarea specială sau extinsă, în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora, şi faptul că, potrivit jurisprudenţei menţionate, aceste măsuri nu afectează dreptul de proprietate privată, întrucât au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale; ţinând cont că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen., de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluţiei legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) C. pr. pen., astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, , argumentele şi soluţia Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Prin Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, Curtea a reţinut că procedura specială reglementată la art. 4881-4886 C. pr. pen., referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. Legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor.( deciziile nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 5 iulie 2018, şi nr. 26 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 328 din 31 martie 2021, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată)
Astfel reglementată, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.
Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni.
Prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25,)
Procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, fiind invocată jurisprudenţa CEDO, respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, §§ 48 şi 54.
Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, şi Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.
Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.
Nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este prevăzut printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 4881 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 4881-4886 C. pr. pen. – referitoare la contestaţia privind durata procesului penal – reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. , dreptul la un proces echitabil fiind reglementat, totodată, ca principiu al aplicării legii procesual penale în cuprinsul art. 8 C. pr. pen. , dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. În acest sens, a fost instituit, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată în dispoziţiile art. 4881-4886 C. pr. pen. poate fi introdusă după trecerea a cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau a unui an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac.( Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 5 iulie 2018,)
Contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început, prima fază a procesului penal fiind cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale. Ttularii contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. Aşa fiind, Curtea a constatat că persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are vreuna din calităţile anterior enumerate -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. Această soluţie juridică este rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării – cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat – a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni.
Prin Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, §§ 23 şi 24, Curtea a reţinut că aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform dispoziţiilor art. 154 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate. Accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare fazei procesuale în care se află.( Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018)..Decizia nr. 84 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală
Dispoziţiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului instanţei de contencios constituţionalprin Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, şi Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 6 iulie 2018, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate. Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 a reţinut că procedura specială reglementată la art. 4881-4886 C. pr. pen. , referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor.
Contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi, cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.
Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni. Prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25).
Procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză.
Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, fiind invocată jurisprudenţa CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României.
Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, şi Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.
Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.
Nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 4881 alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală
Procedura specială reglementată la art. 4881-4886 C. pr. pen. , referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor. În acest sens a fost reglementat, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată la art. 4881-4886 C. pr. pen. poate fi introdusă după trecerea a cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau de la data trimiterii în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac.( Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 201)
Contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi, cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 4881-4886 C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.
Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.
Această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni.
Dispoziţiile art. 29 C. pr. pen. definesc ca fiind participanţi în procesul penal organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar, cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) C. pr. pen. prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25). Totodată, s-a arătat că art. 33 C. pr. pen. precizează, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 C. pr. pen. reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege, având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 1461 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menţionate, Curtea a conchis că prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, bănuieli a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 C. pr. pen. , şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (v, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017).
Procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză.
Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, CEDO a statuat, în privinţa reclamantului, că “deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.” Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5)”.
Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.
Excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.
Persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 4881 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate şi acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa anterior menţionată, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Curtea reţine, în acest sens, că, astfel cum s-a arătat şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 4881 alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din acelaşi articol, potrivit cărora contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4881 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală
(1)Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.
(2)În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.
(3)Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare.
(4)Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 7.000 lei şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate.
(5)Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării.
(6)Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor dintre cele enumerate la art. 4884 alin. (1) lit. c), din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta.
(7)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.
(8)Contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ.
PRACTICI UNITARE/NEUNITARE DE INTERPRETARE
Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. , care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, trebuie respinsă, ca inadmisibilă (§ 18 din Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019). Prin aceeaşi decizia , §§ 21 şi 22, Curtea a statuat că pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate trebuie să se ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. S-a arătat în acest sens că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ în vederea atingerii acestei finalităţi. ( Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020). Interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (v Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 110 din 12 februarie 2016, §§ 29-30). Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, a constatat că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. Faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. S-a arătat că întotdeauna controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în cazul în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei (v Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 336 din 10 aprilie 2012, M. Of. nr. 374 din 1 iunie 2012, şi Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015 ). Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. Curtea este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (§ 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016).
Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. S-a statuat că acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (§ 21 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 ).
. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v şi Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020), atât soluţia, cât şi considerentele reţinute în Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Autorii invocă lipsa stabilirii în practica judiciară a naturii de termen peremptoriu a termenului la care fac trimitere dispoziţiile art. 4886 alin. (1) C. pr. pen. , precum şi lipsa reglementării unei sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării acestui termen. Curtea constată, de asemenea, că referitor la prevederile art. 4886 alin. (1) şi (3) C. pr. pen. nu este învederată o practică cvasiunanimă a instanţelor judecătoreşti, în sensul nerespectării termenului analizat, de natură a contraveni prevederilor constituţionale, şi nu au fost pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii care să încalce dispoziţiile Legii fundamentale.
Totodată, referitor la critica potrivit căreia legea procesual penală nu prevede sancţiunea aplicabilă în situaţia încălcării de către organele judiciare a termenului stabilit conform art. 4886 alin. (1) C. pr. pen. , instanţa de contencios constituţional reţine faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, o astfel de critică fiind, prin urmare, inadmisibilă.Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4886 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală
(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;
b)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;
c)interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d)interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e)interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
(2)Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.
(3)Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
(4)Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.
(5)În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
(6)Participarea procurorului este obligatorie.
(7)Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.
(8)Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(9)Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2).
(10)Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249-256.
LIPSA LEGĂTURII EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE CU CAUZA
Excepția a fost ridicată într-un dosar având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată în temeiul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Potrivit încheierii de sesizare, deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei a fost dispusă prin Sentinţa nr. 6.883 din 4 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă. De asemenea, excepţia are ca obiect dispoziţii C. pr. pen. referitoare la luarea măsurilor preventive în cazul persoanei juridice, dispoziţii aplicate însă într-o altă cauză, respectiv în Dosarul nr. 13.481/3/2016/a28 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, în care, prin Încheierea din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a luat măsura preventivă a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a unei societăţi, măsură care a fost prelungită succesiv din 60 în 60 de zile, până la data invocării prezentei excepţii. Această soluţie îl nemulţumeşte pe judecătorul-sindic din cauza având ca obiect cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, acesta sesizând Curtea Constituţională, întrucât apreciază că, prin greşita interpretare a textului legal criticat, măsuri preventive se dispun şi atunci când societatea este supusă unei proceduri judiciare de insolvenţă.
Analizând contextul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată şi modalitatea în care aceasta a fost motivată, în prezenta cauză este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.
În acest sens, interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea să fie aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar acolo unde instanţa este învestită cu analiza/soluţionarea cererii de aplicare a măsurilor preventive la care textul legal menţionat se referă. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, excepţia de neconstituţionalitate, aşa cum a fost formulată şi motivată, adică exclusiv cu privire la înţelesul şi aplicarea art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată, respectiv cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, chiar dacă problematica interpretării şi aplicării legii este susceptibilă de o abordare nuanţată, putând determina în anumite condiţii învestirea Curţii Constituţionale cu soluţionarea fondului excepţiilor de neconstituţionalitate, în cauză Curtea nu va putea proceda la această analiză, faţă de inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate reţinută.
Prin Decizia nr. 18 din 7 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , a stabilit că interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Întrucât Curtea nu va fi învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. în interpretarea dată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată după data sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, Curtea va lua doar act de pronunţarea acestei decizii, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. pr. pen. .Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
505
Art. 505:Persoanele chemate la organul de urmărire penală
(1)Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.
(2)Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
(3)Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.
INTERESUL SUPERIOR AL MINORULUI
În considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de tragere la răspundere penală a acestora.
Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din Codul penal, vârsta minorităţii în trei perioade distincte:
a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea, excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască prevederile legii penale;
b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic, respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii infracţiunii. Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa neconstrânsă de a le săvârşi. Cu privire la acest aspect trebuie arătat că pentru aceste categorii de minori expertiza este obligatorie, sens în care, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei;
c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate fi şi un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.
Din analiza normelor juridice care reglementează limitele răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.
Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V, intitulat “Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea specializată.
În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de procedură penală, în capitolul III din titlul IV al părţii speciale, a reluat o mare parte a dispoziţiilor Codul de procedură penală din 1968, însă textele privind procedura specială trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din partea specială. Potrivit art. 504 C. pr. pen. , urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în acest capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale.
Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.
Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.
Codul de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în partea generală, titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi 244), intitulată “Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani), se prevede că reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală], la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3) din Codul de procedură penală], când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243 alin. (4) din Codul de procedură penală], regimul special de detenţie al minorilor se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală (art. 244 C. pr. pen.).
Potrivit art. 505 alin. (1) C. pr. pen. , când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.
Spre deosebire de art. 505 alin. (1) C. pr. pen., potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
O astfel de reglementare diferenţiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative, în acest sens. Nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v , în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma “fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.
Curtea constată existenţa unei discriminări a suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuţie, legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) C. pr. pen., prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul penal. Din contră, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de organele de urmărire penală. De aceea, dispoziţiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute la art. 505 alin. (1) C. pr. pen. Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută de art. 505 alin. (1) C. pr. pen., indiferent de vârstă.
Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea, dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare din Codul de procedură penală îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezenţa persoanelor mai sus menţionate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen., citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de organul de urmărire penală, şi interesul superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990, M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001, “În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) C. pr. pen., minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales.
Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial nr. L132 din 21 mai 2016, urmăreşte instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil – v considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. În acest sens, au fost instituite noi garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor – considerentul (18) al preambulului directivei. Aşa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât şedinţele de judecată – v art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv). De aceea, “În conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie” – v considerentul (59) al preambulului directivei.
Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. pr. pen., în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca neconstituţională şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) C. pr. pen.
În toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în art. 505 alin. (1) C. pr. pen. este aceea a citării persoanelor expres nominalizate şi că, numai în mod excepţional, se poate deroga de la această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar periclita, în mod substanţial, pe baza unor circumstanţe obiective, procedurile penale. Decizia nr. 102 din 6 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispoziţiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală
Art. 538:Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3)Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ
Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 539 C. pr. pen. , prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, instanţa de control constituţional – reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze – a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea anumitor condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, dispoziţiile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.
Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.
În cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Or, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.
Raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie (Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită.
Devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.
Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală.
Articolul 1 alin. (3) – care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, Curtea a constatat că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă libertăţii individuale un standard mai înalt de protecţie decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.
Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. : a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.
În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. .
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , analizând contextul în care aceasta a fost invocată şi motivele de neconstituţionalitate formulate, în speţă este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.
Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).
Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză – întrucât acţiunea civilă a autorului excepţiei a fost formulată în temeiul art. 539 alin. (2) C. pr. pen. -, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată şi motivată, exclusiv cu privire la înţelesul şi aplicarea art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Curtea nu poate proceda la analiza fondului excepţiei de neconstituţionalitate faţă de inadmisibilitatea reţinută şi va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen.
Cu privire la dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. pr. pen. , Curtea a pronunţat Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 143 din 24 februarie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
Dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia “condiţiile legii”, lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , potrivit cărora “Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.
Termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) C. pr. pen. este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură celui prejudiciat condiţiile optime pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Curtea a subliniat, de altfel, că exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii pentru repararea pagubei, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie.
Curtea nu poate reţine nici instituirea, prin normele procesual penale criticate, a unui regim discriminatoriu, astfel cum susţine autorul, în raport cu materia răspunderii civile delictuale. Reglementarea termenului de prescripţie de 3 ani (art. 2.517 din Codul civil) şi începerea curgerii acestuia de la naşterea dreptului la acţiune, iar nu de la naşterea dreptului subiectiv material [art. 2.528 alin. (1) din Codul civil] în situaţia acţiunii în răspundere civilă delictuală au în vedere specificul acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Or, această diferenţă de regim juridic nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (v Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală
Art. 539:Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
(1)Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Ulterior sesizării sale cu prezentele excepţii de neconstituţionalitate, a pronunţat Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, prin care – reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze – a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.
Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.
În cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Or, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.
În Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită.
De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.
Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/o libertate fundamental(ă).
Articolul 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.
Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.
În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.
Totodată, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală
CERERI DE REVIZUIRE
Curtea observă că, ulterior sesizării cu prezenta excepţie, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.Decizia ce urmează a fi pronunţată în cauza de faţă poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 505 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală
Curtea constată că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021., ne M. Of. până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare este neconstituţională.
Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă.
În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prezenta excepţie de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii mai sus menţionată va produce efecte, în egală măsură, şi în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie, întrucât aceasta a fost ridicată înaintea pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (v, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, §§ 57-59).Decizia nr. 175 din 16 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală
Curtea observă că – ulterior sesizării sale cu această excepţie – prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021(M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021) a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.
În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34).Decizia nr. 246 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală
Ulterior sesizării sale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstituţională. Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă.
În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce efecte, în egală măsură, şi în prezenta cauză, ţinând seama că instanţa constituţională a fost sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate înainte de pronunţarea Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (v, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, §§ 57-59).
Referitor la dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, acestea au mai făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, M. Of. nr. 354 din 24 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Prin Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, §§ 15-26, Curtea a reţinut că, într-o democraţie constituţională efectivă, unele norme constituţionale, datorită caracterului lor general, sunt şi trebuie să fie concretizate de către legiuitorul ordinar (v, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, § 123, potrivit căruia Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită instituţie, fiind, desigur, exclusă detalierea în amănunt).
Recursul în interesul legii, instituit şi reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituţional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Cu privire la această atribuţie a instanţei supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, şi în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reţinut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu referire la situaţiile pe care legiuitorul ordinar le vizează şi ale căror efecte urmăreşte să le limiteze, prin reglementarea instituţiei recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică (v, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009).
În Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, CEDO a precizat că divergenţele profunde de jurisprudenţă care persistă în timp şi care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, v şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, M. Of. nr. 301 din 24 aprilie 2014).
Valorile constituţionale pe care legiuitorul ordinar le ocroteşte prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reţinut că, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.
Ttextul art. 126 alin. (3) din Constituţie conţine, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanţelor judecătoreşti, care compun puterea judecătorească, menţionată, alături de cea executivă şi cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituţie, le revine îndatorirea de a interpreta şi aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În sfârşit, norma constituţională prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va exercita această atribuţie potrivit competenţei sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligaţii instituţionale. Astfel, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea. Apoi, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea în mod unitar. În sfârşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să asigure dezideratul interpretării şi aplicării unitare a legii.
Legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit şi nemijlocit, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii şi, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanţele judecătoreşti, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemelor de drept judecate reprezintă o consecinţă inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenţei instanţei supreme de a asigura aplicarea şi interpretarea unitară a legii.
Toate criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susţinerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanţei supreme “se amestecă nemotivat şi nedorit în activitatea legislativului” trebuie respinsă. Rolul şi funcţiile puterii judecătoreşti în democraţia constituţională din România sunt desemnate prin expresiile “înfăptuirea justiţiei” – art. 124 alin. (1) – şi “realizarea justiţiei” – art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituţia introduce un corectiv esenţial cu privire la conţinutul acestor noţiuni, respectiv acela că justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Astfel, aşa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. S-a reţinut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operaţiunea raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (v deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, M. Of. nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reaminteşte § 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a CEDO , pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia “Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”.
Susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanţei supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precum şi în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, M. Of. nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reţinut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea a reţinut că legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 şi 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Nu se susţine afirmaţia potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenţei judecătorului. Independenţa judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste şi în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, CEDO a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Parlov-Tkaleic împotriva Croaţiei, § 86, că absenţa unor garanţii suficiente care să asigure independenţa judecătorilor în interiorul sistemului judiciar şi, în particular, faţă de superiorii lor poate să conducă instanţa de contencios constituţional la concluzia că îndoielile cu referire la imparţialitatea şi independenţa unei curţi sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situaţie este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituţionale explicite, obligă, printr-o dispoziţie, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanţele judecătoreşti să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept care au fost soluţionate în mod contradictoriu.Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă
Curtea observă că – ulterior sesizării sale cu această excepţie – prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.
. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34).Decizia nr. 161 din 4 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală
PROCEDURA SPECIALĂ A REPARĂRII PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE
Dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. pr. pen. au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Prin deciziile pronunţate a fost analizată constituţionalitatea în sine a dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal din perspectiva art. 20 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 5 § 5 din C.E.D.H. , precum şi a unor aspecte procedurale de valorificare a acestuia din perspectiva art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 52 alin. (3) din Constituţie (v Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, M. Of. nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 519 din 11 iulie 2016, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017). În prezenta cauză, însă, principala critică de neconstituţionalitate care se desprinde din motivarea excepţiei se circumscrie determinării sferei dreptului persoanei la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal. Astfel, această critică se axează pe faptul că reglementarea însăşi a dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 C. pr. pen. este mult prea restrictivă, întrucât condiţionează acest drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluţia de achitare pronunţată – şi implicit pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal, aspect care nu a mai format obiect al analizei Curţii Constituţionale în coordonatele noului Cod de procedură penală şi asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta Decizia .
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate în cursul procesului penal a fost reglementat şi în Codul de procedură penală din 1968. Iniţial, art. 504 alin. 2 din capitolul IV – Repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept din titlul IV – Proceduri speciale din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 stabilea că beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală pentru motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a) şi c) din cod (fapta nu există/fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat).
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 din 20 septembrie 2001, M. Of. nr. 837 din 27 decembrie 2001, având în vedere art. 48 alin. (3) din Constituţie [devenit art. 52 alin. (3) după revizuirea şi republicarea Constituţiei], a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 2 C. pr. pen. şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. 1 al aceluiaşi articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Prin urmare, beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală, aşadar, pentru toate motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a)-e) din cod (fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei).
Ulterior, art. I pct. 219 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, a modificat art. 504 alin. 2 C. pr. pen., iar noua soluţie legislativă a reglementat dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, fără a se mai face vreo menţiune cu privire la soluţia de achitare/scoatere de sub urmărire penală.
Noul Cod de procedură penală reglementează, la rândul său, în art. 539, dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate dispuse în cursul procesului penal. Cu alte cuvinte, dreptul la repararea pagubei este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, criteriu care nu ţine seama de soluţia dată/pronunţată de procuror sau instanţa judecătorească, după caz, pe fondul acuzaţiei în materie penală.
Articolul 539 C. pr. pen., reglementează dreptul la repararea pagubei al persoanei faţă de care au fost dispuse în mod nelegal măsuri preventive privative de libertate sau alte măsuri de fapt cu efect similar, neprevăzute de lege. Dacă aceste din urmă măsuri intră de plano sub incidenţa textului criticat, sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate trebuie realizată o distincţie între cele care au fost luate potrivit legii şi cele cu încălcarea acesteia.
Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni (Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 102 din 6 februarie 2017, §§ 25 şi 26). Din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei (Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, § 26). Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane (Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015, § 15). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din C.E.D.H. ) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrarul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ (Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 602 din 26 iulie 2017, § 18).
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).
Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condiţiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) şi a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situaţii care ar putea periclita buna desfăşurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa judecătorească în faţa căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..
Potrivit jurisprudenţei CEDO , o arestare sau detenţie în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Curtea a reiterat că art. 5 § 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§ 1-4 din Convenţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91).
În aceste coordonate, problema de drept pe care Curtea Constituţională trebuie să o examineze vizează existenţa unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală şi art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.
Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei “suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă “rezonabilă”. Cum noţiunea de “rezonabil” nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma “suspiciune rezonabilă” semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune (Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, M. Of. nr. 521 din 5 iulie 2017, § 19).
Faptele care dau naştere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzaţii, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul antereferit nu impune ca autoritatea care dispune deţinerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă la momentul arestării sau al reţinerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, § 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§ 55 şi 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, pronunţată în Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, § 36).
Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§ 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat (§ 49). “De altfel, CEDO, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 § 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§ 50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie”. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive (ad similis, v şi Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, § 52).
Prin urmare, rezultă că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze.
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 C. pr. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 § 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 § 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 17).
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 C. pr. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 C. pr. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau ale art. 8 din C.E.D.H. , care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (v Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 20).
Articolul 539 alin. (2) C. pr. pen. în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, §§ 34 şi 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanţa penală, ceea ce înseamnă că instanţei civile îi rămâne competenţa de a judeca acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanţei penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăşi hotărârea pronunţată.
Legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ţine seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar, ceea ce înseamnă că o măsură privativă de libertate dispusă potrivit legii în cursul procesului penal nu poate da naştere în niciun caz la un drept la despăgubire pe motiv că persoana în cauză a fost achitată/nu a fost trimisă în judecată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Modul restrictiv în care este redactat art. 539 C. pr. pen. exclude angajarea acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul antereferit nu este considerat prin lege o faptă ilicită care să angajeze răspunderea delictuală a statului şi să poată fi valorificată în faţa instanţei civile, tocmai pentru că sistemul normativ actual nu califică ipoteza enunţată ca fiind o faptă ilicită. În consecinţă, , deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura antereferită, prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curţii Constituţionale competenţa să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Curtea a stabilit o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, § 33). Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 581 din 2 iulie 2020, § 48; v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019, § 27, sau Decizia nr. 847 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 223 din 19 martie 2020, § 15).
Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.
Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.
Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.
Raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă – subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale – poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător.
Dreptatea este un concept constituţional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaşte în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul şi măsura acţiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a o impune şi valoriza. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.
În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.
De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.
Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011). De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.
Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.
Prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Prin urmare, nu există o relaţie de congruenţă între textele constituţionale antereferite şi viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale – inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei – precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 C. pr. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic.
În sensul că sistemele naţionale de drept pot oferi o protecţie superioară libertăţii individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluţie de respingere a acuzaţiei în materie penală, se reţine Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§ 33-34, în care CEDO a atras atenţia asupra particularităţii sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziţii au fost interpretate de Curtea de Casaţie din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptăţind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit “ca urmare a privării sale ilegale de libertate”. În consecinţă, normele relevante operează în sensul că orice detenţie a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat că, în cazul în care legislaţia internă prevede că acuzatul are dreptul, în situaţia unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenţia sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept “automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenţia în cauză trebuie caracterizată drept “ilegală”. Mai mult, deşi nu se poate afirma că art. 5 § 5 din Convenţie impune un astfel de drept “automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluţii legale care să respecte cerinţele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislaţia internă. În acest sens, CEDO a reţinut că, în conformitate cu legislaţia armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar şi detenţia sa era considerată “ilegală” în sensul dreptului intern.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.
Curtea mai reţine că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.
În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăţia unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie şi o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăţie, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 21 martie 2000, pronunţată în Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, § 31; v şi Hotărârea din 25 august 1993, pronunţată în Cauza Sekanina împotriva Austriei, § 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părţii în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, § 39). Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. În acest sens, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce priveşte orice acuzaţie care nu a fost dovedită, nevinovăţia persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, pronunţată în Cauza Allen împotriva Regatului Unit, § 103).
Chiar dacă nici articolul 6 § 2 şi nici orice altă dispoziţie a Convenţiei nu conferă unei persoane “acuzate de o infracţiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenţia legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, pronunţată în Cauza Capeau împotriva Belgiei, § 23), o reglementare naţională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiţiona de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăţiei unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia pe fondul acuzaţiei, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menţinute după o achitare care a devenit definitivă (v şi Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârşit sau nu fapta cu vinovăţia cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăşi prezumţia lor de nevinovăţie. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumţia de nevinovăţie este menţinută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistenţă a faptei penale încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 24.2 din Constituţia spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiţiei este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumţia de nevinovăţie. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate şi, ulterior, achitate.
În acelaşi sens se reţine şi Decizia nr. U-III-1839/2006 din 7 mai 2009, pronunţată de Curtea Constituţională a Croaţiei, prin care s-a subliniat că, “în examinarea unei cereri de despăgubire pentru privare nejustificată de libertate în temeiul articolului 480.1.1 C. pr. pen., este irelevantă evaluarea motivelor pentru care a fost dispusă detenţia, legalitatea acesteia sau motivele pentru care s-a renunţat la urmărirea penală. În aplicarea dispoziţiei citate, ceea ce este relevant este rezultatul procedurii (faptul că nu a fost iniţiată urmărirea penală împotriva persoanei care a fost deţinută sau că s-a renunţat la urmărirea penală prin hotărâre definitivă sau că persoana a fost achitată definitiv sau acuzaţiile împotriva sa au fost respinse) “.
În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen.], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen., pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.
Soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) C. pr. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C. pr. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 12). Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. pr. pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (§ 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 18; în acelaşi sens, v şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, § 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.
Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curţii Constituţionale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia şi Ţările de Jos), la care se adaugă şi Armenia, au reglementat în legislaţia lor naţională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod “legal”, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situaţia dată nu reprezintă o exigenţă a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat şi în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislaţia lor internă şi cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situaţia în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăşi luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situaţie de excepţie, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală
Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală
Art. 5491: Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării
(1)În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală.
(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile.
(3)Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.
(4)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
(5)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;
b)admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului.
(6)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (3) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.
(7)Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (5). Art. 5491 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
Prin Decizia nr. 1.227 din 20 sep tembrie 2011, M. Of. nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, M. Of. nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 mai 2018, Curtea a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe, fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.
Dispozitivul încheierii de sesizare trebuia să se refere la dispoziţiile art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) C. pr. pen., ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen..
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 a fost reM. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007. Art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001 au fost abrogate de art. 597 alin. (2) lit. e) din partea a IX-a a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.
Astfel, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) C. pr. pen., ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen..
Autorul excepţiei susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 121 alin. (2), potrivit cărora “consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe”, şi art. 126 alin. (6), potrivit cărora “controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor ce privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. Autorul acesteia solicită, concomitent cu invocarea excepţiei de necompetenţă materială a judecătorului de cameră preliminară, ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe o decizia interpretativă prin care să constate că prevederile art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportate la prevederile art. 54 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că înscrisul la care se referă “procedura de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării” poate fi un act administrativ şi, totodată, se interpretează că atribuie în competenţa judecătorului de cameră preliminară posibilitatea să analizeze şi să desfiinţeze un act administrativ. De asemenea, ulterior solicitării scoaterii din cauză a Consiliului Judeţean Ilfov, motivat de faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, doar unităţile administrativ-teritoriale au personalitate juridică şi doar acestea pot fi părţi în cadrul raporturilor juridice de orice natură (inclusiv procesual penale), autorul solicită Curţii să constate că dispoziţiile art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001, precum şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că permit consiliilor judeţene să aibă calitatea de parte în procesul penal şi, în această calitate, să poată exercita drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice de drept procesual.
Formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, fiind ridicate prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate probleme ce privesc modul de interpretare şi aplicare a legii. (v Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, § 22, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, şi Decizia nr. 166 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 675 din 30 iulie 2020, §§ 15-17).Decizia nr. 128 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală
TITULAR AL DREPTULUI
Prin Decizia nr. 299 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 665 din 11 august 2017, Curtea a respins ca neîntemeiată critica privind nerecunoaşterea dreptului persoanei vătămate de a sesiza judecătorul de cameră preliminară cu o cerere de desfiinţare a unor înscrisuri.
Reglementarea calităţii de titular a procurorului în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris este justificată prin aceea că el este cel care dispune soluţia în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii penale. De asemenea, Curtea a constatat că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor – rol esenţial în activitatea judiciară, consacrat de art. 131 din Constituţie. Or, între formele concrete prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul consacrat de norma constituţională precitată se află şi sesizarea instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în condiţiile în care art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că procurorul are “rol activ în aflarea adevărului”.
Procurorul nu va mai dispune cu privire la confiscarea specială în cazul emiterii unei soluţii de netrimitere în judecată, ci va sesiza judecătorul de cameră preliminară şi, de asemenea, nu va mai sesiza instanţa civilă cu propunere de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, ci judecătorul de cameră preliminară. Aşa încât, în cazul confiscării sau desfiinţării unui înscris, în ipoteza clasării, legea procesual penală în vigoare reglementează o procedură în care procurorul are calitatea de titular al cererii formulate în acest sens, îndreptată către judecătorul de cameră preliminară. Doar procurorul poate sesiza judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, dispoziţia de sesizare va fi menţionată în ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală, înaintarea acesteia împreună cu dosarul de urmărire penală urmând să se facă în termenul reglementat în art. 5491 alin. (1) C. pr. pen..
Întrucât sesizarea judecătorului de cameră preliminară este o dispoziţie distinctă în cadrul ordonanţei procurorului, aceasta va fi motivată separat prin indicarea motivelor pentru care se solicită confiscarea bunului sau desfiinţarea înscrisului, precum şi a temeiului juridic al solicitării, astfel încât persoanele interesate care vor fi încunoştinţate de declanşarea acestei proceduri să îşi poată formula apărările în faţa judecătorului de cameră preliminară.
În ipoteza în care procurorul nu dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară, întrucât nu există indicii din care să rezulte că înscrisul este fals, persoana interesată ar putea supune acest aspect analizei procurorului ierarhic superior, prin formularea unei plângeri, în temeiul art. 336 C. pr. pen.. În aceeaşi ipoteză menţionată, persoana care justifică un interes în vederea desfiinţării unui înscris poate sesiza instanţa civilă cu cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea unui act juridic cu privire la care procurorul a apreciat că nu are caracter fals, astfel încât aceasta va avea posibilitatea de a administra probe într-o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil.
Reglementând doar cu privire la procuror calitatea de titular al dreptului de a sesiza judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, s-a plasat în marja sa de apreciere, având în vedere că, prin lege, poate stabili procedura de judecată, aşadar, poate institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, alegerea mijloacelor procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia urmând să permită respectarea imperativelor art. 21 din Constituţie. Or, deşi nu li se recunoaşte dreptul de a sesiza judecătorul de cameră preliminară, persoana interesată, inclusiv persoana vătămată au suficiente garanţii în vederea respectării dreptului lor de acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.
Curtea constată, totodată, că susţinerile autoarei excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.725D/2019 – potrivit cărora normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu stabilesc un termen în care procurorul să sesizeze judecătorul de cameră preliminară cu privire la desfiinţarea unor înscrisuri – sunt neîntemeiate, în condiţiile în care alin. (1) al art. 5491 C. pr. pen. prevede că ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) (20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia) ori, după caz, la art. 340 (20 de zile de la comunicarea soluţiei prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorului şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului ierarhic superior sau 20 de zile de la data la care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare) sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor art. 5491 C. pr. pen. cu prevederile art. 318, respectiv ale art. 340 şi 341 din acelaşi act normativ, , în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, acesta va sesiza mai întâi judecătorul de cameră preliminară cu privire la confirmarea renunţării la urmărirea penală, respectiv va aştepta să se soluţioneze plângerea împotriva soluţiei de clasare ori să expire termenul prevăzut de lege pentru formularea plângerii, după care va sesiza judecătorul de cameră preliminară pentru a dispune confiscarea specială sau desfiinţarea unui înscris. În aceste condiţii, sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se pronunţa asupra confiscării bunurilor sau desfiinţării unui înscris poate avea loc după expirarea termenelor prevăzute de lege pentru a se formula plângere împotriva soluţiei de clasare sau, în situaţia în care a fost formulată o asemenea plângere la judecătorul de cameră preliminară, după pronunţarea unei soluţii cu privire la această plângere, precum şi după confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, aşa încât susţinerile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate.
Cu privire la susţinerile potrivit cărora dispoziţiile art. 5491 alin. (5) C. pr. pen. – care reglementează soluţiile ce pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară – fac referire la posibilitatea de respingere a propunerii procurorului doar în cazul solicitării de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care dispoziţiile procesual penale criticate conferă judecătorului de cameră preliminară posibilitatea de a respinge atât propunerea procurorului de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, cât şi pe cea de desfiinţare a unui înscris. Atât lit. a), cât şi lit. b) ale alin. (5) al art. 5491 C. pr. pen. reglementează soluţia de respingere ori de admitere a propunerii procurorului, care vizează, deopotrivă, confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului, în timp ce conjuncţia “şi” introduce măsurile subsecvente acestora şi care urmează a fi dispuse de judecătorul de cameră preliminară. Astfel, judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea procurorului, poate admite propunerea privind confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului şi dispune, după caz, confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului [lit. b) ], după cum poate respinge propunerea privind confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului [lit. a) ], iar, în ipoteza respingerii cererii de confiscare a bunurilor poate dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării.
Ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală reprezintă actul prin care judecătorul de cameră preliminară este sesizat, propunerea de desfiinţare a înscrisului având un fundament probator în dosarul de urmărire penală pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va soluţiona sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părţilor, probele necesare, utile şi pertinente cauzei. Statuând însă asupra fondului cauzei (astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere prin care va admite ori va respinge sesizarea formulată de procuror, atât în cazul confiscării bunurilor, cât şi în ipoteza desfiinţării de înscrisuri.
Susţinerile autoarei excepţiei sunt nefondate, în condiţiile în care, soluţionând propunerea procurorului cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, în temeiul normelor procesual penale ale art. 5491 alin. (5) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa atât soluţia de admitere, cât şi soluţia de respingere a sesizării astfel formulate, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 134 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală
(1)Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(2)Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3)Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.
(4)O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.
Obiectul cauzelor în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate este acela al examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate de cei doi autori. Totodată, dispoziţiile criticate reglementează calea de atac a contestaţiei, care poate fi formulată împotriva hotărârii judecătoriei prin care aceasta s-a pronunţat asupra cererii de liberare condiţionată.
În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a reţinut că “legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.
Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.
Decizia nstanţei de contencios constituţional nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în cauzele în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Decizia nr. 773 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală
PREVIZIBILITATEA UNUI ACT NORMATIV
Instanţa judecătorească susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din C.E.D.H. şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea observă că, în esenţă, instanţa judecătorească apreciază că sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii” este neclară, deoarece nu se poate determina momentul de la care rămâne definitivă hotărârea judecătorească prin care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate. În acest context, în ceea ce priveşte cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii, , prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 51, a stabilit că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia.
Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.
Există mai multe metode interpretative, şi anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică.( Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 666 din 28 iulie 2020) Or, sensul normei poate fi înţeles/dedus prin metodele interpretative. Dacă în urma parcurgerii metodelor interpretative, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile legii din care aceasta face parte, aceasta reprezentând interpretarea sistematică a normei (Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 115 din 3 februarie 2021, §§ 32-34).
Dispoziţiile criticate fac parte integrantă C. pr. pen., astfel că acestea nu pot fi interpretate strict gramatical şi izolat de ansamblul actului normativ din care fac parte, sensul prevederilor legale analizate avut în vedere de legiuitor fiind cel care decurge din interpretarea lor sistematică, prin coroborarea acestora cu restul normelor din cuprinsul actului normativ menţionat (mutatis mutandis, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, § 20).
Dispoziţiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare.
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 551 C. pr. pen., care stabilesc momentul de la care hotărârea primei instanţe rămâne definitivă. Astfel, inclusiv hotărârile pronunţate în materia liberării condiţionate, în primă instanţă, rămân definitive la data expirării termenului de introducere a contestaţiei când nu s-a declarat contestaţie în termen sau când contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului. Totodată, aceste hotărâri rămân definitive la data retragerii contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de introducere a contestaţiei sau la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins contestaţia.
Durata termenului, după expirarea căruia propunerea sau cererea de liberare condiţionată va putea fi reînnoită, nu trebuie să fie în toate cazurile de un an, ci acesta este lăsat la aprecierea instanţei, care îl va stabili în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, § 19, a reţinut că termenul fixat de instanţa de judecată, după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiţionată poate fi reînnoită şi care poate fi de cel mult un an, este lăsat la aprecierea instanţei, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiţionate, care include o apreciere proprie a instanţei cu privire la îndreptarea persoanei condamnate şi la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele şi informaţiile din procesul-verbal, întocmit de comisia pentru liberare condiţionată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiţionată, documentele care atestă menţiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum şi orice alte informaţii furnizate de administraţia penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracţiei obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, în condiţiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îşi îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui lungime va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o lungime minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate.Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”
LIBERARE CONDIŢIONATĂ
Prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. nu încalcă accesul liber la justiţie. Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată, drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor impuse în privinţa conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, pe durata termenului de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de lege şi impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiţionate.
Instituţia liberării condiţionate este substanţial diferită de cea prevăzută de Codul penal din 1969, atât sub aspectul condiţiilor de acordare, cât şi sub aspectul condiţiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispoziţiile Codului penal din 1969 impuneau persoanei condamnate doar condiţia de a nu săvârşi alte infracţiuni, prevederile Codului penal în vigoare au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri şi obligaţii. Aşa fiind, liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din Codul penal, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acesteia. În acest sens, art. 99 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul detenţiunii pe viaţă, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Totodată, art. 100 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Atât în ipoteza avută în vedere de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, aceea a liberării condiţionate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât şi în cazul liberării condiţionate, ca formă de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, instanţa judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiţionată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracţiile de pedeapsă prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate la art. 99 alin. (1) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal. Iar una dintre aceste condiţii, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanţei judecătoreşti, formată ca urmare a analizării celorlalte condiţii reglementate pentru dispunerea liberării condiţionate.
Aşa fiind, simpla împlinire a termenului reprezentând fracţia de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiţionate nu conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform art. 101-106 din Codul penal.
Dispoziţiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. şi cele ale art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013 prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, în condiţiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îşi îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate.
Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, prevăzut la art. 22 din Constituţie şi la art. 2 din C.E.D.H. , Curtea constată că, în situaţia în care persoana condamnată prezintă probleme de sănătate, pe toată durata executării pedepsei, din care face parte şi intervalul de timp stabilit de instanţa de judecată conform art. 587 alin. (2) C. pr. pen., aceasta poate să beneficieze de îngrijiri medicale în cadrul penitenciarului, conform art. 71 din Legea nr. 254/2013, sau poate solicita întreruperea executării pedepsei, potrivit art. 592 din Codul de procedură penală.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, §§ 16 şi 17, a reţinut că art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede amânarea executării pedepsei cu închisoarea, drept excepţie de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie, excepţie ce are ca scop protecţia stării de sănătate, precum şi a integrităţii fizice şi psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că dispoziţiile art. 592 C. pr. pen. reglementează cazurile de întrerupere a executării pedepsei prin trimitere la prevederile art. 589 din acelaşi cod, deşi prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. nu prevăd precaritatea stării de sănătate a persoanei condamnate drept cauză de liberare condiţionată, în ipoteza invocată, autorul excepţiei beneficiază de mijloacele procedurale necesare pentru protecţia sănătăţii şi a integrităţii sale fizice şi psihice.
Prin urmare, interpretând sistematic textul criticat, în coroborare cu prevederile art. 592 C. pr. pen., acesta nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 22 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 2 din Convenţie.Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală
(1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:
a)când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;
b)când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.
(3)Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.
(4)Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
(5)Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.
(6)În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(7)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
CAZUL MINORULUI
Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) şi ale art. 126 din Constituţie, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.
Termenul de un an reglementat prin dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare şi, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depăşirii de către minor şi de către mama acestuia a urmărilor sarcinii şi ale naşterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menţionat. În acelaşi sens a decis şi CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, § 68, prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obţine amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, aşadar, dincolo de urmările sarcinii mamei şi ale naşterii.
În ceea ce priveşte cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluţionarea criticii de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanţa de contencios constituţional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut şi are capacitatea fizică şi juridică necesară pentru a se îngriji de creşterea şi educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului.
Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menţionată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, §§ 26, 28 şi 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieţii de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situaţie similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeaşi vârstă, iar diferenţa de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoaşterii posibilităţii amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În materia concediului pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiei de concediu parental, bărbaţii se află într-o situaţie similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, § 36) şi că dincolo de diferenţele care pot exista între tată şi mamă în relaţia lor cu copilul, în ceea ce priveşte îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbaţii şi femeile se află în situaţii analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), § 132]. Totodată, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deşi instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esenţial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuşi, în problema de a şti dacă, în timpul primului an de viaţă al copilului, un tată condamnat se găseşte într-o situaţie similară celei a unei mame condamnate, considerentele reţinute în cauzele Petrovic împotriva Austriei şi Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speţă. Curtea Constituţională a mai reţinut că, într-adevăr, instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primeşte atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Or, chiar dacă pot exista diferenţe în relaţia lor cu copilul, atât mama, cât şi tatăl pot acorda această atenţie şi aceste îngrijiri.
Cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate şi care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a creşte şi de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligaţia de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situaţia invocată de autoarea excepţiei, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluţia juridică anterior enunţată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinţii săi naturali şi de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menţionează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, reM. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la alin. (2) şi (3), că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie şi că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acelaşi act normativ prevede, la art. 4 lit. a), definiţia noţiunii de “copil”, prin care se înţelege “persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii”.
Referitor la cea de-a două ipoteză mai sus enunţată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului, în privinţa acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispoziţiile art. 511 din Codul civil – care prevăd că “în cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela” -, fie pe cele ale art. 110 din Codul civil – potrivit cărora “tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele -, fie dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 272/2004, care prevăd la alin. (1) că “orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă”, iar la alin. (2), că “protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia” şi că “în alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică”.
. Instituţia tutelei este, conform art. 106 alin. (1) din Codul civil, o formă de ocrotire a minorului, alături de ocrotirea asigurată de părinţi, de darea în plasament şi de alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. Aceasta se instituie, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil, de către instanţa de tutelă şi de familie stabilită potrivit legii, denumită în cuprinsul Codului civil “instanţa de tutelă”. Conform art. 45 din Legea nr. 272/2004, instanţa de tutelă este instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Instituirea tutelei are loc potrivit unei proceduri prin care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 107 din Codul civil, cererile de instituire a tutelei se soluţionează de îndată. De asemenea, art. 108 din Codul civil prevede două mijloace juridice de ocrotire a minorului, arătând că ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Codului civil, precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ. Aşadar, pe lângă instituţia tutelei şi în scopul completării ocrotirii asigurate prin aceasta, instanţa de tutelă poate constitui şi consiliul de familie, procedură care are loc, conform art. 108 alin. (2) din Codul civil, la cererea persoanei interesate. În situaţia în care nu se constituie consiliul de familie, alin. (3) al articolului anterior menţionat prevede că atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă.
Mai mult, Legea nr. 272/2004 prevede, la capitolul II, intitulat “Drepturile copilului”, dispoziţii referitoare la drepturi şi libertăţi civile ale copilului, la mediul familial şi îngrijirea alternativă, la sănătatea şi bunăstarea copilului, la educaţie şi la activităţi recreative şi culturale, iar la capitolul III, intitulat “Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi”, dispoziţii comune cu caracter general ce au în vedere inclusiv categoria de copii analizată în prezenta cauză, dispoziţii referitoare la plasament şi la plasamentul în regim de urgenţă, precum şi prevederi referitoare la supravegherea specializată şi la monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială în privinţa copiilor. Astfel, Legea nr. 272/2004 reglementează, la art. 54, noţiunea de “protecţie specială a copilului”, ca reprezentând “ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora”, iar la art. 55 alin. (1), faptul că beneficiază copilul de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Totodată, art. 56 coroborat cu art. 119 din aceeaşi lege reglementează serviciile de protecţie specială a copilului. În acest sens, potrivit art. 119 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidenţial. Serviciile de protecţie specială anterior enumerate sunt definite şi reglementate, în mod distinct, la art. 120, 121 şi 123 din Legea nr. 272/2004. Totodată, art. 125 din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru asigurarea protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, consiliul judeţean şi, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial şi de tip rezidenţial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unităţii lor administrativ-teritoriale, precum şi că, în funcţie de nevoile evaluate ale copiilor plasaţi, consiliul judeţean poate organiza şi dezvolta şi servicii de zi. Nu în ultimul rând, art. 126 din Legea nr. 272/2004 prevede că persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii, pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia.
Legislaţia în vigoare asigură, în privinţa minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepţiei, numeroase mijloace juridice de protecţie a drepturilor şi intereselor acestuia, protecţie care acoperă, în mod implicit, şi nevoile de asistenţă medicală ale minorului.
Atât amânarea executării pedepsei, cât şi întreruperea executării pedepsei reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepţii au ca fundament faptul că persoana condamnată se găseşte în situaţii în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă ar afecta grav existenţa acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepţii de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detenţiunea pe viaţă, Ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situaţiile care, prin natura lor, impun incidenţa unui asemenea regim juridic. (Decizia nr. 146 din 12 martie 2020, M. Of. nr. 561 din 29 iunie 2020, §§ 17 şi 21)Aşa fiind, aceste excepţii sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menţinerii unei corecte proporţionalităţi între interesul individual al persoanei condamnate şi interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare.
Amânarea şi întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie. Aceste excepţii sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen.. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] şi faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], fiind situaţii considerate de legiuitor ca având o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi existenţa persoanei condamnate, care pot justifica şi, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.( Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, § 16)
Dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situaţia în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispoziţiile legale mai sus analizate.
Mai mult, având în vedere caracterul excepţional al instituţiilor amânării şi întreruperii executării pedepsei, vârsta de un an prevăzută în cuprinsul art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a realiza un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate şi cel al copilului acesteia de a depăşi urmele lăsate de naştere şi, respectiv, perioada imediat următoare acesteia şi nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale definitive. Aşa fiind, criteriul anterior menţionat este unul obiectiv şi rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privinţa amânării şi întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an şi cea care, aflându-se în aceeaşi situaţie juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menţionată. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a principiului egalităţii în drepturi reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta, Discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil (v, în acest sens, Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, M. Of. nr. 170 din 18 martie 2009).
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunţarea unei soluţii în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală
Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală
V Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală
C. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară I, Ed. Hamangiu, 2017
– Gheorghiţă Mateuţ, Observaţii critice privind noua regle
– Gheorghiţă Mateuţ, Dreptul la apărare şi avocatul, subiect procesual distinct în procesul penal – elemente de noutate în Codul de procedură penală, în C.D.P. nr. 4/2014, p. 11;
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedură penală adnotat, Universul Juridic, 2018
– Rodica Aida Popa, Aspecte teoretice şi practice referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 6/2015, p. 175;
Voicu Ionel Puscasu, Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala, Universul Juridic2019
Mihai Suian, Consideraţii privind accesul la un sistem informatic ca metodă de supraveghere tehnică (I), în C.D.P. nr. 3/2016, p. 68;
Cristina Rotaru, Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare. Supravegherea tehnică – interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, în C.D.P. nr. 1/2011, p. 11
Mihai Suian, Consideraţii privind accesul la un sistem informatic ca metodă de supraveghere tehnică (II), în C.D.P. nr. 4/2016, p. 117.
Volonciu Nicolae ș. a. , Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, 2014
Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse.
Legiuitorul român a înțeles să instituie termene — prevăzute în art.154 C. pen. – în funcție de gravitatea infracțiunilor, în care neluarea unei măsuri punitive să aibă ca efect înlăturarea răspunderii penale prin intervenția prescripției.
Prescripția răspunderii penale este, deci, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă de timp rezonabilă și care determină imposibilitatea aplicării sau luării sancțiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță), cauză determinată și justificată de influența pe care trecerea timpului o exercită asupra necesității de a se recurge la constrângere penală.
Prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege. Pornind tocmai de la rațiunea necesității tragerii la răspundere penală a făptuitorilor într-un termen cât mai scurt de la data săvârșirii faptelor instituția prescripției răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat și în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiții uitarea faptei se poate realiza. Dacă, însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripția nu mai poate curge netulburat (Decizia nr.148 din 17 martie 2015, M. Of. nr.293 din 29 aprilie 2015, C. pr. pen. §§ 14—16)
Prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea acțiunii penale .
Dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, §§ 147—149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripție nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării.
148. The Court notes that the solution adopted by the Court of Cassation was based on its case-law to the effect that laws modifying the rules on limitation were thenceforth to be regarded in Belgium as legislation on matters of jurisdiction and procedure. It accordingly followed the generally recognised principle that, save where expressly provided to the contrary, procedural rules apply immediately to proceedings that are under way .
149. The extension of the limitation period brought about by the Law of 24 December 1993 and the immediate application of that statute by the Court of Cassation did, admittedly, prolong the period of time during which prosecutions could be brought in respect of the offences concerned, and they therefore detrimentally affected the applicants’ situation, in particular by frustrating their expectations. However, this does not entail an infringement of the rights guaranteed by Article 7, since that provision cannot be interpreted as prohibiting an extension of limitation periods through the immediate application of a procedural law where the relevant offences have never become subject to limitation.
The question whether Article 7 would be breached if a legal provision were to restore the possibility of punishing offenders for acts which were no longer punishable because they had already become subject to limitation is not pertinent to the present case and the Court is accordingly not required to examine it, even though, the Court of Cassation, in the proceedings against him, held that time had been caused to run again by a measure which did not have that effect on the date when it was taken.
150. The Court notes that the applicants, who could not have been unaware that the conduct they were accused of might make them liable to prosecution, were convicted of offences in respect of which prosecution never became subject to limitation. The acts concerned constituted criminal offences at the time when they were committed and the penalties imposed were not heavier than those applicable at the material time.
Orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. . Termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția niciunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă.
Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale constă în pierderea beneficiului timpului scurs până la efectuarea oricărui act de procedură în cauză (act procedural care, potrivit legii procesual penale, poate fi un act de urmărire penală sau de judecată, îndeplinit până la pronunțarea hotărârii definitive), moment de la care începe să curgă un nou termen de prescripție. În cazul săvârșirii infracțiunii în participație, întreruperea cursului prescripției față de unul/unii dintre participanți produce efecte in rem. Aceste dispoziții legale [art. 155 alin. (1)-(3) C. pen. dădeau conținut și prevederilor art. 123 alin. (1)-(3) din codul de la 1969, spre deosebire de care se observă abandonarea concepției care limita întreruperea cursului prescripției doar la actele care trebuiau comunicate învinuitului/inculpatului în desfășurarea procesului penal (noul Cod penal reprezentând, în acest sens, o reglementare mai puțin favorabilă decât Codul penal din 1969 )[1].
Actualul Cod penal, în art.155 alin.(1) nu mai reproduce dispoziția cuprinsă în art.123 alin.1 din Codul penal din 1969, potrivit căreia întreruperea prescripției are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, ci cuprinde o dispoziție nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripției este posibilă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, fără ca actul întocmit să fie condiționat de comunicare către inculpat. Practic, orice act de procedură efectuat pe parcursul cauzei, indiferent dacă potrivit legii acesta trebuie sau nu comunicat inculpatului, are ca efect întreruperea cursului prescripției și curgerea unui nou termen de prescripție.Formularea vechiului cod ni se pare ca fiind superioară, ca aspect.
Ca atare, potrivit Codului penal, pentru întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pe de o parte, nu interesează natura, tipul de act de procedură efectuat în cauză și nici dacă i s-a comunicat cuiva actul de procedură respectiv, iar pe de altă parte, nu are relevanță stadiul în care se afla cauza atunci când actul de procedură a fost efectuat. Formulare, la prima vedere superioară, apare, în practică, drept profund deficitată. Dovadă fiind faptul că a putut revela alte probleme (și grave, ca urmări !).
Modificările pe care legiuitorul român le-a adus în materia întreruperii termenelor de prescripție a răspunderii penale au fost preluate din dreptul francez și cel spaniol. În aceste două sisteme naționale de drept, întreruperea termenelor de prescripție nu este condiționată de comunicarea actelor de procedură suspectului sau inculpatului, deși în opinia majoritară, în § 33, se susține, în mod neîntemeiat, contrariul ((Opinie separată la Judecător, dr. Livia Doina Stanciu la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018[2] : „În noul Cod penal prescripția specială și-a pierdut identitatea)”
Prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte ( v Decizia nr.443 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.839 din 24 octombrie 2017, §§ 23—25). Împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul său. Este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea urmărită, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art.155 alin.(4) din Codul penal.
Autorii excepției au solicitat, de fapt, completarea dispoziției legale în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Vom vedea că, într-un final, așa s-a și întâmplat!
Condiționarea, limitarea, restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripției, doar la cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, reprezintă o substituire a instanței de contencios constituțional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament. Solicitarea autorilor excepției nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform prevederilor art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr.600 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr.945 din 29 noiembrie 2017, §15, și Decizia Curții Constituționale nr.609 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr.881 din 9 noiembrie 2017, §15).
Pe de altă parte, dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art.61 alin.(1) din Legea fundamentală. Fiind o chestiune de politică penală care ține de competența autorității legiuitoare și care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înțelege să o implementeze, aceasta nu poate face obiectul unui control de constituționalitate.(opinie , Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, laDecizia nr. 297 din 26 aprilie 2018)
Codul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripției și, pe de altă parte, identificarea lor intră în competența exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare și aplicare corectă/greșită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil orice act de procedură efectuat înainte de expirarea termenului de prescripție, emis de către organul competent și care nu este nul are ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în considerarea faptului că orice acte efectuate în cauză sunt susceptibile de a readuce în memorie fapta săvârșită.
Actele susceptibile de a întrerupe cursul prescripției trebuie fie efectuate mai înainte ca termenul de prescripție să se fi împlinit, să emane de la organele judiciare competente, să fie făcute în conformitate cu dispozițiile legale, deci să fie valabile.
Actele de procedură reprezintă modalități sau forme prin intermediul cărora se înfăptuiesc toate activitățile din cursul unui proces penal, ele putând fi acte procesuale , acte juridice prin care organele judiciare și părțile din proces își pot exercita drepturile și obligațiile lor procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, cu existență de sine stătătoare și cu o poziție dominantă în raport cu actele procedurale, întrucât determină existența acestora ; acte procedurale, prin care se aduc la îndeplinire actele și măsurile procesuale. Actele procedurale pot fi realizate de organele judiciare (cum a fi, ascultarea persoanelor, emiterea mandatului de arestare și executarea lui, ridicarea de obiecte și/sau înscrisuri, efectuarea de percheziții, cercetarea la fața locului) sau de către părțile din proces ori de către subiecții procesuali principali (aducerea la cunoștința organului judiciar ori înfățișarea unor probe sau a vreunui mijloc de probă de către orice persoană care le cunoaște sau le deține, prezentarea și predarea la cererea organului judiciar a unui înscris ce poate servi ca mijloc de probă). Aceste Sunt acte de executare, cu menirea de a aduce la îndeplinire dispozițiile pe care le conțin actele procesuale. Mai există și documente procedurale , în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau a unor măsuri procesuale.
Cerința previzibilității legii este îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea
acestora (v și Decizia nr.154 din 24 martie 2016, M. Of. nr.450 din 16 iunie 2016, § 18, Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, M. Of. nr.537 din 10 iulie 2017, § 21, Decizia nr.527 din 11 iulie 2017, M. Of. nr.814 din 15 octombrie 2017, § 21, Decizia nr.172 din 29 martie 2018, nepublicată încă § 31—33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.(CEDO, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei , nr.2, §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91)).
29. Comme la Cour l’a déjà dit, l’article 7 (art. 7) consacre notamment le principe de la légalité des délits et des peines (nullum crimen, nulla poena sine lege) et celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, notamment par analogie. Il en résulte qu’une infraction doit être clairement définie par la loi. Cette condition se trouve remplie lorsque le justiciable peut savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente (art. 7) et, au besoin, à l’aide de son interprétation par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale.
La notion de “droit” (“law”) utilisée à l’article 7 (art. 7) correspond à celle de “loi” qui figure dans d’autres articles de la Convention; elle englobe le droit d’origine tant législative que jurisprudentielle et implique des conditions qualitatives, entre autres celles d’accessibilité et de prévisibilité (voir en dernier lieu les arrêts S.W. et C.R. c. Royaume-Uni du 22 novembre 1995, série A no 335-B et 335-C, respectivement pp. 41-42, § 35, et pp. 68-69, § 33).
În Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni, §§ 33-34, Curtea reamintește că art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 și 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002) (§34.).
Acesta fiind stadiul jurisprudenței și doctrinei, suntem întru totul de partea opiniei separate exprimate. Din punctul de vedere al eficienței juridice, trebuie , în același timp, să achiesăm la soluția majoritară exprimată de instanța de control constituțional, Decizia nr. 358/2022 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 9 iunie 2022, în vigoare de la 9 iunie 2022.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea “oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională. În continuare, invocă prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, precum și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, apreciind că după 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere, instanțele judecătorești trebuiau să constate că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. și-au încetat efectele juridice.
Or, în practică, instanțele judecătorești au statuat că decizia Curții Constituționale este o decizie interpretativă, iar nu una pură și simplă de imediată aplicare. Astfel, textul de lege criticat nu este suficient de clar și explicit stabilit la nivel legislativ, fapt ce are consecințe directe atât asupra persoanei aflate în ipoteza normei, cât și pentru instanța chemată să aprecieze cu privire la temeinicia și legalitatea solicitărilor (§ 14, Decizia nr. 358/2022).
Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Textul constituțional are în vedere toate deciziile, indiferent de tipul acestora, simple sau interpretative. Totodată, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, stipulează că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. În consecință, toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, iar în cazul celor interpretative aceste organe trebuie să-și adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional. [3] (Avocatul Poporului, exprimându-și punctul de vedere în Dosarele nr. 2.741D/2019, nr. 2.743D/2019, nr. 3.129D/2019 și nr. 160D/2020, arată că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 se apreciază că excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă).
Stabilirea naturii de decizie simplă/extremă determină necesitatea/obligația legiuitorului de a interveni legislativ, pe când atribuirea naturii de decizie interpretativă/cu rezervă de interpretare nu naște o astfel de obligație, ci determină, mai degrabă, o obligație a organelor judiciare (și a celorlalte organe chemate să aplice legea) de a interpreta decizia Curții și de a-i stabili efectele pentru a o aplica la cazul concret. “Atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiecților de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii” (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013, subl. ns. – D. C. ).
Acum, Curtea reține că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează “soluția legislativă” pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, aplicând criteriile tradiționale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabilește interpretarea constituțională a normei.
În ceea ce privește deciziile prin care se constată neconstituționalitatea “unei soluții legislative”, există situații în care, în ciuda tăcerii legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare oferă toate elementele legislative necesare, fapt ce permite aplicarea acestor norme într-un mod previzibil și unitar. Luând drept exemplu Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, Curtea observă că după publicarea acesteia, deși legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului (a cărui soluție legislativă a fost sancționată din perspectivă constituțională), ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea dispozițiilor art. 589 C. pr. pen. de către organele judiciare, deoarece acestea prevăd titularii formulării cererii, efectele hotărârii pronunțate, calea de atac etc., reglementare ce face posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curții Constituționale. Și sunt citate , de exemplu, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. , care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională; Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 1461 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii referitoare la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. Iată că instanțele ordinare nu au fost atât de sigure în a aplica o soluție sau alta![4]
Curtea observă că, în ceea ce privește deciziile prin care se constată neconstituționalitatea “unei soluții legislative”, există situații în care, în ciuda tăcerii legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare oferă toate elementele legislative necesare, fapt ce permite aplicarea acestor norme într-un mod previzibil și unitar. Luând drept exemplu Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, Curtea observă că după publicarea acesteia, deși legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului (a cărui soluție legislativă a fost sancționată din perspectivă constituțională), ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea dispozițiilor art. 589 C. pr. pen. de către organele judiciare, deoarece acestea prevăd titularii formulării cererii, efectele hotărârii pronunțate, calea de atac etc., reglementare ce face posibilă o aplicare previzibilă a deciziei Curții Constituționale.(§57 din Decizia nr. 358/2022). Exprimarea Curții este de parcă instanțele ordinare ar forța instanța constituțională să se întreacă în clarificări!
Acum, Curtea a venit și arată că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme. . .
Se reține că vechiul Cod de procedură penală reglementa la art. 224 instituția actelor premergătoare, care erau efectuate de către organul de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale. Procesul penal nu debuta la momentul începerii urmăririi penale, ci din momentul efectuării actelor premergătoare, etapă în cadrul căreia era permisă efectuarea de acte procedurale. Începerea urmăririi penale, potrivit vechiului Cod de procedură penală, era însoțită de atribuirea calității de învinuit. ( § 63)
Codul de procedură penală reglementează la art. 305 alin. (1), faptul că organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut (urmărire penală in rem). Abia în condițiile prevăzute de art. 305 alin. (3) C. pr. pen. se poate dispune urmărirea penală in personam, ce are ca efect, printre altele, atribuirea calității de suspect unei anumite persoane. Punerea în mișcare a acțiunii penale, potrivit art. 309 C. pr. pen. , determină atribuirea calității de inculpat persoanei în cauză (suspectului).
Modalitatea de reglementare diferită a procesului penal în cele două acte normative face necesară intervenția legiuitorului, ori de câte ori sunt necesare adaptarea și concilierea opțiunilor legislative/jurisprudențiale anterioare, indicate de către instanța de contencios constituțional, cu noua structură a procesului penal. Curtea exprimă, astfel părerea că abia de acum încolo, lucrurile vor trebui clarificate, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, §§ 22 și 23, a subliniat necesitatea analizării instituției prescripției răspunderii penale, dar nu a rezolvat un conflict, ci a creat ea unul! Cu toate că ansamblul normativ în vigoare este susceptibil a permite aplicarea deciziei anterior menționate, acest lucru nu poate fi realizat deoarece s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității incriminării infracțiunilor și a pedepselor (§58).
Prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate. Ar putea și acum să se producă o situație „lipsită de claritate și previzibilitate”: este vorba de perioada de după data de 9 iunie 2022 sau de perioada cuprinsă între 2018 și 2022?!
Prin formularea §72, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. Ar fi vorba de exprimări interpretative! Ar fi vorba doar de un comportament constituțional, adică al curții! Legiuitorul era oricum suveran! El poate adopta orice poziție, oricum tot activă se cheamă! Efectele atitudinii sale sunt cele dispuse de Constituție, niciodată pasivă! În mod categoric, nu avem o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală! Legiuitorul nu a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, nu a ignorat efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018! Prin poziția sa, legiuitorul s-a pronunțat în sensul de a admite excepția de neconstituționalitate[5] și a constata că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale!
Întorcându-ne la poziția adoptată de Curtea Constituțională, cu majoritate, ea dorea să se constate că între 25 iunie 2018 și 9 iunie 2022 (și în continuare) dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale! Aceasta ar fi opțiunea legiuitorului și a fost adoptată conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art.61 alin.(1) din Legea fundamentală, fiind o chestiune de politică penală care ține de competența autorității legiuitoare , care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înțelege să o implementeze și care nu a intervenit direct, manifest asupra efectelor juridice ne/aplicării art. 155 C, pen.
Observând că se impunea de urgență reglementarea unor condiții clare în care intervine întreruperea prescripției răspunderii penale, reglementare care să asigure și în continuare desfășurarea într-un cadru normativ accesibil și previzibil a activității organelor judiciare în cadrul procesului penal, evitându-se astfel o lacună legislativă, Guvernul României adoptă Ordonanță de urgență nr. 71 din 30 mai 2022[6] . La art. 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal[7], alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: “(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”
Efectele neconstituționalității se produc cel puțin, nu între 25 iunie 2018 și 9 iunie 2022, ci până la data de 30 mai 2022. Fiind o chestiune de politică penală. . .
[1]Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod penal, Ed. Hamangiu, Andrei Viorel Iugan, Codul penal adnotat. Partea generala, Ed. Universul Juridic, 2020, Voicu Ionel Puscasu; Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol. 1 , Partea Generala , Ed. Universul Juridic, 2021
[2] Curtea Constituțională , Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin.(1) C. pen., M. Of. nr.518 din 25 iunie2018
[3] Astfel, în cazul deciziilor interpretative, norma a cărei constituționalitate s-a constatat își va înceta aplicabilitatea numai în ceea ce privește interpretarea neconformă exigențelor constituționale, aceasta urmând a funcționa limitat în sensul în care corespunde acestora.
[4] Fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare. Prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, M. Of. nr. 86 din 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că practica judiciară referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, este neunitară. În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că nu este întrunită condiția de admisibilitate impusă de art. 471 alin. (1) C. pr. pen. , întrucât cererea de recurs nu vizează interpretarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 asupra acestui text de lege. În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind “interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018”.
[5] „Având în vedere că, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, întrucât aceasta este neclară, incoerentă şi lipsită de previzibilitate, de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite” (în inițierea Ordonanței de urgență nr. 71/2022)
[6] Ordonanţă de urgenţă nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022
[7] M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare
Prin Codul de procedură penală în vigoare se înţelege Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin această lege; Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014; codul a fost modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 , M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012. Această lege transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005. Codul a mai fost modificat prin Legea nr. 255/19.07.2013, M.Of. nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează: art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Prin legea veche se înţelege Codul de procedură penală anterior (Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare), precum şi orice dispoziţii cu caracter procesual penal anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010.
Prin Codul penal despre care facem vorbire înţelegem codul adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 , M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 63 din 17.04.2012, M.Of. nr. 258 din 19.04.2012. Această lege a fost adoptată la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 22 iunie 2009. Curtea Constituţională (cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) constată că noul cod penal va urma să intre în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai I.C.C.J., alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 911 – 913, art. 228 şi art. 262 C.pr.pen., a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011 Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia.
Prin Codul penal anterior se înţelege Codul penal din 1968, Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Codul de procedură penală a mai fost modificat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14-aug-2013) , Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014) , Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015) , Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014) , Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de urgența nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016) , Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016), Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Ordonanța de urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 92 din 01februarie 2017), Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2017), Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 194 din 2 martie 2018) , Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1012 din 30 octombrie 2020), Legea nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene (M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020) , Legea nr. 284/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1201 din 09-dec-2020), Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (M. Of. nr. 167 din 18-feb-2021) , Ordonanța de urgență nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi a altor acte normative (M. Of. nr. 394 din 14-mai-2020), Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 493 din 12 mai 2021), Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale (M. Of. nr. 515 din 18 mai 2021), Legea nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (M. Of. nr. 720 din 22-iul-2021), Legea nr. 219/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc (M. Of. nr. 739 din 28 iulie 2021) .
Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală. Ele urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudenţa şi doctrina până la data de 30 iunie 2022.
SUMAR
A
Abaterile judiciare
Abolirea pedepsei cu moartea
Absorbţia
Abţinerea
Accesul la bazele electronice de date
Accesul la un sistem informatic
Accesul liber la justiţie
Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară
Acoperirea cheltuielilor judiciare
Acordul de mediere
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Acte considerate ca făcute în termen
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
Actele încheiate de unele organe de constatare
Actele organelor de urmărire penală
Actele premergătoare
Actele procesuale sau procedurale
Actio bona fide
Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi
Actori incumbi tonus probandi
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actul de sesizare a instanţei
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actus reus
Acţiunea civilă
Acţiunea în regres
Acţiunea penală
Acţiunea pentru repararea pagubei
Acuzare
Acuzat
Acuzație în materie penală
Administrarea probelor
Admiterea în principiu
Admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie
Admiterea în principiu a cererii de revizuire
Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare
Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
Adesa electronică
Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
Affidavit
Aflarea adevărului
Agenţi procedurali
Alte forme de percheziţie
Alte modificări de pedepse
Alţi subiecţi procesuali
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate
Amenda judiciară
Amnistia şi graţierea
Amprente
Anularea reabilitării
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Apărare
Apelul
Apelul celor citaţi
Aplicarea disectă a Constituției
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
Aprecierea preliminară a datelor
Aprecierea probelor
Arestarea preventivă
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii
Arestul la domiciliu
Asigurarea apărării
Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
Asistenţa judiciară internaţională
Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Atribuţiile preşedintelui completului
Audiatur et altera pars
Audierea expertului
Audierea inculpatului
Audierea martorului minor
Audierea martorului protejat
Audierea martorului şi a expertului
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
Audierea prin interpret
Audierea suspectului sau a inculpatului
Autopsia medico-legală
Autorizarea executării lucrărilor de construcţii
Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
Avertismentul
Avocatul
Avocatul din oficiu
Avocatul poporului
C
Calculul termenelor procedurale
Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
Calea de atac
Camera preliminară
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Caracterul public al dezbaterilor
Categoriile măsurilor preventive
Cazierul judiciar
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
Cazurile de amânare
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile de revizuire
Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă.
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
Cazurile speciale de audiere a martorului
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile urgente
Căi de atac
Centru de detenţie
Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
Cercetarea la faţa locului
Cererea de contestaţie în anulare
Cererea de reabilitare
Cererea de recurs în interesul legii
Cererea de revizuire
Cererea de redeschidere a procesului penal
Cererea de strămutare şi efectele acesteia
Cheltuielile de judecată
Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare avansate de stat
Chestiunile prealabile
Circumscripţie
Citarea la judecată
Clasarea
Codul penal
Coinculpat
Colaboratori
Combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive
Comisia rogatorie
Competenţa curţii de apel
Competenţa curţii militare de apel
Competenţa de soluţionare
Competenţa după teritoriu
Competenţa în caz de reunire a cauzelor
Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
Combaterea concurenţei neloiale
Competenţa I.C.C.J.
Competenţa judecătoriei
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Competenţa organelor de cercetare penală
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului româniei
Competenţa procurorului
Competenţa tribunalului
Competenţa tribunalului militar
Compunerea instanţei
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate
Comunicare
Comunicarea altor acte procedurale
Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
Concluziile scrise
Concurenţa
Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive
Condiţiile de admisibilitate
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
Condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
Confiscare
Conflictul de competenţă
Confruntarea
Consecinţele nerespectării termenului
Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
Consemnarea declaraţiilor
Consemnarea declaraţiilor martorului
Conservarea datelor informatice
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Consiliul Superior al Magistraturii
Constatarea
Constatarea infracţiunii flagrante
Constatarea infracţiunilor de audienţă
Constituirea ca parte civilă
Constituţia
Consultarea dosarului
Contestarea măsurilor asigurătorii
Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii
Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Contestaţia
Contestaţia în anulare
Contestaţia la executare
Contestaţia privind durata procesului penal
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare
Continuarea procesului penal
Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
Contradictorialitate
Control ierarhic
Controlul judiciar
Controlul judiciar pe cauţiune
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conţinutul controlului judiciar
Conţinutul Dec. i instanţei de apel şi comunicarea acesteia
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale,
Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
Obligaţiile organelor de urmărire penală
Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
Oficialitate
Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
Ordinea cercetării judecătoreşti
Ordinea dezbaterilor
Ordonanţă
Organe de constatare
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Organele de cercetare penală speciale
Organele de urmărire penală
Organele judiciare
Organizarea judiciară
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
P
Parchetul European
Partea civilă
Partea responsabilă civilmente
Participanţii
Participarea autorizată la anumite activităţi
Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire
Supravegherea video, audio sau prin fotografiere
Suspectul
Suspendarea executării
Suspendarea judecăţii
Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
Suspendarea urmăririi penale
Suspiciune rezonabilă
Ş
Şedinţa de judecată
T
Taxă de timbru
Temeiul strămutării
Termenele
Termenii explicaţi în Codul penal
Termenul de declarare a apelului
Termenul de declarare a recursului în casaţie
Termenul de introducere a cererii
Termenulde introducere a contestaţiei în anulare
Termenul rezonabil al procesului penal
Terorism
Tipuri de comunicare
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia
Tortura
Traficul de persoane
Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile.
Tranzacţiile financiare
Tratamentul medical sub pază permanentă
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul
Tribunal independent și imparțial
Tribunalul
Trimiterea cauzei la un alt parchet
Trimiterea la alt organ de urmărire penală
Trimiterea la organul competent
U
Urmărirea penală
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor
Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
V
Vechiul cod penal
Valorificarea bunurilor
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
Valorificarea lucrurilor neridicate
Verificarea competenţei
Verificarea lucrărilor urmăririi penale
Verificarea măsurii asigurătorii
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Verificări prealabile
Viaţa intimă, familială şi privată
A
ABATERILE JUDICIARE privesc neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate; lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale; împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor în procedura percheziţiei; neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată de interzicere a publicităţii sau solemnităţii şedinţei , cu excepţia situaţiilor avocaţilor care susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor; manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit legii; neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) de colaborare cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicăsau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) , de a păstra secretul operaţiunii efectuate de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de predare a înscrisurilor sau informaţiilor la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de a reţine şi de a preda procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus, de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de a pune de îndată la dispoziţie datele solicitate.de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele date privind situaţia financiară a unei persoane. A. j. se sancţionează cu amendă judiciară; amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii; aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune; de exemplu, persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele în procedura percheziţiei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., pentru sustragere sau distrugere de probe. Art. 283, alin. (4), litera o1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei (Protocolul nr. 6 la C.E.D.H. , privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie1983).
ABSORBŢIA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ABŢINEREA Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul a.; declaraţia de a. se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat; organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
ACCESUL LA UN SISTEM INFORMATIC constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. A. l. j. , consacrat de art.21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art.6 referitor la dreptul la un proces echitabil din CEDH. Exigențele art.6 din Convenție sunt implicit aplicabile în justiție în temeiul art.20 din Constituție. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, Curtea de la Strasbourg a stabilit că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza F.E. c Franței, § 44, Hotărârea din 7 mai 2002, Cauza McVicar c Regatului Unit, § 46). În acest sens, CEDO a statuat că art.6 § 1 din Convenție consacră „dreptul la un tribunal”, în raport cu care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanțiile referitoare la organizarea și la compunerea instanței, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, § 36). Convenția are ca scop să protejeze drepturi concrete și efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmație ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanță judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, Cauza Airey c Irlandei, § 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, Cauza Steel și Morris c Regatului Unit, § 59). În această privință, Curtea de la Strasbourg a reținut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art.6 § 1 din Convenție, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la o instanță”, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34—35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Cauza Yagtzilar și alții c Greciei, § 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Lungoci c României, § 35; Curtea Constituțională , Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 ).
ACOPERIREA CHELTUIELILOR JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Art. 272, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 6/2021
ACORDUL DE MEDIERE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI I.C.C.J. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C.pr.pen. care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25/2014, Dosar nr. 27/1/2014/HP/P , în vigoare de la 22 decembrie 2014, M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014). v. Recunoaşterea vinovăţiei
ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului; dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat; cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Un alt exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 §3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.v. Calculul termenelor procedurale
ACTELE ÎNCHEIATE DE COMANDANŢII DE NAVE ŞI AERONAVE Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc; in cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat în conformitate cu legea constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ÎNCHEIATE DE UNELE ORGANE DE CONSTATARE Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege; aceste organe au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală; când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanţa trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora şi date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;alte menţiuni prevăzute de lege;semnătura celui care a întocmit-o.Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat.. Art. 286, alin. (2), litera d1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 ). Art. 286, alin. (3) a fost abrogat prin Legea 255/2013]
ACTELE PREMERGĂTOARE Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispunăînceperea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal, se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă. Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. v. şi Efectuarea de verificări prealabile, Obligaţiile organelor de urmărire penală
ACTELE PROCESUALE SAU PROCEDURALE v. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale; Calculul termenelor procedurale
ACTIO BONA FIDE (lat. ) acţiune de bună credinţă
ACTIVITĂŢILE CE POT FI EFECTUATE ÎN PROCEDURA URMĂRIRII În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:supravegherea tehnică;reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;percheziţia;ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Activităţile pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, respectiv, numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Art. 523, alin. (1), litera b). a fost completat prin Legea 75/2016 . v. Darea în urmărire
ACTORI INCUMBI TONUS PROBANDI (lat. ) reclamantului îi revine sarcina probei
ACTUL DE SESIZARE A INSTANŢEI v. Rechizitoriul
ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE v. Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
ACTUS REUS (lat. ) elementul material al infracţiunii
ACŢIUNEA CIVILĂ exercitată exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; a. c. se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă c inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente; când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală; a. c. se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului; repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală (I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, M. Of. nr. 875 / 2015.) Prin Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală,Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală stabileşte: în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formai, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.. Pentru toate aceste considerente, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”. În literatura de specialitate (Adrian Fanu-Moca- Contenciosul fiscal) s-a afirmat că raţiunea acestei particularităţi a titlului de creanţă fiscală constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumurile stabilite de lege, avându-se primordial în vedere destinaţia acestor sume şi faptul că beneficiarul lor este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public . v. Constituirea ca parte civilă, Taxa de timbru
ACŢIUNEA ÎN REGRES v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACŢIUNEA PENALĂ are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; ea se poate exercita în tot cursul procesului penal, când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. v. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
ACŢIUNEA PENTRU REPARAREA PAGUBEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACUZARE de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” a, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată a, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (v cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)
ACUZAT noţiunea generică de a. priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. (CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989).
ACUZAȚIE ÎN MATERIE PENALĂ are o semnificaţie „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle c Germaniei, § 73, Reinhardt şi Slimane-Kaid c Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, § 93). Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93) [Curtea Constituţională, Decizia nr. 599 / 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)—(8) C. pr. pen., M. Of. nr. 886 / 2014]. Prin Decizia nr. 599 / 2014, §§ 33-34, Curtea Constituțională a reţinut că noţiunea de “a. m. p.” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (v Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Codul de procedură penală consacră trei modalităţi de a. m. p. reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei a m p, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei a m p. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere c soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată.
ADMINISTRAREA PROBELOR Organul de urmărire penală strânge şi a. p. atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; instanţa a. p. la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; cererea privitoare la a. p. se admite ori se respinge, motivat; organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; a. p. este contrară legii. v. şi Sarcina probei
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015 s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională, deoarece aduce atingere art.21 alin.(3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituțională a statuat că, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen., dispozițiile art.459 alin.(2) C.pr.pen. determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare, din perspectiva contradictorialității. În același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, art.6 CEDH nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este „acuzată de o infracțiune”, în sensul art.6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei „acuzații în materie penală” (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Cauza Oberschlick c Austriei, cererile nr.19.255/92 și 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, Cauza Dankevich c Ucrainei, cererea nr.40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, Cauza Sonnleitner c Austriei, cererea nr.34.813/97). Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr.506 din 30 iunie 2015, se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, dispoziții, la rândul lor, criticate sub aspectul soluției legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță „fără citarea părților” (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015) v. Recursul în casaţie, Revizuirea
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE RECURS ÎN CASAŢIE Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile legale, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Prin Dec. nr. 591 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingerea cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de “vădit nefondată” şi “nefondată” nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul “vădit nefondat” al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingerea cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. urtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24. Art. 440, alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 440, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .v. Recursul în casaţie
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE REVIZUIRE La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa examinează dacă:cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere a. p. c. r. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Prin Dec. nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 – având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată” – coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) – potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III – “Judecata” – al Codului de procedură penală. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Î. C. C. J. a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare: admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului: pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu: concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014: nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Î. C. C. J. pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod – când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. În Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală Art. 459, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Prin Dec. nr. 542 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “părţile au dreptul la un proces echitabil […]”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, §§ 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, §§ 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării Dec. i instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de “oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror”. Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. Art. 431, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată; arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive; după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
ADMITEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată; prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ADRESA ELECTRONICĂ v. Locul de citare
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A CALITĂŢII DE SUSPECT Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute pentru inculpat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A ÎNVINUIRII, LĂMURIRI ŞI CERERI La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Art. 374, alin. (4) , alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.Prin Dec. nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a “părţilor”. Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. În timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, Observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească ” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. v. Rezolvarea acţiunii penale
AFFIDAVIT declarație scrisă făcută sub jurământ în fața unui funcționar public sau de un notar (lat.)
AFIŞAREA SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
AFLAREA ADEVĂRULUI obligă organele judiciare de a asigura, pe bază de probe, reconstituirea faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi indicarea suspectului şi inculpatului; organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului şi inculpatului; respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului şi inculpatului se sancţionează .
AGENŢI PROCEDURALI v. Citarea
ALTE FORME DE PERCHEZIŢIE v. Percheziţia corporală, Percheziţia informatică, Percheziţia unui vehicul
ALTE MODIFICĂRI DE PEDEPSE Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva;pluralitatea intermediară;acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat; la primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. Prin DECIZIE nr. 29 din 19 noiembrie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire, I. C. C. J. s tabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. Per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă. În această situaţie tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de noul Cod penal. Sub un alt aspect, se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că “situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte, dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”. Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă. Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas definitive. Sub un ultim aspect, se reţine că dispoziţiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni constituie norme de drept penal substanţial potrivit legislaţiei penale, precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că “în ceea ce priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare…norma care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului no/mei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la… aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”. În cauză, aplicarea concretă a dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanţial, potrivit criteriilor enunţate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex). Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni. În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni. Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul Cod penal şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal. Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.
ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI, v. Subiecţii procesuali
AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ v. Cazurile de amânare; Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
AMÂNAREA SAU ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
AMENDA JUDICIARĂ se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere; persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. A. j. se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o; punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA se aplică, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului; c încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare; contestaţia este suspensivă de executare.
AMPRENTE v. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
ANULAREA REABILITĂRII v. Reabilitarea
ANULAREA RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Art. 5811, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
APĂRARE interes justificat de a discuta în contra celeilalte părţi, înainte de închiderea dezbaterilor (Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991), dreptde a-şi prezenta cauza (Ankerl c. Elveţiei, 23 octombrie 1996 § 38) , pe acelaşi nivel ca şi cealaltă parte sau procuror cu egalitate de arme şi potrivit principiului contradictorialităţii (Nideröst-Huber c. Elveţiei, hotărârea din 18 februarie 1997, Reinhardt şi Slimane Kaid c. Franţei, hotărârea din 31 martie 1998, Berger c. Franţei, hotărârea din 3 decembrie 2002) v. Asigurarea apărării
APLICAREA DIRECTĂ A CONSTITUŢIEI v Curtea Constituțională , Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998;Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000; Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016; Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016; Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34; Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37; Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28; Prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 / 2020, Curtea a reconsiderat soluţia Dec. i nr. 519 / 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. nr. 582 / 2017, § 19.
APELUL Sentinţele pot fi atacate cu a., dacă legea nu prevede altfel; încheierile pot fi atacate cu a. numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu a.; a. declarat c sentinţei se socoteşte făcut şi c încheierilor; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă; sentinţele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse a.; a. se judecă de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. În acest caz, termenul de declarare a a. se calculează potrivit art. 363 C.pr.pen. din 1968. Deciziile pronunţate în aceste a. sunt definitive, în condiţiile actualului Cod de procedură penală. Cererile de recurs c sentinţelor supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de a. Pot face a.: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei;în cazul martorului, expertului, interpretului şi avocatului, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza; pentru orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de a. este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.a. declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de a. constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de a. a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia; hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de a. admite cererea de repunere în termen; până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de a. poate suspenda executarea hotărârii atacate; aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat; cererea de a. nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; a. se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Cererea de a. se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă;persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de a.şi la administraţia locului de deţinere; cererea de a.înregistrată sau atestată în condiţiile de mai sus ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată.După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a a., părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac; asupra renunţării, cu excepţia a. care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea a.; renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de a., persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage a. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de a.; reprezentanţii legali pot retrage a., cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă; inculpatul minor nu poate retrage a. declarat personal sau de reprezentantul său legal; a.declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; a. declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. A. declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Instanţa judecă a. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de a. şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces; în cadrul limitelor prevăzute mai sus, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Instanţa de a., soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat a.; de asemenea, în a. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de a. nu poate agrava situaţia acesteia. Instanţa de a. examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat a. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Judecarea a. se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate; judecarea a.i nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; participarea procurorului la judecarea a.este obligatorie; instanţa de a. procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond; instanţa de a. poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi; când a. este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului; dacă între a. declarate se află şi a. procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt; instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de a. ; în vederea soluţionării a., instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor; instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de a. invocate;la judecarea a. se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare; a. c încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică. Instanţa, judecând a., respinge a., menţinând hotărârea atacată dacă a. este tardiv sau inadmisibil sau dacă a. este nefondat; instanţa poate admite a.şi desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond sau desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Instanţa, deliberând asupra a., face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului; De asemenea, instanţa de a. verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu a. În caz de admitere a a., hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al a; hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; în caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de a.poate menţine măsura arestării preventive ; Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de a., data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; instanţa de a. se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept; decizia instanţei de a. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de a., în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea a. ; dacă hotărârea a fost desfiinţată în a. procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată; Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
APELUL CELOR CITAŢI v. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU se referă laactele efectuate şi la măsurile dispuse în procesul penal , pe teritoriul României, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii; legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013 ; actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 255/2013. I.C.C.J.constată în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că: pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal; pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Decizia nr. 18/2014 , Dosar nr. 19/1/2014/HP/P, M.Of.nr. 775 din 24 octombrie 2014)
APRECIEREA PRELIMINARĂ A DATELOR din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (v Hotărârea din 6 iunie 2000, Cauza Morel c. Franței, §45; Curtea Constituţională, Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 C. pr. pen. , M. Of. nr.52 din 22 ianarie 2015).
APRECIEREA PROBELOR Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate; condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă;
ARESTAREA PREVENTIVĂ poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura a. p. a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Curtea Constituțională reține că prin traficul de droguri se înțelege oricare dintre faptele incriminate la art.2—10 din Legea nr.143/2000, mai puțin faptele de consum de astfel de substanțe, pedepsite penal prin aceleași articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art.1 lit.b) din Legea nr.143/2000, ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, prevăzute în tabelele nr.I—III, iar substanțele stupefiante sunt cele prevăzute la pct.I (1) din anexa la Legea nr.339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleași fapte, având ca obiect substanțele din anexa anterior referită. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art.359 din Codul penal, infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice constă în producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept. În fine, în legislația românească se regăsește și Legea nr.194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr.140 din 26 februarie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracțiunea de „trafic de stupefiante” nu se regăsește definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noțiunii de „trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispozițiilor legale analizate, respectiv art.2 lit.d) din Legea nr.339/2005 și pct.I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum și art.1 lit.b) și art.2—10 din Legea nr.143/2000. Or, lipsa unei definiții clare a infracțiunii de „trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată, cu ocazia aplicării dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării preventive (Sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, cf Decizia nr.553 din 16 iulie 2015). Articolul 5§ 3 din C.E.D.H. dispune că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă . Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, printre care : dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c). Referitor la detenția provizorie, Curtea a subliniat în mai multe rânduri principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenții, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Labita c. Italiei , GC, no 26772/95, § 152, C.E.D.H. 2000-IV şi Calmanovici, §§ 90-94). Ea reamintește că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot cu § 1 lit. c) din acelașii articol (Lawless c. Irlanda (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială : o procedură judiciară vizând ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de libertate (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34, Cauza Jiga, § 73 ). De asemenea, CEDO reamintește că un caracter rezonabil a duratei detenției nu se pretează la o evaluarenabstractă (Patsouria c. Georgiei, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). În acest sens, art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând o manieră necondiționată a unei detenții provizorii (vezi și , Chichkov c. Bulgariei, no 38822/97, § 66, C.E.D.H. 2003-I, Musuc c. Moldovei, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007). În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis i infracțiune : pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15)Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7)dacă ar exista pericolul de aintra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 C.pen. german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9); tulburarea ordinii publice (Letellier c. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate. ( Cauza Jiga c. României, §75). Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, Negoescu c. României , dec., nr. 55.450/00, 17 martie 20059), persoanei condamnate în primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din C.E.D.H. , şi nu cele ale art. 5 § 1 c), Mujea c. României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002, mutatis mutandis, Rosengren c. României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004, Hotărârea din 1 decembrie 2008 în Cauza Vitan c. României, M.Of. nr. 114 din 19 februarie 2010. Perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse c părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla c. Poloniei , MC, nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents c. Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din C.E.D.H. , Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III).Art. 5 § 3 din C.E.D.H. impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (v Shishkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev c. Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, § 98). necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). c. ). Art. 5 § 3 din C.E.D.H. le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria c. Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă. art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs c hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil c. Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III). art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective ( Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops c. Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I). Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din C.E.D.H. este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs c unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei , MC, nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II, Hotărârea din 14 septembrie 2009 în Cauza Mihuţă c. României, M.Of. nr.47 din 21 ianuarie 2010 § 40.). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea Constituțională reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v și Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010, M.Of., nr.433 din 28 iunie 2010) v Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ŞI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se poate dispune de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului; faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Curtea Constituțională observă că, potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Prin Dec. nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 Curtea Constituțională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: “Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală – aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod – potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului – arestat anterior în lipsă – numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare – conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală – în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
ARESTUL LA DOMICILIU a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.486 din 15 iulie 2010. Potrivit art.202 alin.(4) lit.d) C.pr.pen., arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă . a. d.se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; aprecierea îndeplinirii acestor condiţii se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura; măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare; persoanei faţă de care s-a dispus măsura a. d. i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile inculpatului, dreptul vizând reţinerea, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; măsura a. d. constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata a. d. , inculpatul are obligaţia să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; în cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura a. d. poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive; pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul indicat pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora; la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului; în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura a. d. ori în faţa căruia se află cauza; copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura a. d. se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră; instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; pentru supravegherea respectării măsurii a. d. sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta; în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura a. d. sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea a. d. cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea Constituțională a observat că art. 220 C.pr.pen. prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, a. d. al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea a reținut că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. ; potrivit art. 208 alin.(4) raportat la art. 362 C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. dispuse față de inculpat; aceste din urmă dispoziții reprezintă aplicarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin.(6) din Constituție, în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozițiile art. 218—222 C.pr.pen. în ceea ce privește a. d. Reținând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, și observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât și durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, Curtea Constituțională a examinat susținerile autorului excepției potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura a. d. în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță determină încălcarea dispozițiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 și 53 din Legea fundamentală (§20). Atât instanța de la Strasbourg, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că a. d. este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din C.E.D.H. , constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție ( v Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, în care au fost reținute Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c. Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c. Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, Cauza Nikolova c Bulgariei (nr.2); Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei) . A. d. reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 221 alin.(1) și (2) lit.a) și b) C.pr.pen.], viața intimă, familială și privată [art. 221 alin.(9) și (10) C.pr.pen.], dreptul la învățătură și munca și protecția socială a muncii [art. 221 alin.(6) C.pr.pen.], reglementate în art. 25, 26, 32 și, respectiv, art. 41 din Constituție. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea constată incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, așa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituțional (§22). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție (§23); restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010). Ingerința generată de măsura a. d. are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale; dispunerea măsurii a. d. , în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp (§25). Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o ( v Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014). Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora (§26). Prin Hotărârea din 28 martie 2000, Cauza Baranowski c Poloniei (§ 56), CEDO a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deținută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice. Curtea constată că, deși prevederile art. 241 alin.(11 ) C.pr.pen. stabilesc același regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât și pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță atrage ineficiența acestor prevederi, iar nu neconstituționalitatea lor. Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 C. pr. pen. , împreună cu corectivele aduse în sensul arătat. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 222 C.pr.pen. sunt neconstituționale ( Decizia nr.361 din 7 mai 2015). Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2015, deficiența de reglementare constatată prin Decizia nr.361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispozițiile art.222 C.pr.pen. au fost menținute în fondul activ al legislației (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §16). Curtea reține că, spre deosebire de arestarea preventivă, a. d. nu beneficiază de o consacrare constituțională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §18). Atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei ( v Decizia nr.361 din 7 mai 2015, Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014 §§ 20—22). Spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul a. d., cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Din perspectiva naturii/substanței și a duratei, măsura preventivă a a. d. este similară cu cea a arestului preventiv. Ceea ce diferențiază în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la liberă circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Măsura a. d. are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezența propriei familii; cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii a. d., aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens (v Decizia ÎCCJ nr.22 din 12 octombrie 2009). CEDO a stabilit că măsura a. d. reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art.5 CEDH (Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c Italiei, §17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c Letoniei, §63, Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi c Italiei §§ 93 și 95). Instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. CEDO a reamintit că art.5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art.5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 25; Recomandarea nr.R (80) § 11) . Norma constituțională trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre a. d. Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art.23 alin.(5). Curtea Constituțională conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art.222 alin.(10) C.pr.pen., care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura a. d. pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 28) v și Control judiciar; Măsurile preventive
ASIGURAREA APĂRĂRII Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii; când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu avocatul său; în cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării; în situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării; în aceste situaţii, acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
ASIGURAREA ORDINII ŞI SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop; preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă; părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală; partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi; dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale UE, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel; actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
ASISTENŢA JURIDICĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile legii, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii; asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
ASISTENŢA JURIDICĂ A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI este obligatorie: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Art. 90, litera c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI există atunci: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI COMPLETULUI Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; în cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei; dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă.
AUDIATUR ET ALTERA PARS (lat. ) regula ascultării şi a celeilalte părţi. v Principiul contradictorialității
AUDIEREA EXPERTULUI În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă; a. e. se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
AUDIEREA INCULPATULUI Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat; când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare; când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior; inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
AUDIEREA MARTORULUI MINOR în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la a m m să asiste un psiholog.A m m trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să spună adevărul. Art. 124, alin. (5) a fost modificat prin. Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
AUDIEREA MARTORULUI PROTEJAT se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar; subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat ; organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului; declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă; in cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei; declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate; suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate; suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
AUDIEREA MARTORULUI ŞI A EXPERTULUI Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente; dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă; procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie; când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare ; instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.v. Capacitatea de a fi martor, Dreptul martorului de a nu se acuza, Întrebările privind persoana martorului, Obiectul şi limitele declaraţiei martorului, Persoanele audiate ca martor, Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor,
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTEse face după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor; persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. v. şi Modul de audiere a persoanei vătămate, Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
AUDIEREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE FACE IDENTIFICAREA După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice;audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute; persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
AUDIEREA PRIN INTERPRET Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI v. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Modul de ascultare, Consemnarea declaraţiilor
AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni; în cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie; procurorul dispune de îndată efectuarea unei a. m. l. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale; la efectuarea a. m. l. pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedată.; organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei. A. m. l. a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul ; a. m. l. a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII Instanţa de judecată, prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei privind Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, M.Of.nr. 933 din 13 octombrie 2004, poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal. În situaţiile prevăzute de lege, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile legale. Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.
AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL se referă la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
AUTORIZAREA UNOR MĂSURI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
AVERTISMENTUL Executarea a. i are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea; dacă a. nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
AVOCATUL asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; nu poate fi a. al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; martorul citat în cauză; cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; o altă parte sau un alt subiect procesual; a. ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali; părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi a. Prin DECIZIE nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al a. , o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al a., nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de a. cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de a. şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. În jurisprudenţa sa, , respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (a.) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de a. cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (a.) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat.
AVOCATUL DIN OFICIU este desemnat în cazurile in care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat; dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă; în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării ; a. o. desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză; delegaţia a. o. încetează la prezentarea apărătorului ales.
AVOCATUL POPORULUI Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004,, dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului.
C
CALCULUL TERMENELOR PROCEDURALE La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Prin Dec. nr. 12 din 28 aprilie 2020 privind interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului. Depunerea unui act procedural la instanţa de judecată reprezintă acţiunea pe care subiectul procesual interesat o realizează, în exercitarea unui drept prevăzut de lege, constând în predarea organului judiciar a instrumentului probator care confirmă existenţa actului procedural.În condiţiile societăţii actuale, caracterizată prin dezvoltarea amplă a tehnologiei informatice, depunerea unui act procedural se poate realiza prin modalităţi clasice, personal, prin prezentarea celui interesat la sediul organului judiciar, prin poştă, ori prin utilizarea mijloacelor tehnice informatice de comunicare, prin poştă electronică ori fax.Ultima modalitate de depunere are o consacrare legală clară, Codul de procedură penală permiţând utilizarea acesteia de către subiecţii procesuali, aşa cum acest lucru rezultă din coroborarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pr. pen. cu art. 257 alin. (5) C. pr. pen..Primul text legal prevede: “Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol”, în vreme ce al doilea text legal, aflat în acelaşi capitol, prevede: “Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate”.Chiar dacă ultimul text legal se referă la procedura de citare, în condiţiile în care art. 264 alin. (1) C. pr. pen. face trimitere la toate dispoziţiile capitolului I din titlul VI, nu există vreo raţiune pentru a considera că subiecţilor procesuali nu le este permisă apelarea la această modalitate de comunicare.Prevederile art. 270 alin. (1) C. pr. pen. instituie norme speciale pentru persoanele care fie se află în anumite situaţii care nu le permit depunerea personală a actelor procedurale, respectiv sunt într-un loc de deţinere sau militari, fie înţeleg să utilizeze o cale de comunicare clasică, prin intermediul scrisorii recomandate.Instituirea acestei categorii distincte de acte procedurale considerate ca fiind făcute în termen nu exclude acceptarea depunerii prin intermediul poştei electronice ori prin fax a înscrisurilor emanând de la subiecţii procesuali interesaţi, iar realitatea cotidiană demonstrează că realizarea comunicării în acest mod este din ce în ce mai prezentă.Momentul depunerii actului de procedură la instanţa de judecată prin e-mail sau fax este cel care rezultă din analiza informaţiilor oferite de către mijloacele tehnice ale organului judiciar, atât comunicarea prin poşta electronică, cât şi cea prin intermediul faxului, permiţând identificarea cu certitudine a intervalului orar de recepţionare, prin analiza rapoartelor informatice, element care înlătură necesitatea certificării avute în vedere de textul legal anterior citat.Actul de procedură trimis prin poştă electronică sau fax instanţei de judecată este un document care se depune în mod direct şi instantaneu la organul judiciar, neexistând un interval de timp între momentul depunerii şi cel al recepţionării, cum este situaţia avută în vedere de prevederile art. 270 C. pr. pen..Înregistrarea reprezintă activitatea desfăşurată de personalul instanţei de judecată de înscriere în evidenţele specifice a actului procedural.Această activitate este reglementată în acte normative subsidiare, respectiv în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, cu modificările ulterioare.Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Regulament: “Căile de atac prezentate direct sau primite prin poştă, curier, fax sau poştă electronică se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care le va rezolva, de regulă, în aceeaşi zi.”Rezultă din elementele prezentate anterior faptul că, în vreme ce depunerea unui act procedural reprezintă o manifestare a voinţei unui subiect procesual, înregistrarea acestui act în evidenţele instanţei de judecată reprezintă o activitate administrativă, ulterioară. Efectele atribuite celor două noţiuni prin Codul de procedură penală sunt diferite, în sensul că prin raportare la momentul depunerii unor acte procedurale se determină respectarea unor termene procedurale peremptorii, a căror nesocotire atrage sancţiunea decăderii, cum este cazul declarării apelului, a contestaţiei, în vreme ce data înregistrării prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al termenelor de recomandare, care nu sunt susceptibile de sancţiuni procesuale.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Condiţia instituită prin art. 269 C. pr. pen. este ca exerciţiul dreptului procesual penal să se realizeze în interiorul termenului stabilit de norma care îl prevede, în modalităţile stabilite prin aceasta, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este cea prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Cum noţiunea de “depunere” este utilizată în Codul de procedură penală în relaţie cu exercitarea apelului sau contestaţiei, rezultă că dreptul de a exercita aceste căi de atac trebuie să se realizeze prin depunerea cererii de apel, respectiv de contestaţie, la organul judiciar indicat prin normă, în interiorul termenului prevăzut de aceasta, legea necondiţionând valabilitatea manifestării de voinţă de înregistrarea în evidenţele instanţei în interiorul termenului.În cazul particular analizat, când această activitate este realizată de subiectul procesual prin intermediul mijloacelor informatice de comunicare, poştă electronică sau fax, depunerea cererii este realizată efectiv în momentul la care aparatura specifică a instanţei de judecată a recepţionat comunicarea, iar acest lucru este demonstrat de raportul informatic oferit de dispozitiv.Ca atare, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă înregistrarea sa la organul judiciar se realizează după expirarea termenului, în condiţiile în care depunerea acestuia se realizează la momentul recepţionării comunicării de aparatura informatică a organului judiciar, fapt ce este dovedit prin raportul informatic oferit, indiferent de momentul înregistrării în evidenţele instanţei, operaţie administrativă ulterioară. În raport cu cele arătate, Î. C. C. J. va admite sesizarea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. , actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen, este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
CALCULUL TERMENELOR ÎN CAZUL MĂSURILOR PRIVATIVE SAU RESTRICTIVE DE DREPTURI v. Termenele
CALEA DE ATAC Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, la acordul de recunoaştere a vinovăţiei procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, “Pot face apel: […] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.”. În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa “interesului legitim”, la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 – în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă – era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul “oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei”, persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi Dec. , Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când – conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 – partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi Dec. că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. S-a reţinut, prin aceeaşi Dec. că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “Pot face apel: [… ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Dec. i nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, M. Of. nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, M. Of. nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Curtea observă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. Soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d)]. În privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2)]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3)]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul. În planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale – Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor – tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. Potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1).
48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat “în condiţiile legii”. Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. . Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. Din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la §§ 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) – potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei – potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. Toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia “justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. Art. 488, alin. (1) – alin. (4), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei, Revizuirea
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare; contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestaţiile c încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I.C.C.J.dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J., dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la I. C. C. J. dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Art. 205, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 205, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care I.C.C.J.dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la I. C. C. J.; contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive evident, alta decât reţinerea,sau majorarea cuantumului cauţiunii; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus luarea, menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta. Prin Dec. nr. 11 /2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. , dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere. În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. Art. 204, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DISPUSE DE PROCUROR Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii. *) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) C. pr. pen. Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Prin Dec. nr. 17 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Î. C, C. J. nr. 25 din 7 decembrie 2015, M. Of.nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că “Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare”, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Conka împotriva Belgiei, § 79, C.E.D.O. a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca “potenţial ireversibile”. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, M. Of.nr. 392 din 14 iunie 2010).Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de C.E.D.O. , care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. Art. 213, alin. (6) a modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAMERA PRELIMINARĂ Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. v. şi Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
CARACTERUL ECHITABIL ŞI TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
CARACTERUL PUBLIC AL DEZBATERILOR Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CAZIERUL JUDICIAR La Inspectoratul General al Poliţiei Române se organizează şi funcţionează c. j. central în care se ţine evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine care fac obiectul c. j. , al evidenţei operative şi al evidenţelor speciale ale poliţiei, care au comis infracţiuni pe teritoriul României şi au fost condamnate sau faţă de care a fost pronunţată renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei sau faţă de care au fost dispuse măsuri preventive, precum şi a celor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind c. j. , republicată în M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009. În cazurile de începere a executării pedepsei într-un loc de detenţie ori în cazul reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive sau internării medicale, precum şi la începerea executării măsurilor educative privative de libertate, comunicările vor fi însoţite de fişa dactiloscopică decadactilară. Comunicările se trimit c. j. de la locul de naştere al persoanei în cauză sau, după caz, c. j. din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar fişa dactiloscopică se trimite serviciului de specialitate pe probleme de dactiloscopie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române ori, după caz, compartimentelor de la nivelul serviciilor judeţene de profil şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru persoanele aflate în executarea unor măsuri educative privative de libertate, fişa dactiloscopică se întocmeşte de unitatea locală de poliţie, care trimite şi comunicarea.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor de mai sus, autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legiise depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015. v. Procedura sechestrului
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE sunt atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C.pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
CAZURILE DE AMÂNARE Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat. Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o. Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Prin DECIZIE nr. 535 din 24 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an – are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive – având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii – pentru femeia însărcinată – în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat – în totalitate sau în mare parte – de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă – mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument – prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 – faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate – atât femeile, cât şi bărbaţii – aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate – pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată – oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. . În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ecis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). . Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură.
CAZURILE DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Prin Dec. nr. 10 din 29 martie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac. Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.Modificările succesive survenite în materia căilor de atac – suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare – nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală (“în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”).Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (…) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un “defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă “defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai “circumstanţele nou descoperite”, iar nu “circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt “nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt “noi”.Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea “defect fundamental” şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare). Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.
CAZURILE DE REVIZUIRE Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) (apte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei)şi f) (prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională)pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul hotărârilor care nu se pot concilia , toate sunt supuse revizuirii. Prin Dec. nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Dec. i nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale Dec. i Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.” După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Curtea constată că jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, paragraful 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, paragraful 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, paragraful 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015. Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”. Aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o Dec. prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei. Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Dec. i nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. O Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea Dec. i de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării Dec. i Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării Dec. i de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea Dec. i de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor Dec. i Curţii pentru trecut. Curtea reţine însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale Dec. i de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în paragraful anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Dec. i nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015. Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Curtea constată însă că, în reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării Dec. i, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
Prin Dec. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a); admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională; admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. Curtea reţine că, deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22). În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. Art. 453, alin. (1), litera f) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Revizuirea
CAZURILE DE SOLUŢIONARE A ACŢIUNII CIVILE LA INSTANŢA CIVILĂ. Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile; persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat; în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă ; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă; persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă; dacă nu există constituire de parte civilă de către persoana vătămată sau succesorii acesteia, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
CAZURILE SPECIALE DE AUDIERE A MARTORULUI Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă acele persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog; audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia; martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani i se atrage atenţia să spună adevărul.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit celor de mai sus autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legii se depun în contul prevăzut de art. 252 alin. (8). Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015.
CAZURILE URGENTE Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia; lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
CĂILE DE ATAC folosirea procedurilor scrise în c. a. este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6 C.E.D.H. . O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38).
CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN CAZUL RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII v. Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane. v. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
CEREREA DE CONTESTAŢIE ÎN ANULAREContestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
v. Contestaţia în anulare
CEREREA DE REABILITARE v. Reabilitarea
CEREREA DE RECURS ÎN INTERESUL LEGII v. Recursul în interesul legii
CEREREA DE REDESCHIDERE A PROCESULUI PENAL Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente. Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466. Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere. În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute mai sus, instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă. Art. 467, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CEREREA DE REVIZUIRE v. Revizuirea
CEREREA DE STRĂMUTARE ŞI EFECTELE Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . C se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive. C se înaintează de îndată Î. C, C. J. sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când I. C. C. J. este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei. v. Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ Când suspectul sau inculpatul este minor, cheltuielile generate de înregistrările audiovideo, care ar fi căzut în sarcina acestuia potrivit art. 274 sau 275, rămân în sarcina statului. Art. 5052 a fost introdus prin Legea 284/2020 .
CHELTUIELILE JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi; c. j. avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor; martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă; martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare; expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale; sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul c. j. special alocat. v. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la amânarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
CHELTUIELILE JUDICIARE AVANSATE DE STAT Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală;.în situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului.
CHESTIUNILE PREALABILE Instanţa penală este competentă să judece orice c p soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. C p se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei c p în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Art. 52, alin. (3) a fost modificat prin Dec. nr. 102/2021.
CIRCUMSCRIPŢIE v. Acţiunea pentru repararea pagubei, Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror,Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa după teritoriu, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, Competenţa tribunalului, Durata arestului la domiciliu, Internarea medicală, Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, Mandatul de aducere, Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical, Percheziţia informatică, Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării, Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, Publicarea hotărârii de condamnare, Reabilitarea judecătorească, Referatul de evaluare a minorului, Schimbarea regimului de executare, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, Temeiul strămutării, Urmărirea
CITAREA LA JUDECATĂ Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Instanţa poate dispune citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare; partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie; militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen; pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti; neprezentarea persoanei vătămate şi a părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei; când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata; pe tot parcursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfăşoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare; când judecata se amână, părţile şi celelalte persoane care participă la proces iau cunoştinţă de noul termen de judecată; la cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţă, instanţa le înmânează citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen; participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie; completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. C. j. se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă; comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat; acestea sunt obligate să îndeplinească procedura de citare şi să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul judiciar; dacă este desemnat, potrivit legii, un reprezentant, persoanele vătămate şi părţile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională; c. se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate; minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil; organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării; în cursul urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel citată; citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis. Citaţia este individuală şi trebuie sa cuprindă : denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat; ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate; menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat; dacă este cazul, menţiunea că, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu; menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului; consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar. Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere; citaţia se semnează de cel care o emite. v. Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
CLASAREA se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), cănd acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată . Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. C . se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1). Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză. Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. Art. 315, alin. (2), litera e). a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 315, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
CODUL PENAL Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în C. p. au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală. Elaborarea şi adoptarea unui nou C. p. reprezentă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. C. p. anterior a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, şi s-a aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969 . În acest context, la 24 iulie 2009 s-a publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009 noul C. p. (Legea nr. 286/2009). Noul C. p. urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul C. p. şi în legile speciale; simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare; asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte; transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul UE; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale UE, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.
v Anularea şi revocarea liberării condiţionate,Arestarea preventivă, Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa organelor de cercetare penală, Incompatibilitatea judecătorului, Competenţa tribunalului, Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă, Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate,Procedura în cauzele cu infractori minori,Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei, Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, Supravegherea tehnică, Termenii explicaţi în Codul penal, Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor,
COINCULPAT v. Audierea inculpatului
COLABORATORI v. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
COMBATEREA VIOLENŢEI CU OCAZIA COMPETIŢIILOR ŞI A JOCURILOR SPORTIVE În cazul în care o persoană, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală potrivit art. 31 – 45, din Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, M.Of.nr. 24 din 11 ianuarie 2008,se va lua faţă de aceasta măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită. Pe parcursul urmăririi penale, măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită se poate lua faţă de inculpat. În cuprinsul ordonanţei prin care se ia măsura se precizează genul competiţiilor şi jocurilor sportive la care îi este interzis inculpatului să participe şi perioada în care îi este interzisă participarea. În cursul urmăririi penale măsura se dispune pe un termen care nu poate fi mai mare de 6 luni şi care curge de la data la care ordonanţa este comunicată inculpatului. Perioada în care inculpatul se află în stare de detenţie, chiar şi în altă cauză, nu intră în durata măsurii. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale pentru o nouă perioadă de 6 luni. Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa comunică punctului naţional de informare pentru manifestări sportive din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române actul prin care s-a dispus aplicarea, menţinerea sau revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la unele competiţii ori jocuri sportive în sarcina unui inculpat.
COMISIA ROGATORIE Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze; punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul c. r. ; c. r. se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad; ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează c. r. poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării; când c. r. s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua c. r. ; totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea c. r. ; când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua c. r. dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
COMPETENŢA CURŢII DE APEL Curtea de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni împotriva ordinii constituţionale), 399 – 412 (Acţiunile ostile contra statului, Spionajul , Atentatul care pune în pericol securitatea naţională , Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune , Comunicarea de informaţii false , Propaganda pentru război,Compromiterea unor interese de stat , Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională , Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale , Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale şi tentativa acestora, precum şi a cauzelor de reducere a pedepsei) şi 438 – 445 (Genocidul, Infracţiuni contra umanităţii, Infracţiuni de război contra persoanelor, Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor, Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă, Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă şi tentativelor la infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război); infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale; infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi; infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la I. C. C. J., de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale; curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate în situaţiile anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA CURŢII MILITARE DE APEL Curtea militară de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni c ordinii constituţionale), 399 – 412 (, Acţiunile ostile contra statului, Spionajul, Atentatul care pune în pericol securitatea naţională, Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune, Comunicarea de informaţii false, Propaganda pentru război, Compromiterea unor interese de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale, Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionalea cauzelor de reducere a pedepsei şi tentativele la acestea) şi 438 – 445 (Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război), săvârşite de militari; infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari; infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare; curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel;recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit situaţiilor anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE v. Contestaţia privind durata procesului penal
COMPETENŢA DUPĂ TERITORIU este determinată, în ordine, de: locul săvârşirii infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate;prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia; in cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece; când niciunul dintre locurile arătate nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate; ordinea de prioritate prevăzută de lege se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini; infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român; dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate determina , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în aceste condiţii se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE REUNIRE A CAUZELOR Dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea; tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile;dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit legii.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A CALITĂŢII INCULPATULUI Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când : fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; s-a dat citire actului de sesizare a instanţei; dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A ÎNCADRĂRII JURIDICE SAU A CALIFICĂRII FAPTEI Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare; schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
COMBATEREA CONCURENŢEI NELOIALE Acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială prevăzut în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, M.Of.nr. 24 din 30 ianuarie 1991, sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului. Acţiunea penală în cazurile prevăzute de lege se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei. În aplicarea legii, Consiliul Concurenţei va avea atribuţiile prevăzute la art. 33 – 38 şi 40 din Legea concurenţei.
COMPETENŢA I.C.C.J. I.C.C.J.judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.; I.C.C.J.judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a I.C.C.J.; I.C.C.J.judecă recursurile în casaţie c hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii; I.C.C.J.soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
COMPETENŢA JUDECĂTORIEI Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe ; judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile c soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; procedura audierii anticipate; alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Art. 57, alin. (2) a fost 5 modificat prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016.
COMPETENŢA PENTRU INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ROMÂNIEI Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică; dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel;infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
COMPETENŢA PROCURORULUI Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Î. C, C. J. sau curţii de apel; în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 C. pen. ; în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; în alte cazuri prevăzute de lege. Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44. Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Art. 56, alin. (3), lit. b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
COMPETENŢA TRIBUNALULUI Tribunalul judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul European, potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO); alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege. Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege . Art. 36, alin. (1), litera a). a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Art. 36, alin. (1), litera c1) a fost completat prin Legea nr. 6/2021.
COMPETENŢA TRIBUNALULUI MILITAR Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de soluţionare la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPUNEREA INSTANŢEI Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei; când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; după începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor. Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de către judecători anume desemnaţi potrivit legii. Instanţa rămâne competentă să judece potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Dacă la data sesizării instanţei inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calităţii de suspect era minor, instanţa învestită, reţinând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Art. 507, alin. (3) a fost modificat prin Legea 284/2020 .
COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE este reglementată în art. 72 C. pen. ; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.
COMUNICARE v. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE se face potrivit tuturor dispoziţiilor privind citarea; în cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenţie. v. Citarea
COMUNICAREA DREPTURILOR ŞI A OBLIGAŢIILOR suspectului sau inculpatului priveşte calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute de lege, precum şi următoarele obligaţii: obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere c sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă; înainte de prima audiere , i se aduc la cunoştinţă şi în scris, sub semnătură, drepturile şi obligaţiile ; în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii
COMUNICAREA HOTĂRÂRII După pronunţare, o copie a hotărârii sau, după caz, a minutei se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, după redactarea hotărârii, aceasta se comunică procurorului, părţilor şi persoanei vătămate în întregul său. În cazul în care părţile ori persoana vătămată nu înţeleg limba română, hotărârea sau, după caz, minuta se comunică acestora într-o limbă pe care o înţeleg. Dacă persoanele prevăzute mai sus se prezintă la pronunţarea făcută în şedinţă, înmânarea, la cerere, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei se consideră comunicare. De asemenea, se consideră comunicare şi înmânarea, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei, prin mijlocirea grefei instanţei. În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă. Art. 407, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
CONCLUZIILE SCRISE Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună c. s. ; procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune c. s. , chiar dacă nu au fost cerute de instanţă; credem că sarcina instanţei de a impune c. s. apare ca excesivă, depăşind poziţia de imparţialitate a judecătorului.
CONCURENŢA În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată M.Of. nr. 742 din 16 august 2005, inspectorul de concurenţă poate efectua inspecţii, în spaţiile prevăzute la art. 36, precum şi în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici sau asociaţiilor de operatori economici supuşi investigaţiei Încheierea poate fi atacată cu contestaţie la I. C. C. J., în termen de 48 de ore. Termenul în care poate fi atacată încheierea pentru Consiliul Concurenţei curge de la momentul comunicării acesteia. În ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia. Contestaţia nu este suspensivă de executare.
CONDAMNAREA ÎN CAZUL ANULĂRII SAU REVOCĂRII RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI SAU A AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI v. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime. Art. 480 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CONDIŢII SPECIALE DE APLICARE FAŢĂ DE MINORI A MĂSURILOR PREVENTIVEFaţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive, cu derogările şi completările prevăzute de lege. Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea unui membru al familiei sale ori a unei alte persoane desemnate de acest despre luarea măsurii şi despre locul unde este reţinută, conform art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.Art. 243, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016
CONDIŢIILE DE ADMISIBILITATE v. Recursul în interesul legii
CONDIŢIILE GENERALE DE APLICARE ŞI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURILOR ASIGURĂTORII Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.Măsurile asigurătorii prevăzute mai sus se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute de lege pot folosi şi părţii civile. Măsurile asigurătorii luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Prin Dec. nr. 19 din 16 octombrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: “în ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).
Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.
Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secţiei penale a Î. C, C. J. (încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 988/1/2016, şi, respectiv, încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, “(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. Secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www.legalis.ro).” [Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]
În aceste condiţii, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.
Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.
Deşi se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente, constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.
De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.
Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.
Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente “se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.
În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi punerea în executare a măsurii, se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curţii Constituţionale, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, 2501, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (51)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.
Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).
Prin Dec. nr. 2 din 19 februarie 2018 privind recursurile în interesul legii cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil . I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii stabileşte următoarele:Cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. Ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale. La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal – a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre “indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora”. Ca şi în materie civilă – unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune – noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa. Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma “nu sunt supuse urmăririi silite” regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727. Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuţionale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condiţiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă]. Atribuirea unui atare statut juridic – de bun inalienabil sau insesizabil – bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul. De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că: “înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere. Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, art. 2.345 din Codul civil prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar. Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul. Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat. Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executarea silită, inclusiv pentru realizarea obligaţiilor fiscale, are loc după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă şi prin executorii judecătoreşti ce aplică dreptul comun. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii mai trebuie precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 497 alin. (3) şi art. 559 din Codul de procedură penală, aceasta se execută silit potrivit procedurii de executare silită a obligaţiilor fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală doar când a fost aplicată persoanelor juridice, iar acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit de lege, în timp ce, în ipoteza similară în care s-ar găsi persoana fizică, consecinţa este cea a înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 din Codul penal, iar nu executarea silită. Şi atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanţei incerte ori eventuale este tot statul, care nu se bucură de prioritate nici în acest caz întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 3 din această ordonanţă a Guvernului, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, prin care se dispune valorificarea acestora. Astfel, cazurile rezolvate neunitar în jurisprudenţa instanţelor opun un creditor titular al unei creanţe garantate ipotecar şi în privinţa căreia au fost efectuate formalităţile de publicitate, care tinde a o valorifica pe calea executării silite imobiliare – titularului unei creanţe incerte sau eventuale, dar care şi în ipoteza definitivării acesteia prin pronunţarea unei hotărâri (definitive) de condamnare a învinuitului/inculpatului nu are un rang prioritar în oricare din ipotezele pentru care a fost instituit sechestrul penal asigurător. Art. 249, alin. (41) a fost introdus prin Legea 228/2020
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1). Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuieşte, cu privire la inculpatul care locuieşte cu persoanele prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. b) ori cu privire la persoana cercetată sau condamnată pentru infracţiunea de evadare. Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Art. 218, alin. (3) a fostmodificat prin Legea nr. 146/2021 .
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONDIŢIILE ŞI CAZURILE DE APLICARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVEMăsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Prin Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională constată că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) este neconstituţională. Infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,republicată M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, reM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). Dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, M. Of. nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,republicată M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. Legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014. Infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de “trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de “trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. Art. 223, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 , Legea 49/2018, Legea 217/2020 și prin Legea 219/2021 )
CONDUCEREA ŞI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
CONFISCARE În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 c criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitate este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare, Fiecare stat membru ia cel puțin măsurile necesare care să-i permită să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, comisă în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este definită în Planul de acțiune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală din statele membre ale UE , în cazul în care infracțiunea este prevăzută de: Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției c falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro , Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii , Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane , Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate , Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile , Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri , Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului , v. şi Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, Consiliul UE , 2005/224 Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011,cu opinie separată ( M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011), Curtea Constituţională a statuat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute, să confişte în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune dintre cele menţionate în cadrul acestui articol. Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia să confişte cel puţin: în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţa, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată, Iar potrivit art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confişte, în tot sau în parte, bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective şi a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile şi în cazul în care persoana respectivă primeşte o parte importantă din veniturile persoanei juridice. Confiscarea extinsă nu arată a fi o măsură de siguranţă, ci,datorită consecinţelor ei, o sancţiune de drept penal de sine stătătoare v. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, Procedura de confiscare
CONFLICTUL DE COMPETENŢĂ Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună; instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa; sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi; până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă; instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă; instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac; când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune; instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe. Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.
CONFRUNTAREA Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la c. lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei; persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să îşi pună reciproc întrebări.
CONSECINŢELE NERESPECTĂRII TERMENULUI Prin Decizia nr. 168 din 7 iunie 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurent. împotriva încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2020. Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.:”(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.”Dezlegând problema momentului de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora pronunţării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina şi jurisprudenţa (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107/A/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.Cum nu a fost indicată ora pronunţării dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că termenul de 48 de ore, prevăzut de lege pentru exercitarea recursului, a început să curgă la sfârşitul zilei de 16 aprilie 2021, la ora 24:00, şi s-a împlinit în ziua de 19 aprilie (luni) la ora 02:00 AM întrucât potrivit art. 269 alin. (2) din C. proc. pen., la calcularea termenelor pe ore nu se socoteşte ora de la care începe să curgă termenul şi nici ora la care acesta se împlineşte, respectiv în privinţa termenelor pe ore nu operează prorogarea, astfel cum se întâmplă în situaţia celor socotite pe luni sau pe ani – aspect ce poate fi dedus şi din modul în care este redactat textul art. 269 alin. (4) din C. proc. pen.Cu toate acestea, se constată că exercitarea căii de atac a recursului s-a realizat, prin email, la data de 19 aprilie 2021, ora 08:34 PM, rezultând în aceste condiţii depăşirea termenului legal de 48 de ore prevăzut de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.Se reţine, în acest sens, că instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar pe de altă parte, împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 546 din 7 iulie 2020 s-a reţinut că “natura imperativă a termenului de 48 de ore, în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, are menirea de a da expresie principiului celerităţii şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu.”Dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează c. n. t. înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.În ce priveşte susţinerile recurentului, formulate prin cererea de recurs, în sensul că în data de 18.04.2021 încheierea pronunţată nu apărea în ecris, acestea nu pot fi primite prin raportare la publicitatea pronunţării, la scopul instituirii regulilor speciale de procedură referitoare la exercitarea recursului ca singură cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi la obligaţia de diligenţă cunoaşterii soluţiei.Astfel cum şi Curtea Constituţională a reţinut prin decizia nr. 546 din 7 iulie 2020 mai sus amintită, “pregătirea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens.”Faţă de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca tardiv, recursul formulat .
CONSEMNAREA ACTIVITĂŢILOR DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat;la procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică; suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia; după sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei; orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor; convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea; convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări; procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror; după încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR cuprinde întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează; dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului; când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă; declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret; în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo; atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR MARTORULUI este asemănătoare cu a suspectului sau inculpatului; in cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.
CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora; conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanţă ; măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile; ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate; în cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit; în termenele limitate de lege (maximum 60 de zile şi, respectiv, încă maximum 30 de zile ), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, să solicite unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu; Dispoziţiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător şi cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul informaţional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane. Art. 154, alin. (7) completat prin Legea nr. 75/2016 ; până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
CONSERVAREA MATERIALELOR REZULTATE DIN SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, c căreia nu a fost formulată plângere în termenul de 20 de zile de la comunicare sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii;dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
CONSERVAREA SAU VALORIFICAREA OBIECTELOR RIDICATE Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, precum şi sume de bani care fac obiectul sechestrului ce ar trebui ridicate în mod obligatoriu şi dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit prevederilor de la sechestru. v. Procedura sechestrului
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII este garantul independenţei justiţiei. Preşedintele C. S. M. este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit . Durata mandatului membrilor C. S. M. este de 6 ani. Hotărârile C. S. M. se iau prin vot secret. Preşedintele României prezidează lucrările C. S. M. la care participă. Hotărârile C. S. M.sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alineatul (2) din Constituţie (îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele I.C.C.J.şi procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.nu au drept de vot.). Hotărârile C. S. M. în materie disciplinară pot fi atacate la I. C. C. J.. C. S. M. îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Lucrările plenului şi ale secţiilor C. S. M. sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi, precum şi cele în care se soluţionează sesizările referitoare la buna reputaţie a judecătorilor şi procurorilor nu sunt publice. Ordinea de zi se publică cu 3 zile înainte pe pagina de internet a C. S. M. . În ordinea de zi publicată nu se includ cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi. Hotărârile C. S. M.se publică în Buletinul Oficial al C. S. M. şi pe pagina de internet a C. S. M. . Secţia pentru judecători a C. S. M. încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la judecători şi magistraţi-asistenţi. Secţia pentru procurori a C. S. M.încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la procurori.
CONSTATAREA este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora; în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora;dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător; organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei c. când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei; certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare; după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
CONSTATAREA INFRACŢIUNII FLAGRANTE Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire; este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune; în cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală; plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.
CONSTATAREA INFRACŢIUNILOR DE AUDIENŢĂ Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent; în cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă; acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru. C. p. c. se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.
CONSTITUŢIA din 21 noiembrie 1991 este publicată în M.Of.nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M.Of.nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
CONSULTAREA DOSARULUI Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal; acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv; consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului; în cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil; acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală; în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale; după punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile; în cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.Consultarea dosarului penal de către părţi, subiecţii procesuali principali şi avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul de procedură penală, şi presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informaţii din dosarul penal, precum şi dreptul de a obţine fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate.Organul poliţiei judiciare asigură consultarea dosarului penal, pe baza:delegării date de procuror, potrivit art. 94 alin. (3) din Codul de procedură penală;cererii persoanelor interesate, aprobată de procuror, depusă în original sau copie.Cererile de consultare a dosarului penal adresate direct organului poliţiei judiciar se înaintează, în termen de două zile lucrătoare, procurorului competent să dispună potrivit art. 94 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului numai dacă procurorul competent nu a restricţionat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute de lege. În situaţia în care poliţistul care are în lucru dosarul penal nu este prezent la serviciu, exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 se asigură de către un alt poliţist care are calitatea de organ al poliţiei judiciare, desemnat de şeful unităţii de poliţie.În baza documentelor prevăzute , organul poliţiei judiciare stabileşte prin ordonanţă data, ora şi durata consultării dosarului penal, într-un termen rezonabil.Dreptul de a studia actele dosarului penal şi de a nota date sau informaţii din acesta se exercită la sediul unităţii de poliţie.Cu această ocazie, organul poliţiei judiciare adoptă măsuri adecvate pentru a împiedica:sustragerea, alterarea sau distrugerea actelor din dosarul penal;realizarea de fotocopii sau înregistrări video ale actelor dosarului penal, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.Persoanele interesate pot solicita realizarea de fotocopii pe baza unei cereri, tip formular. În cazul în care solicitarea priveşte acte din dosarul penal pentru care procurorul competent a restricţionat dreptul de fotocopiere, pe cerere se consemnează acest fapt, urmând ca fotocopierea să se realizeze numai pentru actele nerestricţionate.Organul poliţiei judiciare comunică persoanei interesate suma de plată, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, precum şi termenul în care pot fi ridicate fotocopiile. Aceste date se aduc la cunoştinţa persoanei interesate pe bază de semnătură pe cerere, la rubrica destinată acestui scop.Cererea completată se înregistrează în registrele de intrare-ieşire a corespondenţei ordinare.În situaţia în care nu există mijloace tehnice care să permită realizarea de fotocopii sau această operaţiune nu poate fi realizată temporar din cauza unor defecţiuni tehnice ori a lipsei unor consumabile, organul poliţiei judiciare întocmeşte un proces-verbal cu privire la existenţa acestor cauze, în două exemplare.Un exemplar al procesului-verbal se înmânează persoanei interesate, iar o copie a acestuia se înaintează, de îndată, spre informare, procurorului competent.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 conform dispoziţiilor procurorului competent.
Fotocopiile se realizează la sediul unităţii de poliţie, cu mijloacele tehnice avute la dispoziţia acesteia.
Organul poliţiei judiciare se asigură că datele cu caracter personal cuprinse în actele din dosarul penal nu sunt vizibile pe fotocopiile realizate.Fotocopiile se certifică, pe fiecare pagină, cu semnătura organului poliţiei judiciare şi ştampila unităţii de poliţie.La stabilirea termenului de eliberare a fotocopiilor se are în vedere timpul necesar anonimizării datelor cu caracter personal din conţinutul actelor, fotocopierii şi certificării acestora.Fotocopiile se eliberează în baza dovezii achitării contravalorii serviciului de fotocopiere, iar dovada plăţii, în original, se anexează la cererea de efectuare a copiilor. Cererea şi dovada de plată se introduc în dosarul cauzei.Sumele reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere se pot achita la casieria unităţii de poliţie sau la unităţile de trezorerie ale statului.Este interzisă încasarea contravalorii serviciului prestat în alte condiţii decât cele prevăzute sau preluarea de către organul poliţiei judiciare a unor sume de bani de la persoanele interesate.Sumele încasate de unitatea de poliţie, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, se fac venit la bugetul de stat şi se virează la unităţile de trezorerie ale statului în maximum 30 de zile de la data încasării acestora.
Contravaloarea serviciului de fotocopiere se stabileşte de organul poliţiei judiciare, pe bază de tarif. Cf Ordin nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, al viceprim-ministrul, ministrul afacerilor intern, M. Of. nr. 500 / 2015 .
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII c măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; contestaţia nu este suspensivă de executare; procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta; soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă; participarea procurorului este obligatorie; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară.împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii; contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia; participarea procurorului este obligatorie; după rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii. Soluția legislativă cuprinsă în art.250 alin.(6) C. pr. pen. , care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 coroborate cu cele ale art.129, referitoare la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, precum și prevederilor art.44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată.
Prin Dec. nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională. întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanţă. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căruia suspectul, inculpatul sau orice altă persoană interesată beneficiază de calea de atac a contestaţiei nu numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de procuror, dar şi împotriva măsurii înseşi -, ci şi în fazele ulterioare (de cameră preliminară, fond sau apel). Prin urmare, faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care a fost dispusă măsura asigurătorie poate fi atacată cu apel numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc fără putinţă de tăgadă în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negata orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie. În plus, deşi prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea a statuat că în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal garanţiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Convenţie, nu sunt aplicabile, întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, se observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015). De altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecţie, oferind, potrivit art. 168 alin. (1), dreptul oricărei părţi/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci şi împotriva măsurii înseşi. Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, “Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată de luare a unei măsuri asigurătorii sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispusă de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar. În ceea ce îl priveşte pe procuror, Curtea constată că, în virtutea rolului său constituţional statuat de art. 131 din Constituţie şi raportat la scopul instituirii acestor măsuri stabilite în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi acesta justifică interesul în a formula, în aceleaşi condiţii ca inculpatul, partea responsabilă civilmente sau orice altă persoană interesată, contestaţie separată cu privire la măsura asigurătorie dispusă în procesul penal de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată competentă să soluţioneze cauza pe fond sau în apel. În plus, dreptul la un proces echitabil presupune că atât apărarea, cât şi acuzarea trebuie să beneficieze nu numai de dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia ori de a le discuta şi comenta, ci şi de dreptul de a uza de aceleaşi căi de atac. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). În lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea reţine că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie. Art. 250, alin. (51) a fost introdus prinOrdonanța de urgență 18/2016 )
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII DISPUSE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători. Contestaţia formulată nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător. Art. 250 1 a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 250^1, alin. (3) a fost completat prin Legea nr.228/2020 . Prin Decizia nr. 481 din 12 mai 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală admite contestaţiile formulate , desfiinţeză încheierea atacată şi, rejudecând, dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile ale numitei C., respectiv asupra cotei de 1/2 din sumele de bani, titluri de stat sau obligaţiuni menţionate în sentinţa civilă, definitivă prin neapelare. Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător. Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 dit¸ional la Convenţia Europeană, atâtt la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008). Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată întrucât măsurile asigurătorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini. Prin Decizia nr. 19/2017 a I. C. C. J. privind recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că: “instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atăt din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenţia Europeană și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)”. Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului penal şi să devină insolvabile. Înalta Curte constată drept excesivă durata efectivă a măsurii asigurătorii faţă de inculpata S.C. B. S.R.L., respectiv perioada în care a fost privată de prerogativa folosinţei bunurilor imobile. În plus, soluţia de achitare pronunţată pe fondul cauzei, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.., lipseşte de fundament măsura asigurătorie, astfel că se va menţine soluţia de ridicare a sechestrului asupra bunurilor imobile ce aparţin S.C. B. S.R.L. Braşov, dispusă prin sentinţa penală a tribunalului. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Însă, în cauză, bunurile proprietate personală aparţinând fostei soţii a inculpatului A. nu au fost supuse măsurii confiscării speciale ori extinse. Conform datelor dosarului şi susţinerilor procurorului de şedinţă, numita C., atât din punct de vedere formal şi substanţial, este complet străină de raportul juridic de drept penal (conflictul dedus judecăţii), deopotrivă este străină de cadrul procesual declanşat prin actul de sesizare a instanţei, fiind terţ faţă de cauză. Înalta Curte constată că numita C. nu a fost cercetată penal, nu a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, în concluzie faţă de aceasta nu s-a dispus trimiterea în judecată şi nu s-a solicitat dispunerea confiscării, speciale ori extinse prin actul de sesizare a instanţei.Dealtfel, se constată că, pe parcursul întregii cercetări în faza de urmărire penală ori judecată, în fond şi în apel, în dosarul penal aflat în prezent pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în faza procesuală a apelului, numita C. nu a avut calitatea de parte ori terţ/intimat, fiind complet străină de procedură ca urmare a manierei în care procurorul de caz a întocmit actul de sesizare ce nu a vizat-o în nicio limită ori formă, chiar dacă la acel moment fuseseră indisponibilizate bunuri ale soţilor, iar aceasta putea justifica un interes legitim. Raţiunea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. este aceea de a se verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii. Sentinţa civilă a Judecătoriei Braşov a statuat definitiv asupra partajului, cu privire la sumele de bani aflate în conturi, depozite bancare şi obligaţiuni, prin atribuirea, în proprietate exclusivă către numita C. a 1/2 din acestea. În aceste condiţii ale atestării dreptului său de proprietate exclusiv prin ieşirea din indiviziune, ale lipsei implicării în cauza penală în care este cercetat fostul său sot şi întrucât nu este vizată de măsura confiscării speciale ori extinse în cauza în care bunurile sale sunt indisponibilizate, Înalta Curte nu poate decât să constate că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii faţă de bunurile acesteia.Deşi practica judiciară permite instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor comune ale inculpatului şi ale soţiei sale, bunurile aflate în proprietatea codevălmaşă a soţilor nefiind exceptate în mod expres de la luarea măsurilor asigurătorii (decizia nr. 2616 din 29 august 2012 pronunţată de secţia penală a Î. C, C. J. având ca obiect cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător), în cauza pendinte, urmare a partajului şi atestării proprietăţii exclusive, bunurile devenite proprii ale fostei soţii şi care nu sunt vizate de confiscare, nu pot fi afectate de nicio măsură asigurătorie.Astfel că proprietate a numitei C., motiv pentru care Înalta Curte va proceda la ridicarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile ale acesteia, menţionate în sentinţa civilă .
CONTESTAREA MODULUI DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE c modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de lege sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, orice altă persoană interesată, precum şi procurorul pot formula, în cursul procesului penal, contestaţie la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă; contestaţia se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat; instanţa soluţionează contestaţia de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă; după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestaţie împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate , se poate face contestaţie potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Î. C. C. J. , contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Prin Dec. nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Î. C, C. J. şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că: Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu le dispune cu privire la măsurile preventive sunt supuse contestaţiei, dar această cale de atac este distinctă de procedura instituită de art. 347 din Codul de procedură penală. Cum judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, devine evident că de la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu şi până la momentul soluţionării contestaţiei competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aparţine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. În aceste condiţii, în cauzele în care faţă de un inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, după cum este prevăzut expres în dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală.Calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în faza procesuală a camerei preliminare este contestaţia aşa cum rezultă din prevederile art. 205 din Codul de procedură penală referitoare la “calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”.Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 din Codul de procedură penală referitoare la contestaţie, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederi care sunt aplicabile ori de câte ori dispoziţiile legale privitoare la contestaţia împotriva anumitor categorii de hotărâri nu derogă de la aceste dispoziţii legale.Conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, deci rezultă că şi în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare.Suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, excluzând astfel aplicarea prevederilor art. 208 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii.Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală.O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Prin Dec. nr. 631 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) este neconstituţională. Norma art. 347 , în condiţiile şi în limitele stabilite expres în cuprinsul acesteia, permite să se exercite calea de atac a contestaţiei în camera preliminară numai de către cei doi titulari care, teoretic, au participat în etapa fondului camerei preliminare, respectiv procurorul şi inculpatul. Neavând deschisă posibilitatea de a formula contestaţie, în măsura în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ar promova calea de atac, aceasta ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, în faza de control judiciar a camerei preliminare normele procesual penale criticate reglementează calitatea procesuală doar pentru inculpat şi procuror, care vor dobândi, prin exercitarea căii de atac a contestaţiei, calitatea de contestator, respectiv intimat. În aceste condiţii de reglementare având în vedere soluţia şi considerentele Dec. i nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă pentru motivele expuse în continuare. Prin decizia menţionată,Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în §§ 41-49 din Dec. reţinând că legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, partea civilă şi partea responsabilă civilmente fiind excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, normele ce reglementează procedura camerei preliminare rezumându-se la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. Aşa încât, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. În context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a constatat că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a constatat că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a apreciat că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi, şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. Astfel, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului.8. De asemenea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 57-62, analizând dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează într-o procedură orală în care părţile din proces să îşi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Or, în ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Aşadar, analizând activitatea judecătorului de cameră preliminară, Curtea a reţinut că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, la paragraful 63 din decizia precitată, Curtea a observat că, potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Aşadar, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a statuat că, atât în etapa fondului camerei preliminare, cât şi în faza de control judiciar, legiuitorul trebuie să ofere părţii civile şi părţii responsabile civilmente aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, având în vedere obiectul procedurii în camera preliminară, rezultatul acestei faze procesuale, influenţa acestuia asupra desfăşurării judecăţii pe fond şi dreptul acestor părţi, reglementat de norma procesual penală a art. 81, de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În concret, Curtea a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. Totodată, de vreme ce, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a stabilit că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile şi procedurii de cameră preliminară, deci unei proceduri penale care nu ţine de soluţionarea pe fond a cauzei, dreptul de acces la o instanţă urmează a fi apreciat şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea reţine că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în repetate rânduri, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În această privinţă, este necesar ca unei părţi să i se ofere posibilitatea de a-şi susţine cauza în mod util în faţa instanţei judecătoreşti (Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). În aceste condiţii, restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de art. 21 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că, astfel cum a reţinut Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea reţine că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Totodată, având în vedere, pe de o parte, influenţa pe care procedura camerei preliminare o are asupra fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte, faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate, fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, trebuie să i se dea posibilitatea de a formula contestaţie în camera preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod. Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acte procesuale potrivit art. 81 din Codul de procedură penală – respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În consecinţă, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).
Prin Dec. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală , soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională; de asemenea, constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85). În ceea ce priveşte textele supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că potrivit criteriului calificării interne, acestea fac parte din Codul de procedură penală. Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală, şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 62). Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114). Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, ne M. Of. la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. În ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. 36. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea observă că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). Astfel, instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Curtea Constituțională apreciază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat.Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Astfel, Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. În ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. De asemenea, potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. Curtea reţine că, potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 C. pr. pen., procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Curtea constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Totodată, Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Prin Dec. nr. 18 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională. Din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate . Or, viciul privind citarea părţilor şi a persoanei vătămate – inclusiv greşita comunicare a rechizitoriului la o altă adresă decât cea la care locuieşte inculpatul ori cea la care a solicitat în mod expres să-i fie comunicate actele de procedură – poate fi el însuşi cauza pentru care inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au fost în imposibilitate de a ridica excepţii şi de a formula cereri privind obiectul procedurii în camera preliminară. Excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii – în condiţiile în care a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii – creează un tratament discriminatoriu pentru inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente din respectiva cauză faţă de părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în acele cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau au fost formulate cereri şi excepţii de către un alt participant în proces decât contestatorul – o parte, persoana vătămată sau procurorul. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile şi persoanele vătămate din cele două categorii menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în funcţie de atitudinea procesuală a unui alt participant în procesul penal – parte, persoană vătămată sau organ judiciar -, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. . Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, părţile şi persoanele vătămate din cauzele în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii se află într-o situaţie similară – sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie – cu părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau un alt participant în proces decât contestatorul a formulat cereri şi excepţii. Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat care rezulta din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti sunt de competenta exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, citate anterior). Curtea reţine că, în cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente posibilitatea de a cere şi a obţine restabilirea legalităţii prin reformarea soluţiei nelegale. Dispoziţiile de lege criticate, pe de o parte, privează părţile şi persoana vătămată de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Având în vedere că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, mai sus citată, paragraful 34), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21 şi ale art. 131 din Legea fundamentală – aşa cum aceste texte au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale – impun ca procurorul, părţile şi persoana vătămată să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în condiţiile în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.. Prin urmare, soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, care exclude calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public. Art. 347, alin. (1) , alin. (3) a fost modificat prin Legea 75/2016 . v. şiSoluţiile de cameră preliminară
CONTESTAŢIA ÎN ANULARE c hotărârilor penale definitive se poate face c. a. în următoarele cazuri: când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; când c unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. C. a. poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror ; în cererea de c. a. contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora. C. a. poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana c căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, c. a. pentru cazul când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, c. a. poate fi introdusă oricând;c. a. se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere; c. a. pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Până la soluţionarea c. a. , instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Instanţa poate admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate; la termenul fixat pentru judecarea c. a. , instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare; în cazul în care prin c. a. se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat; judecarea c. a. nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; sentinţa dată în c. a. este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Stabileşte că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. Codul de procedură penală se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală , Dec. nr. 5/2015 din 04/03/2015, M.Of.nr. 248 din 10/04/2015). Curtea Constituțională constată că soluția legislativă a dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015).
CONTESTAŢIA LA EXECUTARE se poate face când : s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau I.C.C.J.. Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta; după pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu; cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
CONTESTAŢIA PRIVIND DURATA PROCESULUI PENAL Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii; contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. Contestaţia poate fi formulată după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă şi după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare. Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia; contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă. Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă şi în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza. Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul I.C.C.J., competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii.Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune :informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane implicate cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă; în cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau în altă cauză, informarea se va face atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al acestuia; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la înregistrarea acesteia. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare natura şi obiectul cauzei; complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit legii, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată; în toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică; dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare; abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate; încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării; hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta;încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac; contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ. Aceste dispoziţii se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a prezentului Cod de procedură penală. Prin Decizia nr. 549 din 26 octombrie 2021, Î. C. C. J. Secţia Penală admite contestaţia privind durata procesului penal formulată de contestator cu referire la dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, Stabilind un termen în vederea redactării deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală până la data de 9 noiembrie 2021. Contestaţia privind durata procesului penal, reglementată de art. 4881-4886 din C. proc. pen., reprezintă un remediu instituit de legiuitor în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal. Unul dintre criteriile de analiză a caracterului rezonabil al duratei procedurii, prevăzut de dispoziţiile art. 4885 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen., este comportamentul autorităţilor, inclusiv în ceea ce priveşte durata redactării hotărârii judecătoreşti, astfel cum rezultă, în interpretarea anterioară datei pronunţării deciziei ce face obiectul prezentei cauze, dată de doctrina naţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [hotărârile din 29 martie 2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei şi Musci c Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile.Redactarea hotărârii face parte din durata de ansamblu a procedurii, art. 6 paragr. 1 din Convenţie garantând şi dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească într-un termen rezonabil (cauza Werz c Elveţiei, nr. 22015/05, 17 decembrie 2009). Astfel, în ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat perioadele de inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale, citarea defectuoasă a părţilor, martorilor, casări sau desfiinţări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către instanţa de control judiciar. Jurisprudenţa Curţii Europene a fost indicată de Curtea Constituţională încă din anul 2015 ca fiind standardul de evaluare a respectării termenului rezonabil în procedura contestaţiei privind durata procesului penal, care includea, în consecinţă, şi durata redactării hotărârii: “Instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.” (paragraful 19 din decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din C. proc. pen. şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M.Of. nr. 538 din 20 iulie 2015). Jurisprudenţa Î. C, C. J. cu privire la problema de drept pusă în discuţie este concludentă, instanţa supremă pronunţându-se în sensul admisibilităţii contestaţiei privind durata procesului, în cadrul căreia a fost invocată întârzierea în redactarea hotărârilor judecătoreşti (Încheierea nr. 675 din data de 05 decembrie 2017 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017; încheierea nr. 821 din 28 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015). În susţinerea acestei interpretări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat, conform jurisprudenţei sale anterioare deciziei Curţii Constituţionale din 2021, respectarea caracterul fondat al contestaţiei privind durata procesului inclusiv atunci când se pronunţase soluţia (minuta hotărârii), dar lipsea motivarea (considerentele hotărârii). Soluţia instanţei este fără echivoc în ceea ce priveşte includerea motivării hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 4881 şi următoarele din C. proc. pen.: judecătorul a constatat că până la termenul din 05.12.2017 hotărârea nu a fost redactată şi a stabilit un termen până la care soluţia să fie motivată şi redactată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 675 din 05 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, fila x din hotărâre şi paragraful ultim din hotărâre).
Interpretare conceptului de durată a procesului a fost confirmată, ulterior anului 2017, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial, nr. 508 din 17 mai 2021, deci după pronunţarea soluţiei Curţii de Apel Oradea. Curtea Constituţională a reţinut că soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză (paragraf 42). Curtea a mai reţinut că doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei (paragraf 49). Curtea a constatat că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual – în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general – în ochii publicului (paragraf 52). Prin urmare, Curtea a constatat că redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept (paragraf 97). În consecinţă, cele ce preced indică, anterior anului 2021, atât o interpretare a doctrinei cât şi o interpretare a jurisprudenţei prin care se includea motivarea hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 4881 şi următoarele din C. proc. pen., astfel că evaluarea duratei procesului penal, chiar anterior datei de 17 mai 2021, presupune analiza duratei de timp în care este motivată hotărârea. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 07 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508, la data de 17 mai 2021, această interpretare a fost validată în mod explicit.Potrivit dispoziţiilor legale, durata procedurilor se verifică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, a punctelor de vedere prezentate, luându-se în considerare natura şi obiectul cauzei, inclusiv numărul de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elemente de extraneitate, durata fazelor procesuale anterioare, faza procesuală în care se află dosarul, comportamentul părţilor, participanţilor în cauză şi a autorităţilor implicate, modificările legislative etc.Aplicând în cauza de faţă criteriile enunţate, se constată că instanţa de apel a avut de soluţionat apelurile Ministerului Public, a doi inculpaţi şi al unei părţi responsabile civilmente, a unei părţi civile. Conform evidenţei informatizate ECRIS, dosarul a avut un grad de complexitate de 188 de puncte.Conduita procesuală a părţilor nu a influenţat durata de redactare a deciziei pronunţate de instanţa de apel. În apel, cauza a fost amânată la cererea inculpatei B. şi S.C. C. S.R.L. (un termen), şi s-au acordat termene pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti prin administrarea de probe (13 termene) şi pentru a fi studiat raportul de expertiză de către părţi (un termen).În cauză, se constată că minuta deciziei Curţii de Apel Oradea, secţia penală (prin care contestatorul A. a fost condamnat definitiv doar pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată-17 acte materiale – punctele 1-17 din rechizitoriu, la pedeapsa de 11 ani 6 luni închisoare, iar B. a fost condamnată doar pentru infracţiunea de delapidare, la pedeapsa de trei ani închisoare), a fost pronunţată la 12 aprilie 2021. La Curtea de apel dosarul a avut 17 termene, înainte de a fi acordat termen de dezbateri şi a fost amânată pronunţarea pentru o lună (de la 12 martie 2021 la 12 aprilie 2021). Minuta deciziei priveşte soluţionarea acţiunii penale, respectiv rejudecarea acţiunii penale exercitate împotriva lui A. şi B., precum şi desfiinţarea în totalitate a modului de soluţionare a acţiunii civile de către instanţa de fond şi rejudecarea acesteia. După cum precizam anterior, acţiunea civilă a avut ca sursă prejudiciul creat în dauna unei persoanei fizice şi unei persoane juridice.Prin comparaţie, hotărârea Tribunalului, evaluată de Curtea de Apel Oradea, a fost pronunţată la data de 24 martie 2020 şi înregistrată la Curtea de apel la data de 02 iunie 2020, astfel că într-un interval de aproximativ 70 de zile, instanţa de fond a pronunţat şi redactat o hotărâre de 90 de pagini. La Tribunalul Bihor, dosarul la a avut 68 de termene înainte de a fi pronunţată soluţia şi un interval de aproximativ 2 luni între pronunţarea soluţiei şi motivarea acesteia. Se constată că, din fişa dosarului din sistemul de evidenţă informatizată ECRIS, rezultă o complexitate a dosarului la instanţa de fond de 181 de puncte, având 187 de părţi şi 48 de volume de instanţă şi de urmărire penală.Datele analizate de instanţă în prezenta contestaţie provin din evidenţa informatizată ECRIS având în vedere că dosarul nu a fost înaintat Înaltei Curţi şi nici nu au fost transmise alte informaţii care să clarifice durata redactării.Comparând cele două proceduri, desfăşurate în aceeaşi cauză la Tribunal şi Curtea de apel, este necesară accelerarea procedurii de redactare a decziei. În raport de principiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, care prevăd că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată că nu există niciun argument obiectiv pentru a putea justifica întârzierea (de aproximativ 8 luni) în redactarea deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, fiind depăşită o durată rezonabilă. V și Procedura de soluționare a contestației
CONTESTAŢIA PRIVIND EXECUTAREA DISPOZIŢIILOR CIVILE ale hotărârii se face, când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă sau când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare, la instanţa de executare, iar în cazul când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazurile anume prevăzute de lege, rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar, soluţia se comunică instanţei de executare. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute de lege care impun asistența juridică obligatorie, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. În aunumite situații, legea dispune și citarea administraţiei penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. Contestaţia c actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA PRIVITOARE LA AMENZILE JUDICIARE se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.
CONTESTAŢIA v. Reabilitarea
CONTINUAREA PROCESULUI PENAL are loc dacăsuspectul sau inculpatul cer aceasta în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală.
CONTINUAREA URMĂRIRII PENALE LA CEREREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute mai sus, procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă nu se constată situaţia expusă mai sus, se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Art. 319, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Clasarea
CONTRADICTORIALITATEA este dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. C. se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. C. este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul c. este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev c. Rusiei, § 95). Totodată, instanța europeană a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis c. Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter c. Austriei). Din perspectiva c, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) . C, prin natura sa, este ea însăși o garanție a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituționale prin posibilitatea atât a acuzării, cât și a apărării, nu numai de a lua cunoștință de toate piesele, observațiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influențeze decizia, ci și de a le discuta ori comenta. Această exigență poate fi realizată în diferite moduri, cu condiția ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observațiile depuse. Totodată, CEDO a statuat în jurisprudența sa că principiul c. nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Nideröst-Huber c. Elveției, §§ 23, 27, 31). v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri Egalitatea armelor , Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
CONTROL IERARHIC prin Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, M.Of.nr.105 din 6 martie 1997, Curtea Constituţională a statuat că fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești.
CONTROLUL JUDICIAR În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat. Pe timpul cât se află sub c. j. , inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul c. j. , să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; să nu emită cecuri. În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii c. j. sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura c. j. se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive; supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii; dacă, în cadrul obligaţiei să nu depăşească o anumită limită teritorială , s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine; organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei; instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; în cazul în care, pe durata măsurii c. j. , inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege; în cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului. Curtea Constituţională reține că ingerința generată de instituția controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept; ingerința analizată nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reține că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât poatefi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp; principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art.53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar; din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât și durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispozițiile art.211—215 și 241 C.pr.pen. nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituționalitate, o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 din Convenție (Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.211—217 C.pr.pen., M.Of. nr.33 din 15 ianuarie 2014) . În cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată. Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, c ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta. Ca atare, şi din această perspectivă, singura soluţie ce se impune este aceea ca, indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a controlului judiciar (procuror sau judecător de drepturi şi libertăţi), în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală (I. C. C. J., Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Decizia nr. 4/2015 din 19 ianuarie 2015, Dosar nr. 13/2014, M.Of.nr. 157 din 5 martie 2015). V și Durata controlului judiciar
CONTROLUL JUDICIAR PE CAUŢIUNE Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate Or, potrivit standardelor de constituționalitate , o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Referitor la liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune, Curtea reține că acestea au făcut obiectul controlului de constituționalitate, însă criticile au vizat întotdeauna doar condițiile în care se puteau dispune aceste măsuri (existența condițiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru ca persoana arestată preventiv să poată cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, existența limitei de 18 ani a pedepsei închisorii, în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, pentru care s-a dispus arestarea, diferența existentă între infracțiunile săvârșite cu intenție și cele săvârșite din culpă, din perspectiva posibilității de acordare a liberării provizorii sub control judiciar și a liberării provizorii sub cauțiune), și nu termenele pentru care ele puteau fi dispuse (v Decizia nr.36 din 29 ianuarie 2004, M.Of. nr.130 din 13 februarie 2004, Decizia nr.521 din 9 aprilie 2009, M.Of. nr.357 din 27 mai 2009, Decizia nr.30 din 18 ianuarie 2011, M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011, și Decizia nr.755 din 7 iunie 2011, M.Of. nr.662 din 16 septembrie 2011). Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 C.E.D.H. ( Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, M.Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2014) v. Controlul judiciar , Măsurile preventive
CONTUMACIE Când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în afara teritoriului părţii solicitante, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislaţia părţii solicitate nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea formând obiectul cererii (Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, M.Of. nr. 89 din 14 mai 1997). Cu titlul de exemplu, mai amintim Legea nr. 111/2008, pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, M.Of. nr. 387 din 21 mai 2008, Legea nr. 259/2004 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brasilia la 12 august 2003 M.Of. nr. 613 din 7 iulie 2004, Decretul nr. 597 din 27 iunie 2002, privind promulgarea Legii pentru ratificarea C.E.D.H. dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, M.Of. nr. 516 din 17 iulie 2002, Legea nr. 118/1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, M.Of. nr. 222 din 17 iunie 1998 sau Convenția dintre Republica Socialista Romania și Regatul Belgiei privind extrădarea și asistenta judiciara în materie penala, semnata la București la 14 octombrie 1976, cu Protocol adițional din 26 martie 1982, publicat în Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983. Mai amintim de Decretul nr. 78 din 23 iulie 1975 privind ratificarea Convenției dintre Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975. Dar ceea ce ne interesează pe noi apare abia în Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17 martie 1978, M. Of. nr. 89 din 14 mai 1997. Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, dornice să înlesnească aplicarea, în materie de infracţiuni fiscale, a Convenției europene de extrădare, deschisă spre semnare la Paris la 13 decembrie 1957; considerând, de asemenea, că este oportună completarea Convenției în anumite alte privinţe, au convenit, printre altele, după cum urmează: . Când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă c sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.( affaire Ekbatani c Suede , requête no 10563/83), Hotărârea 26 mai 1988). Să cităm şi dispozițiile Codicelui de Procedură Criminalădin 11 noiembrie 1919: dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare. v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CONŢINUTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONŢINUTUL CONTROLULUI JUDICIARPe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere;să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;să nu emită cecuri.În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.Legea nr. 146/2021 a modificat formularea anterioară „un sistem electronic de supraveghere;” cu „un dispozitiv electronic de supraveghere”
Prin Dec. nr. 4 din 19 ianuarie 2015 referitoare la recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului, I. C. C. J. ,Completul competent să judece recursul în interesul legii,stabilește că în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. din moment ce dispoziţiile art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală nu prevăd expres competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de a modifica controlul judiciar în faza de urmărire penală, având în vedere prevederile art. 2151 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., dar şi normele tranzitorii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, se poate trage concluzia că voinţa legiuitorului a fost aceea ca în faza de urmărire penală procurorul să aibă competenţa exclusivă de a modifica obligaţiile aferente controlului judiciar, independent de organul judiciar care a luat iniţial această măsură preventivă.
Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată.
Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere, în temeiul art. 336 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta.
Prin Dec. nr. 18 din 29 octombrie 2019 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal“, I. C. C. J. , completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. pr. pen. , nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Art. 215 a fost modificat de prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CONŢINUTUL Dec. I INSTANŢEI DE APEL ŞI COMUNICAREA ACESTEIA Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept. Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Art. 424, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
CONŢINUTUL DISPOZITIVULUI Dispozitivul trebuie să cuprindă datele privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului. Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului. Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;măsurile preventive;măsurile asigurătorii;măsurile de siguranţă;cheltuielile judiciare;restituirea lucrurilor;restabilirea situaţiei anterioare;cauţiune;rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol. Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii. Când instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multor drepturi, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde menţiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecţie pot solicita emiterea unui ordin european de protecţie în condiţiile legii. Dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 404, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și completat prin Legea 151/2016 . v. Hotărârea
CONŢINUTUL EXPUNERII v. Hotărârea
CONŢINUTUL HOTĂRÂRII ŞI EFECTELE EI v. Recursul în interesul legii
CONŢINUTUL MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere şi/sau să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. d)-k). În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut de lege pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora. La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.În situaţia prevăzută la alin. (6), în încheiere se va indica în mod expres perioada de timp, precum şi, după caz, locul de muncă, instituţia de învăţământ, unitatea sanitară sau alt loc în care s-a aprobat deplasarea inculpatului.În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Atunci când, cu rea-credinţă, inculpatul încalcă obligaţia de a nu părăsi imobilul ori nu respectă itinerarul sau condiţiile de deplasare, stabilite potrivit legii, organul de supraveghere are dreptul de a-l prinde pe inculpat şi de a-l prezenta de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii, pentru a proceda potrivit alin. (11). Art. 221, alin. (3), alin. (6) și alin. (11) a fost modificat prin Legea nr. 146/2021
CONŢINUTUL PĂRŢII INTRODUCTIVE v. Hotărârea
CONŢINUTUL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin Dec. , numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Dec. i în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 477, alin. (4) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
C.E.D.H. Roma, 4.XI.1950, text amendat în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 14 (STE nr. 194) începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 iunie 2010. Textul C.E.D.H. fusese amendat anterior în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 3 (STE nr. 45), intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5 (STE nr. 55), intrat în vigoare la 20 decembrie1971 şi ale Protocolului nr. 8 (STE nr. 118), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. Textul C.E.D.H. conţinea în plus textul Protocolului nr. 2 (STE nr. 44) care, potrivit art 5 § 3, făcuse parte integrantă din C.E.D.H. de la intrarea sa în vigoare la data de 21 septembrie 1970. Toate dispoziţiile amendate sau adăugate prin aceste Protocoale au fost înlocuite prin Protocolul nr. 11 (STE nr. 155), începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 noiembrie 1998. De la această această dată, Protocolul nr. 9 (STE nr. 140), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, a fost abrogat, iar Protocolul nr. 10 (STE nr. 146) a rămas fără obiect.
CONVORBIRILE TELEFONICE fiind cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 C.E.D.H. , interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate c reclamantului reprezintă o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (hotărârile Malone c. Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c. Franţei şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52 , § 25, Halford c. Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, § 48). Curtea a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea procedurii penale anterioare prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, §§ 69 sqq). Analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c. Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine, p. 1925 , Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , M.Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).
CORUPŢIE Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. ) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile de corupţie, săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia motivată a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
CUPRINSUL RECHIZITORIULUI v. Rechizitoriul
CURTEA DE JUSTIŢIE are menirea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare (art. 164-160 CE, 136-160 CEEA, 31-45 CEDA)
C.E.D.O. , Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din C.E.D.H. şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o CEDO, cu funcţionare permanentă , potrivit art. 19 C.E.D.H. . Instanța europeană de contencios al drepturilor omului are competenţă asupra tuturor problemelor privind interpretarea şi aplicarea C.E.D.H. şi a Protocoalelor sale. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de Înalta Parte Contractantă. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani, fără posibilitatea realegerii. Un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condiţiilor cerute. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.În orice etapă a procedurii, în mod confidenţial, Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, respectând drepturile omului prevăzute de C.E.D.H. şi Protocoalele sale. Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a C.E.D.H. sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Nicio dispoziţie din C.E.D.H. nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte. V și Accesul liber la justiţie; Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor ; Prejudiciu real
D
DAMNUM EMERGENS (lat. ) dauna efectiv suferită
DAREA ÎN URMĂRIRE se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. ; d. u. se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenţie sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România. D. u. se solicită de: organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurii prevăzute , de administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicală , de organul judiciar competent potrivit legii speciale. D. u. se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean, sesizat potrivit alin. (3).. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.;de asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie: celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii; organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competenteale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite; instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire; activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă I. C. C. J., supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi: supravegherea tehnică; reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia; ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi percheziţia pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune de îndată încetarea activităţilor de supraveghere luate conform art. 524, informând despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi. Art. 521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 146/2021 .
DATE CU CARACTER PERSONAL În interpretarea şi aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d. c. p., indiferent dacă, într-o situaţie dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Noţiunile de “ d. c. p.” (sau “informaţia cu privire la datele personale”) şi de “informaţii de interes public” sunt definite de lege: de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001, potrivit cărora “prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”, şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, conform cărora reprezintă “ d. c. p. – orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”; de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, care statuează că “prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.d. c. p. se subsumează noţiunii generale de “informaţii” şi, în măsura în care privesc activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, sunt susceptibile să reprezinte informaţii de interes public, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001. Pentru a intra însă efectiv în această categorie trebuie îndeplinită o condiţie suplimentară, respectiv aceea de a afecta capacitatea de exercitare a funcţiei publice. În lipsa îndeplinirii acestei condiţii, d. c. p. sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor; este indiferent dacă într-o situaţie dată acestea sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Dispoziţiile legale nu condiţionează protecţia datelor personale de îndeplinirea unei astfel de condiţii, iar această situaţie îşi găseşte justificarea în împrejurarea că datele pot fi completate din lte surse accesibile persoanei interesate. Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 trebuie interpretate în sensul că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d.c.p., indiferent dacă într-o situaţie dată sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Legea nu reglementează expres situaţia când informaţiile de interes public şi informaţiile cu privire la d.c.p. sunt prezente în cuprinsul aceluiaşi document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiilor, prilej pentru instanţa de trimitere de a formula cea de-a doua întrebare. Legea trebuie interpretată în sensul că fiecare tip de informaţie are regimului ei juridic care nu poate fi extins asupra celuilalt tip, ceea ce înseamnă că, atunci când informaţiile sunt cuprinse în acelaşi document, acesta va fi făcut accesibil într-o formă cenzurată, prin eliminarea tuturor informaţiilor referitoare la o persoană identificată sau identificabilă. (Î. C. C. J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Decizia nr. 37/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 8.392/118/2014)
DATELE INFORMATICE sunt orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic. v. Conservarea datelor informatice
DECLARAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE Pot formula cerere de recurs în casaţie: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penal Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, s-a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. , Curtea a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). Obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Art. 436, alin. (2) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 70/2016. v. Recursul în casaţie
DECLARAREA ŞI SOLUŢIONAREA CONTESTAŢIEI Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare. La soluţionarea contestaţiei; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate. Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului. La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător. Contestaţia se soluţionează prin Dec. , care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;când contestaţia este nefondată;admiterea contestaţiei şi:desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. Prin Dec. nr. 4 din 29 septembrie 2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o Dec. , Înalta Curtea de Casație și Justiție stabileşte că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu. Prin Dec. nr. 16 din 24 septembrie 2019 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: “Dacă serviciul de probaţiune face parte din categoria subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală care definesc noţiunea de subiect procesual şi respectiv de participant la procesul penal”, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală, serviciul de probaţiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepţiunea art. 4251 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală raportat la art. 34 teza finală din acelaşi cod. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la calea de atac a contestaţiei fac parte din titlul III al Părţii speciale şi nu sunt contrare prevederilor cuprinse în capitolul IV din titlul V al Părţii speciale, ci mai mult aduc precizări cu privire la titularii contestaţiei, aşa încât sunt incidente în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că “Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.” Legiuitorul a reglementat în conţinutul normei mai sus menţionate titularii contestaţiei, respectiv procurorul, subiecţii procesuali, fără a face vreo distincţie cu privire la aceştia, în condiţiile în care în art. 29 din Codul de procedură penală referitor la participanţii în procesul penal sunt evidenţiaţi subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali (subiecţii procesuali principali, stabiliţi în art. 33 din Codul de procedură penală, sunt suspectul şi persoana vătămată, iar ceilalţi subiecţi procesuali prevăzuţi în art. 34 din acelaşi cod: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale) şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate, termenul şi momentul de la care curge. Serviciul de probaţiune este un organ prevăzut de lege ce are drepturi, obligaţii şi atribuţii în procedura de revocare sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care a şi sesizat instanţa competentă pentru a dispune, reprezentând un subiect procesual în accepţiunea dispoziţiilor art. 34 teza finală din Codul de procedura penală ce dobândeşte şi calitate procesuală activă de a formula contestaţie împotriva sentinţei pronunţate în procedura reglementată de art. 583 din Codul de procedură penală. Serviciul de probaţiune are “puterea de a acţiona în justiţie” în procedura de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu atât mai mult are legitimitatea procesuală de a exercita calea de atac prevăzută de lege (legitimatio ad causam).Calitatea serviciului de probaţiune de “subiect procesual la care hotărârea atacată se referă”, în ipoteza în care ca subiect procesual a sesizat instanţa în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decurge din faptul că, în ipoteza menţionată, instanţa se pronunţă, prin hotărârea atacată, asupra sesizării serviciului de probaţiune.Hotărârea prin care instanţa admite sau respinge sesizarea serviciului de probaţiune privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o hotărâre care “se referă” atât prin dispozitiv, cât şi prin considerente la acest subiect procesual.În consecinţă, în ipoteza în care a sesizat instanţa în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, serviciul de probaţiune este titular al căii de atac a contestaţiei împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra revocării suspendării şi este inclus în sfera “subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă”. În raport cu cele arătate se va admite sesizarea formulată în cauză, ca urmare a interpretării sistematice a dispoziţiilor generale şi speciale din Codul de procedură penală, prin corelare a art. 583 din Codul de procedură penală cu art. 29, art. 34 şi a art. 597 alin. (5) raportat la art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi cu dispoziţiile menţionate din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, M. Of. nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere serviciul de probaţiune ca titular al sesizării este şi titular al căii de atac prevăzute de lege, în calitate de subiect procesual, împotriva hotărârii prin care se soluţionează sesizarea. Art. 4251 a fost introdus prin Ordonanța de urgență nr. 3/2014 . v. Contestaţia
DECLARAŢIA SOLEMNĂ A MARTORULUI v. Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
DECLINAREA DE COMPETENŢĂ Instanţa care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare; dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa; în cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin; hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
DEGRADAREA MILITARĂ Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
DELEGAREA Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile comisiei rogatorii , efectuarea unui act de procedură şi prin d. ; d. poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare. v. Comisia rogatorie,Efectuarea urmăririi penale de către procuror
DELIBERAREA o fac numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea, în secret; completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept; d poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale; completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. D. şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor; în situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, d. şi pronunţarea nu pot avea loc în termen , instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile; preşedintele completului informează părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea.
DENUNŢUL este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni; d. se poate face numai personal, dispoziţiile privind plângerea aplicându-se în mod corespunzător.
DEPARTAMENTUL PENTRU LUPTA ANTIFRAUDĂ are calitatea de organ de constatare, în privinţa faptelor care pot constitui infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale UE în România. Departamentul poate, la solicitarea procurorului, să efectueze controale cu privire la respectarea dispoziţiilor legale în materia protejării intereselor financiare ale UE.
DESEMNAREA UNUI REPREZENTANT AL PERSOANELOR VĂTĂMATE În situaţia în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ v. Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII ŞI CONŢINUTUL Dec. I v. Recursul în casaţie
DESPĂGUBIRILE CIVILE ŞI CHELTUIELILE JUDICIARE Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
DETENŢIA ÎN AŞTEPTAREA JUDECĂŢII poate fi dispusă numai dacă există suspiciuni întemeiate că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este acuzată şi dacă există motive întemeiate pentru a crede că există unul sau mai multe dintre următoarele:pericolul de a fugi;pericolul de a împiedica cursul justiţiei;pericolul de a comite o infracţiune gravă.Chiar atunci când nu poate fi demonstrată existenţa unuia dintre pericolele mai sus menţionate, detenţiunea în aşteptarea judecării poate fi totuşi justificată, în mod excepţional, în anumite cazuri de infracţiuni deosebit de grave.Atunci când analizează dacă trebuie dispusă detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va ţine cont de circumstanţele cazului individual şi mai ales de factori cum sunt :natura şi gravitatea infracţiunii,importanţa dovezilor că persoana respectivă a comis infracţiunea,pedeapsa care poate fi impusă în eventualitatea condamnării,caracterul, antecedentele şi situaţia personală şi socială ale persoanei respective şi, mai ales, legăturile sale cu comunitatea,comportamentul persoanei respective, mai ales modul în care şi-a îndeplinit orice obligaţie care i-a fost impusă în cursul procedurilor penale anterioare. Când examinează dacă poate fi evitată detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va lua în considerare toate măsurile alternative disponibile, care pot include următoarele:promisiunea persoanei respective să se prezinte înaintea autorităţii judecătoreşti cum şi când i se cere şi să nu împiedice cursul justiţiei,obligaţia de a locui la o adresă specificată (de ex. acasă, cămin, o instituţie specializată pentru minori etc.) în condiţiile impuse de autoritatea judecătorească,restricţia de a părăsi sau a merge într-un sau district loc specificat făreă autorizaţie,ordinul de a raporta periodic anumitor autorităţi (de ex. curţii, poliţiei etc.),predarea paşaportului sau a altor acte de identitate,prevederea cauţiunii sau a altor forme de garanţie pentru persoana respectivă, ţinând cont de mijloacele sale materiale,prevederea unei garanţii,supravegherea şi asistenţa asigurate de o agenţie numită de autoritatea judecătorească. Potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată la 27 iunie 1980, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, întrucât „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (preambulul recomandării).
DEZBATERILE Au loc în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului; preşedintele poate da cuvântul şi în replică; durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată; preşedintele are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă;pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. v. Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
DIES A QUO NON COMPUTATOR PRO IN TERMINO (lat. ) ziua până la care nu se compută termenul
DIES INCEPTUS PRO ADIMPLETO HABETUR (lat. ) ziua începută se consideră împlinită
DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM În cadrul DIICOT sunt numiţi, prin ordin al procurorului-şef al DIICOT, cu avizul miniştrilor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Specialiştii prevăzuţi în Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT, M.Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004 au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din DIICOT Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile prevăzute în prezenta lege. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de către specialiştii prevăzuţi mai sus constituie mijloc de probă, .
DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE Unul dintre obiectivele importante stabilite prin Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, aprobat prin H.G. nr. 1065 din 25 octombrie 2001, M. Of. nr. 728 din 15 noiembrie 2001, a fost crearea unei structuri specializate de combatere a corupţiei. Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, conceput ca un parchet specializat cu atribuţii pe întreg teritoriul ţării, şi nu pe lângă instanţele judecătoreşti. Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie, şi anume „pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000”.
Potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, sunt de competenţa fostului Parchet Naţional Anticorupţie „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000” deci numai marea corupţie şi corupţia de mijloc, „în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele şi în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit”(se arată în mod expres în art. 5 alin. 1). Pe de altă parte, potrivit art. 72 alin. (2) fraza a II-a din Constituţie, urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor se poate face numai de către Parchetul de pe lângă I. C. C. J. . Parchetul Naţional Anticorupţie trebuia să fie o direcţie, Naţională, Anticorupţie, dar în compunerea Parchetului de pe lângă I. C. C. J. . Tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau D. N. A. , dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; la judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D. N. A. potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul D. N. A. (v art. 5 din L. nr. 255/2013). Având în vedere necesitatea concentrării imediate a întregii capacităţi de acţiune a D. N. A. în realizarea obiectivului pentru care a fost înfiinţată această structură specializată, astfel încât să se asigure continuarea progreselor în combaterea marii corupţii, luând în considerare faptul că din totalul cauzelor de soluţionat de către D. N. A. aproximativ 30% reprezintă dosarele care au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală, înşelăciune şi fraudă vamală cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1 milion euro (spre exemplu, în anul 2012 au fost înregistrate 1.057 de dosare având ca obiect astfel de infracţiuni, respectiv evaziune fiscală – 708, înşelăciune – 335 şi infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 30, iar în 2011 au fost înregistrate 1.066 de dosare, respectiv evaziune fiscală – 672, înşelăciune – 364, infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 14), ţinând cont de faptul că distincţia dintre cauzele de aceeaşi natură în funcţie de cuantumul prejudiciului a determinat, numai la nivelul anului 2012, ca un procent de 39% dintre soluţiile pronunţate să fie reprezentat de declinări către alte unităţi de parchet, prin eliminarea din competenţa D. N. A. a infracţiunilor de evaziune fiscală, înşelăciune şi a celor la regimul vamal cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, această structură specializată se va putea concentra mai bine pe combaterea marii corupţii. Ţinând cont de faptul că analiza soluţiilor dispuse în aceste cauze a demonstrat că nu există o legătură directă între fenomenul evaziunii fiscale sau fraudei şi cel al marii corupţii, de natură să justifice competenţa D. N. A. pentru investigarea infracţiunilor menţionate, luând în considerare faptul că trecerea competenţei de efectuare a urmăririi penale pentru aceste infracţiuni la parchetele de pe lângă instanţe va determina reducerea duratei anchetelor, având în vedere că dosarele s-ar împărţi între cele 42 de parchete de pe lângă tribunale, iar urmărirea penală va fi efectuată de către organele de cercetare penală, activitatea suplimentară putând fi gestionată cu resursele existente (totodată, cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează în continuare de către această structură), având în vedere obiectivele asumate de statul român în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare şi recomandările formulate de experţii Comisiei Europene şi pentru a putea asigura funcţionarea optimă a D. N. A. , în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,Guvernul României a adoptat Ordonanţă de urgenţă nr. 63 din 19 iunie 2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind D. N. A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013). D. N. A. este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 246, 247, 248 şi 2481 din Codul penal anterior. Cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se soluţionează de către această structură specializată. Astăzi, sunt de competenţa D. N. A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Î. C, C. J. şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal. (2) Infracţiunile c intereselor financiare ale UE sunt de competenţa D. N. A. . (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. (4) Procurorii din cadrul D. N. A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) – (3). (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D. N. A. poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul D. N. A. , indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate (text modificat prin art. 115 din Legea nr. 187/2012, Art. 115 a fost abrogat ulterior prin art. 109 din Legea nr. 255/2013. Modificat prin Legea nr. 255/ 2013).
DISJUNGEREA ACŢIUNII CIVILE poate fi dispună atunci cândsoluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale; soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale; disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor; probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse; încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
DISJUNGEREA CAUZELOR Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni; d.c. se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
DISPARIŢIA DOSARULUI SAU ÎNSCRISULUI v. Reconstituirea înscrisului sau dosarului
DISPOZITIVUL v. Hotărârea
DISPOZIŢIILE CU PRIVIRE LA MĂSURILE PREVENTIVE Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă:o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;c)o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;o măsură educativă neprivativă de libertate. Hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive este executorie.Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1)-(3) cu privire la măsurile preventive este executorie. Când, potrivit dispoziţiilor prevăzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere. Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune prevăzută la art. 217 alin. (7). Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (12), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (9), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă. După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. Prin Dec. nr. 7 din 16 martie 2015 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea interpretării unitare a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală cu privire la “măsurile preventive aplicabile minorilor, în sensul dacă la momentul soluţionării în primă instanţă, a acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor”, Î. C. C. J. stabileşte că la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Utilizarea sintagmei “de îndată” în contextul pronunţării hotărârii în primă instanţă, în cadrul prevederilor care reglementează dispoziţiile primei instanţe în materia măsurilor preventive, conduce la concluzia că momentul punerii în libertate a inculpatului minor arestat preventiv este momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, iar nu momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a nu conferi caracter executoriu dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, nu ar fi utilizat sintagma “de îndată” în cuprinsul prevederilor art. 399 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, este adevărat că dispoziţiile art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prevăd explicit caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă, însă caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, din utilizarea sintagmelor “de îndată” şi “de asemenea”; iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară. Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De altfel, nici dispoziţiile art. 399 alin. (4) C. pr. pen. nu prevăd caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului condamnat la pedeapsa amenzii, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, la care se face referire în art. 399 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod. Or, pronunţarea unei măsuri educative neprivative de libertate sau a unei pedepse cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, este incompatibilă cu menţinerea privării de libertate a inculpatului. Dispoziţiile legale menţionate trebuie corelate cu cele ale art. 241 C. pr. pen., care reglementează cazurile generale de încetare de drept a măsurilor preventive, fără ca legiuitorul să facă o enumerare limitativă a acestora, ci doar stabilind existenţa unor cazuri speciale în alin. (1) lit. d) al aceluiaşi text de lege, respectiv că măsurile preventive încetează de drept “În alte cazuri anume prevăzute de lege.” Un astfel de caz anume prevăzut de lege, care priveşte exclusiv măsura arestării preventive şi care se încadrează în dispoziţia art. 241 alin. (1) lit. d), este cazul prevăzut în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, referitor la pronunţarea unei măsuri educative faţă de inculpatul minor arestat preventiv. Astfel, întrucât în dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul se referă la “o măsură educativă”, fără a face vreo distincţie între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privesc atât măsurile educative neprivative de libertate, cât şi măsurile educative privative de libertate. Aşa fiind, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Prin Dec. nr. 44 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate. Curtea reţine că, în baza art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de fond era obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţa una din măsurile educative prevăzute de art. 101 din Codul penal din 1969 (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ), consecinţă care putea fi însă evitată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile art. 100 din Codul penal din 1969, dacă aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, la alegerea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În plus, în situaţia în care ar fi luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prima instanţă avea posibilitatea, potrivit art. 490 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să dispună, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii educative luate, caz în care, deşi, în temeiul art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, arestarea preventivă înceta de drept, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate de instanţă. În schimb, din dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală – având în vedere că măsurile educative reprezintă singurele sancţiuni de drept penal aplicabile inculpatului minor -, reiese că, la momentul soluţionării acţiunii penale în fond, instanţa este obligată să dispună în toate cauzele cu inculpat minor arestat preventiv punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul minor încetează de drept atât atunci când prima instanţă pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) din Codul penal (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică) -, cât şi atunci când pronunţă o măsură educativă privativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din Codul penal (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie). Dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative. Potrivit, însă, dispoziţiilor de lege criticate, o dată cu pronunţarea măsurii educative privative de libertate, instanţa de fond este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, chiar dacă observă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin sau că există temeiuri noi care justifică o atare măsură şi, prin urmare, s-ar impune menţinerea măsurii arestării preventive. În aceste condiţii, Curtea observă că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi – prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate. Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major – minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care derivă din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului – arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate. În acelaşi timp, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. Având în vedere, pe de o parte, garanţiile instituite de Codul de procedură penală în materia arestării preventive a inculpatului minor, iar, pe de altă parte, faptul că punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, ca urmare a pronunţării, în primă instanţă, a unei hotărâri prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, poate crea o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, Curtea reţine că prevederile ale 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, reclamă ca instanţa să poată aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi să poată dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile alin. (1) al art. 399 din Codul de procedură penală. În acest sens, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “România este stat de drept […]”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincvenţei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual ai minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale. Astfel, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă – se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept – în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. În concluzie. Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.
Art. 399, alin. (3), litera a), alin. (3) litera d), alin. (4) , alin. (9) și alin. (10) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢELOR Dispoziţiile prevăzute la art. 41 – 46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale . Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală; acest text dispune ca competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND PERCHEZIŢIILE EFECTUATE LA O AUTORITATE PUBLICĂ, INSTITUŢIE PUBLICĂ SAU LA ALTE PERSOANE JURIDICE DE DREPT PUBLIC Organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public; percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu; o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public
DISPOZIŢIILE DATE DE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
DISPOZIŢIILE PRIVITOARE LA ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE se aplică şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi, potrivit legii, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. vCheltuielile judiciare
DISPUNEREA EFECTUĂRII EXPERTIZEI SAU A CONSTATĂRII Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize. Art. 172, alin. (12) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
DISPUNEREA MĂSURII PROTECŢIEI MARTORULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea; participarea procurorului este obligatorie; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac; incheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Dacă protecţia martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
DIVIZAREA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DOMICILIUL este o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
DOVADA DE PRIMIRE A CITAŢIEI trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată; de asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia; ori de câte ori, cu prilejul predării, afişării sau transmiterii electronice a unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile amintite mai sus; în situaţia în care citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, la procesul-verbal se ataşează, dacă este posibil, dovada transmiterii acesteia.
DOVEDIREA UNOR CAZURI DE REVIZUIRE v. Revizuirea
DREPTUL AVOCATULUI DE A FORMULA PLÂNGERE se referă la măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor legitime ale părţii; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală; introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii ; în cazurile nominalizate de lege, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
DREPTUL DE A FACE PLÂNGERE v. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
DREPTUL DE A NU FI JUDECAT SAU PEDEPSIT DE DOUĂ ORI 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispoziţiile § ui precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din C.E.D.H. , În caz de urgenţă – război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , Strasbourg, 22. XI.1984, art. 4 §§ 1-3).
DREPTUL DE PETIŢIONARE Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
DREPTUL DE PROPRIETATE, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile prevăzute în Legea fundamentală se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989 au fost descrise în hotărârile Brumărescu c. României , MC, nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alţii c. României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru c. României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII; Viaşu c. României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat c. României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz c. României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor c. României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, şi Matieş c. României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligaţia sa juridică în privinţa art. 46 din C.E.D.H. , în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Scozzari şi Giunta c. Italiei , MC, nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin c. Regatului Unit MC, nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda c. Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, şi S. şi Marper c. Regatului Unit , MC, nr. 30.562/04 şi 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008). ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi pe scară largă în România. Această situaţie persistă în ciuda adoptării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, menţionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire. După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a C.E.D.H. din acest punct de vedere a crescut neîncetat şi pe rolul Curţii se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naştere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea C.E.D.H. . Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de C.E.D.H. din cauza unei situaţii trecute sau actuale, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control implementat de C.E.D.H. [ mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), §§ 129-130, şi Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 86]. Dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui “titlu de despăgubire” şi mai puţin de 4.000 de plăţi au fost efectuate (§ 77). Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului “Proprietatea”, deşi această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii “titlurilor de despăgubire” spre piaţa bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară. În ceea ce priveşte măsurile destinate garantării eficienţei mecanismului stabilit prin C.E.D.H. , CEDO atrage atenţia asupra Rezoluţiei Res(2004)3 şi a Recomandării Rec(2004)6 ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004. Se impune implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viaşu, § 83). Refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României , Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06, M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). CEDO observă că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi. CEDO, Secţia a Treia, Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06) M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010 . Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate c României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie. Curtea apreciază că faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea se pronunţă după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din C.E.D.H. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [ în acelaşi sens, Bourdov c. Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-…, Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009].Procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 95, Broniowski, § 198, şi Xenides-Arestis c Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor (Protocolul adiţional la C.E.D.H. , Paris, 20.III.1952).
DREPTUL LA APĂRARE aparţine părţilor şi subiecţilor procesuali principali care se pot apăra ei înşişi sau pot fi asistaţi de avocat, în tot cursul procesului penal; ei trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării; suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia; inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală c lui şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, mai înainte de a fi ascultaţi; organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a d. a. , care trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Barbera şi Jabardo nu au beneficiat de asistenţa unui avocat la primele declaraţii, iar din dosar nu rezultă că aceştia ar fi renunţat la drept; judecătorul de instrucţie a acţionat prin comisie rogatorie şi nu i-a audiat personal (CEDO, Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 13 iunie 1994). D. a. conferă oricărei părți implicate întrun proces și indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe și de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) v. Procedura de confiscare
DREPTUL LA INFORMAŢIE Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție – Menținerea nivelului de protecție) se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2). Potrivit art. 3, Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:dreptul de a fi asistat de un avocat; orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri; dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6; dreptul la interpretare și traducere; dreptul de a păstra tăcerea. Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei: Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
DREPTUL LA LIBERĂ CIRCULAŢIE, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ aloricărei persoane este garantat în tot cursul procesului penal ; orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie c dispunerii măsurii; atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat; orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite. CEDH dispune că 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau c căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse c sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii (C.E.D.H. art. 5 §§ 1-5).
DREPTUL LA O PROCEDURĂ ORALĂ și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții c. San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel c. Austriei, §§ 18—21). . În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor [Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38, Curtea Constituţională, Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014] . Numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor (Curtea Constituţională, decizia nr. 166/2015).
DREPTUL LA TĂCERE În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita d. t. cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. d. t. și de a nu se incrimina, se află în centrul noțiunii de proces echitabil ( Funke c. Franței din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-A, p. 22, § 44; se vedea, de asemenea, Saunders c. Regatului Unit din 17 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2064 -65, § § 68 și 71).
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22. XI.1984 art. 3). Prin Dec. nr. 76 din 12 noiembrie 2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare, Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabileşte că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existentei vreunei culpe în sarcina vreunei persoane. În toate formele de reglementare, acţiunea în despăgubiri se adresează instanţei civile şi, în prezent, se judecă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanşării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat şi de instanţa de sesizare. Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014). 04. Relevante sunt şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deşi sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi situaţiei reparării pagubei în cazul erorii judiciare . Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior şi de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate. Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare. Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naşte întrebări cu privire la consecinţele erorii care a stat la baza soluţiei a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecinţa unui fapt necunoscut de instanţa care a pronunţat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunţat hotărârea revizuită. Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale faţă de cei care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute şi nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudenţă, declaraţii mincinoase ori înscrisuri falsificate). Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor şi care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecinţe nu au putut fi cunoscute. Instanţei care a pronunţat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproşată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudenţă ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declaraţie cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris. Mai mult, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti aste o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căile de atac, fie ele şi extraordinare. Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conţinut similar şi în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acţiune în regres “împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune”. Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârşit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac şi doar pentru că statul şi-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condiţiile prevăzute expres de lege, Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010. Rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului “specialia generalibus derogant“. Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenţei unei fapte culpabile care să fi generat paguba. Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă naşterea dreptului la acţiune. Ca atare, ţinând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptăţită şi stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei şi obligaţia statului de a plăti despăgubirea, se naşte, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă. Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situaţii juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Codul civil. În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Î. C. C. J. a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situaţia în care, în urma soluţionării primei întrebări, deveneau aplicabile dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZUL PRIVĂRII NELEGALE DE LIBERTATE Are dreptul la repararea pagubei îl are şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Prin Dec. nr. 41 din 21 noiembrie 2016 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT respinge, ca inadmisibilă sesizarea. Analiza deciziilor pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală relevă existenţa a două orientări jurisprudenţiale în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale privind condiţia referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cadrul acţiunii civile în repararea daunelor produse. . Într-o primă orientare jurisprudenţială (rezultată din hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2010-2014) s-a reţinut, în esenţă, că în situaţia în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii privării de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile. Totodată, s-a mai reţinut că, în situaţia în care prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultă implicit din hotărârea de achitare. Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2011-2015) s-a reţinut că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968. Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care această problemă de drept a constituit deja obiect al analizei în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe din ţară, ceea ce consolidează concluzia privind neîndeplinirea caracterului noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării. Existenţa deja a unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În acest sens, practica Î. C, C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o atare statuare regăsindu-se în Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, M. Of. nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 6 iunie 2015, M. Of. nr. 736 din 1 octombrie 2015. În cuprinsul punctului de vedere formulat în scris şi depus la dosar, Ministerul Public a arătat că problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precizându-se totodată că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii având ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate. Î. C. C. J. apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate stabilite, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Prin Dec. nr. 15 din 18 septembrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei “stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive” din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray c Regatului Unit, 28.10.1994). În Cauza Nolkenbockhoff c Germaniei Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate; condiţia este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraful 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale. Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură. Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Prin Dec. nr. 11 din 17 aprilie 2019 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, vizează cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Or, art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală are în vedere necesitatea lămuririi unei dispoziţii cuprinse în hotărârea ce se execută, şi nu completarea considerentelor hotărârii. Nelămuririle ce pot fi clarificate pe calea contestaţiei la executare nu pun în discuţie aspecte ce privesc fondul cauzei ce nu au fost soluţionate prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte cauza care ţine de stingerea/micşorarea pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, aceasta trebuie să apară ulterior rămânerii definitive a hotărârii, şi, în mod evident, aspectele ce vizează de legalitatea măsurilor preventive nu pot fi circumscrise acestui motiv de contestaţie. Raportat la conţinutul art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare în cazul hotărârilor definitive de achitare sau de încetare a procesului poate privi doar dispoziţiile executorii din conţinutul dispozitivului (de pildă, punerea în executare a măsurilor de siguranţă, respectiv dispoziţia de punere de îndată în libertate, ca urmare a revocării măsurii preventive sau a constatării încetării de drept a acesteia). În acest sens, în considerentele Dec. i nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Î. C. C. J. în recurs în interesul legii, în paragraful 41, instanţa supremă a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, în raport cu natura contestaţiei la executare, prin intermediul acesteia nu se poate solicita instanţei competente să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor procesuale privative de libertate dispuse în cursul procesului penal. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate c sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse c sa ; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ; d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere (C.E.D.H. art. 6 §§ 1-3) v. Contradictorialitate, Egalitatea armelor
DREPTUL LA UN TRIBUNAL v. Tribunal independent și imparțial
DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă : a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane c violenţei ilegale ; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie (C.E.D.H. , art. 2) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat (Protocolul nr. 13 la C.E.D.H. privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele Vilnius, 3.V.2002)
DREPTUL MARTORULUI DE A NU SE ACUZA Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită c sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară. Curtea Constituţională , prin Dec. nr. 236/2020 , constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen. , care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea observă că normele procesual penale menţionate au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În esenţă, în motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în §§ 13-18 ale Dec. i, că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 din Codul de procedură penală, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite c sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei. Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reţine opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, fiind garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, §l 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders c Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, § 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât şi a § ui 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie. În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa citată, Curtea constată că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în §§ 1 şi 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condiţiile în care § 1 cuprinde garanţii ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul. În context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte noţiunea de “martor”, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).În ceea ce priveşte conceptul de “acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, C.E.D.O. a reţinut că acesta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). În continuare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, C.E.D.O. a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves c Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, § 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, § 57, în care C.E.D.O. a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, c unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco c Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii – poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa C. E. D. O. se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei, § 58). De asemenea C.E.D.O. a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident. Mai mult, Curtea reţine că – în situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh c Austriei). Totodată, Curtea reţine că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată c O’Halloran şi Francis c Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, § 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 74). De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de C.E.D.O. în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone şi alţii c Monaco, §l 74, potrivit căruia “Curtea reaminteşte că rezultă din jurisprudenţa menţionată faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susţinerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt”. Aşadar, Curtea constată că dreptul c autoincriminării şi dreptul “acuzatului” de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil şi ale prezumţiei de nevinovăţie, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul C. E. D. O. , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, c voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunilor de “acuzaţie în materie penală” şi “martor”, trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (v, în acest sens, Hotărârea din 25 februarie 1993, Cauza Funke c Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves cFranţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, Cauza IJL, GMR şi AKP c Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. c Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, Cauza Kansal c Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh c Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco c Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit). Curtea reţine însă că, potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe europene, dreptul la tăcere şi neautoincriminare nu este absolut. În situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, §§ 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill c Regatului Unit, respectiv Telfner c Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, c acestuia. Instanţa de la Strasbourg a reţinut circumstanţele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura şi gravitatea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Aşadar, cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, Cauza O’Halloran şi Francis c Regatului Unit, instanţa europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deşi constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanţii au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliţia cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depăşind limita legală de viteză. În concluzie, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit. La nivel european, în ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul la neautoincriminare, Curtea reţine că a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”. În preambulul Directivei se precizează următoarele: “Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.[…]” (pct. 12) – precizare care se regăseşte şi în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie c autoincriminării (pct. 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie. Atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare (pct. 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea C. E. D. O. privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct. 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată c persoanelor suspectate sau acuzate şi nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăşi, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind aprecierea probelor de către instanţe sau judecători, cu condiţia respectării dreptului la apărare (pct. 28); “Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (pct. 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conţine şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (pct. 32); “Atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (pct. 45). Totodată, Curtea observă că la pct. 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, “întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie şi de C.E.D.O. “. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, îşi are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului şi a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] şi la condiţiile de luare a măsurii preventive a reţinerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să îşi angajeze apărător şi să nu facă nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că preşedintele “înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi c sa […]”.Codul de procedură penală în vigoare reglementează dreptul la tăcere şi neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. Astfel, Curtea observă că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului şi inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din acelaşi act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea observă şi alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi c sa. Acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cât priveşte martorul, acesta “este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii” (Decizia nr. / 2017, M. Of. nr. 837 / 2017, § 14). Curtea observă că art. 281 alin. 1 din secţiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă şi jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracţiunile prevăzute în art. 277, 278 şi 279 nu se pedepseşte: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmaţiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracţiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea; […]”.Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului c propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reţinut că, pe toată durata de existenţă a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existenţa, în procedura penală, a instituţiei actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis naşterea unor situaţii în care persoane suspectate de săvârşirea unor infracţiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoştinţă începerea urmăririi penale şi, implicit, dobândirea calităţii procesuale de învinuiţi. I. C. C. J. – Secţiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. , cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate c rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunţat Decizia nr. XLVIII (48) / 2007, M. Of. , nr. 574 / 2008, în considerentele căreia s-a reţinut că “existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Dec. i de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”/59. Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, în ceea ce îi priveşte pe martori, aceştia pot refuza să dea declaraţie doar prin raportare la dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală, care însă nu instituie un drept la tăcere şi la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soţului, al ascendenţilor şi al descendenţilor în linie directă, precum şi al fraţilor şi al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, §30, respectiv 19 iulie 2012, §41, pronunţate în cauzele Unterpertinger c Austriei, respectiv Hummer c Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Curtea a reţinut, printre altele, în acord cu jurisprudenţa europeană citată, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Curtea a constatat, în esenţă, că, în acest caz, temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Aceeaşi lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că “declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită c sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară”. Raportat la aceste din urmă norme, Curtea observă că, în forma iniţiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, dar şi în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum şi obligaţia de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că “(1) Martorul are dreptul de a nu face declaraţii cu privire la fapte şi împrejurări prin care s-ar expune unei investigaţii penale. (2) Atunci când constată că prin declaraţia sa martorul s-ar expune unei investigaţii penale, organul judiciar are următoarele obligaţii: a) de a comunica martorului că în urma acestor declaraţii se pot declanşa investigaţii penale c sa; b) de a aduce la cunoştinţă martorului dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigaţii penale, precum şi dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declaraţia martorului dată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi folosită c sa.” Faţă de aceste reglementări, doctrina a reţinut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare şi respectarea demnităţii umane”. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, deşi a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că “Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfăşurat c sa.”, art. 102 pct. 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei. În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 din Codul de procedură penală reglementează “dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor c persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor. Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, I. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunţat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“. Curtea constată aşadar că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 din Codul de procedură penală (reţinută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 din Codul de procedură penală, reţinută, de asemenea, în § 62 al prezentei decizii – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reţine că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului. De altfel, Curtea observă că I. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”, şi a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că “participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor. Curtea constată, aşadar, că persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Totodată, Curtea constată că, faţă de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanţial – şi din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecţia legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecăţii. Aceeaşi situaţie vulnerabilă s-ar putea menţine în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînţelegerii situaţiei în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 din Codul de procedură penală nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligaţia organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situaţii particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Aşa încât, Curtea constată că şi din punct de vedere procedural se poate reţine lipsa unor garanţii adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor. Curtea observă că “dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia c lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită c sa. Însă, Curtea reţine că, deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită c martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite c martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului – nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident. Curtea constată, în aceste condiţii, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea c martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie. Astfel cum s-a reţinut în precedent, dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanţa de control constituţional a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale c unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont c Franţei, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă şi Cionca c României, § 91). Totodată, în mod constant, jurisprudenţa şi doctrina au reţinut că principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligaţia de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului. Or, Curtea reţine că, în vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei. Însăşi instanţa europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat şi persoana care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în care condamnarea trebuie obţinută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 100). De altfel, şi în Cauza Saunders c Marii Britanii, instanţa de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să îşi construiască acuzaţia în materie penală fără a se folosi de probe obţinute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. “Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 68; în acelaşi sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, § 92, şi Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen c Finlandei, § 60). Totodată, Curtea constată că obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală – sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar c sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. Instanţa de control constituţional a subliniat, în jurisprudenţa sa recentă, necesitatea extinderii exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor iniţiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigenţe o poate avea asupra echităţii de ansamblu a procedurii. Astfel, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32, Curtea a reţinut că “deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală” (aceleaşi considerente şi în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, C.E.D.O. a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influenţă decisivă asupra echităţii în ansamblul procesului penal şi în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, Cauza Suzer c Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanţa recunoaşterii şi respectării garanţiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voinţa unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reţinut, în acest sens, că “privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaşte petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declaraţiile prin care s-a autoincriminat şi procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare şi rechizitoriului”. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigaţii mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obţinerii declaraţiei ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuiness c Irlandei). Curtea reţine, aşadar, că dreptul la neautoincriminare vizează şi buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obţinerea unei declaraţii, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menţionat naşte o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declaraţiei, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. “Protejând acuzatul c unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de art. 6” (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B c Elveţiei, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudenţă, anterior citată, Curtea observă că instanţa europeană instituie o dublă raţiune a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului c abuzului de putere al autorităţilor judiciare care, în lipsa acestor garanţii, ar putea proceda la obţinerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluţionare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina. Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29). În concluzie, având în vedere toate cele reţinute, Curtea constată că art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului. Alăturat celor reţinute mai sus, Curtea observă că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că “Privilegiul c autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (extras din considerentele Dec. pen. nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea). De asemenea, prin Dec. pen. nr. 231/A/9 iunie 2015, I. C. C. J. – Secţia penală a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că “(…) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală”. Tot instanţa supremă a subliniat, în considerentele Dec. pen. nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Aşadar, “audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei c sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) protejează orice persoană c căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul c autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. […] De altfel, în doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016**) a Î. C, C. J. – Secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe c aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită c sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale” (Decizia nr. 40/A/2018, , I. C. C. J. – Secţia penală). Pentru considerentele reţinute în §§ anterioare, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. . Prin prezenta Dec. , Curtea a reconsiderat soluţia Dec. nr. 519/ 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 / 2016, §19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. , nr. 582 / 2017, §19). Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 / 2011, . Of. nr. 549 / 2011, şi prin Decizia nr. 356 / 2014, M. Of. nr. 691 / 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului ( v în acest sens Decizia nr. 308 / 2016, M. Of. nr. 585 / 2016, § 31).Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie (v, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998, Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000, Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016, Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016, Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34, Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37, Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28).Curtea observă că art. 114 lin. (2 ) reglementează obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, respectiv obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autori. Aşadar, Curtea reţine că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare. În aceste condiţii, prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Curtea Constituțională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală.
DREPTUL PERSOANEI DE A FI PREZENTA IN FATA INSTANTEI IN TIMPUL PROCEDURILOR PENALE Statele iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declaratiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată; prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatorii; statele se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate; obligația de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate nu impiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public; statele iau masuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate și acuzate nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică; ele se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției revine organelor de urmarire penala; statele se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective. v. Prezumția de nevinovăție
DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
DREPTURILE AVOCATULUI SUSPECTULUI ŞI INCULPATULUI În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia: situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare ; percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante; avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în mod legal; avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii; în cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat; in cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.
DREPTURILE PERSOANEI VĂTĂMATE persoana vătămată are următoarele drepturi: de a fi informată cu privire la drepturile sale; de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; de a consulta dosarul, în condiţiile legii; de a fi ascultată; de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea d p v; de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română; de a fi asistată de avocat sau reprezentată; de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege. Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor. Art. 81, lit. g1) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 )
DROGURILE ridicate în vederea confiscării se distrug ; păstrarea de contraprobe este obligatorie.; distrugerea d. se efectuează periodic, prin incinerare sau prin alte mijloace adecvate, de către o societate comercială autorizată, în prezenţa unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea, câte un reprezentatal Agenţiei Naţionale Antidrog, al Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, un specialist din cadrul formaţiunii centrale specializate în prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de d. din Inspectoratul General al Poliţiei Române şi gestionarul camerei de corpuri delicte a aceleiaşi unităţi. În cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripţia instanţei de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
DUBLU GRAD DE JURISDICŢIE Deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. (Delcourt c. Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11, Hotărâre din 14/10/2008 în Cauza Iordache cRomâniei, M.Of. nr. 797 din 23 noiembrie 2009 §41) 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs c achitării sale (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22. XI.1984 Statele membre ale Consiliului art, 2 §§1-2).
DURATA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE nu poate depăşi 30 de zile, în cursul urmăririi penale în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii; termenul curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv; când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă.
DURATA ARESTULUI LA DOMICILIU În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.În acest caz , prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit legii, fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.Participarea procurorului este obligatorie.Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod corespunzător. Prin Dec. nr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că normele procesual penale ale art. 222 , prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 C. pr. pen. , are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (v Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. De altfel, aceste considerente de principiu se regăsesc şi în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 C. pr. pen. , statuând faptul că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce afectează atât dreptul fundamental al libertăţii individuale, cât şi libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, aşa încât nereglementarea termenelor şi a duratei maxime pentru care controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în art. 53 din Constituţie, şi care presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. În acest context, Curtea reţine Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei (§ 56), în care C.E.D.O. a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deţinută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice. Prin Dec. nr. 740 din 3 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) C. pr. pen, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Potrivit art. 218 alin. (1) C. pr. pen, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acest cod, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) C. pr. pen, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit alin. (2) al art. 222, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Curtea constată că, spre deosebire de durata maximă a arestului la domiciliu, care este reglementată doar în cuprinsul art. 222 C. pr. pen, durata maximă a arestării preventive este prevăzută atât prin dispoziţiile art. 236 alin. (4) C. pr. pen, cât şi prin prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. Curtea reţine, astfel, că, spre deosebire de arestarea preventivă, arestul la domiciliu nu beneficiază de o consacrare constituţională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. De altfel, având în vedere momentul introducerii acestei măsuri în legislaţia procesual penală românească, legiuitorul constituant nu ar fi putut face trimitere la ea, întrucât era inexistentă la data revizuirii Constituţiei, din anul 2003, singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, fiind, la acel moment, arestarea preventivă. În continuarea raţionamentului său, Curtea constată că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitor la măsurile preventive, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. Totodată, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015, § 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Prin aceeaşi Dec. , § 22, s-a statuat că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) C. pr. pen], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) C. pr. pen], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) C. pr. pen], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, § 20-22, Curtea a constatat că, potrivit art. 221 alin. (1) C. pr. pen, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Prin urmare, Curtea a constatat că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 222 C. pr. pen, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv, în continuare, Curtea a reţinut că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. S-a constatat, totodată (§ 25), că, de altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) C. pr. pen, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate. Prin aceeaşi Dec. (§ 28), Curtea a statuat că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens. De menţionat este şi Decizia Î. C, C. J. nr. 22 din 12 octombrie 2009, M. Of. nr. 290 din 4 mai 2010, pronunţată într-un recurs în interesul legii, conform căreia durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, este o măsură preventivă privativă de libertate. De asemenea, în ceea ce priveşte similitudinea celor două măsuri preventive analizate, C.E.D.O. , prin jurisprudenţa sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din C.E.D.H. . În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei, § 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents c Letoniei, § 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Curtea reţine că, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi c Italiei (§§ 93 şi 95), instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents c Letoniei, § 64, C.E.D.O. nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 din Convenţie nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de “grad” şi “intensitate”, ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenţie, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare, şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele membre privind detenţia provizorie, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia “durata detenţiei provizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că “din motive umanitare şi sociale este de dorit reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul compatibil cu interesele justiţiei”. Curtea Constituțională constată că măsura arestului la domiciliu este similară arestări preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor. Curtea reţine, totodată, lipsa importanţei locului şi a condiţiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilităţii asimilării acestora. Art. 222 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 , prin Legea nr. 116/2016, Art. 222, alin. (9) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 5 modificat de Actul din Legea nr,116/2016 .
DURATA CONTROLULUI JUDICIARÎn cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile. În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile. Dispoziţiile arătate sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Ordonanţa procurorului prin care s-a prelungit măsura controlului judiciar se comunică în aceeaşi zi inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani. Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile. În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. La expirarea termenelor prevăzute , instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Prin Dec. nr. 79 din 22 februarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (8)C. pr. pen. Curtea Constituţională constată că sintagma “în primă instanţă” cuprinsă în art. 2151 alin. (8) este neconstituţională. Prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of.nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a analizat, din perspectivă constituţională, lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse, constatând că nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale. Măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie. Deşi ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este, însă, proporţională cu cauza care a determinat-o. Măsura nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o. Curtea Constituțională a constatat că prevederile din Codul de procedură penală ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri, reţinând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Curtea a reţinut că, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Urmare a pronunţării Dec. i nr. 712 din 4 decembrie 2014, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of.nr. 911 din 15 decembrie 2014, prin care a reglementat termenul şi durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar pentru etapele procesuale ale urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, fără, însă, a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru etapa procesuală a apelului. Curtea constată că diferenţa de reglementare a determinat însăşi instanţa judecătorească – Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporţionalităţii acesteia raportată la elementele specifice cauzei. Astfel, Curtea urmează să stabilească dacă, în calea de atac, evaluarea proporţionalităţii măsurii controlului judiciar, fără existenţa unui termen maxim legal pentru care măsura poate fi dispusă, este suficientă. Referitor la proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar, Curtea a statuat că aceasta se analizează din două perspective. Curtea Constituțională a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea a apreciat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (v Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reţinut că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M. Of.nr. 261 din 13 aprilie 2017, §§ 48 şi 49). Totodată, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 241 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 C. pr. pen. în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate (v, în acest sens, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, § 25). Aşa fiind, Curtea constată că măsurile preventive trebuie limitate în timp, prin reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de faza procesuală în care acestea se pot dispune. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă procesuală, atunci acesta are obligaţia stabilirii unei durate maxime a acestora pentru fiecare fază procesuală. Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2151 alin. (6) C. pr. pen. , “în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani”. De asemenea, potrivit art. 2151 alin. (8) C. pr. pen. “în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată”. În legătură cu dispoziţiile art. 2151 alin. (8) C. pr. pen., Curtea constată că, deşi nu este prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a controlului judiciar în cursul judecăţii se calculează nu de la debutul acestei faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, aşadar, durata în care cauza s-a aflat în camera preliminară. Durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este reglementată de către legiuitor în ceea ce priveşte etapele procesuale ale urmării penale, camerei preliminare şi judecăţii în primă instanţă, dar nu şi în ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului. Un argument în acest sens îl reprezintă şi faptul că, în ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la domiciliu şi cea a arestului preventiv, deşi legiuitorul nu a reglementat expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa procesuală a apelului, a prevăzut, totuşi, momentul când aceste măsuri încetează de drept, chiar şi în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art. 241 alin. (11) lit. b) C. pr. pen. , dispoziţii aplicabile doar în ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, “arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare”. Rezultă că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naştere dreptului organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Totodată, decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, şi nu numai inter partes litigantes. Mai mult, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of.nr. 16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of.nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a reţinut că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul sau Guvernul, după caz, avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului determină o nesocotire a Dec. i Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Art. 2151 a fost modificat prin Legea nr. 75/2016,Ordonanța de urgență nr. 13/2017,Ordonanța de urgență nr. 14/2017Legea nr. 9/2017 , v Controlul judiciar
DURATA MAXIMĂ A ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani; termenele curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă; la expirarea termenelor , instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
DURATA PROCEDURII rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa CEDO, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente (v, printre multe altele, Pelissier şi Sassi c. Franţei , MC, nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). ( § 27), mutatis mutandis, Wierciszewska c. Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole c. României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007, Didu c. României. , Frydlender c. Franţei , MC, nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Prin decizia de inadmisibilitate parţială Curteaa respinscainadmisibile plângerile reclamanţilor privind încălcarea art. 6 § 1 din C.E.D.H. , sub aspectul duratei procesului, apreciind căo perioadă totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetările penale şi procedura de judecată în douăgrade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, luând în considerare complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces, precum şi pentru întreaga societate); procedurile desfăşurate de Comisia pentru stabilirea adevărului nu cad sub incidenţa art.6 din C.E.D.H. , având în vedere că nu a fost formulată oficial nici o acuzaţie c reclamanţilor la acel moment iar aceştia nu au furnizat informaţii în legătură cu data exactă la care au fost informaţi cu privire la existenţa investigaţiilor c lor; totodată, Curtea a respins susţinerile celui de-al doilea reclamant potrivit căruia cei opt ani dintre momentul evenimentelor (1989) şi formularea oficială a acuzaţiei penale (1997) trebuie luaţi în calculul duratei procesului, Curtea argumentând că, pe de o parte, nu poate fi pus semnul egalităţii între informaţia publică despre cercetările privind înalţi ofiţeri implicaţi în evenimentele de la Timişoara şi formularea, în mod oficial, a unei acuzaţii concrete la adresa reclamanţilor, iar, pe de altă parte, în perioada în care reclamanţii ar fi suferit-potrivit susţinerilor acestora – o anxietate determinată de existenţa investigaţiilor ce priveau evenimentele din 1989, aceştia continuau în anii 90 să ocupe funcţii importante în noul Guvern al României. Curtea a constatat că în procedura judiciară în faţa instanţelor naţionale a avut o durată de aproximativ doi ani, în primul ciclu procesual iar, ulterior, cu ocazia rejudecării, puţin peste patru ani şi jumătate, rezultând astfel o durată totală de aproximativ şase ani şi jumătate, procedura desfăşurându-se în două grade de jurisdicţie.Curtea a subliniat că este conştientă de complexitatea cauzei pentru organele de cercetare penală, evenimentele implicând trei sute de victime, decedate sau rănite, precum şi un mare număr de participanţi. Tot astfel, Curtea a reamintit că procedurile judiciare au avut un caracter echitabil iar erorile procedurale au fost remediate cu ocazia rejudecării cauzei; de asemenea, nu au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de către autorităţi.Curtea a precizat că – deşi îşi au originea în aceleaşi evenimente – prezenta cauză se diferenţiază de cauza Şandru şi alţii c. României(nr.22465/03, 8 decembrie 2009), în care s-a constatat încălcarea a art. 2 din C.E.D.H. , în latura sa procedurală, din cauza manierei în care s-au desfăşurat investigaţiile penale, incluzând durata acestora. În acea cauză , Curtea a examinat procedurile penale din punctul de vedere al victimelor represiunii armate şi cu privire la care procedurile penale au durat în mod semnificativ mai mult decât în prezenta cauză. Curtea a apreciat că o perioadă de aproximativ şase ani şi jumătate, necesari instanţelor naţionale pentru a judeca în două grade de jurisdicţie, este în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii. Luând în considerare şi cei doi ani din faza cercetărilor penale (dintre 20 iunie 1994 – data ratificării C.E.D.H. şi 29 martie 1996 – data sistării investigaţiilor), Curtea a concluzionat că o durată totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetări penale şi procedura de judecată în două grade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, având în vedere complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces, precum şi pentru întreaga societate (mutatis mutandis, cauza Năstase c. României, nr.80563/12, decizia din 18 noiembrie 2014, §§ 86-87).Prin urmare, Curtea a respins cererea ca inadmisibilă (hotărârea din 24 martie2015, în cauzelereunite Stănculescu c. României, cererea nr. 22555/09, şiChiţac c. României, cererea nr.42204/09). v. Dreptul la domiciliu
DURATA PROCEDURII ÎN CAMERA PRELIMINARĂ v. Camera preliminară
E
ECHITATE noţiunea , consacrată de art. 6 CEDH, impune ca acuzatul să beneficieze de serviciile unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor de la poliţie. A refuza acest acces timp de 48 de ore, în situaţia în care drepturile apărării pot fi prejudiciate într-un mod ireparabil, este, indiferent de justificare, incompatibil cu drepturile pe care art. 6 le recunoaşte acuzatului (C.E.D.O., Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray c. Regatului Unit. C.E.D.O., Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveţiei)). Curtea reaminteşte că echitatea procedurii trebuie apreciată în contextul întregii proceduri (a se vedea, de exemplu, cauza Miailhe c. Franţei, nr. 2, Hotărârea din 26 septembrie 1996, § 43, şi cauza Imbrioscia c. Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, § 38).
EFECTELE FUZIUNII, ABSORBŢIEI, DIVIZĂRII, REDUCERII CAPITALULUI SOCIAL, ALE DIZOLVĂRII SAU LICHIDĂRII PERSOANEI JURIDICE CONDAMNATE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
EFECTELE RESPINGERII CERERII DE REVIZUIRE v. Revizuirea
EFECTUAREA DE VERIFICĂRI PREALABILE Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile cazurile arătate, parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile. v. Sesizarea organelor de urmărire penală
EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI DOMICILIARE Mandatul de percheziţie se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia; percheziţia se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi; percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră; în cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia; înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui; în cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective; în cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsă în locuinţele învecinate în care au fost transferate probe, date sau s-au ascuns persoanele căutate , persoanele din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la extinderea efectuării percheziţiei; persoanelor li se solicită, înainte de începerea percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate; percheziţia nu se mai efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate; persoanelor li se aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un avocat; dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat; în cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore; de asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere; când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent; organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie; la deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate;organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna; în mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere : când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză; dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol; dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii; în cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent; în cazurile excepţionale copia mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil; organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a pătrunde într-un domiciliu: dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor; şi în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu; este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan mai multe percheziţii; locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo; înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziţie şi fac parte integrantă din acesta.
EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI INFORMATICE DE LUCRĂTORI DE POLIŢIE specializaţi în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se poate realiza în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală. Art. 1681 a fost introdus prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Percheziţia informatică
EFECTUAREA UNEI EXPERTIZE se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert; expertiza se dispune, în condiţiile în care se administrează probe, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată; cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert; expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii; expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale; ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi; în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora;dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător; la efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali; când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. v. Constatarea, Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării , Efectuarea unei expertize,
EFECTUAREA UNEI NOI EXPERTIZE sedispune de către organul de urmărire penală sau instanţa atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE v. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice, Desfăşurarea urmăririi penale, Începerea urmăririi penale, Obligaţiile organelor de urmărire penală, Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, Procedura audierii anticipate , Punerea în mişcare a acţiunii penale, Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE DE CĂTRE PROCUROR Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege; procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală ; în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală; punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării
EFECTUL EXTENSIV AL APELULUI v. Apelul
EFECTUL DEVOLUTIV AL APELULUI ŞI LIMITELE SALE v. Apelul
EFECTUL DEVOLUTIV ŞI LIMITELE SALE v. Recursul în casaţie
EFECTUL EXTENSIV ŞI LIMITELE SALE v. Recursul în casaţie
EFECTUL SUSPENSIV AL APELULUI v. Apelul
EGALITATEA ARMELOR CEDO a statuat că e.a. este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 Cauza Klimentyev c. Rusiei, § 95). Astfel, instanța europeană a statuat că a existat o încălcare a prevederilor art.6 § 1 din Convenție, în cazul în care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers c. Belgiei, §§ 27—29). 38. Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis c. Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter c. Austriei). Principiul contradictorialității nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Nideröst-Huber c. Elveției, §§ 23, 27, 31, Curtea Constituţională, decizia nr. 166/2015). V Principiul egalității în drepturi
EI INCUMBIT PROBATIO QUI DICIT, NON QUI NEGAT (lat. ) sarcina probei revine celui ce afirmă, şi nu celui ce neagă
ELECTA UNA VIA NON DATUR RECURSUS AD ALTERAM (lat. ) odată ce ai ales o cale, nu este permis a recurge la o alta
ERROR COMMUNIS FACIT IUS (lat. ) eroarea comună generează legeEVAZIUNEA FISCALĂ reprezintă ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile , omisiunea evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor, executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile persoanelor verificate, precum şi substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală, dacă toate aceste fapte au fost săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Fără existenţa scopului, fără tentaţia sustragerii de la plata datoriilor fiscale, nu se poate reţine o infracţiune. Latura subiectivă a infracţiunilor trebuie probată, neputând fi prezumată. În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 8 şi 9 dinLegea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate
EVIDENŢA ÎNTRERUPERII EXECUTĂRII PEDEPSEI v. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
EX PARTE (lat. ) în folosul unei singure părţi
EXAMINAREA FIZICĂ a unei persoane presupune examinarea externă şi internă a corpului acesteia, precum şi” prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimţământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul la examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris al acestora trebuie exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali. În lipsa consimţământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviinţării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.Cererea organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute mai sus, modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.În cazul în care persoana examinată nu îşi exprimă în scris consimţământul şi există urgenţă, iar obţinerea autorizării judecătorului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanţă, efectuarea examinării fizice. Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi şi libertăţi. În cazul în care judecătorul constată că au fost respectate condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a condiţiilor prevăzute mai sus atrage excluderea probelor obţinute prin examinarea fizică. Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se efectuează potrivit alin. Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnităţii umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române.În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele şi prenumele organului de urmărire penală care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităţilor desfăşurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice.Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului.Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti. Art. 190, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
EXAMINAREA MEDICO-LEGALĂ A PERSOANEI în vederea constatării urmelor şi a consecinţelor unei infracţiuni se efectuează conform legii speciale; medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză; constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului; raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
EXAMINAREA SESIZĂRII v. Sesizarea organelor de urmărire penală
EXCEPŢIILE DE NECOMPETENŢĂ Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive ; excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti; excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.
EXCLUDEREA PROBELOR OBŢINUTE ÎN MOD NELEGAL Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal; probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal; nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei; probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
EXECUTAREA DISPOZIŢIILOR CIVILE DINTR-O HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ PENALĂ STRĂINĂ v. Recunoaşterea unor acte judiciare străine
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive; hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei, când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen, sau când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel; hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă. Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit paragrafelor anterioare sunt definitive În cazul recursurilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, care se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, prin derogare de la dispoziţiile art. 552 alin. (1) C.pr.pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data soluţionării recursului, dacă acesta a fost respins ori dacă a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs. Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată; hotărârile pronunţate în primă instanţă de către I.C.C.J.se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar; când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic superioară; aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii, cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa care le-a dispus; în cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare poate delega unele atribuţii judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în executare. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare; dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat cu executarea poate sesiza instanţa de executare. v. Punerea în executare a hotărârilor
EXECUTAREA MANDATULUI DE ARESTARE PREVENTIVĂ EMIS ÎN LIPSA INCULPATULUI Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa inculpatului în vederea executării; în cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de judecată; mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; în situaţia în care mandatul de arestare conţine erori materiale, dar permite identificarea persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută măsura, solicitând în acelaşi timp instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate; organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al acestuia, după care o conduce în cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluţionare dosarul cauzei; în vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reşedinţa respectivă; în cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află spre soluţionare dosarul cauzei; judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă şi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa, în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului ori, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
EXECUTAREA MANDATULUI DE EXECUTARE A PEDEPSEI ŞI A ORDINULUI DE INTERZICERE A PĂRĂSIRII ŢĂRII. ACORDUL INSTANŢEI DE PĂRĂSIRE A ŢĂRII Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. În termen de cel mult 10 zile de la arestare, persoanei private de libertate i se comunică o copie de pe hotărâre. Odată cu înmânarea mandatului de executare, persoanei condamnate i se aduce la cunoştinţă, sub semnătură, în scris, dreptul prevăzut la art. 466 alin. (1),la redeschiderea procesului iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dispoziţiile privind luarea măsurilor de ocrotire sunt aplicabile în mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul. Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă la aceasta. Când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere. Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare. Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal. Instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României. Art. 557a fost modificat prin Legea 130/2021 , Legea 228/2020 și prin Ordonanța de urgență nr. 13/2017 Art. 557, alin. (11) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență14/2017.
EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ poate fi amânată când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; executării pedepsei poate fi amânată şi când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea;în primul caz, amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale; cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat; cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o; hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării; în cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul, şi , respectiv, să îngrijească copilul mai mic de un an. Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea sau să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite. Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare; judecătorul delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după caz, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale; după primirea raportului de expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol; instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua pronunţării, organului de poliţie desemnat în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a lua în evidenţă persoana, jandarmeriei, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte condamnatul, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse; organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării; în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite, instanţa de executare revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate; organul de poliţie desemnat de instanţă în cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui faţă de care s-a dispus amânarea executării pedepsei verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat şi întocmeşte lunar un raport în acest sens către instanţa de executare; în cazul în care constată încălcări ale obligaţiilor stabilite, organul de poliţie sesizează, de îndată, instanţa de executare; instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire; dacă nu s-a stabilit un termen de amânare, judecătorul delegat cu executarea al instanţei de executare este obligat să sesizeze instanţa de executare în vederea verificării subzistenţei temeiurilor amânării, iar când se constată că acestea au încetat, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la îndeplinire. Un rezumat al dispozițiilor de drept și de practică națională pertinente relative la modalitățile de executare a pedepselor privative de libertate și a căilor de recurs interne disponibile în materie figurează în CEDO, hotărârile Petrea c. României (no 4792/03, 29 aprilie 2008, §§ 21-23) , Măciucă c. României (no 25763/03, § 14, 26 mai 2009) şi Jiga c. României, Cererea nr. 14352/04, Hotărârea din 6 martie 2010).
EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE DE CĂTRE SAU FAŢĂ DE SUCCESORI. Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării; în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE, impune caprocurorul să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia sau pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
EXECUTORUL JUDECĂTORESC poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii ori acesta a beneficiat de amnistie sau graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei. În cazul în care c executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau în cazul în care s-a dispus în primă instanţă condamnarea ori amânarea aplicării pedepsei, ministrul justiţiei, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, va lua măsura suspendării din funcţie a acestuia până la soluţionarea procesului penal, potrivit legii
EXERCITAREA DREPTURILOR ŞI A LIBERTĂŢILOR Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
EXHUMAREA poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente necesare soluţionării cauzei; exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală. v. Autopsia medico-legală
EXPERT v. şi Cheltuielile judiciare
EXPERTIZA GENETICĂ JUDICIARĂ se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, prin încheiere, în cursul judecăţii, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate; e. g. j. se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate certificate şi acreditate în acest tip de analize; probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea profilului genetic judiciar; profilul genetic judiciar obţinut poate fi folosit şi în altă cauză penală, dacă serveşte la aflarea adevărului; datele obţinute ca urmare a e. g. j. constituie date personale şi sunt protejate conform legii.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ se dispune în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării; e. m. l. p. se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii; e. m. l. p. se efectuează după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal; în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică; dispoziţiile privind executarea mandatului de aducere se aplică în mod corespunzător; în cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare; în cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice; propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesităţii luării măsurii internării şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit; propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat; termenul se comunică procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror; soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta; participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie; după luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; după dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere despre măsura internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital; c încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunţare; contestaţia c încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea; contestaţia formulată de suspect sau inculpat c încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia şi nu este suspensivă de executare ; în cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere ; măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie; măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de e. m. l. p. sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea; perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile din Codul penal privind computarea duratei măsurilor preventive. v. Computarea duratei măsurilor preventive, Mandatul de aducere
EXPERTIZA TOXICOLOGICĂ se dispune în cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicaţii; produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise instituţiei medico-legale sau unei alte instituţii specializate; concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
EXPERTUL este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei; organul de urmărire penală sau instanţa desemnează, de regulă, un singur e. , cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai mulţi e. ; când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor e. se face de către acea instituţie, potrivit legii; părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un e. recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un e. recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei; e., instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea e., poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora; instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele e. desemnaţi. E. are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei; e.are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;e.poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate; e.poate cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare; e.are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către e.;dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială; e. poate beneficia şi de măsuri de protecţie; e.are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei; termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea e., pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni; întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate. v. Efectuarea unei expertize, Înlocuirea expertului
EXTINDEREA COMPETENŢEI TERITORIALE (1)Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale. Art. 59, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
EXTINDEREA URMĂRIRII PENALE SAU SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune e. u. p. s. î.j.; Când urmărirea penală se efectuează faţă de o persoană, extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care supraveghează urmărirea penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei; organul judiciar care a dispus e. u. p. s. î.j. este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea ori cu privire la schimbarea încadrării juridice.; procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele arătate mai sus poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi. Prin Dec. nr. 90 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă care exclude obligaţia informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituţională.
stabilirea încadrării juridice este un procedeu juridic care presupune realizarea de către organele judiciare a concordanţei între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul său concret. În esenţă, se stabileşte denumirea infracţiunii şi a dispoziţiei din Codul penal sau dintr-o lege specială, care vizează acea infracţiune. Necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei poate fi determinată, fie de o greşită apreciere iniţială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Schimbarea încadrării juridice poate avea consecinţe asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale, asupra obligativităţii asigurării asistenţei juridice, asupra caracterului oficial al procesului penal şi altele. Ţinând seama de situaţiile în care poate interveni o schimbare de încadrare juridică Curtea constată că acestea vizează fie extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni, cu schimbarea încadrării juridice, în cazul infracţiunii continuate sau complexe ori a celor cu consecinţe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in rem, fie extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni, cu schimbarea încadrării juridice în cazul infracţiunilor continuate sau complexe, ori a celor cu consecinţe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in personam. Practic, în prima fază a procesului penal, încadrarea juridică a unei fapte penale este menţionată în ordonanţa de începere a urmăririi penale, în cea de continuare a acesteia faţă de suspect, în cea de punere în mişcare a acţiunii penale, în rechizitoriu, în ordonanţele de clasare sau renunţare la urmărirea penală şi în cuprinsul oricărei ordonanţe emise potrivit art. 286 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală. Spre deosebire de faza de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice se poate dispune, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală, şi în faza de judecată când, “instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea”. Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză este similară cu cea existentă în art. 238 din Codul de procedură penală din 1968. Nici atunci nu exista obligaţia organelor de urmărire penală de a-l informa pe învinuit/inculpat cu privire la schimbarea încadrării juridice. Cu toate acestea eventualele consecinţe în planul exercitării dreptului la apărare şi la un proces echitabil puteau fi remediate cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală când, în acord cu art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, procurorul, primind dosarul, îl chema pe învinuit/inculpat şi îi punea în vedere că are dreptul să ia cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală, arătându-i încadrarea juridică a faptei şi că are dreptul să formuleze cereri noi sau să facă declaraţii suplimentare. În prezent, ţinând seama de particularităţile fiecărei speţe, Curtea constată că în cazul în care schimbarea încadrării juridice intervine în cursul cercetărilor penale in rem, nu se pune vreo problemă legată de exercitarea dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 307 din Codul de procedură penală, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Cu toate acestea, când necesitatea schimbării încadrării juridice este impusă în cursul urmăririi penale in personam de împrejurări noi care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (în cazul infracţiunilor complexe sau continuate ori a celor cu consecinţe deosebit de grave; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea altor bunuri de la aceeaşi persoană la intervale de timp diferite sau se cercetează o infracţiune de furt şi se descoperă că s-au exercitat violenţe pentru luarea bunului) ori de o eroare/greşeală de apreciere a încadrării juridice iniţiale, Curtea constată că echitatea procedurii este afectată în funcţie de momentul procesual în care intervine schimbarea de încadrare juridică. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 33-34, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 – referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 – referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi de art. 327 lit. a) – referitor ia rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii organul judiciar este obligat potrivit art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală să aducă la cunoştinţă suspectului sau inculpatului natura acuzaţiei, situaţia este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mişcare a acţiunii penale. Astfel, persoana interesată nu beneficiază de plenitudine de exerciţiu în vederea atingerii finalităţii urmărite prin exercitarea dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. În acest sens, prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, §§ 58-72, Curtea de la Strasbourg a statuat că cerinţele de la paragraful 3 al art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. În acest sens, cerinţei de la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie trebuie să i se acorde o atenţie sporită, notificarea acuzaţiei jucând un rol crucial în procesul penal. De aceea, oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu, atât cauza acuzaţiei respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât şi natura acuzaţiei, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale. Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informaţii complete şi detaliate privind acuzaţiile împotriva unui pârât este o condiţie esenţială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. Amploarea acestor informaţii variază în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcţie de respectarea cerinţelor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţie, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărării. Aşa fiind, acuzatul trebuie informat în mod corespunzător şi deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzaţiei. În această hotărâre au fost supuse analizei instanţei europene aspecte legate de cauza acuzaţiei, respectiv cele referitoare la data săvârşirii infracţiunii şi la locul în care a fost comisă fapta, aspecte care s-au modificat pe parcursul derulării procedurilor şi care nu au fost cunoscute de persoana acuzată. Drept urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că a fost încălcat dreptul reclamantului de a fi informat, în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi dreptul de a avea timp şi înlesniri adecvate pentru pregătirea apărării, în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de la Strasbourg şi prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în Cauza Malofeyeva împotriva Rusiei, §§ 113-120. Prin urmare, aspectele legate de respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost definite şi de jurisprudenţa instanţei europene, trebuie examinate în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. De aceea, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragraful 31). Totodată, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, M. Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea Constituţională pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, a constatat că dispoziţia “… dacă socoteşte necesar… “din art. 257 este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală din 1968 priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema şi el pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului. Aşa fiind, Curtea a constatat că este încălcat art. 24 din Constituţie, întrucât “dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă ca cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.” Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la soluţia legislativă ce se desprinde din interpretarea art. 311 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală, întrucât există posibilitatea ca, după punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă, existenţa unor împrejurări noi ori constatarea unei erori de apreciere a încadrării juridice iniţiale să impună schimbarea încadrării juridice a faptei. În această situaţie inculpatul nu beneficiază de dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit cu privire la natura acuzaţiei, art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mişcare a acţiunii penale şi nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut iniţial care este cauza acuzaţiei nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a aceloraşi fapte antisociale, producând consecinţe în planul răspunderii penale ori asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale evidenţiază, în acord şi cu principiul legalităţii procedurilor penale, interesul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a1) din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este cercetat şi la noua încadrare juridică a acesteia. Potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, cauzele penale pot fi rezolvate, fie cu emiterea unei ordonanţe – prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, fie cu emiterea rechizitoriului. Or, în această din urmă situaţie, inculpatului îi este afectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menţinut în eroare cu privire la noua natură a acuzaţiei în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, nebeneficiind de timpul şi mijloacele adecvate pentru a reacţiona şi pentru a-şi organiza apărarea. În acest sens, Î. C. C. J. , Secţia penală a statuat prin Hotărârea nr. 1.050 din 24 februarie 2004 că, având în vedere consecinţele unei schimbări de încadrare juridică, aceasta nu poate avea loc decât în anumite condiţii, a căror îndeplinire constituie o garanţie, atât a dreptului la apărare al părţilor şi, în primul rând, al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei. În cazul schimbării încadrării juridice instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se creează o situaţie mai uşoară sau mai grea pentru inculpat. Mai mult, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin c României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că schimbarea încadrării juridice, în timpul deliberării, conduce la nerespectarea garanţiilor procedurale menite să ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal şi factual al acuzaţiei. Astfel, s-a adus atingere dreptului inculpatului de a fi informat, în mod detaliat, cu privire la natura şi cauza acuzaţiei, precum şi dreptului de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că “nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă. Aceasta evidenţiază doar faptul că se poate susţine că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzaţia principală” (paragraful 25). Art. 311, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016. Art. 311, alin. (3)a fost modificat prin Legea 228/2020 )
EXTRĂDARE ACTIVĂ v Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
EXTRĂDAREA ŞI EXPULZAREA Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la prevederile constituţionale de mai sus, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.E. sau e. se hotărăşte de justiţie. 1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată : a. să prezinte motivele care pledează c expulzării sale ; b. să ceară examinarea cazului său ; şi c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 44 45 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în §§ art. precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22 noiembrie 1984, art. 1 §§1-2 )
EXTRĂDARE ACTIVĂ v. Suspendarea judecăţii
F
FAZA PREALABILĂ A PROCESULUI În ceea ce privește f. p. p. (ancheta, instrumentarea cazului) — în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată —, Curtea observă că instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art.6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveției, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray c. Regatului Unit, § 62). 33. Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis c. Ciprului, instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art.6 § 1 din Convenție. Totodată, Curtea reține că, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei „acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art.6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă este posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art.6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 Cauza Vera Fernández-Huidobro c. Spaniei, §§108—114).
FELUL HOTĂRÂRILOR v. Hotărârea
FELUL ŞI ÎNTINDEREA REPARAŢIEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
FETUS v. Autopsia medico-legală
FOLOSIREA LIMBII MATERNE ŞI A INTERPRETULUI ÎN JUSTIŢIE Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut de Legea fundamentală, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
FORMA ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
FORŢELE ARMATE STRĂINE Potrivit art.41 din Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, M.Of. nr. 758 din 8 noiembrie 2007, competenţa de urmărire penală şi de judecată aparţine instanţelor de judecată militare române şi parchetelor de pe lângă acestea, potrivit legii, dacă prin tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte nu se prevede altfel.
FOTOGRAFIERE v. Supraveghere video, audio sau prin fotografiere
FOTOGRAFIEREA ŞI LUAREA AMPRENTELOR SUSPECTULUI, INCULPATULUI SAU ALE ALTOR PERSOANE Organele de urmărire penală pot dispune f. l. a. s. i. p. cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora; organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale; dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
FUNCŢIILE JUDICIARE sunt funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Ele se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.Exercitarea unei f. j. este incompatibilă cu exercitarea unei alte f. j. Curtea Constituțională, prin Decizia nr.552 din 16 iulie 2015, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.3 alin.(3) teza a doua C. pr. pen. conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată ar fi compatibilă cu exercitarea funcției de judecată este neconstituțională. De altfel, prin Decizia Î. C, C. J. nr.XV din 22 mai 2006, s-a statuat că judecătorul, care, prin încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și reține cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul acesteia; din interpretarea coroborată a prevederilor art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) și art.64 alin.(5) C. pr. pen, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară care verifică legalitatea soluției de netrimitere în judecată nu poate exercita funcția de judecată. De altfel, acest lucru a fost stabilit de Curtea Constituțională și prin Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014, § 18, prin care s-a statuat, în ce privește critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunțat asupra soluțiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite și funcția de judecată pe fond a cauzei, că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art.340 și art.341 și alta referitoare la cea instituită de art.342—348; astfel, Curtea a constatat că, potrivit art.64 alin.(5) și alin.(6) C. pr. pen. , judecătorul care a participat la soluționarea plângerii c soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeași cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației; or, câtă vreme potrivit art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) teza finală, în cazul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor c soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admițând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susținerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita și funcția de judecată în cauză, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil; de altfel, cât privește această procedură de soluționare a plângerilor c neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecății, Curtea a reținut că încheierea prin care se dispune începerea judecății are valențele unui act de sesizare a instanței de judecată, fapt care imprimă posibilității aceluiași judecător de a se pronunța și asupra fondului o lipsă de imparțialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art.342 și următoarele, unde acuzația în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate c soluțiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite și funcția de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunțate în temeiul art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcției de urmărire penală. Prin decizia anterior arătată, Curtea nu a constatat însă neconstituționalitatea art.3 alin.(3) teza a doua C. pr. pen. , acesta nefiind criticat în respectiva cauză; tocmai de aceea, judecătorul care dispune începerea judecății, în baza art.341 alin.(7) pct.2 lit.c), este incompatibil să exercite și funcția de judecată, în caz contrar încălcându-se art.21 alin.(3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil, și art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
FUZIUNEA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
G
GARDA FINANCIARĂ poate, la solicitarea procurorului, să efectueze verificări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, întocmind procese-verbale, prin care poate evalua prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, acte procedurale care pot constitui mijloace de probă.
GRAŢIEREA v. Amnistia şi graţierea
hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
H
HABEAS C0RPUS (lat. ) În unele țări, drept care garantează libertatea individuală și protejează c arestării arbitrare, permițând arestatului să compare în fața unui magistrat care va decide asupra legalității arestării.
HOTĂRÂREA prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Instanţa se pronunţă prin sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege; h. prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii se numeşte Dec. ; instanţa se pronunţă prin Dec. şi în alte situaţii prevăzute de lege; toate celelalte h. pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri; desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere ; încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier; când h. se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte încheierea. H.trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării; când unanimitatea nu poate fi întrunită, h. se ia cu majoritate; dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa; motivarea opiniei separate este obligatorie; în situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. H. prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Când s-a redactat o încheiere de şedinţă , partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţă. În h. instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului; când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia; expunerea trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă; dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în h. pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea; în cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în h. motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile; când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată; în cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) C.pen., după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în h. judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate; când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului; când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 C.pen., iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) C.pen., pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune; consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în h. judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului; când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol; când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul h.; dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că h. este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; h.se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier; la pronunţarea h.părţile nu se citează; preşedintele completului pronunţă minuta h..care se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare;h.se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier; dispozitivul h. trebuie să fie conform cu minuta; în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, h. se semnează în locul acestuia de preşedintele completului; dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, h. se semnează de preşedintele instanţei; când împiedicarea îl priveşte pe grefier, h. se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe h. despre cauza care a determinat împiedicarea; după pronunţare, o copie a minutei h. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înţelege limba română, o copie a minutei h. se comunică într-o limbă pe care o înţelege; după redactarea h., acestora li se comunică hotărârea în întregul său;în cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, h. se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă.
HOTĂRÂRILE EXECUTORII v. Executarea hotărârilor penale
HOTĂRÂRILE SUPUSE APELULUI v. Apelul
HOTĂRÂRILE SUPUSE RECURSULUI ÎN CASAŢIEPot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Î. C. C. J. , ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;hotărârile pronunţate în materia reabilitării;soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie. Prin Dec. nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. , ca instanţă de apel, este neconstituţională. Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea constată că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi – partea civilă şi partea responsabilă civilmente – faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Evident, nu intră în discuţie deciziile pronunţate de Î. C. C. J. , ca instanţă de apel, prin care aceasta a dispus rejudecarea cauzelor, prin atare decizii nefiind soluţionat fondul litigiilor. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluţionată în apel de Î. C. C. J. se află într-o situaţie similară cu părţile din procesele penale soluţionate de curţile de apel, ca instanţe de apel, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Curtea reţine, astfel, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.). Pornind de la scopul recursului în casaţie – acela de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie, Curtea constată că exigenţele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casaţie – şi la iniţiativa procurorului în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a legalităţii deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclud deciziile pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor – de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime. Prin Dec. nr. 651 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (41) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, citată anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi. Potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din aceiaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, în calitate de titular al acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive – prin care se soluţionează fondul cauzei – pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate în cadrul procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Prin Dec. nr. 573 din 20 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi. De asemenea, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea reţine că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procurorul care participă la şedinţa de judecată, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă un astfel de acord se încheie, potrivit dispoziţiilor art. 478 din Codul de procedură penală, între inculpat şi procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cu avizul procurorului ierarhic superior. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale în cadrul procedurii privind admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
IDENTIFICAREA OBIECTELOR Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face i. o.le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face i. o. poate fi condusă la locul unde se află obiectele; desfăşurarea activităţii de i. o. , precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ; în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. Înregistrarea i. o.este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
IDENTIFICAREA PERSOANELOR Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4 – 6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea; în mod corespunzător se face şi identificarea persoanelor după fotografii; i. p. se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică; desfăşurarea activităţii de i. p. , precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal; în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de i. p.este înregistrată audiovideo. Înregistrarea este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
IDENTIFICAREA PERSOANELOR SAU OBIECTELOR se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei; măsura poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii.Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale se dispune şi se efectuează cu respectarea aceleiaşi procedurii. v. şi Pluralitatea de identificări
IDENTIFICAREA ŞI PĂSTRAREA OBIECTELOR După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează; obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii; obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode; persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., ca pentru sustragere sau distrugere de probe; probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, unui reprezentant al persoanei la care se face percheziţia , reţinută ori arestată, ori unui martor asistent.
IMPOSIBILITATEA ADMINISTRĂRII PROBELOR v. Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
IMUNITATEA PARLAMENTARĂ Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă I. C. C. J.. Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
IN REM (lat. ) faţă de un lucru v și Curtea Constituțională dec. nr. 350/2017, dec. nr. 236/2016; Informarea persoanei supravegheate , Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
IN PERSONAM (lat. ) c unei persoane
INCIDENTE PRIVIND CITAREA În cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii aplicându-se în mod corespunzător; cu excepţia situaţiei în care prezenţa inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.
INCOMPATIBILITATEA EXPERTULUI Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 (a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea este afectată) nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă. În aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali. Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar. Art. 174, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și prin Decizia 87/2019. Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1), care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate din art. 54 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , este neconstituţională. Regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen. (Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018, M. Of.nr. 979 din 20 noiembrie 2018, § 51). Potrivit art. 172 alin. (4) C. pr. pen., expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii oficiale sau de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate. Curtea constată că, pentru a putea fi desemnată expert în cadrul procedurilor judiciare, persoana respectivă trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, M. Of.nr. 26 din 25 ianuarie 2000.Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. Procedura dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului II din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. Expertul tehnic judiciar este expert oficial şi poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică Judiciară. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice constituie expertiză tehnică extrajudiciară. Dobândirea calităţii de expert tehnic extrajudiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului IV din acelaşi act normativ. Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, tabel ce se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi se transmite birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile din cadrul tribunalelor. Potrivit art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertul tehnic judiciar poate efectua şi expertize tehnice extrajudiciare, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice, pe când expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice. Curtea observă că, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, în lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-f) din acelaşi act normativ (articolul se referă la condiţiile necesare dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar). Dispoziţiile alin. (2) al art. 13 dispun în sensul că aceste persoane, selecţionate de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, la propunerea instanţelor judecătoreşti, după testare vor fi ţinute într-o evidenţă nominală specială. Lista nominală cuprinzând specialiştii selecţionaţi, cu datele de identificare, întocmită pe specialităţi şi pe judeţe, în funcţie de domiciliul acestora, se comunică periodic birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile. Potrivit art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată. Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei (Ordinul nr. 199/C/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010). Curtea observă că în cazul anumitor categorii de specialităţi, organizarea activităţii de expertiză este reglementată prin acte normative diferite de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, de exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică; Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi; Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. În ceea ce priveşte incompatibilitatea expertului în cauzele în care acesta este desemnat să efectueze expertiza, Curtea observă că aceasta este prevăzută de legislaţia aplicabilă, în funcţie de specificul fiecărei cauze; de exemplu, în cauzele civile, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, iar în cauzele penale, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, în materie penală se aplică dispoziţia expresă din art. 174 C. pr. pen. referitoare la incompatibilităţile expertului. În ceea ce priveşte categoria specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (9) şi (10) C. pr. pen., constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. Deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii/conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of.nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 25 şi 26). În ceea ce priveşte “specialiştii care funcţionează în afara organelor judiciare”, Curtea constată că, astfel cum însăşi reglementarea indică, expresia se referă la acele persoane care nu funcţionează în cadrul organelor judiciare. Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu definesc categoria specialiştilor care funcţionează în afara organelor judiciare. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 172 alin. (9) şi (10) C. pr. pen. şi a celor ale art. 2, art. 13 alin. (1), art. 17 şi 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 rezultă că specialistul care funcţionează în afara organelor judiciare nu se identifică cu specialistul prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. În ceea ce priveşte incompatibilitatea specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea constată că dispoziţiile Codului de procedură penală nu fac nicio referire la incompatibilitatea acestor persoane, astfel că, spre deosebire de experţi, dispoziţiile relative la această instituţie nu le sunt aplicabile. Curtea Constituțională constată că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de expertiză şi cele de constatare sunt mijloace de probă. Totodată, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., “probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”. Astfel, evaluarea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare în contextul analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în cauză.. Aşa fiind, Curtea reţine că aspectele constatate printr-un raport de constatare se bucură de aceeaşi valoare probantă cu cele reţinute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora. Curtea reţine că, referitor la incompatibilitate, în doctrină s-a arătat că aceasta este “situaţia în care se poate eventual afla un subiect procesual atunci când ar participa în aceeaşi cauză penală în două poziţii procesuale sau o poziţie procesuală şi alta extraprocesuală ce nu se pot concilia. Inconciliabilitatea dintre cele două poziţii explică existenţa instituţiei procesuale a incompatibilităţii. Poziţiile procesuale sunt inconciliabile atunci când ocuparea lor de către acelaşi subiect procesual în aceeaşi cauză penală face să nască suspiciune, îndoială asupra capacităţii subiective a acestui subiect, în ceea ce priveşte obiectivitatea şi imparţialitatea în cazul subiecţilor oficiali sau cu privire la loialitatea şi probitatea în cazul subiecţilor particulari”. Curtea a constatat că, prin reglementarea materiei incompatibilităţilor, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de incompatibilitate ce derivă din demersul obiectiv de apreciere a incompatibilităţii (Decizia nr. 665 din 30 octombrie 2018, M. Of.nr. 44 din 17 ianuarie 2019, § 16). Totodată, Curtea a reţinut că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of.nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 15). Aşa fiind, Curtea reţine că prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate, legiuitorul a prezumat în mod absolut că aceste situaţii determină parţialitatea anumitor persoane implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului. În ceea ce priveşte expertul şi specialistul, Curtea observă că primul este prevăzut expres de art. 34 C. pr. pen. în categoria altor subiecţi procesuali, pe când cel de-al doilea nu este prevăzut expres de aceste dispoziţii. Cu toate acestea, având în vedere ultima teză a articolului menţionat, care se referă la “orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”, Curtea apreciază că şi specialistul face parte din această categorie. În ceea ce priveşte scopul pentru care sunt dispuse expertiza şi constatarea, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, iar, potrivit art. 172 alin. (9), efectuarea unei constatări se dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Astfel cum s-a arătat, expertiza se poate dispune atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, pe când constatarea se poate dispune doar în faza urmăririi penale. În ceea ce priveşte caracterul acestora, Curtea reţine, astfel cum anterior a subliniat, că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., atât rapoartele de expertiză, cât şi rapoartele de constatare reprezintă mijloace de probă, iar, potrivit art. 103 alin. (1) din acelaşi act normativ, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aceasta presupune că probele obţinute prin aceste două mijloace de probă au valoare probatorie egală. Mai mult, Curtea constată că nu există obligativitatea dispunerii unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sunt contestate. Or, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate rezultă, pe de o parte, că rolul şi locul specialistului în procedura penală nu sunt esenţial diferite de cele ale expertului, iar, pe de altă parte, că raportul de expertiză şi cel de constatare tehnico-ştiinţifică se bucură de aceeaşi importanţă în cadrul procedurilor penale, nefiind realizată o ierarhizare a valorii probante a celor două. Constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot avea o influenţă importantă asupra judecătorului, în condiţiile în care atât expertiza, cât şi constatarea se dispun în scopul elucidării unor aspecte care fac necesară opinia unui specialist în domeniul respectiv, domeniu care nu intră în aria de expertiză a judecătorului. Mai mult, constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot juca uneori un rol determinant între elementele pe care judecătorul îşi întemeiază hotărârea. Or, în aceste condiţii, existenţa unei situaţii care determină punerea la îndoială a imparţialităţii persoanei care este chemată să realizeze o analiză a unor elemente din procesul penal determină punerea la îndoială a imparţialităţii actului de justiţie. În acest context, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a constatat că imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 C. pr. pen., potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 C. pr. pen. nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia (Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of.nr. 192 din 17 martie 2017, § 20). Totodată, C.E.D.O. a reţinut că “este uşor de înţeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce priveşte neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, iniţierea/declanşarea unei urmăriri penale. În cazul de faţă, aparenţele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării” (Hotărârea din 6 mai 1985, pronunţată în Cauza Bonisch c Austriei, § 32). “Astfel de temeri pot avea o anumită importanţă, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparenţe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanţele specifice ale cazului, aparenţele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autorităţile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» şi «independentă» a unui expert.” (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, § 40). Or, în ceea ce priveşte specialistul care efectuează rapoartele tehnico-ştiinţifice, legiuitorul nu a reglementat niciun caz de incompatibilitate. Acest lucru presupune că specialistul desemnat cu efectuarea unui raport tehnico-ştiinţific poate să fie la momentul realizării raportului în oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 64, fără ca acest aspect să poată fi pus în discuţie. Astfel, specialistul poate, de exemplu, să fi efectuat, în cauza în care întocmeşte raportul tehnico-ştiinţific, acte de urmărire penală, poate fi tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal din respectiva cauză, poate să fi fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză, poate fi rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora din cauza în care este desemnat etc. . Or, în condiţiile în care legiuitorul a apreciat cu caracter absolut că aceste situaţii determină imparţialitatea persoanelor implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului, este evident că existenţa acestor situaţii raportat la persoana specialistului produce aceleaşi efecte. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. pr. pen., care nu prevede aplicarea cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora şi care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. pr. pen., este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie.
INCOMPATIBILITATEA JUDECĂTORULUI aparedacă acesta: a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată. Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal. Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) C. pr. pen. , I. C. C. J. stabileşte , prin Dec. nr. 32/2019 că: Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie).Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.
INCOMPATIBILITATEA PROCURORULUI, A ORGANULUI DE CERCETARE PENALĂ, A MAGISTRATULUI-ASISTENT ŞI A GREFIERULUI Dispoziţiile privind pe judecător se aplică procurorului şi organului de cercetare penală, iar limitat, se aplică şi magistratului-asistent şi grefierului; procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeaşi cauză, să exercite funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanţă şi în căile de atac.
INCULPATUL este persoana c căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal; în cursul procesului penal, inculpatul are: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă c sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; orice alte drepturi prevăzute de lege. v. Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului, Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, v. şi Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
INCULPAŢII MINORI CU MAJORI v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INCUMBIT ONUS PROBANDI EI QUI AGIT (lat. ) sarcina probei revine celui ce acţionează
INFIRMAREA ACTELOR PROCESUALE SAU PROCEDURALE Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior. v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
INFORMAREA PERSOANEI SUPRAVEGHEATE După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa; după momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate; de asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică; termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise; procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză; amânarea se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Prin Dec. nr. 244/2017, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012). Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, din analiza dispoziţiilor relative la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv art. 138-146 C. pr. pen. , reiese că dispunerea acestor măsuri cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145). Astfel, din modul de reglementare a acestor etape procedurale rezultă că legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, Cauza Căşuneanu c României, §§ 83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 C. pr. pen., “după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa”. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, din dispoziţiile art. 145 C. pr. pen. rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) C. pr. pen. îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 C. pr. pen.. Aşa fiind, Curtea reţine că, din analiza criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată în opinia formulată ( v § 8 al prezentei decizii) au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. Curtea observă că, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii c soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată). Astfel, Curtea reţine că intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 C. pr. pen., care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti. Curtea reţine că dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate. Astfel, în ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017, a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Curtea a reţinut însă că, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate. Aşa fiind, Curtea constată că legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Curtea apreciază că această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii. Or, raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15). Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen., Curtea constată că metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen.. Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen., supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudenţa sa, de exemplu Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23, Curtea a reţinut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta – urmărirea penală in personam. Curtea remarcă faptul că, tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen., se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen., se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia. În acest context, Curtea observă că, în funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie c sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen.. În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. Totodată, Curtea observă că, atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal. În continuare, în ceea ce priveşte soluţiile care pot fi dispuse la finalizarea urmăririi penale, Curtea reţine că, potrivit art. 327 C. pr. pen, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire. În ceea ce priveşte rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, Curtea observă că, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Curtea reţine că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen., formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. Referitor la emiterea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen., după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale. În ceea ce priveşte clasarea, Curtea observă că aceasta se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen., când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.. De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) C. pr. pen., c soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. . Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere c soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. În acest context, Curtea observă că, potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, din interpretarea dispoziţiei menţionate, Curtea constată că eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept. În ceea ce priveşte ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) C. pr. pen., în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen., ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Astfel, Curtea constată că, indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice. În contextul celor expuse, Curtea urmează să analizeze conţinutul normativ al dispoziţiei criticate pentru a determina sfera sa de incidenţă în raport cu drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) C. pr. pen., constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate c unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu c României, § 91). Totodată, C.E.D.O. a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty şi alţii c Regatului Unit al Marii Britanii, § 56). Curtea observă că, potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry c Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan c Regatului Unit al Marii Britanii, § 25). Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen., prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun c Germaniei, § 52). Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa C. E. D. O. , s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale. Astfel, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei C. E. D. O. , o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului şi dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, Cauza Lambert c Franţei, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010). În acest context, Curtea constată că, în formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată. Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 CEDH, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării c hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, Curtea a reţinut că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20). Cu acelaşi prilej, analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, ” c hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac c hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22). Din considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac c unei hotărâri judecătoreşti. Curtea apreciază că cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale. De asemenea, Curtea observă că în doctrină s-a reţinut că, din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune “redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În continuare, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru c României, §§ 67, 69). Având în vedere aceste considerente principiale, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, C.E.D.O. a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente c abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50). Jurisprudenţa C. E. D. O. în materia remediului procesual c măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată c autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu c României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu c României, § 86), ulterior, C.E.D.O. a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă a instanţelor interne care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac. În plus, C.E.D.O. a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, § 55). Pe de altă parte, instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate c sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, Cauza Bîrsan c României, § 55). Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a C. E. D. O. , concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea apreciază că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică. În continuare, raportând cele expuse anterior la prezenta cauză, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. Totodată, Curtea reţine că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea c soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea constată că în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din C.E.D.H. . Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen. care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. În continuare, în ceea ce priveşte criteriile în funcţie de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere şi remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor c cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea constată că, în analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, C.E.D.O. are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig c Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo c Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov c Rusiei, § 231). Curtea constată că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty şi alţii c Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov c Rusiei, § 302). Având în vedere aceste elemente esenţiale sub aspectul protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, Curtea constată că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate. Totodată, Curtea constată că din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu c României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu c României, rezultă că eficienţa căii de atac exercitate c măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită. Astfel, Curtea constată că, în materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.
INFORMAREA PRIVIND CONDIŢIILE SPECIALE DE EXECUTARE A REŢINERII ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE DISPUSE FAŢĂ DE MINOR Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal precum şi dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Dacă persoana reţinută sau arestată este minor, odată cu informarea arătată mai sus, acesteia i se comunică şi dreptul la condiţii speciale de executare, potrivit art. 244. Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Informarea se face şi către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori informarea acestora ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, informarea se va face către un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar.În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform dispozițiilor legale sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, informarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. Art. 244 a fost introdus prin Legea 284/2020 )
INFORMAŢII DE INTERES PUBLIC v. Date cu caracter personal
INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII NAŢIONALE , în sensul legii de procedură, sunt infracţiunile prevăzută de Codul penal şi de alte legi speciale.
INFRACŢIUNI DE AUDIENŢĂ v. Constatarea infracţiunilor de audienţă
INFRACŢIUNII FLAGRANTE În cazul i. f. , orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor; ; dacă făptuitorul a fost prins în aceste condiţii, persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal. v. şi Constatarea infracţiunii flagrante, Plângerea prealabilă
INSTANŢA DE EXECUTARE v. Executarea hotărârilor penale
INSTANŢA LA CARE SE DEPUNE APELUL v. Apelul
INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Justiţia se realizează prin I.C.C.J.şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. I.C.C.J.asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Compunerea I.C.C.J.şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
INSTITUTUL DE EMISIUNE Orice entitate cu drept legal de emitere de titluri de valoare monetară, casierie publică, societăţi bancare şi societăţi de credit cu cecuri, ce emite cupoane , cambii, cecuri şi titluri de ordin cu valoare circulatorie, având curs legal sau comercial, cu o denominaţie publică iniţială v. Lămuririle cerute la institutul de emisiune
INSTITUŢIILE DE CREDIT sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată, la solicitarea acestora, informaţii de natura secretului bancar.
INSTITUŢIILE FINANCIARE NEBANCARE sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată informaţii de natura celor prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, M.Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009, dispoziţiile privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare C.pr.pen. aplicându-se în mod corespunzător.
INTEGRAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Aderarea României la tratatele constitutive ale UE, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Ca urmare a aderării, Prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.Aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale UE.
INTERCEPTAREA COMUNICAŢIILOR ORI A ORICĂRUI TIP DE COMUNICARE este interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta comunicaţiile pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară într-o societate democratică… pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penale” în sensul prevăzut de § 2 al art. 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 6 septembrie 1987 în cazul Klaas şi alţii..c Germaniei.). Curtea acceptă, de exemplu, afirmaţia făcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în Regatul Unit „creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de sofisticare a infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea comunicaţiilor un instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor grave”. Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică . în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică” numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate c abuzurilor. Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de art. 8. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii, contrară prevederilor art. 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8. Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în cadrul procedurilor administrative relevante, în practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop. Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea parte din categoria persoanelor c cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct c lui, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este „victima” unei încălcări a art. 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute (mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii…). Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi . Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. în plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost „prevăzut de lege” în sensul § 2 al art. 8. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate de reclamant au încălcat art. 8 ( Malone c. Regatul Unit Al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Hotărârea din 2 august 1984, cuOpinia parţial divergentă a judecătorilor Matscher şi Pinheiro Farinha și Opinia convergentă a judecătorului Pettiti, §§ 66 – 89).
INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INTERNAREA MEDICALĂ PROVIZORIE constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii; judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune i. m. p. a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică; în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii; propunerea va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza medico-legală psihiatrică; judecătorul dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului; soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; când suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde se află; când propunerea nu este însoţită de expertiza medico-legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, şi măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei; participarea procurorului este obligatorie; suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătorului de drepturi şi libertăţi; judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare; contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă; dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost ; dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate; dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza. v. Obligarea provizorie la tratament medical
INTERVENIREA UNEI LEGI PENALE NOI Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 C.pen.; aplicarea acestor dispoziţii se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie. Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din Legea nr. 255/2013 în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura descrisă; cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se soluţionează de urgenţă şi cu precădere de către instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de reeducare; comisiile de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale sesizează instanţa competentă ; cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se soluţionează de către instanţa de executare. Hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia se soluţionează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului şi cu citarea condamnatului, în şedinţă publică. Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 C.pen. şi se dispune punerea în libertate a condamnatului este executorie. Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează în termen de 3 zile. Prin DECIZIE nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 din Codul penal, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. Totodată, constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. Oobiectul de reglementare cuprins în art. 4 din Codul penal are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea şi care nu se mai regăseşte în alte texte de lege. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal indiferent de momentul la care intră în vigoare legea nouă, în timpul procesului penal sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De aceea, în ce priveşte procedura privind cererile şi contestaţiile formulate în aplicarea art. 4 din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate, legea care dezincriminează produce efecte ex tunc, chiar dacă pentru fapta în cauză a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Având în vedere actuala reglementare a Codului de procedură penală, se poate constata cu uşurinţă că cele două temeiuri distincte de împiedicare a acţiunii penale, indicate separat în legislaţia anterioară – adică fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală şi lipsa unui element constitutiv al infracţiunii -, sunt contopite într-un singur text – art. 16 alin. (1) lit. b) -, potrivit căruia “Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”. Or, unificând regimul legii de dezincriminare identificate după un criteriu abstract de referinţă cu acela al (unor situaţii de manifestare a) legii penale din perspectiva modificării condiţiilor de incriminare, Curtea constată că noul legiuitor penal a trecut de la stadiul aprecierii în abstract la acela al aprecierii în concret a caracterului unei legi ca fiind lege de dezincriminare. Eliminarea incriminării are loc, de regulă, odată cu abrogarea/modificarea sa, dar conceptele de dezincriminare şi, respectiv, abrogare, nu se suprapun. Această distincţie este cu atât mai importantă cu cât caracterul unei legi de dezincriminare se apreciază în concret. Astfel, deşi este adevărat că, în cele mai multe cazuri, dezincriminările intervin prin intermediul abrogării, ele se realizează şi prin intermediul modificării textelor legale preexistente. Referitor la aceeaşi problemă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că ipoteza avută în vedere de art. 4 din Codul penal este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar care rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă (a se vedea Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015, M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016). De asemenea, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la Intervenirea unei legi penale noi, “Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal“. Art. 4 din Codul penal are în vedere aplicarea legii penale de dezincriminare, iar art. 6 din acelaşi act normativ priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Astfel, art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte că, dacă “după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”. Domeniul de reglementare a acestor dispoziţii are în vedere coexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare sau prin care s-a aplicat o măsură educativă, pe de o parte, şi a unei legi ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori a unei legi care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală este necesar să intervină o lege penală de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă. Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din Codul penal, s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte şi ţinând seama de toate împrejurările cauzei. În aceste situaţii, înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare, nu şi dacă aceasta a fost suspendată. Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voinţa şi logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituţia aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă şi din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din Codul penal şi, deci, nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă. Spre deosebire de legea penală mai favorabilă, incidenţa legii penale de dezincriminare consacrată de art. 4 din Codul penal este deplină şi efectivă atât pentru pedepsele executabile (urmează să se execute sau sunt în curs de executare), cât şi pentru cele pentru care s-a dispus suspendarea executării. Aşa fiind, Curtea constată că, până în prezent, sfera de incidenţă atât a art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost determinată doar de apariţia unei legi penale noi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. În ceea ce priveşte conceptul de lege, Curtea, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, M. Of. nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”, cu prevederile art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Cel deal doilea criteriu, cel material, are în vedere conţinutul reglementării, respectiv natura relaţiilor sociale reglementate. În plus, Curtea reţine că doar legea adoptată de Parlament în condiţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit căruia “Prin lege organică se reglementează: […] h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, poate constitui temei al incidenţei art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte actele Guvernului, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că doar ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, care, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii, pot reglementa în domeniul legii organice, deci sunt susceptibile de a constitui o lege penală nouă (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 62 şi 63, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, M. Of. nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73). Aşa fiind, din cele de mai sus rezultă că, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin “lege” se înţelege doar un act al autorităţii legiuitoare, primare (Parlamentul) sau delegate (Guvernul). Problema ridicată în prezenta cauză de către autorii excepţiei este legată de posibilitatea ca un act al Curţii Constituţionale să poată determina incidenţa instituţiei juridice consacrate de prevederile art. 4 din Codul penal, respectiv dezincriminarea, precum şi incidenţa art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv o cauză de înlăturare sau de modificare a pedepsei. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, dar şi prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii întregului text de incriminare (a se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015) sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conţinutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). În acest din urmă caz, se produce o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, sens în care Curtea constată că prin efectele deciziei sale se pot reconfigura anumite infracţiuni. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 88, s-a statuat că “analiza existenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie”. În acest context, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:[…] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Cu privire la instituţia revizuirii întemeiate pe acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale nu este definitiv consolidat, în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative. Pornind de la premisa că incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive, Curtea a reţinut însă că declararea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, ci trebuie să profite autorilor acesteia, care au declanşat controlul de constituţionalitate într-o cauză concretă. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Analizând critica de neconstituţionalitate care face obiectul prezentului dosar, Curtea observă că aceasta a fost deja soluţionată, indirect, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1014-1015. Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei. Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare. Acest fapt a fost deja statuat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea Deciziei nr. 6 din 28 februarie 2017, M. Of. nr. 284 din 24 aprilie 2017, cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, stabilind că “fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale”. Curtea a reţinut că decizia Î. C, C. J. a avut în vedere incidenţa efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale, cu efect dezincriminator asupra faptei, în cauzele aflate în curs de judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti. însă, având în vedere efectele acestei tipologii de acte jurisdicţionale asupra dreptului substanţial penal, o astfel de decizie a Curţii Constituţionale trebuie să determine consecinţe asupra situaţiei juridice a oricărei persoane care intră sub incidenţa sa, indiferent de stadiul în care se află procesul penal, deci inclusiv în faza executării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. Producerea unor atare efecte nu este incompatibilă cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor (ex nunc), întrucât producerea consecinţelor pentru trecut nu derivă din aplicarea deciziei Curţii, ci din asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicţie constituţională cu cele ale unei legi de dezincriminare. Deciziile instanţei constituţionale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 din Codul penal privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât şi pentru cele definitiv soluţionate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. Or, în măsura în care art. 4 din Codul penal prevede expres retroactivitatea legii de dezincriminare, toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate încetând prin intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că şi decizia Curţii Constituţionale, asimilată ca efecte juridice legii de dezincriminare, trebuie să producă aceleaşi consecinţe, deci să poată constitui temei pentru formularea unei cereri întemeiate pe art. 595 din Codul de procedură penală. În sfârşit, Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinţei şi opţiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, şi care abrogă o normă care a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât şi asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curţii Constituţionale, care sancţionează o normă de incriminare, constatând neconstituţionalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluţionate, cu consecinţa ca persoanele care cad sub incidenţa acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituţională. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitatea de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare îşi extinde efectele şi asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipseşte de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situaţiei persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremaţia Constituţiei şi principiul legalităţii incriminării şi executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanţă cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei din Legea fundamentală şi art. 7 Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârşite în acelaşi moment. Este adevărat că, potrivit Constituţiei, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curţii Constituţionale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curţii Constituţionale este rezultatul unui control de constituţionalitate în urma căruia norma îşi pierde validitatea constituţională. Sancţiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecinţe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Aceste argumente sunt valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege. Având în vedere particularităţile situaţiilor juridice reglementate de art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun şi cu privire la situaţii juridice definitiv judecate, punându-se, astfel, în discuţie aspecte legate de securitatea raporturilor juridice cu referire la autoritatea de lucru judecat. Aşa fiind, Curtea constată că principiul securităţii raporturilor juridice are o structură complexă şi exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea a reţinut că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Tot astfel, referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, fundamental în ordinea juridică naţională şi europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie strict limitată, derogarea fiind permisă doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Or normele legale criticate referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare şi la intervenirea unei legi penale noi sunt esenţiale pentru desfăşurarea procesului penal, astfel că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la o normă de incriminare constituie un motiv substanţial şi imperios care să justifice derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat, fiind astfel permisă şi posibilă afectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Drept urmare, derogarea menţionată se justifică prin intervenirea unui motiv “substanţial şi imperios”, respectiv decizia de admitere a Curţii Constituţionale privind o normă de incriminare. Aşa fiind, Curtea constată că instituţiile juridice referitoare la legea penală de dezincriminare, precum şi la intervenirea unei legi penale noi există pentru ca nicio persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracţiune ori o pedeapsă pentru care legea nouă prevede un prag mai mic decât cel al pedepsei care se execută ori urmează a se executa. Or decizia Curţii Constituţionale prin care este constatată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare face ca, de la data publicării sale, fapta incriminată şi considerată anterior socialmente periculoasă să nu mai existe, adică produce efecte similare unei legi de dezincriminare. împrejurarea că legiuitorul nu intervine pentru a pune de acord dispoziţiile de incriminare constatate neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale nu constituie un argument pentru respingerea cererilor de înlăturare a pedepselor aplicate, întrucât, per a contrario, decizia Curţii Constituţionale de constatare ca neconstituţională a unei norme de incriminare ar fi lipsită de efectele sale general obligatorii, consacrate de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. În fine, analizând criticile formulate de autorii excepţiei sub aspectul redat la paragraful 10 din prezenta decizie, Curtea constată că doar o decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate poate avea efecte asupra unei norme de incriminare în vigoare. Deciziile de respingere pronunţate de către Curtea Constituţională nu au această putere, întrucât în aceste situaţii instanţa de control constituţional, fie nu se pronunţă pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate (o respinge ca inadmisibilă), fie se pronunţă pe fond, dar găseşte textul în acord cu Legea fundamentală (respinge excepţia ca neîntemeiată). Prin urmare, orice decizie de admitere a Curţii Constituţionale referitoare la o normă de incriminare care are ca efect dezincriminarea totală sau parţială a unei infracţiuni sau care influenţează, în sensul reducerii, limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru o anumită infracţiune (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 1010), intră în sfera de reglementare a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
INTERZICEREA EXERCITĂRII UNOR DREPTURI Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
INTERZICEREA PRIVĂRII DE LIBERTATE PENTRU DATORII Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală (Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963).
INTERZICEREA EXPULZĂRII PROPRIILOR CETĂŢENI 1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţan este. 2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este (Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963 , ART. 3 §§1-2).
INTERZICEREA STRĂINULUI DE A SE AFLA PE TERITORIUL ROMÂNIEI Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României; dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă; în vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana faţă de care s-a luat pedeapsa complementară a interzicerii de a se afla pe teritoriul României nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare. Expulzările colective de străini sunt interzise(Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963, ART. 4 §§1-2).
INTERZICEREA MUNCII FORŢATE Nu constituie muncă forţată: activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
INTRAREA ÎN VIGOARE C. pr. pen. , adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, a intrat în vigoare la data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată. Legea nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 103). În termen de 12 luni de la data publicării codului în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul trebuia să supună Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a C. pr. pen. .Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. pr. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost M.Of.nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia. În cuprinsul Legii nr. 255/2013, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege; Codul de procedură penală din 1968 – Legea nr. 29/1968 privind C. pr. pen. , republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare; legea veche – C. pr. pen. din 1968, precum şi orice dispoziţii cu caracter procesual penal anterioare intrării în vigoare a prezentei legi; legea nouă – C. pr. pen. şi dispoziţiile cu caracter procesual penal, astfel cum au fost modificate prin titlurile II şi III; Codul penal din 1968 – Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 s-a abrogat Legea nr. 29/1968 privind C. pr. pen. , republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. III din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea C. pr. pen. şi a unor legi speciale, M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Articolul 115 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, se abrogă (ART. 109). Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale UE, după cum urmează: art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al UE (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012. Curtea Constituţională (cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) constată că noul cod penal va urma să intre în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968. Autorii excepţiei solicită Curţii să se pronunţe asupra unei interpretări a textului contestat în sensul că dispoziţiile Codului penal din anul 1968 au fost şi rămân abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea şi angajarea răspunderii penale nu mai pot opera. O asemenea argumentare depăşeşte limitele competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, asigură controlul constituţionalităţii legilor care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei şi nicidecum nu se pronunţă asupra modului de interpretare şi aplicare a textelor contestate ori asupra incidenţei acestora într-o cauză ori alta. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai I. C. C. J., alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 911 – 913, art. 228 şi art. 262 C.pr.pen., a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal , M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011 Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia.
INTRODUCEREA ÎN PROCESUL PENAL A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE
poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1). Curtea Constituţională constată , prin Dec. nr. 257/2017 , că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituţională. Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar – aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Curtea reţine că, din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Curtea reţine, totodată, că exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile. Curtea observă că, în actuala reglementare procesual penală, regimul juridic al acţiunii civile este delimitat de capitolul II “Acţiunea civilă” din titlul II al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 19-28), capitolele V “Partea civilă şi drepturile acesteia” (art. 84, art. 85) şi VI “Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia” (art. 86, art. 87) din titlul III al Părţii generale a Codului de procedură penală, dispoziţii completate de reguli procedurale înscrise în secţiunea a 3- a “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, capitolul II din titlul IV al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 111-113), art. 308 referitor la procedura audierii anticipate, titlul II “Camera preliminară” din Partea specială a Codului de procedură penală (art. 342-348), art. 353 referitor la citare, art. 365 – “Participarea celorlalte părţi la judecată şi drepturile acestora”, art. 374 privind aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri, art. 378 – “Audierea inculpatului”, art. 380 – “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, art. 407 privind comunicarea hotărârii, art. 409 referitor la persoanele care pot face apel, art. 436 privind declararea recursului în casaţie şi art. 486 privind soluţionarea acţiunii civile în cazul încheierii unui acord de recunoaştere. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, Curtea reţine că, în procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 din Codul de procedură penală, cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Curtea reţine, de asemenea, că acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia. Aşadar, Curtea reţine că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea constată că persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul “citirii actului de sesizare”, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent “începerea cercetării judecătoreşti” fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond. Aşadar, Curtea constată că, de lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 din Codul de procedură penală – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 din Codul de procedură penală – prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală – care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Curtea observă că această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal. Curtea reţine că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii. “Introducerea” în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 din Codul de procedură penală “la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile”, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din aceiaşi cod, aşadar “până la începerea cercetării judecătoreşti”. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) ale art. 21, cu respectarea termenului menţionat anterior. Totodată, “persoana” responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a “interveni”, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală, va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât Curtea reţine că, în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Curtea observă că intervenţia părţii responsabile civilmente în latura civilă a procesului penal evocă într-o oarecare măsură intervenţia voluntară accesorie reglementată în art. 61 alin. (3) şi art. 63 din Codul de procedură civilă, cu precizarea că partea responsabilă civilmente nu intervine doar ca să sprijine apărarea inculpatului, ci pentru a formula propriile apărări în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale aflate pe rol. Aşadar, Curtea constată că, prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, “persoana” responsabilă civilmente devine “parte” în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, aşadar ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. De altfel, Curtea observă că legiuitorul a reglementat, expres, faptul că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat [art. 21 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Cu toate acestea, Curtea reţine că, pe lângă condiţiile impuse “persoanei” responsabile civilmente pentru a putea interveni în procesul penal şi pentru a dobândi, în acest fel, calitatea de “parte” în proces – şi care sunt: capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară – trebuie să existe şi un proces civil pendinte, aşadar trebuie să fi fost declanşată acţiunea civilă în procesul penal, iar aceasta depinde, astfel cum s-a arătat în precedent, de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care poate fi exprimată în orice fază a procesului penal, “până la începerea cercetării judecătoreşti” în cauză. În completarea celor reţinute în §§ anterioare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, sunt neconstituţionale, întrucât nu permit participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, soluţia şi considerentele reţinute, aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Curtea a statuat cu privire la o nouă fază procesuală, corespunzătoare funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată – faza camerei preliminare – distinctă de toate celelalte faze procesuale, inclusiv de faza de judecată, astfel încât s-a reţinut o nouă structură a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea a reţinut că probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile în care, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte şi faptul că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, Curtea a constatat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Cu privire la partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reţinând, în aceeaşi Dec. , că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, instanţa constituţională a apreciat că – din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil – norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Curtea a observat că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. În context au fost reiterate considerentele Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, potrivit cărora, “în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale – calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa «interesului legitim», la care se referă art. 21 din Constituţie.” De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a făcut referire la dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală, reţinând că partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, Curtea a subliniat că partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Mai mult, Curtea a reţinut că, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care s-a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Curtea a reţinut, totodată, că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de “părţi” şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. 25. Statuând că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Din perspectiva dreptului la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei, în camera preliminară, acest principiu asigurând contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. . În acelaşi fel, prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reiterat considerente reţinute în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi, făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a statuat că restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de normele constituţionale şi convenţionale precitate – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea a reţinut că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Aşadar, prin deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, Curtea a statuat că judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente, actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse în camera preliminară, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. Totodată, prin aceleaşi decizii, Curtea a statuat cu privire la participarea obligatorie, cu drepturi depline, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, atât în fond, cât şi în etapa de control judiciar a contestaţiei. Plecând de la aceste premise şi având în vedere criticile formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză – potrivit cărora partea responsabilă civilmente “introdusă” în cauză după finalizarea camerei preliminare se află în imposibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi efectuarea actelor de către organele de urmărire penală -, Curtea reţine că, după rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia partea responsabilă civilmente, care nu a fost prezentă în camera preliminară, să poată formula cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în această fază procesuală, în special cu privire la legalitatea mijloacelor de probă care servesc la stabilirea existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului (rapoarte de expertiză sau constatare). Or, astfel cum a statuat Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, aspect de care depinde, în mod esenţial, şi soluţionarea laturii civile a procesului penal. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală “până la începerea cercetării judecătoreşti” – introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal, fiind corelate cu declaraţia de constituire de parte civilă în procesul penal – exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale – recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional – în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Or, Curtea constată că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei. În aceste condiţii, reţinând cele menţionate în §§ anterioare, în special considerentele deciziilor anterior citate potrivit cărora părţii responsabile civilmente trebuie să i se recunoască participarea cu drepturi procesuale depline în procedura camerei preliminare, Curtea constată că posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudenţei instanţei de control constituţional, în reglementarea exercitării acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Or, condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti” determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi – în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă – ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept. Totodată, cât priveşte dreptul la apărare, invocat de către autoarea excepţiei, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. De asemenea, Curtea observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. În aceste condiţii, Curtea constată că manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare a acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente. Normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs. De altfel, Curtea a reţinut în paragraful 15 al Dec. i nr. 741 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017, că “dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.” Curtea reaminteşte că acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor. Cu alte cuvinte, dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, cât priveşte acţiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conţinut principiului disponibilităţii în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate. În aceste condiţii, Curtea constată că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte. În mod similar, cele constatate anterior de Curte sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul de procedură penală, să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol. Prin Decizia nr. 84 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 371 din 13 mai 2016, a mai examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Codul de procedură penală respingând-o ca neîntemeiată. Curtea reţine însă că soluţia legislativă criticată, respectiv a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală ar fi fost justificată în vechea reglementare procesual penală, în condiţiile în care, în procesul penal, nu era reglementată faza camerei preliminare, iar verificarea competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizau în faza a doua a procesului penal – faza judecăţii. Or, Curtea constată că soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nu are nicio fundamentare în cadrul normativ procesual penal în vigoare, în care a fost introdusă procedura camerei preliminare, şi, având în vedere, în mod special, modul în care această nouă fază a procesului penal a fost configurată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, în care a fost subliniată importanţa acestei noi faze în procesul penal şi faptul că părţii responsabile civilmente trebuie să i se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, din perspectiva faptului că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în acelaşi timp acestei părţi nefiindu-i străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului penal de care depinde şi soluţionarea laturii civile a acestuia.
INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE v. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la aceste prevederi constituţionale se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Î
ÎNAINTAREA DOSARULUI PRIVIND PE INCULPAT De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat; referatul trebuie să cuprindă şi date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde acestea se află; când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunţarea la urmărire. v. şi Actele organelor de urmărire penală , Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală , Verificarea lucrărilor urmăririi penale
ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.Începerea urmăririi penale şi respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) şi g), anume denumirea parchetului şi data emiterii;numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; respective, semnătura celui care a întocmit-o.Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei. Art. 305, alin. (1) , alin. (2) și alin. (3) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURILOR PREVENTIVE Măsurile preventive încetează de drept:la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;în alte cazuri anume prevăzute de lege.Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept şi în următoarele situaţii:la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori arestat în altă cauză.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor cu atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive. Art. 241, alin. (1), lit. a). , lit. b) și alin. (11). a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 )
ÎNCETAREA SAU MODIFICAREA EFECTELOR Dec. I v. Recursul în interesul legii
ÎNCHEIERI v. Hotărârea
ÎNCHIDEREA UNOR PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ÎNCUNOŞTINŢAREA DESPRE ARESTAREA PREVENTIVĂ ŞI LOCUL DE DEŢINERE A INCULPATULUI ARESTAT PREVENTIV Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), precum şi dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a dispus măsura, încunoştinţează despre aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Efectuarea încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal.Îndată după introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv să încunoştinţeze persoanele prevăzute de lege despre locul unde este deţinut. Acest lucru se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului de deţinere, imediat după producerea schimbării. Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului arestat preventiv dispoziţiile de mai sus, precum şi de a consemna într-un proces-verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea.Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care se consemnează în procesul-verbal întocmit . Forma anterioară a art. 228, alin. (1) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 18/2016
ÎNCUNOŞTINŢAREA DESPRE REŢINERE Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este reţinută; dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane; persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal; în mod excepţional, pentru motive temeinice, încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore.
ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu; în vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri; despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Potrivit Constituţiei, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
ÎNLĂTURAREA SAU MODIFICAREA PEDEPSEI v. Amnistia şi graţierea, Contestaţia la executare, Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile, Contestaţia privitoare la amenzile judiciare, Intervenirea unei legi penale noi
ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE
ÎNLOCUIREA EXPERTULUI are loc dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat; î. e. se dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanţă, după citarea expertului, şi se comunică asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine acesta; expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza; expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea amenzii judiciare, să pună de îndată la dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele încredinţate, precum şi observaţiile cu privire la activităţile desfăşurate până la momentul înlocuirii sale. v. Abateri judiciare
ÎNLOCUIREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
ÎNLOCUIREA PEDEPSEI AMENZII CU PEDEAPSA ÎNCHISORII, în cazul prevăzut la art. 63 C.pen., se dispune de instanţa de executare; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda; condamnatul este citat la judecarea sesizării, iar dacă nu are avocat instanţa numeşte unul din oficiu; condamnatul privat de libertate va fi adus la judecată; în situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa închisorii, se va emite un nou mandat de executare pentru pedeapsa rezultată potrivit art. 63 alin. (2) C.pen.; dacă persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării cauzei, sesizarea va fi respinsă ca neîntemeiată.
ÎNLOCUIREA PEDEPSEI DETENŢIUNII PE VIAŢĂ cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
ÎNLOCUIREA SAU ÎNCETAREA OBLIGĂRII LA TRATAMENT MEDICAL Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa udecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară dispune internarea medicală, respectiv, efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei . Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184 alin. (4), emițăndu-se un mandat de aducere. După primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală. Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu. O copie a dispozitivului hotărârii definitive a instanţei prevăzute la art. 567 alin. (2) se comunică instanţei de executare. Art. 568, alin. (6) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
ÎNLOCUIREA UNEI MĂSURI PREVENTIVE CU O ALTĂ MĂSURĂ PREVENTIVĂ v. Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
ÎNMÂNAREA CITAŢIEI Citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire; dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate; dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre aceasta proces-verbal; în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz; citarea se poate realiza şi prin intermediul autorităţilor competente ale statului străin dacă adresa celui citat este necunoscută sau inexactă, nu a fost posibilă trimiterea citaţiei prin intermediul poştei sau dacă citarea prin poştă a fost ineficientă sau necorespunzătoare; când citarea se face către unităţi cu persoane spitalizate, deţinuţi sau militari , acestea sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia; dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia; citaţia destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei persoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei; când citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, persoana care realizează citarea întocmeşte un proces-verbal; dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa; citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ; dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate , citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal; dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal; în lipsa persoanelor arătate mai sus, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia; când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare ; în cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta; dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Când comunicarea citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori destinatarul nu mai locuieşte în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul întocmeşte un proces-verbal în care menţionează situaţiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ v. Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
ÎNSCRISURILE DECLARATE FALSE Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie a dispozitivului hotărârii. În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie a dispozitivului hotărârii instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta. Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate mai sus, de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat. Art. 580, alin. (4) șialin. (5) a fost modificat de Art. I, punctul 19. din Legea 130/2021 .
ÎNŞTIINŢAREA DESPRE CLASARE v. Clasarea
ÎNTREBĂRILE PRIVIND PERSOANA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI seadresează la începutul primei audieri cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă c sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, la cererea persoanelor interesate, respectiv la cererea administraţiei penitenciarului; contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare; cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţionează de instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei; hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare; instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei comunică de îndată această măsură instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de poliţie; instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate; dacă la expirarea termenului de întrerupere persoana condamnată la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării; pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei; administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei; timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei; pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
J
JUDECAREA CERERII DE REDESCHIDERE A PROCESULUI Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, examinează dacă: cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană îndrituită;au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Dacă executarea pedepsei cu închisoarea nu a început, instanţa poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune crin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute de lege. Prin Dec. nr. 13 din 3 iulie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmăreşte în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale. în ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluţiei de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secţiunii în care este inclusă calea de atac şi din interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor. Amintim în acest context conţinutul art. 467 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă”, ce relevă aceeaşi voinţă a legiuitorului ca redeschiderea procesului penal să vizeze faza de judecată a procesului penal.De asemenea, art. 470 din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal”, deşi a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, atestă faptul că la momentul adoptării Codului de procedură penală legiuitorul a avut în vedere reluarea procesului penal din faza judecăţii, indiferent de etapa în care acesta a ajuns (fond sau apel), iar nu din faza anterioară, a camerei preliminare.Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale şi, ca urmare, nu există nicio raţiune de a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia.Jurisprudenţa Î. C, C. J. în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iunie 2015), prin care s-a statuat în sensul că “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor acestei decizii amintim că: “prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii.Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat”.Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale nu poate conduce către o altă soluţie. Prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 40 din 13 ianuarie 2017) a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 470 din Codul de procedură penală, excepţie formulată în contextul reluării procedurii de cameră preliminară. Ca urmare, Curtea nu a fost pusă în ipoteza de a explica, în cadrul funcţiilor judiciare distincte (funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată şi funcţia de judecată) ce conduc la faze procesuale separate, cum se ajunge la reluarea procedurii de cameră preliminară, în urma desfiinţării hotărârii asupra acţiunii penale. Ceea ce trebuie reţinut din considerentele acestei decizii se referă la argumentul respectării dreptului la un proces echitabil, în contextul existenţei unor faze procesuale distincte, cu obiecte de analiză diferite (§§ 31, 32). De altfel, toate argumentele referitoare la ascultarea inculpatului ori contestarea probelor şi, în final, respectarea dreptului la un proces echitabil îşi găsesc soluţia şi rezolvarea în reluarea judecăţii din faza instanţei de fond. Prin Dec. nr. 590 din 8 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţată de Î. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în ceea ce priveşte faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituţionale. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală au făcut obiectul Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. în recurs în interesul legii, M. Of. nr. 735 din 13 septembrie 2017. Recursul în interesul legii a fost declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş şi a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Prin decizia mai sus menţionată, Î. C. C. J. a stabilit că, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Aşa fiind, având în vedere că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, de la data publicării Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 în Monitorul Oficial al României, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în interpretarea dată acestora prin decizia anterior menţionată. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. (a se vedea în acelaşi sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, §§ 11-12). Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, Î. C. C. J. a constatat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este cuprinsă în titlul III capitolul V (Căile extraordinare de atac) secţiunea a 4-a din Codul de procedură penală, aspect care îi confirmă acestei proceduri natura juridică de cale extraordinară de atac. Raţiunea instituirii căii de atac rezultă din expunerea de motive la Legea privind noul Cod de procedură penală, potrivit căreia prin introducerea acestei căi extraordinare de atac s-a urmărit crearea premiselor necesare ca instanţa de judecată să îşi formeze o impresie cu privire la acuzat şi să asculte în mod direct declaraţiile acestuia. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmăreşte în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale. În ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluţiei de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secţiunii în care este inclusă calea de atac şi din interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor. Prin aceeaşi Dec. s-a reţinut că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale, şi, ca urmare, nu există nicio raţiune pentru a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia. Prin aceeaşi Dec. s-a arătat că jurisprudenţa Î. C, C. J. în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care s-a statuat în sensul că, “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor Dec. i nr. 22 din 9 iunie 2015 s-a mai reţinut că: “prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat”. Analizând soluţia şi considerentele Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , Curtea constată că acestea au în vedere, cu titlu general, ipoteza redeschiderii procesului penal ca urmare a judecării în lipsa persoanei condamnate, fără a distinge între situaţia nelegalei citări în cursul urmăririi penale şi al camerei preliminare şi, în consecinţă, între situaţia lipsei persoanei condamnate în primă instanţă de la desfăşurarea etapelor procesuale anterior menţionate şi cea a lipsei persoanei condamnate de la desfăşurarea judecăţii în apel. În aceste condiţii Curtea constată că se impune ca instanţa de contencios constituţional să verifice dacă dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , respectă exigenţele art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţie. În acest sens Curtea reţine că, prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, M. Of. nr. 40 din 13 ianuarie 2017, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 470 din Codul de procedură penală – Rejudecarea cauzei (prevederi legale care au fost abrogate prin dispoziţiile art. II pct. 116 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv asupra posibilităţii instanţei de a dispune rejudecarea cauzei începând cu etapa camerei preliminare, în cazul în care persoana condamnată nu a fost legal citată în etapa procesuală anterior menţionată, neputându-şi exercita drepturile şi neputându-şi apăra interesele procesuale specifice camerei preliminare. Prin decizia anterior menţionată instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată, constatând că în situaţia în care aceasta a fost invocată nu a existat o dispoziţie formală de trecere a cauzei în procedura de cameră preliminară, astfel că motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, în realitate, modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a normelor procesual penale ale art. 470 din Codul de procedură penală. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea – făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie, respectiv la Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunţată în Cauza Colozza împotriva Italiei, paragraful 26 – a reţinut că dacă “legislaţia naţională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană trebuie, din momentul în care află despre procedură, să poată determina ca o instanţă, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzaţiilor ce i-au fost aduse” (în acelaşi sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Poitrimol împotriva Franţei, paragraful 31; paragraful 24 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016). Tot prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragraful 25, Curtea a observat că Î. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care a stabilit că “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”. De asemenea, Curtea a reţinut că norma procesual penală criticată nu exclude expressis verbis parcurgerea fazei camerei preliminare în procesul penal redeschis, constatând că asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale (paragraful 33 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016). Obiectul camerei preliminare îl constituie, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, rolul camerei preliminare este acela de filtru al aspectelor ce vizează în mod exclusiv legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale, care au dus la emiterea de către procuror a dispoziţiei de trimitere în judecată. Această verificare se realizează între momentul trimiterii în judecată şi cel al începerii judecăţii. În cursul acestei proceduri nu este analizată temeinicia acuzaţiei penale sau a probelor, motiv pentru care procedura de cameră preliminară nu se finalizează cu soluţionarea raportului penal de conflict, ci cu dispunerea începerii judecăţii pe fond a cauzei sau cu restituirea cauzei la parchet, conform art. 346 din Codul de procedură penală. Având în vedere prezenţa procedurii camerei preliminare în arhitectura procesului penal, după începerea judecăţii nu mai sunt posibile contestarea legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale şi nici restituirea cauzei la parchet pentru neregulamentara întocmire a rechizitoriului, pentru excluderea tuturor probelor sau în situaţia în care procurorul solicită restituirea dosarului. Pentru aceste motive, asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă, pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale. Per a contrario, începerea etapei judecăţii în lipsa asigurării drepturilor anterior menţionate este de natură a priva inculpatul de posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate în cuprinsul art. 342 din Codul de procedură penală, excepţii ce nu mai pot fi formulate după încheierea procedurii camerei preliminare. Prin urmare, neasigurarea prezenţei inculpatului în etapa camerei preliminare, urmată de începerea judecăţii, implică încălcarea dreptului acestuia la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 40, că legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Dory împotriva Suediei, paragraful 37, că dreptul la un “proces public” garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie implică, în mod necesar, dreptul la o “şedinţă de judecată”. De asemenea, prin hotărârile din 28 iunie 2005 şi 1 martie 2006, pronunţate în cauzele Hermi împotriva Italiei, §§ 58-59, şi Sejdovic împotriva Italiei, §§ 81 şi 84, Curtea de la Strasbourg a reţinut că nu este clar cum şi-ar putea un acuzat exercita dreptul garantat în mod expres de art. 6 paragraful 3 lit. c), d) şi e) din Convenţie, şi anume dreptul “să se apere el însuşi”, în cazul în care nu este prezent la proces, şi că obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă este unul dintre elementele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. Tot prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 82, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi o procedură care se desfăşoară în absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, se produce totuşi o denegare de justiţie atunci când asupra cauzei unui individ condamnat in absentia nu se poate pronunţa ulterior decât o instanţă, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei. Totodată, pentru a sublinia importanţa asigurării dreptului prevăzut la art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Hermi împotriva Italiei, §§ 73 şi 74, şi cea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, §§ 86 şi 87, că nici litera, nici spiritul normei convenţionale anterior menţionate nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie la garanţiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Totuşi, pentru a fi luată în considerare, din perspectiva Convenţiei, renunţarea la dreptul de a lua parte la şedinţa de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc şi să fie susţinută de un minim de garanţii corespunzătoare gravităţii sale; în plus, această renunţare trebuie să nu fie contrară niciunui interes public important. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a constatat că, înainte să se considere că un acuzat a renunţat implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva art. 6 din Convenţie, trebuie să se stabilească faptul că putea să prevadă în mod rezonabil consecinţele actelor sale. În fine, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii şi că dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Curtea de la Strasbourg a constatat că unul dintre elementele procesului echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, este caracterul contradictoriu al procedurilor: fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea nu numai de a face cunoscute probele necesare pentru ca pretenţiile sale să aibă succes, dar şi de a cunoaşte şi de a discuta toate probele prezentate sau observaţiile formulate, cu scopul de a influenţa decizia instanţei. Cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, M. Of. nr. 1.027 din 8 noiembrie 2004, că noţiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în ceea ce priveşte părţile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să îşi expună cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 38, cu referire la procedura camerei preliminare, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. S-a constatat, totodată, că dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). S-a arătat, cu acelaşi prilej, că legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei, paragraful 67). Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 22, Curtea Constituţională a reţinut că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părţilor la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea lor atât timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, “probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”. Cu privire la importanţa asigurării dreptului de a contesta probele în procesul penal, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, §§ 85 şi 88, Curtea a reţinut că obţinerea în mod legal a probelor este o garanţie a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanţii este interzicerea folosirii probelor astfel obţinute. De altfel, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că “Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”. S-a constatat, totodată, că obţinerea în mod legal a probelor, garanţie a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetăţeanului decât cel fixat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa probelor obţinute ilegal. Potrivit acestei jurisprudenţe, se reţine că analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include şi analiza modului în care au fost obţinute probele, întrucât art. 6 din Convenţie nu stabileşte reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ţine de legislaţia naţională, astfel încât sarcina Curţii nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obţinute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea “nelegalitate” a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenţie (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 şi următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronunţată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei, paragraful 52 şi următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Szilagyi împotriva României, paragraful 26 şi următoarele). Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că reluarea cauzei din faza judecăţii în primă instanţă, cu prilejul redeschiderii procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , şi nu din faza camerei preliminare, în ipoteza în care inculpatul nu a fost legal citat în etapa procesuală anterior menţionată sau, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale persoanei aflate în ipoteza analizată, care a fost condamnată în lipsă. Curtea constată că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie şi pe cele ale art. 6 din Convenţie. Mai mult, pentru motivele mai sus arătate, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , creează discriminare între persoanele judecate în lipsă, în privinţa cărora se dispune redeschiderea procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, dar care nu au fost legal citate şi, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a participa la procedura camerei preliminare, şi cele care participă la toate etapele procesului penal. În acest sens, Curtea reţine că cele două categorii de persoane anterior menţionate se află în situaţii similare, însă doar persoanele din cea de-a doua categorie au posibilitatea de a contesta competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, conform art. 342 din Codul de procedură penală. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 512 din 18 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.246 din 23 decembrie 2004, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă, spre exemplu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22, instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Totodată, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere. Or, prin raportare la jurisprudenţa anterior invocată, nu există criterii obiective şi raţionale care să justifice diferenţa de tratament juridic dintre categoriile de justiţiabili analizate, în privinţa asigurării dreptului de a fi prezent în etapa procedurii camerei preliminare şi de a invoca excepţii, conform art. 342 din Codul de procedură penală. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, având în vedere interpretările diferite ale textului criticat apărute în practica judiciară, Curtea reţine că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).
JUDECAREA ÎN LIPSA v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
JUDECAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
JUDECAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII v. Recursul în interesul legii
JUDECATA Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă j. cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii; instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă; j. se desfăşoară la sediul instanţei; pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca j. se desfăşoare în alt loc. Dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, j. se face de urgenţă şi cu precădere, termenele de j. fiind, de regulă, de 7 zile; pentru motive temeinic justificate, instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.
Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului; aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie; judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă; judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei; pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu; dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere; inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. J. se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei; la termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifică identitatea inculpatului; în cazul inculpatului persoană juridică, preşedintele face verificări cu privire la denumire, sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte; după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa; experţii rămân în sala de şedinţă, în afară de cazul în care instanţa dispune altfel; martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor. J. se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.v Măsurile preventive
JUDECĂTORII numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate. J. au următoarele îndatoriri: să asigure, prin activitatea desfăşurată, respectarea legii şi independenţa puterii judecătoreşti; să respecte normele codului deontologic, prevederile legale, cele ce rezultă din regulamente, din hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere; să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, conform necesităţilor de specializare; să respecte programul de lucru, să aibă un comportament decent şi civilizat în relaţiile de serviciu; să dea dovadă de competenţă profesională şi să manifeste calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, martori, avocaţi şi alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială; să participe la şedinţele de judecată, în completele de judecată stabilite conform legii şi să respecte secretul deliberării; să soluţioneze într-un termen rezonabil cauzele deduse judecăţii; să asigure securitatea dosarelor pe perioada în care acestea le sunt încredinţate spre studiu, soluţionare sau motivare; să aducă de îndată la cunoştinţă preşedintelui instanţei în care funcţionează orice ingerinţă în actul de justiţie din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de interese, care ar putea să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea ori ar putea crea suspiciuni cu privire la acestea; să aducă de îndată la cunoştinţa preşedintelui instanţei în care funcţionează punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, din momentul în care a luat cunoştinţă de aceasta; să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, stabilite în conformitate cu legea de conducerea instanţei.
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 C.pr.pen. Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea Constituțională observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive ( I. C. C. J., Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii , Decizia nr. 5/2014 din 8/12/2014 , Dosar nr. 6/2014 , M.Of.nr. 80 din 30 ianuarie 2015; Curtea Constituțională , Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18).
v. Competenţa judecătorului de cameră preliminară
JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI v. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
JUDECĂTORUL DELEGAT CU EXECUTAREA v. Executarea hotărârilor penale
JURĂMÂNTUL ŞI DECLARAŢIA SOLEMNĂ A MARTORULUI În cursul urmăririi penale şi judecăţii, organul de urmărire penală şi preşedintele completului, respectiv judecătorul de drepturi şi libertăţi, solicită martorului depunerea j. d. s. m. ; pe martorul este întrebat dacă doreşte să depună jurământ religios sau declaraţie solemnă; referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a martorului; în cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este următorul: “Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.”
L
LĂMURIRILE CERUTE LA INSTITUTUL DE EMISIUNE se pot cereîn cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă ori de alte valori, de organul de urmărire penală sau de instanţă.
LEGALITATEA PROCESULUI PENALNici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
LEGEA LUSTRAŢIEI aduce atingere şi principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare. Totodată, Curtea Constituţională observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum şi a altor circumstanţe.În acest sens este şi jurisprudenţa C. E. D. O. privind legitimitatea legii lustraţiei în timp. Astfel, în Cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea regimului, “când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a înlătura un astfel de risc”. Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.H. , motivând că nu s-a dovedit faptul că excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu scopul legitim. În speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim democratic în Letonia nu a fost suficient de serioasă pentru a justifica restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp, nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură. De asemenea, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. României, 2005, CEDO a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă, de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale C.E.D.H. europene, iar democraţia se clădeşte pe pluralism politic (Curtea Constituţională, Decizia nr. 82 din 7 iunie 2010, M.Of. nr. 420 din 23 iunie 2010). Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută de CEDO, în acest sens fiind Cauza Sidabras şi Dziautas c. Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius c. Lituaniei, Cauza Zdanoka cLetoniei şi Cauza Janis Adamsons c. Letoniei.
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită; termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii; hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare; contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare; o copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat; asupra anulării liberării condiţionate se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea.;instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
LIBERAREA PROVIZORIE v. Control judiciar , Control judiciar pe cauțiune
LIBERTATEA DE EXPRIMARE a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din C.E.D.H. este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Regula de epuizare a căilor de atac interne impune formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale de natură a conduce la evitarea încălcării C.E.D.H. . Reclamanţii, omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe. Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin C.E.D.H. constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil. Articolul 6 § 3 d) din C.E.D.H. lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma “în aceleaşi condiţii”, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de “egalitate a armelor” nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării, trebuind ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Hotărârea din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială “R” – S.A. c. României , Cererea nr. 4.411/04, M.Of. nr. 484 din 13 iulie 2009) . Activitatea justiţiei are nevoie de încredere publică. Aparţine autorităţilor naţionale de a hotărî asupra necesităţii ingerinţei în exerciţiul libertăţii de expresie (CEDO, De Haes şi Gijsels c. Belgia , 24 februarie 1997 § 37). Restricţiile libertăţii de expresie autorizate de § 2 al art. 10 C.E.D.H. , pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare nu poate permite statelor de a limita orice formă de dezbatere publică asupra problemelor în curs supuse tribunalelor (CEDO, Worm c. Austria, 29 august 1997 § 50. Avocatul trebuie să menţină un real echilibru al intereselor în prezenţă, în declaraţiile sale publice (CEDO, Schὄpfer c. Elveţia, 20 mai 1998, §§ 29-34). La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-o astfel de cauză, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie şi alţi factori. În primul rând, trebuie de atras o deosebită atenţie interesului public pe care-l implică informaţia dezvăluită. Curtea reiterează că în ceea ce priveşte restrângerea dezbaterilor cu privire la chestiunile de interes public, marja prevăzută de art. 10 § 2 este restrânsă (v, printre altele, Sürek c. Turkey(no. 1 ,GC, nr. 26682/95, § 61, ECHR 1999-IV) .Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unei analize profunde nu doar din partea autorităţilor legislative şi judiciare, dar şi din partea media şi a opiniei publice. Interesul pe care-l poate avea publicul într-o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depăşească chiar şi o obligaţie impusă, în mod legal, de a păstra confidenţialitatea (C.E.D.H. , Fressoz and Roire cFrance şi Radio Twist, A.S. c. Slovakia nr. 62202/00, ECHR 2006). Al doilea factor relevant pentru acest exerciţiu de evaluare este autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona corespunzător şi fără exces la acuzaţiile defăimătoare lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă (C.E.D.H. , Castells c. Spain, hotărâre din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, § 46) . Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă şi de încredere (C.E.D.H. , Morissens c. Belgium, nr. 11389/85, decizia Comisiei din 3 mai 1988, DR 56, p. 127; şi Bladet Tromsø and Stensaas c. Norway ,GC, nr. 21980/93, § 65, ECHR 1999‑III) . Pe cealaltă parte a balanţei, Curtea trebuie să evalueze prejudiciul, dacă acesta există, suferit de către autoritatea publică în urma dezvăluirii în cauză şi să aprecieze dacă un astfel de prejudiciu prevalează faţă de interesul publicului ca informaţia să fie dezvăluită (C.E.D.H. , Hadjianastassiou c. Greece, hotărâre din 16 decembrie 1992, Seria A nr. 252, § 45; şi Stoll c. Switzerland, § 130 ) . În legătură cu aceasta, subiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative în cauză ar putea fi relevante . Motivul din spatele acţiunilor angajatului care dezvăluie informaţia este un alt factor determinant pentru a decide dacă o anumită dezvăluire ar trebui protejată sau nu. Spre exemplu, o acţiune motivată de o acuzaţie personală sau de un antagonism personal sau de aşteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de înalt de protecţie . Este important de stabilit faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia era adevărată, că dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi că lui sau ei nu i-au fost disponibile alte mijloace mai discrete de a remedia ilegalitatea
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ ŞI SIGURANŢA PERSOANEI sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.v şi Controlul judiciar, Controlul judiciar pe cauţiune
LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE CONDAMNATE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
LIMBA OFICIALĂ a procesului penal este limba română ; cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română; părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret; în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului şi inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei; în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi şi traducători autorizaţi.
LIVRAREA SUPRAVEGHEATĂ poate fi autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente; l. s. poate fi autorizată numai în următoarele cazuri: dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.l. s . poate fi realizată în condiţiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate: să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului; să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autorităţile competente; să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale c persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare ; aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare; l. s . este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate competentă; procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a l. s. punerea în aplicare a l. s . nu constituie infracţiune. L. s. se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia. Art. 138, alin. (12) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . v Metode speciale de supraveghere sau cercetare
LOCALIZAREA SAU URMĂRIRE PRIN MIJLOACE TEHNICE se face prin folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
LOCUL DE CITARE Suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.Dacă nu se cunosc adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul organului judiciar care a emis-o.Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă:anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui citat;numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul;menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut de lege, citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;semnătura celui care a afişat înştiinţarea.Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă socială se citează prin administraţia acestora.Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia.Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. O copie a citaţiei se comunică şi administraţiei locului de deţinere.Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.Pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată nava.Dacă suspectul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi înştiinţat prin citaţie că are obligaţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu se conformează, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele care se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.Personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul organizaţiilor internaţionale, membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, precum şi cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii de familie care îi însoţesc, se citează prin intermediul unităţilor care i-au trimis în străinătate.La stabilirea termenului pentru înfăţişarea suspectului sau inculpatului aflat în străinătate se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se afla suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. Instituţiile, autorităţile publice şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, prin afișare. Citarea prin intermediul poştei electronice sau al unui sistem de mesagerie electronică se face la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop organului judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei. Art. 259, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
LOCUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII v. Competenţa după teritoriu
LOCUL UNDE SE DESFĂŞOARĂ JUDECATA v. Judecata
LUAREA HOTĂRÂRII v. Hotărârea
LUAREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ SAU INSTANŢA DE JUDECATĂ Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu; judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune citarea inculpatului; audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat; asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. v. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
LUAREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului; procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea împreună cu dosarul cauzei; judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului; neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror; judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent; asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii; judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată; dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei; Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. Art. 219, alin. (9) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
LUAREA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ SAU INSTANŢA DE JUDECATĂ Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu; judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune citarea inculpatului; ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat; prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
LUAREA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DE CĂTRE PROCUROR Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere; inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele l. m. c. j. p. ; măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile relative la reţinere se aplică în mod corespunzător; procurorul dispune l. m. c. j. p. prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului.Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că aceste prevederi sunt neconstituţionale. Din analiza acestui text constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (v Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of.nr. 433 din data de 28 iunie 2010). Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Curtea constată că autorul excepţiei critică doar dispoziţiile art. 211-215 din Codul de procedură penală, ce reglementează instituţia controlului judiciar, însă acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, referitoare la controlul judiciar pe cauţiune, întrucât cele două măsuri formează împreună subcategoria măsurilor preventive neprivative de libertate, urmând aceleaşi reguli şi acelaşi regim juridic. Nici pentru controlul judiciar pe cauţiune, Codul de procedură penală, respectiv art. 216 şi 217 şi art. 241, nu prevăd un termen şi o durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Instanţa de contencios constituţional, în caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, constatând că acestora din urmă le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală. În consecinţă, art. 216 şi art. 217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi art. 45 raportate la art. 53 din Legea fundamentală. v. Calea de atac c măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
LUAREA MĂSURILOR DE OCROTIRE ÎN CAZ DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoştinţată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă; obligaţia de încunoştinţare revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligaţii fiind consemnat într-un proces-verbal.
LUAREA UNOR MĂSURI FAŢĂ DE FĂPTUITOR v. Infracţiuni flagrante
LUCRUM CESSANS (lat. ) beneficiu nerealizat
M
MANDATUL DE PERCHEZIŢIE DOMICILIARĂ v. Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
MANDATUL DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ v. şi Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
MANDATUL DE ADUCERE O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui m. a. , dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei; suspectul sau inculpatul poate fi adus cu m. a. , chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei în cursul urmăririi penale m. a. se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţă; în cazul în care pentru executarea m. a. este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul; cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui m. a. se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; în cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndată m. a. ; organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu m. a. sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa acesteia; persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. M. a. se execută prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de ordine publică; persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere; în vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată, organele prevăzute de lege pot pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit; dacă persoana arătată în m. a. nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată; dacă cel însărcinat cu executarea m. a. nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal .
MANDATUL DE ARESTARE PREVENTIVĂ În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă; dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei. În m. a. p. se arată: instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive; data emiterii mandatului; numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul; datele de identitate ale inculpatului; durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care încetează; arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege; temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv; semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi; semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune corespunzătoare în mandat. Când m. a. p. a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de poliţie;m. a. p. poate fi transmis organelor de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie. Organul de poliţie predă exemplarul original al m. a. p. şi procesul-verbal administraţiei locului de deţinere. Art. 230, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 .
MARTOR persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor. v. şi Cheltuielile judiciare
MARTORUL AMENINŢAT În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie legale. v. Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii, Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
MARTORUL MINOR v. Cazurile speciale de audiere a martorului
MARTORUL VULNERABIL Statut acordat martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului sau martorului minor; odată cu acordarea statutului de m. v. , procurorul şi instanţa pot dispune măsurile de protecţie prevăzute de lege : însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului; ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie; distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
MATERIE PENALĂ, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de m. p. la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 Cauza Engel și alții c. Olandei, §§ 80—85). Pentru contravenţii, Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, Neaţă c. României, hotărârea din18 noiembrie 2008, Albert c. României, hotărârea din 16 februarie 2010. În schimb, drepturi şi obligaţii cu caracter civil, la König c. Germaniei, hotărârea din 28 iunie 1978
MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURI EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURILE ASIGURĂTORII constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora; procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune; m. a pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; m. a . în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora; m. a . se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile; m. a . luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Ordonanţa de luare a m. a . se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
MĂSURILE CARE POT FI LUATE ODATĂ CU ADMITEREA ÎN PRINCIPIU v. Revizuirea
MĂSURILE DE PROTECŢIE A INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ŞI A COLABORATORILOR Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită; procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional; investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum şi membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse ameninţărilor, intimidărilor sau actelor de violenţă, în legătură cu activitatea desfăşurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii.
MĂSURILE DE PROTECŢIE DISPUSE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa dispune: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului; ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.
MĂSURILE DE PROTECŢIE DISPUSE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.În cazul aplicării măsurilor de protecţie a datelor de identitatesau prin intermediul mijloacelor audiovideo, declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie. Măsurile de protecţie supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare și însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii. Prin Dec. nr. 248 / 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen. , Curtea Constituțională constată că prevederile art. 126 alin. (6) sunt neconstituţionale, încălcând dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi la art. 6 din Convenţie. Măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care se urmăreşte creşterea eficienţei activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legislaţia procesual penală reglementează măsurile de protecţie a martorilor la art. 125-130, precum şi prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în M. Of. nr. 288 / 2014. Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 plivind protecţia martorilor în cadrul luptei c criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta c criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre. Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, conform dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură penală, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor false. Prin urmare, persoana în cauză trebuie să aibă calitatea de martor în procesul penal şi să cunoască date şi informaţii cu un rol determinant în soluţionarea unor cauze penale, date şi informaţii pe care le-a comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar. Măsurile de protecţie ce pot fi luate cu privire la persoanele care se află în situaţia anterior analizată sunt, conform art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare, însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor, protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa şi audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat la art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii, pentru că au anumite interese în a acţiona conform dorinţei organului judiciar, întrucât resimt datoria morală de a acţiona astfel, ca urmare a instituirii măsurilor de protecţie sau din alte motive. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 861 alin. 6 C. pr. pen. din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Mai mult, cu privire la valoarea probantă a declaraţiilor martorului protejat, C.E.D.O. a reţinut, în jurisprudenţa sa, că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeaşi jurisprudenţă, C.E.D.O. a statuat că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. S-a reţinut, totodată, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (v hotărârile C. E. D. O. din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în cauzele Kostovski c Olandei, § 42, Visser c Olandei, §§ 43-46, şi Krasniki c Republicii Cehe, §§ 79-86). Prin urmare, administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) C. pr. pen., reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, a căror utilizare în procesul penal trebuie făcută conform art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Pentru acest motiv, se impune ca această excepţie să fie în mod expres reglementată, atât sub aspectul organelor judiciare competente să dispună, să verifice sau să constate încetarea măsurilor de protecţie a martorilor, cât şi sub cel al procedurii corespunzătoare exercitării acestor atribuţii, în toate etapele procesului penal, în scopul respectării exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi al asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., întrucât nu stabilesc, în mod expres, nici organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, nici actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie astfel luate se menţin după momentul începerii judecăţii, sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor şi că, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. S-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi este dificil a fi redactate legi de o precizie totală şi o anumită supleţe se poate dovedi a fi de dorit, această supleţe nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii ( v Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015). De asemenea, Curtea a reţinut că formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat, şi, totodată, că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ ( v Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, §§ 225 şi 235). De altfel, aceeaşi cerinţă referitoare la calitatea legii este impusă şi de prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,republicatăM. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform cărora actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, dispoziţii legale a căror respectare de către legiuitor este obligatorie, prin prisma prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, Curtea a reţinut că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare şi că nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare standardelor constituţionale anterior referite. Referitor la dreptul la apărare, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. Având în vedere cele de mai sus, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea urmează să reţină incidenţa art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea în cursul judecăţii a măsurilor de protecţie dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, reglementează, de fapt, menţinerea, în etapa judecăţii, a unei restrângerii excepţionale a exercitării dreptului la apărare al inculpatului, fără a menţiona procedura prin care poate fi verificată necesitatea menţinerii acestor măsuri, condiţiile încetării lor şi organul judiciar căruia îi revin atribuţiile corespunzătoare realizării unor astfel de verificări. Însă menţinerea unei astfel de restrângeri, coroborată cu lipsa unei proceduri expres reglementate de încetare a sa, atunci când condiţiile existente în cauză nu mai impun ca aceasta să continue, echivalează cu o restrângere nelegală a exercitării dreptului fundamental analizat. Mai mult, administrarea, în cursul judecăţii, a probei cu martori, în condiţiile menţinerii măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, deşi nu mai subzistă necesitatea menţinerii respectivelor măsuri, poate determina nulitatea relativă a probelor astfel obţinute, potrivit art. 282 C. pr. pen. . Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală ( v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., care prevăd menţinerea măsurilor de protecţie a martorului ameninţat pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat, să reglementeze, în mod expres, care este organul judiciar competent să verifice necesitatea menţinerii sau încetării acestor măsuri şi procedura prin care se realizează această verificare.
MĂSURILE PREMERGĂTOARE După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.În cazurile prevăzute la art. 90, de asistență juridică obligatorfie, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 14 din 4 iunie 2018 cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII , stabileşte că termenul în care inculpatul, persoana vătămată şi celelalte părţi pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este un termen de recomandare. Natura juridică a termenului de formulare a cererilor şi excepţiilor în faza camerei preliminare
Relevanţa acestei chestiuni constă în aceea că, în cazul în care termenul respectiv ar fi considerat a fi unul de decădere, părţile sau persoana vătămată nu l-ar mai putea depăşi, iar cererile şi excepţiile formulate cu depăşirea acestui termen vor fi respinse, ca tardive.
Totodată, de soluţia dată acestei chestiuni depinde şi posibilitatea ca acest termen să poată fi prelungit sau nu de către judecătorul care l-a stabilit. Această posibilitate este exclusă în cazul calificării termenului ca fiind unul de decădere, în timp ce, în cazul în care s-ar ajunge la concluzia că este vorba de un termen de recomandare, judecătorul de cameră preliminară ar putea să dispună prelungirea acestuia.
De plano, Î. C. C. J. apreciază că, în raport cu dispoziţiile explicite ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora nulităţile relative intervenite în cursul urmăririi penale pot fi invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, nu se poate susţine că astfel de cereri trebuie invocate doar în cursul urmăririi penale, de îndată ce partea a luat cunoştinţă de acestea.
Acesta este şi un argument în favoarea soluţiei că termenul de formulare a cererilor şi excepţiilor nu este unul de decădere, ci de recomandare, deoarece procedura de cameră preliminară nu se încheie la termenul acordat de judecător pentru formularea cererilor şi excepţiilor.
Totodată, Î. C. C. J. apreciază că, nefiind vorba de un termen de decădere, este permisă şi suplimentarea cererilor şi excepţiilor după expirarea termenului prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, dar nu mai târziu de momentul dezbaterii cererilor şi excepţiilor în faţa judecătorului de cameră preliminară.
După momentul dezbaterilor asupra cererilor şi excepţiilor, până la data pronunţării soluţiei de către judecătorul de cameră preliminară, cererile şi excepţiile nu ar mai putea fi formulate, deoarece acestea nu au fost puse în discuţie contradictorie.
Singura excepţie o reprezintă invocarea unor cazuri de nulitate absolută, care pot fi iterate şi în calea de atac a contestaţiei, chiar dacă nu au fost formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la fond.
Noţiunea de închidere a procedurii de cameră preliminară trebuie definită ca fiind momentul procesual la care judecătorul dezbate cererile şi excepţiile, conform art. 345 din Codul de procedură penală.
Dacă termenul stabilit de judecător în procedura scrisă pentru depunerea cererilor şi excepţiilor nu este unul de decădere, acest efect îl produce încheierea pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală.
Ca atare, cererile şi excepţiile formulate de părţi până la închiderea procedurii camerei preliminare nu ar putea fi suplimentate în calea de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, cu excepţia mai sus arătată.
Prin Decizia nr. 641/2014, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile privind comunicarea cererilor şi excepţiilor formulate către Parchet cu posibilitatea acestuia din urmă de a răspunde în scris, precum şi prevederile referitoare la soluţionarea excepţiilor, fără participarea procurorului şi inculpatului.
Mai mult, a statuat obligativitatea participării subiecţilor acţiunii civile la această procedură, precum şi caracterul oral şi contradictoriu al procedurii în camera preliminară.
Ca urmare a modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (denumită în continuare Legea nr. 75/2016), alin. (2) al textului anterior al art. 346 din Codul de procedură penală a fost abrogat, iar alin. (1) al acestui articol, care tratează situaţia pasivităţii părţilor în a formula cereri sau excepţii, a fost reformulat astfel:
“Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.” Î. C. C. J. consideră că aceste termene nu sunt unele de decădere, ci au caracter de recomandare. În acest sens se apreciază că termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părţile având posibilitatea invocării de cereri sau excepţii noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialităţii procedurii.Şi dispoziţiile procedurale privitoare la regimul nulităţilor pledează în sensul posibilităţii invocării acestora la momente procesuale diferite decât cel limitat de art. 344 din Codul de procedură penală.Sintagmele închiderea/încheierea procedurii de cameră preliminară semnifică momentul procesual cu care, în faza camerei preliminare, se încheie verificarea dosarului de cameră preliminară.Or, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 641/2014, acest moment nu poate fi decât unul la care părţile vor fi citate, cu asigurarea caracterului echitabil al procedurii.Este evident că principalele excepţii formulate în camera preliminară privesc nulităţile actelor de procedură, cu scopul excluderii probelor obţinute în mod nelegal, criticile de neregularitate având deseori doar finalitatea unei temporizări a acţiunii penale.Citarea părţilor şi participarea procurorului la soluţionarea procedurii de cameră preliminară depind aşadar de împrejurarea dacă s-au formulat cereri şi excepţii sau dacă acestea au fost invocate din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 346 alin. (1) din acelaşi cod.Faţă de considerentele expuse anterior, Î. C. C. J. consideră că invocarea cererilor şi excepţiilor cu depăşirea termenului judecătoresc, dar anterior pronunţării încheierii de soluţionare a procedurii de cameră preliminară, nu echivalează cu o neformulare a cererilor, judecătorul fiind dator să se pronunţe asupra celor invocate.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Se constată faptul că acest text face referire expresă doar la termenele legale, nu şi la cele judecătoreşti, sancţiunea decăderii neputând opera în acest caz, deoarece legea penală este de strictă interpretare şi, ca atare, nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.În plus, sancţiunea depăşirii termenului judecătoresc, în această situaţie, trebuie privită în strânsă corelare cu regimul nulităţilor.În acest sens, art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede că, în cazul nulităţii absolute, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare.Pe de altă parte, art. 282 alin. (4) din acelaşi cod prevede, în cazul nulităţilor relative, că acestea pot fi invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.Interpretarea corelată a acestor dispoziţii legale duce la concluzia că sintagma “închiderea procedurii de cameră preliminară” nu semnifică expirarea termenului stabilit de judecător pentru depunerea cererilor şi excepţiilor, ci chiar termenul la care această procedură este finalizată, prin pronunţarea unei soluţii de către judecătorul de cameră preliminară.
Art. 344, alin. (2)-(4) a fost modificat prin Legea 75/2016 . v Reabilitarea, Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
MĂSURILE PREMERGĂTOARE PRIVIND MARTORII, EXPERŢII ŞI INTERPREŢII v. Judecata
MĂSURILE PREVENTIVE Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat; în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere; o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii; o măsură educativă. Hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive este executorie; când inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere; inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă; liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras; în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune ; instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, şi nu s-a dispus plata din cauţiune ; durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă; după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. M. p. pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.; nicio m. p. nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale; orice m. p. trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia; m. p. sunt: reţinerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauţiune; arestul la domiciliu; arestarea preventivă. M. p. aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi continuă şi se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea veche; la expirarea acestei durate, m. p. pot fi prelungite ori, după caz, menţinute, revocate sau înlocuite cu o altă m. p. , în condiţiile legii noi; la expirarea duratei m. p. a obligării de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi ţara, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi, se poate lua c inculpatului oricare dintre m. p. prevăzute de legea nouă; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, m. p. a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua c inculpatului oricare dintre m. p. prevăzute de legea nouă. Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei m. p. ori a unei măsuri asigurătorii. m. p. sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului și că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare (Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014).
MĂSURILE PREVENTIVE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă. Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265privind mandatul de aducere şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2) referitor la amenzi judiciare. Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea altor măsuri asigurătorii .
Prin Dec. nr. 18 din 7 septembrie 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII reţine că procedura insolvenţei nu reprezintă o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuând că: “debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.” Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată în art. 240 din Codul penal, potrivit căruia constituie infracţiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.Dispoziţiile care reglementează măsurile preventive vizează conduita suspectei sau inculpatei persoană juridică, care trebuie limitată în aşa fel încât să nu fie aptă a zădărnici demersurile de tragere a acesteia la răspundere penală. Măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel că, în ceea ce o priveşte pe societatea comercială în discuţie, aceasta este vizată de interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, această interdicţie este în totală contradicţie cu obligaţia legală de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei şi a cărei neîndeplinire atrage răspunderea penală a reprezentantului persoanei juridice. Pe de altă parte, cu referire la sintagma “procedura de dizolvare şi de lichidare” a persoanei juridice se impun următoarele precizări: astfel, în economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o “procedură” care are drept scop dizolvarea, lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, procedură voluntară ori pusă la dispoziţia unor persoane interesate ori autorizate în condiţiile dispoziţiilor art. 227-229 şi art. 237, coroborate cu dispoziţiile art. 252-2702 din Legea nr. 31/1990, în care sunt prevăzute condiţiile dizolvării pe tipuri de societăţi, modalităţile dizolvării, titularii cererii de dizolvare, precum şi modalitatea în care se derulează, subsecvent dizolvării, operaţiunile de lichidare şi efectele acesteia asupra patrimoniului social şi asupra personalităţii juridice a societăţii. În schimb, în regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea şi radierea societăţii comerciale nu se constituie într-o veritabilă “procedură”, ci reprezintă efectul legal al deschiderii procedurii insolvenţei, mai precis efectul falimentului asupra societăţii, care, până la închiderea procedurii şi la radiere, îşi păstrează o capacitate de folosinţă limitată la operaţiunile lichidării. Rezultă, aşadar, că în condiţiile Legii nr. 85/2014 persoana juridică nu poate iniţia procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea şi lichidarea nu se dispun din voinţa persoanei juridice, ci pentru că sunt impuse de dispoziţiile legale din această materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna persoanei juridice debitoare, nu se poate considera că pe această cale se urmăreşte sustragerea de la răspunderea penală. Se poate aprecia cu just temei că exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este întâmplătoare, ea găsindu-şi acoperire doar în Legea nr. 31/1990, care reglementează o astfel de procedură. În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, dacă textul de lege ar fi extins şi în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea în vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare în procedura insolvenţei, ci conduita judecătorului-sindic, întrucât dispoziţia preconizată cu titlu de măsură preventivă se referă la suspendarea procedurii de dizolvare şi/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces execuţional pendinte. Deschiderea procedurii falimentului, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societăţii falite, cu consecinţa trecerii la valorificarea bunurilor acesteia şi a păstrării unei capacităţi de folosinţă restrânse la operaţiunile lichidării. Ca urmare, trecerea la faliment, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, nu îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea, ci obligaţia de a proceda, după verificarea îndeplinirii condiţiilor din dispoziţiile legale incidente, la luarea măsurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul în măsură să statueze asupra condiţiilor de aplicare a procedurii de insolvenţă, sub toate aspectele specifice speţei, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerinţe a unei alte instanţe. Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 85/2014 care să prevadă posibilitatea ca judecătorul-sindic să suspende judecata în această procedură. Dimpotrivă, întreaga procedură se caracterizează prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăzând că organele care aplică procedura insolvenţei “trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni”. Prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic – art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Întreaga procedură trebuie să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor. Pe de altă parte, făcând o analiză de ansamblu a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea suspendării judecăţii unei cauze (civilă, penală sau de orice altă natură), se constată că, exceptând situaţia în care măsura este impusă de instanţa civilă chemată să se pronunţe asupra unei cereri de strămutare, legiuitorul nu a reglementat nicio altă situaţie în care suspendarea este dispusă de către un alt organ judiciar decât cel învestit cu soluţionarea dosarului (în fond sau în calea de atac). Întotdeauna competenţa exclusivă de a lua această măsură aparţine judecătorului cauzei, iar o dispoziţie contrară nici nu ar putea exista, întrucât ea ar fi în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 21 din Constituţia României, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Aşadar, judecătorul penal nu poate să suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice altă natură), măsura putând fi dispusă doar de către judecătorul cauzei civile şi doar atunci când există o dispoziţie legală (imperativă sau facultativă) care statuează în acest sens. Or, aşa cum s-a arătat, nu există o prevedere care să confere judecătorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei măsuri preventive dispuse faţă de persoana juridică debitoare. Dacă s-ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea Dec. i de suspendare de către judecătorul-sindic învestit cu soluţionarea cauzei (ca urmare a soluţiei instanţei penale) şi, totodată, întreaga procedură din perioada suspendării (atribuţiile lichidatorului judiciar, ale judecătorului-sindic şi ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilităţii, suportarea costurilor etc.). De asemenea, similar altor situaţii în care dispoziţiile organului de urmărire penală/instanţei penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părţi sau participanţi în procesul penal, iar aceştia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanţii corespunzătoare şi pentru creditorii din procedura insolvenţei (terţi faţă de procesul penal). Forţarea menţinerii unei activităţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării – bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut – reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiaşi articol îl reprezintă şi dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-şi valorifica garanţiile ridică probleme din aceeaşi perspectivă. Or, art. 493 din Codul de procedură penală prevede garanţii doar pentru persoana juridică supusă măsurii preventive. Terţii afectaţi în mod direct de această măsură nu participă în procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta măsura preventivă, nu au o predictibilitate în privinţa duratei totale a acesteia (nu există durată maximă totală prevăzută de lege, aceasta putând fi menţinută până la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii. În mod evident, dată fiind natura încălcărilor, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat în mod expres o procedură într-o manieră care să înlăture toate impedimentele arătate. În acelaşi timp, o interpretare în acest sens contrar încalcă toate dispoziţiile şi principiile anterior expuse, conducând la luarea măsurii pentru a “preveni” un comportament impus de lege şi aflat sub controlul de legalitate al unui judecător, la obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanţa penală, încălcându-se dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 21 din Constituţia României, dreptul de proprietate al terţilor, creditori în procedura falimentului, precum şi dreptul acestora la un proces echitabil. De asemenea, în condiţiile în care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face referire generală la interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fără a distinge între titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate reţine efectul prejudiciabil al aplicării măsurii preventive analizate şi asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului. Astfel, prezintă relevanţă considerentele nr. 3, nr. 6 şi nr. 85 ale directivei, în care, analizându-se cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de insolvenţă, se pune accent pe durata excesivă a procedurilor de insolvenţă (efect dilatoriu având şi măsura preventivă ale cărei interpretare şi aplicare sunt deduse judecăţii de faţă, întrucât nu există previzibilitatea duratei sale) şi pe efectul nociv al acesteia asupra şanselor de redresare a activităţii debitorilor, fie chiar şi în modalitatea lichidării vechii activităţi, ceea ce se poate realiza, în condiţiile Legii nr. 85/2014, în cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului. Nu în ultimul rând se cuvine relevat şi faptul că, dacă efectele aplicării art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ar fi extinse şi asupra procedurii insolvenţei, în cazul în care la sfârşitul procesului penal s-ar admite acţiunile civile formulate de persoane care nu s-au înscris în condiţiile art. 102 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credală, drepturile stabilite în favoarea acestora prin hotărârea penală nu vor putea fi valorificate împotriva debitoarei, iar măsura preventivă nu îşi va găsi finalitatea. Aceasta, întrucât, în lipsa înscrierii la masa credală a acestor participanţi din procesul penal, judecătorul-sindic se află în imposibilitate legală de a repune în discuţie tabelul creanţelor, care s-a definitivat în lipsa acestor creditori ale căror drepturi au fost stabilite abia ulterior, în procesul penal. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/2016 ( M. Of. nr. 350 din 6 mai 2016), este de arătat că instanţa de contencios constituţional nu a analizat problema ce face obiectul recursului în interesul legii, ci inexistenţa unei durate maximale a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazează nu prezintă suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusă interpretării în prezenta cauză. În motivarea hotărârii respective, Curtea Constituţională a arătat, doar cu caracter general, că măsurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere la nivel economic “nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă de operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi” (paragraful 45). Or, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în procedura insolvenţei are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat în doctrină, “obligarea” unei persoane juridice să “supravieţuiască” în asemenea condiţii contravine în mod evident principiului esenţial al comerţului, care este acela de a obţine profit, precum şi spiritului în care a fost redactată Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecţia debitorului, dar şi a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia. Prin urmare, coroborând scopul măsurilor preventive cu procedura de dizolvare şi de lichidare a societăţilor comerciale, se poate conchide fără dubiu că acesta poate fi atins şi îşi găseşte justificarea, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ori de câte ori se pune problema unei dizolvări voluntare în condiţiile Legii nr. 31/1990, care să ridice suspiciuni şi să aibă potenţialul de a zădărnici tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, dar niciodată în condiţiile Legii nr. 85/2014, unde efectele deschiderii procedurii falimentului – dizolvarea, urmată de lichidare şi de radierea din registrul comerţului – izvorăsc chiar din lege şi nu pot fi evitate.
MĂSURILE PREVENTIVE APLICATE MINORILOR Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune toate măsurile preventive , cu derogările şi completările prevăzute de lege; reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri; când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la reţinere şi la arestarea preventivă se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul; regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
MĂSURILE PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă.De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia “pe fond”, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pa fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă probleme de drept ce se circumscriu sferei normelor procesual penale, lămurirea acestora nu poate influenţa decizia ce va fi luată pe fondul apelurilor cu care a fost învestită Curtea, dat fiind faptul că instanţa este chemată să se pronunţe asupra unei cereri incidentale privind starea de libertate a unor inculpaţi (examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a arestului preventiv cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune în etapa verificării admisibilităţii în principiu sau ulterior şi felul şedinţei de judecată), împrejurare ce nu are înrâurire asupra rezolvării raportului de drept penal dedus judecăţii, ce constă în examinarea învinuirii aduse apelanţilor prin rechizitoriu şi stabilirea eventualei răspunderi civile a acestora.În plus, curtea de apel, deşi a pus în discuţie, cererile de înlocuire a arestului preventiv ale unora dintre inculpaţi cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, a sesizat instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce nu aveau legătură cu obiectul respectivelor cereri de înlocuire. Astfel, a solicitat ca Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu unor probleme ce vizează luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune, şi nu înlocuirea cu o asemenea măsură, aşa cum au solicitat o parte dintre apelanţi, precum şi unor aspecte ce privesc înlocuirea arestului la domiciliu cu aceeaşi măsură restrictivă de libertate, deşi niciunul dintre inculpaţi nu se afla în arest la domiciliu, ci în arest preventiv. Totodată, deşi curtea de apel a fost învestită în primă instanţă cu cererea de înlocuire, a solicitat interpretarea art. 206 alin. (3) din Codul de procedură penală, care se referă la felul şedinţei de judecată în calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus asupra măsurilor preventive. În consecinţă, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunile de drept invocate nu pot primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Î. C. C. J. , putând, eventual, să facă obiectul unui recurs în interesul legii, dacă sunt întrunite cerinţele înscrise în art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea. Art. 362 a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MĂSURILE PREVENTIVE ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Î. C. C. J. , învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive. Prin Dec. nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Î. C, C. J. şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII tabileşte că: Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Pornind de la principiul potrivit căruia normele de procedura sunt de strictă şi imediată aplicare şi întrucât prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale nu există derogări în materia camerei preliminare, din interpretarea prevederilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală rezultă că, în calea de atac a contestaţiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 343 din Codul de procedură penală referitoare la “durata procedurii în camera preliminară”, ale art. 344 din Codul de procedură penală privind “măsurile premergătoare”, ale art. 345 din Codul de procedură penală referitoare la “procedura în camera preliminară” şi ale art. 346 din Codul de procedură penală privind “soluţiile” ce pot fi adoptate în această procedură. Când a reglementat dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală legiuitorul nu a făcut trimitere la prevederile art. 348 din Codul de procedură penală, referitoare la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară.De altfel, dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilesc obiectul asupra căruia se realizează controlul în calea de atac a contestaţiei şi aceasta priveşte modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi cea referitoare la soluţia adoptată potrivit art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Prin această dispoziţie legală se statuează asupra limitelor de învestire a instanţei de control judiciar, respectiv a judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, a completului format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. .Aşadar, soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu le dispune cu privire la măsurile preventive sunt supuse contestaţiei, dar această cale de atac este distinctă de procedura instituită de art. 347 din Codul de procedură penală. Cum judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, devine evident că de la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu şi până la momentul soluţionării contestaţiei competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aparţine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. În aceste condiţii, în cauzele în care faţă de un inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, după cum este prevăzut expres în dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală. Calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în faza procesuală a camerei preliminare este contestaţia aşa cum rezultă din prevederile art. 205 din Codul de procedură penală referitoare la “calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”. Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 din Codul de procedură penală referitoare la contestaţie, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederi care sunt aplicabile ori de câte ori dispoziţiile legale privitoare la contestaţia împotriva anumitor categorii de hotărâri nu derogă de la aceste dispoziţii legale. Conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, deci rezultă că şi în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare. Suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, excluzând astfel aplicarea prevederilor art. 208 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 şi art. 347 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Art. 348, alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .
MĂSURILE PRIVIND OBIECTELE ORI ÎNSCRISURILE RIDICATE Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate; obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate; fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar; mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei; obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii; obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei; de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se consideră făcută şi la confiscarea extinsă .
Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă Punerea în executare a măsurilor şi obligaţiilor legale se face prin trimiterea unei copii a dispozitivului hotărârii serviciului de probaţiune competent. În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), când este vorba de anume măsuri de supraveghere la art. 93 alin. (2) lit. d), la suspendarea pedepsei şi la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) din Codul penal, la liberare condiționată, un extras de pe dispozitivul hotărârii se trimite organului sau autorităţii competente să verifice respectarea acestora. Art. 576, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MEDIEREA Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele m. , inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006 privind m. şi organizarea profesiei de mediator, M.Of. nr. 441 din 22 mai 2006. În latura penală a procesului, dispoziţiile privind m. se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura m. În cauzele penale , m.trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit prezentei legi, prin care se închide procedura m. , trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfăşurat procedura m.au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze faptul că au renunţat expres la acestea. În cazul în care procedura de m.se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin m. Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării m.Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. În cazul în care m.cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de m.Suspendarea durează până când procedura m.se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă., v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
MEMBRU DE FAMILIEeste delimitat ca termen înţelegând: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; aceste dispoziţii privitoare la ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
MENŢINEREA, ÎNLOCUIREA SAU ÎNCETAREA MĂSURII INTERNĂRII MEDICALE Judecătoria, după primirea încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), a unității sanitare dispune efectuarea unei expertize medico-legale. Instanţa se pronunţă după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical. Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu. O copie a dispozitivului hotărârii definitive prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. Art. 571, alin. (5) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MESAGERIE ELECTRONICĂ v. Citarea, Locul de citare
METODELE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE sunt: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale; utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; participarea autorizată la anumite activităţi; livrarea supravegheată; obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Art. 138, alin. (1), litera j) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 Noua formulare prevede j)obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic.Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri sau substanţe dopante, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă. Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.Prin supraveghere tehnică se înţelege interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic,supravegherea video, audio sau prin fotografiere,localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnico. Art. 138, alin. . (12) și (13) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . CEDO a statuat că luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la „distrugerea democrației sub pretextul apărării ei” ( Hotărârea din 6 septembrie 1978 Cauza Klass și alții c Germaniei, § 49). În jurisprudenţa sa privind art. 6 în CEDH a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenţilor de poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea “nelegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de C.E.D.H. ; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialităţii şi de egalitate a armelor (v Ramanauskas, pct. 49-61, Malininas c. Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008, şi Bykov c. Rusiei MC , nr. 4.378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009, Hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009,în Cauza Constantin şi Stoian c. României, Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06, M.Of. nr. 169 din 16/03/2010). Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate c reclamantului se analizează drept o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile din cauzele: Malone c. Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c. Franţei şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26 şi p. 52, § 25; Halford c. Regatului Unit din 25 iunie 1997, în Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pp. 1016-1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c. Olandei (Decizia nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În pofida modificărilor aduse vechiului Cod de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de CurteaConstituţională, M. Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de Codul anterior de procedură penală în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84). Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (cauza Schenk c. Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; cauzele Khan c. Regatului Unit, § 35, P.G. şi J.H. c. Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan, § 40; P.G.şi J.H. c. Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49). Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauză procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards c. Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34, 35, § 34, Bernard c. Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz c. Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o Dec. de condamnare (Khan, § 34, şi P.G. şi J.H., § 76). Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul processual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta. Ea consideră că în cauză trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin c. Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. CEDO consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ( C.E.D.O. , Secţia a III-a, Hotărârea din 26 aprilie 2007, în
cauza Dumitru Popescu c. României nr. 2, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01). v. şi Accesul la un sistem informatic, Date informatice, Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare, Livrare supravegheată, Localizare sau urmărire prin mijloace tehnice, Obţinerea datelor generate saufurnizate de către furnizorii de rețele, Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, Participarea autorizată la anumite activităţi, Percheziţionarea trimiterilor poştale, Sistemul informatic, Supraveghere video, audio sau prin fotografiere, Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor.
MIJLOACE TEHNICE v. Localizarea sau urmărire prin mijloace tehnice
MIJLOACE TEHNICE AUDIO SAU AUDIOVIDEO v. şi Consemnarea declaraţiilor, Modul de audiere a persoanei vătămate
MIJLOACELE DE PROBĂ proba, ca element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, se obţine prin: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; orice alt m. p. care nu este interzis prin lege; procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
MIJLOACELE DE PROBĂ SCRISE Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului; procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de probă; procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. v. Actele încheiate de unele organe de constatare
MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ v. şi Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
MINISTERUL JUSTIŢIEI asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public; Mijloacele materiale şi financiare necesare funcţionării instanţelor sunt asigurate de la bugetul de stat, din timbrul judiciar, din amenzi judiciare, cheltuieli judiciare şi alte surse extrabugetare, în condiţiile legii, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii. Administrarea mijloacelor materiale şi financiare se realizează prin curţile de apel şi tribunale, preşedinţii acestor instanţe fiind ordonatori secundari de credite şi, respectiv, ordonatori terţiari de credite
MINISTERUL PUBLIC Noţiunea de m. p. desemnează ansamblul ierarhizat al agenţilor publici, numiţi procurori, împuterniciţi să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanţelor şi susţinerea acuzaţiei în faţa acestora. Art.131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esențial în activitatea judiciară și anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societății, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor; formele concrete prin care m. p. își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public constau, potrivit art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a poliției judiciare, precum și conducerea și controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercitarea căilor de atac c hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deținere preventive, precum și în exercitarea oricăror altor atribuții prevăzute de lege; de asemenea, potrivit art.67 alin.(1) din Legea nr.304/2004, „procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispozițiilor art.351 și art.363 C.pr.pen., judecata se desfășoară oral, nemijlocit și contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepții și pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituție. . Este adevărat că în alin.(2) al art.131 se prevede că „m. p. își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”, dar referirea la condițiile legii privește organizarea parchetelor și nu exercitarea atribuțiilor stabilite în alin.(1). Legiuitorul constituant a înțeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la m. p. în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească” și nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. Procurorul participă în proces și contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge și administrează probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituțional, referindu-se la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părți, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție astfel de drepturi și libertăți. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituția a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condițiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituție care consacră rolul m. p.
MINORI v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MINORUL v. Cazurile speciale de audiere a martorului
MINUTA Rezultatul deliberării se consemnează într-o m. , care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. M. se semnează de membrii completului de judecată. Rezultatul deliberării instanţei sau, după caz, judecătorului, indiferent de funcţia judiciară pe care o exercită, se consemnează într-o m. , care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Întocmirea m. este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. M. se semnează de membrii completului de judecată. M. se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de m. al instanţei. Art. 400, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MITIOR LEX (lat. ) aplicarea legii penale mai favorabile
MODALITĂŢILE DE EXERCITARE A SUPRAVEGHERII v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
MODIFICĂRI ÎN ACTE PROCEDURALE Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat; modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile; locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări.
MODUL DE ASCULTARE Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări; suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii; în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
MODUL DE AUDIERE A MARTORULUI Fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori; martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări; martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
MODUL DE AUDIERE A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE Părţii civile, precum şi părţii responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţă : dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege. v. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
MODUL DE AUDIERE A PERSOANEI VĂTĂMATE Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii: dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă; în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. Art. 111, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanta de urgență 18/2016 . În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor;audierea acestora, cât şi eventuala lor reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 C. pen., ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 C. pen, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 C. pen, hărţuire, prevăzută de art. 208 C. pen, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 C. pen, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.Declaraţia dată de persoana vătămată constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale. v. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
MODUL DE CITARE v. Citarea
MODUL DE SESIZARE A PROCURORULUI PENTRU SOLUŢIONAREA CAUZEI v. Clasarea
MODURILE DE SESIZARE v. Sesizarea organelor de urmărire penală
MOTIVAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIECererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;indicarea hotărârii care se atacă;indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia. Art. 437, alin. (1), litera a) și lit. d) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . v. Recursul în casaţie
MUNCĂ FORŢATĂ SAU OBLIGATORIE termenul m. f. o. nu va cuprinde, în sensul dreptului internaţional, printre altele orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private ( CEDO, De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgiei; Van Droogenbroeckc. Belgiei) . Orice muncă impusă în mod normal în baza art. 4 alin. (3) lit. a) C.E.D.H. (în cazul nostru raportat la art. 5 C.E.D.H. ) nu se referă la pedeapsa prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În mod normal orice deținut desfășoară activități administrative firești. Orice altă muncă trebuie remunerată. Încercăm să facem trimitere și la ConvenţiaO. I. M. nr. 29din 28/6/1930 privind munca forţată sau obligatorie..
N
NE BIS IN IDEM, ca principiu, impune ca nicio persoană să nu poată fi urmărită şi judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.
NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL APEL Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia. Prin Dec. nr. 10 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, precum şi efectele circumstanţelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 din Codul penal anterior sau art. 76 din Codul penal actual) în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune în situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin severă. v. Apelul
NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL RECURS ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
NEGĂSIREA PERSOANEI PREVĂZUTE ÎN MANDATUL DE ARESTARE PREVENTIVĂ Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.
NEMIJLOCIREA v. Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
NEMO COGITUR ADERE CONTRA SE (lat. ) nimeni nu poate fi constrâns să aducă dovezi contra sa
NEMO TESTIS IDONEUS IN RE SUA (lat. ) nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză
NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ v. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
NEURMĂRIREA ŞI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ v. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
NORMELE DE PROCEDURĂ PENALĂ reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală. Ele urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale UE, ale celorlalte reglementări ale UE în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
NOTARUL PUBLIC poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii sau acesta a beneficiat de amnistie ori graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei.
NOTAREA SAU ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ v. Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
NOTELE PRIVIND DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio; în cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului; procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte; după terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului; notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor; în caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. La cerere, părţile, pe cheltuiala acestora, pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată în ceea ce priveşte cauza lor, cu excepţia situaţiilor în care şedinţa nu a fost publică în tot sau în parte. Art. 369, alin. (6) a fost adăugat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
NOU-NĂSCUT v. Autopsia medico-legală
NULLA IUSTITIA SINE LEGE – nu există justiţie în afara legii (lat.) Nicio pedeapsă fără lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate (C.E.D.H. art. 7)
NULLA POENA SINE LEGE (lat.) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii ; acest principiu reprezintă interzicerea retroactivităţii legii în dreptul penal [Art 23 (12) Constituție]
NULLA POENA SINE LEGE STRICTA (lat.) nu este permis ca, în defavoarea făptuitorului, să fie realizate analogii care trec peste litera legii
NULITĂŢILE Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului ; actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul; atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale; nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile actualului Cod de procedură penală. v. Nulităţile absolute, Nulităţile relative
NULITĂŢILE ABSOLUTE se constată din oficiu sau la cerere; ele determină întotdeauna aplicarea nulităţii; încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii poate fi invocată în orice stare a procesului. Încălcarea dispoziţiilor legale privindprezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, trebuie invocată: până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria n. a. încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. Curtea reţine că normele care reglementează competenţa organelor judiciare reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor procesual penale privind “nulităţile”. Astfel, potrivit art. 98 din Codul de procedură penală din 1936, republicat în broşura din data de 13 februarie 1948, “dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanţei şi prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului în cazurile şi formele stabilite de lege, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei sânt întotdeauna prescrise sub pedeapsa de nulitate. Această nulitate nu poate fi înlăturată în niciun mod; ea poate fi propusă în orice stare a procesului şi trebuie să fie pronunţată chiar din oficiu”. În ceea ce priveşte Codul de procedură penală din 1968, Curtea reţine că materia nulităţilor era reglementată în titlul V, capitolul VI, art. 197. Potrivit alin. 2 al art. 197, “Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii… “, totodată, alin. 3 al aceluiaşi articol prevedea că “Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu”. Curtea observă că legiuitorul Codului de procedură penală din 1936 şi al celui din 1968 au avut în vedere atât competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată, cât şi cea a organului de urmărire penală. Astfel, din perspectiva competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materie atrăgea întotdeauna sancţiunea n. a., aceasta putând fi pusă în dezbatere, inclusiv din oficiu, în orice stare a procesului. Referitor la Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Curtea reţine că n. a. sunt reglementate la art. 281, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală dispunând în sensul că “Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (…) b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;”, iar cele ale art. 281 alin. (3) în sensul că “încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului”. Astfel, Curtea reţine că şi în concepţia noii reglementări nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală putând fi invocată în orice stare a procesului. Din ansamblul dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea constată că noua reglementare a reformat materia nulităţilor, aducând modificări în conţinutul dispoziţiilor ce reglementează regimul acestora, una dintre aceste modificări privind scoaterea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Astfel, în concepţia noului Cod de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrage sancţiunea nulităţii relative, iar nu a n. a. În consecinţă, în prezent, în cazul nerespectării acestor dispoziţii procedurale, devin aplicabile prevederile art. 282 din Codul de procedură penală referitoare la instituţia nulităţii relative. Astfel, încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea observă că, potrivit art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, această nulitate se poate invoca în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Consecinţa neinvocării nulităţii relative în termenul prevăzut de lege determină acoperirea acestui viciu. De asemenea, viciul se acoperă şi în situaţia în care persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii. În acest context, Curtea constată că nulitatea reprezintă sancţiunea procedurală ce invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege. Nulităţile pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale. Nulităţile exprese intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, iar nulităţile virtuale pot interveni în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, altele decât cele individualizate de legiuitor. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc n. a., care intervin în cazurile prevăzute de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală şi nulităţi relative, care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei altei dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea n. a.). Astfel, Curtea constată că în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte n. a. sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii. Referitor la materia nulităţilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a constatat că “nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă” (Decizia nr. 113 din 24 februarie 2005, M. Of. nr. 215 din 14 martie 2005; Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, M. Of. nr. 697 din 3 august 2005). Totodată, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19 şi 20). Raportând aceste concluzii la materia aflată în discuţie, Curtea apreciază că trebuie analizat în ce măsură reglementarea cazurilor în care poate fi invocată n. a. -în speţă eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală – se constituie într-o încălcare a principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale. Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, n. a. intervine în cazul încălcării normelor referitoare la compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie; adică, în cazul încălcării unor norme care au un caracter esenţial în desfăşurarea procesului penal. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 şi până la 1 februarie 2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de n. a., concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa n. a. Din această perspectivă, Curtea observă că, în analiza scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (v Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (v Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 431 din 17 iunie 2015). Referitor la reglementarea nulităţilor în noul Cod de procedură penală, Curtea reţine că în Expunerea de motive s-a arătat că “dacă în ceea ce priveşte reglementările privind termenele, cheltuielile judiciare, modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite, proiectul nu aduce modificări semnificative faţă de actuala reglementare, instituţia juridică a nulităţilor actelor procesuale şi procedurale cunoaşte în cuprinsul proiectului câteva modificări menite a sistematiza problematica specifică. Astfel, proiectul propune, ca element de noutate, reglementarea efectelor nulităţii asupra actelor procesuale ori procedurale, precum şi a actelor subsecvente celui lovit de nulitate. Din raţiuni de sistematizare au fost dezvoltate în cuprinsul proiectului, în mod distinct, particularităţile dihotomiei nulitate absolută – nulitate relativă într-o manieră clară, neechivocă”. Astfel, în cauza de faţă, Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de n. a. Prin urmare, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură noua reglementare a repoziţionat rolul organului de urmărire penală şi implicit importanţa normelor ce stabilesc competenţele acestuia în procesul penal. Sub aceste aspecte, Curtea reţine că în Expunerea de motive se precizează că “proiectul a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. […] Proiectul are în vedere şi regândirea poziţiei procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi a competenţei acestuia, în sensul întăririi rolului principal al procurorului de a conduce şi supraveghea activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare ori de organele de cercetare penală speciale, iar nu de a efectua obligatoriu urmărirea penală”. Dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Această dispoziţie trebuie coroborată cu cea cuprinsă în art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 din Codul de procedură penală, care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora. Astfel, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, Curtea constată următoarele: competenţa funcţională a procurorului este aceea de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.. În ceea ce priveşte faza urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, ce se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19). În continuare, din perspectiva competenţei materiale a organelor de urmărire penală, Curtea observă că, de regulă, urmărirea penală este realizată de poliţia judiciară şi de organele de cercetare penală speciale. Cu toate acestea, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală şi, în mod obligatoriu, de procurorul militar în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, potrivit art. 56 alin. (4) din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Pe de altă parte, Curtea constată că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridica, în cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora. În acest context, Curtea reţine că înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că, deşi există modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi implicit a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, §§ 15, 16). Astfel, Curtea constată că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă, în acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Cu toate acestea, Curtea apreciază că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare. Având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante. Astfel, deşi este recunoscut faptul că n. a. nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta trebuie să fie incidenţă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea observă că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută. Or, eliminarea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementare a unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat. Incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului. Din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală , Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poale produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea n. a. nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată turis et de iure. Prin eliminarea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Prin Dec. nr. 88 din 13 februarie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. Curtea constată că, în esenţă, autoarea acesteia critică instituirea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai măre de 5 ani. Textul a fost modificat în acest sens prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistenţa juridică fiind obligatorie în acest caz doar în cursul judecăţii. Din economia textului rezultă că legiuitorul nu a reglementat aplicabilitatea acestui caz şi pentru faza urmăririi penale. Curtea observă că, potrivit art. 187 din Codul penal, pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (de exemplu, recidiva, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară, tentativa). Astfel, Curtea reţine că autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul din 24 iunie 2016, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal – delapidarea (ce se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de art. 321 alin. (1) din Codul penal – fals intelectual (ce se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani) şi de art. 297 alin. (1) din Codul penal – abuz în serviciu (ce se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani). În cadrul procedurii camerei preliminare în primă fază, încheierea a fost pronunţată la data de 26 septembrie 2016, iar în faza contestaţiei camerei preliminare, încheierea a fost pronunţată la data de 24 octombrie 2016. Din economia dispoziţiei art. 90 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant. În cazul în care prezenţa suspectului sau inculpatului este obligatorie, lipsa lui va atrage nulitatea absolută a actului, fiind aplicabile însă dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte termenul până la care poate fi invocată încălcarea dispoziţiilor ce reglementează materiile anterior menţionate, Curtea reţine că legiuitorul a realizat o distincţie. Astfel, încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, publicitatea şedinţei de judecată şi participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, poate fi invocată în orice stare a procesului. Referitor la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, şi asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, încălcarea reglementărilor referitoare la acestea poate fi invocată, după cum urmează: până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Una dintre categoriile nulităţilor absolute reglementate în actualul Cod de procedură penală este aceea a neasistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. Cazurile în care este obligatorie asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente sunt reglementate de dispoziţiile art. 93 din acelaşi act normativ. Curtea reţine că, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, era sancţionată cu nulitatea absolută neasistarea de către apărător a învinuitului sau a inculpatului când acest lucru era obligatoriu, potrivit legii. Această nulitate nu putea fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi putând fi luată în considerare chiar din oficiu, potrivit art. 197 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură penală instituie un termen – încheierea procedurii în camera preliminară – până la care poate fi invocată încălcarea dispoziţiilor referitoare la asistarea obligatorie a persoanelor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, intervenită în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare. Curtea constată că din coroborarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la nulităţile absolute şi cele relative rezultă că regimul juridic al acestui caz de nulitate absolută prezintă o serie de asemănări cu cel al sancţiunii nulităţii relative, din perspectiva termenului până la care se poate invoca, în condiţiile în care împlinirea termenului (încheierea procedurii în camera preliminară) determină acoperirea nulităţii absolute. În continuare, Curtea reţine că una din trăsăturile caracteristice ale nulităţii absolute, prevăzute în art. 197 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, constă în interdicţia de a putea fi înlăturată prin tăcere sau prin voinţa părţilor, prin autoritatea organului judecătoresc ori prin alt mijloc procesual. Din această trăsătură se poate trage concluzia că, în cazul încălcării unei dispoziţii aflate sub sancţiunea n. a., există întotdeauna vătămarea procesuală cerută de lege, că existenţa unei astfel de vătămări nu trebuie dovedită, după cum nu poate fi dovedită nici inexistenţa ei, producerea vătămării fiind deci sub puterea unei prezumţii legale juris et de jure. Or, sancţiunea care implică întotdeauna existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în niciun mod nu poate proteja decât acele dispoziţii care garantează în cel mai înalt grad aflarea adevărului sau care asigură realizarea efectivă a drepturilor părţilor. Aşadar, în cazul nulităţilor absolute, toate dispoziţiile aflate sub această sancţiune sunt dispoziţii care, prin voinţa legii, garantează aflarea adevărului sau asigură drepturile părţilor, fără a mai fi necesar să se facă evaluări şi argumentări despre încadrarea în acest temei de casare a nelegalităţii hotărârii recurate. Nulităţile absolute se caracterizează prin aceea că vătămarea se fundamentează pe prezumţii legale absolute, încălcarea legii având consecinţe grave şi directe asupra realizării scopului procesului penal. În ceea ce priveşte cazurile de asistenţă juridică obligatorie, Curtea a reţinut că art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul său inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este o garanţie a primului, creat fiind de legiuitor, care stabileşte şi cazurile sale de incidenţă. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Montorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018). Rezultă că asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezenţa unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivităţii acestui drept. Aceasta deoarece prin “asistarea” inculpatului de către apărător se înţelege nu numai prezenţa fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci şi “acordarea asistenţei juridice”, deci acordarea de sfaturi inculpatului despre ceea ce trebuie să întreprindă în proces şi exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. Or, Curtea apreciază că prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului. Mai mult, marja de apreciere a legiuitorului în acest domeniu nu este nelimitată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele nu sunt obligate să ofere asistenţă judiciară decât “în cazul în care interesele justiţiei o impun”; acestea trebuie apreciate ţinând seama de faptele speţei în ansamblu, nu doar de situaţia din momentul pronunţării Dec. i cu privire la cererea de asistenţă judiciară, ci şi de situaţia din momentul în care instanţa naţională s-a pronunţat pe fond (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Granger împotriva Regatului Unit, paragraful 46). Atunci când apreciază dacă interesele justiţiei impun ca acuzatul să fie asistat gratuit de un avocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ţine seama de diverse criterii, în special de gravitatea infracţiunii şi de severitatea pedepsei în cauză (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Zdravko Stanev c Bulgariei, paragraful 38). Pe lângă condiţia referitoare la “interesele justiţiei”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în considerare complexitatea cauzei (Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta c Elveţiei, paragraful 34), precum şi situaţia personală a acuzatului (Cauza Zdravko Stanev c Bulgariei, paragraful 38). În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la interesele justiţiei, criteriul care se aplică nu presupune să se stabilească dacă lipsa asistenţei judiciare a cauzat “un prejudiciu real” prezentării apărării, ci unul mai puţin strict, şi anume dacă ipoteza asistenţei din partea unui avocat “pare plauzibilă în speţă” (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico c Italiei, §§ 34 şi 35; Hotărârea din 24 ianuarie 1991, pronunţată în Cauza Alimena c Italiei, paragraful 20). Curtea observă că în unele cazuri reglementarea asistenţei juridice obligatorii a fost determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacităţii de exerciţiu, existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânse etc. Curtea constată că reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, o atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte, reglementarea anterior menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci prin depunerea diligenţelor necesare să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză. Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil. Curtea observă că prin legiferarea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca nulitatea absolută în cazul neasistării de către un apărător, deşi legea prevede obligativitatea acestui lucru, se ajunge la o situaţie contradictorie. Astfel, legiuitorul instituie un termen care limitează posibilitatea invocării nulităţii absolute, deşi prezumă absolut că persoana prezentă la dezbateri necesită asistenţa unui avocat pentru a putea realiza o apărare efectivă, apărare care presupune inclusiv invocarea nulităţilor. Or, inclusiv în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanţii procedurale, autorităţile judiciare având obligaţia de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective şi complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale ale acuzatului, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice. Aşa fiind, Curtea constată că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepţia nulităţii absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii camerei preliminare, deşi legea prevedea obligativitatea acestui lucru, legiuitorul goleşte de conţinut însuşi dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deşi nerespectarea obligaţiei de către organul judiciar este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancţiunea aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficienţă în condiţiile instituirii unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat. Printre cazurile de nulitate absolută care pot fi invocate în orice stare a procesului se numără şi cel reglementat de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitor la neparticiparea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. Dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de asistenţă juridică obligatorie, aplicabile inclusiv în cursul procedurii în camera preliminară. Curtea constată că legiuitorul a reglementat diferit momentul până la care poate fi invocată nulitatea absolută, în funcţie de dispoziţiile procedurale încălcate. Astfel, în condiţiile în care aceste dispoziţii nu au fost respectate în cadrul aceluiaşi proces, se ajunge la situaţia în care, având în vedere distincţia realizată de legiuitor în ceea ce priveşte termenul de invocare a nulităţii absolute, nulitatea absolută ce derivă din lipsa asistării inculpatului sau a celorlalte părţi, atunci când acest lucru este obligatoriu potrivit legii, va putea fi invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară [potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută ce derivă din neparticiparea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, va putea fi invocată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii [potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Curtea observă că raţiunea unei astfel de dispoziţii referitoare la stabilirea unui termen până la care poate fi invocată nulitatea absolută poate fi generată de rolul fazei procesuale a camerei preliminare, care trebuie să examineze tocmai neregularităţile de procedură ivite înaintea fazei de judecată, pentru ca aceasta din urmă să dobândească celeritatea impusă de cerinţa soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, Curtea constată că reglementarea unei noi structuri a procesului penal coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei (faza de judecată) într-un termen rezonabil ar fi un motiv ce stă la baza opţiunii legiuitorului de a norma în anumite cazuri un termen până la care nulitatea absolută poate fi ridicată.Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative. Cu toate acestea, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) a constatat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, având în vedere importanţa acestei etape, precum şi faptul că, în cazurile pentru care legea reglementează asistenţa obligatorie, dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului, Curtea constată că reglementarea unei noi faze a procesului penal nu reprezintă un motiv întemeiat, care să justifice legiferarea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la asistarea obligatorie a inculpatului intervenită în procedura camerei preliminare să poată fi invocată. În ceea ce priveşte soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, Curtea constată că acesta este un deziderat dorit a fi atins în ceea ce priveşte toate cauzele/procedurile judiciare. Cu toate acestea, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu se poate converti în justificarea ce stă la baza unei reglementări ce afectează însuşi dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. V și Nulitățile relaive
NULITĂŢILE RELATIVE Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor care atrag nulităţile absolute determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului; n. r. poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. N. r. se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele legale.Încălcarea poate fi invocată: până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. N. r. se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege sau când persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii. Prin Dec. nr. 554 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2), care nu permite invocarea din oficiu a n. r. , este neconstituţională. Curtea constată că nulităţile actelor procesuale şi procedurale ocupă un loc important în sfera garanţiilor ce asigură efectivitatea principiului legalităţii procesului penal şi a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum şi consecinţele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulităţile îndeplinesc astfel un scop preventiv – de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancţionator – de desfiinţare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum şi un scop reparator – de refacere a actelor procesuale şi procedurale desfiinţate, dacă este necesar şi posibil. Nulitatea este definită ca fiind acea sancţiune procesuală constatată şi aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar şi dacă este posibil. Noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, n. r. (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului. Curtea observă că nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese – care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] – şi virtuale – care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (“Legalitatea procesului penal”) şi ale art. 282 (“Nulităţile relative”) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute – care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală – şi n. r. – care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 30 şi 31). În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. N. r. poate fi invocată de procuror suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte n. r. fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute – dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragraful 32). Raportat la obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că n. r. este acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, care poate fi invocată, într-un anumit termen, de către participanţii în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei de lege încălcate, respectiv, din oficiu, în cazurile anume stabilite de lege. În ceea ce priveşte trăsăturile n. r., Curtea observă, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta intervine atunci când prin încălcarea prevederilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care – în dispoziţiile art. 197 alin. 1 – prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. În al doilea rând, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, participanţii în procesul penal care pot invoca n. r. sunt procurorul, părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), care au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. În mod excepţional, legea prevede şi unele nulităţi relative care pot fi invocate de către subiecţii procesuali neprejudiciaţi direct sau de către procuror ori luate în considerare, din oficiu, de către judecător/instanţă. Este cazul n. r. care provine din neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi, care poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu [art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală], precum şi al n. r. care provine din încălcarea normelor de competenţă a căror nerespectare nu atrage nulitatea absolută, care poate fi invocată din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi [art. 47 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În al treilea rând, Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, n. r. trebuie invocată într-o anumită stare a procesului, şi anume, ca regulă, n. r. se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului în condiţii nelegale. Aceasta presupune ca persoana interesată să fie prezentă la efectuarea actului respectiv, fie personal, fie prin reprezentant. Prin derogare de la regulă, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală]; dacă instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până ia primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită [art. 282 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală]; în sfârşit, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până la următorul termen de judecată cu procedura completă [art. 282 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală]. Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă teritorială, ca încălcări ce atrag n. r., pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti în primă instanţă [art. 47 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. N. r. nu poate fi invocată direct la instanţa de control judiciar, afară de cazul când s-a produs după închiderea dezbaterilor (cu ocazia deliberării sau în cuprinsul minutei ori al hotărârii). Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate n. r. corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Cu privire la competenţa realizării acestei noi faze procesuale, Curtea a statuat că este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, §§ 22 şi 23). În al patrulea rând, Curtea observă că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege – fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage n. r. – sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Din cele arătate mai sus, rezultă că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia judecătorul/instanţa nu poate lua în considerare, din oficiu, încălcările normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, chiar dacă aceste încălcări ar fi de natură a afecta aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a n. r., aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept-în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă – şi principiul legalităţii şi ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei, pentru motivele arătate în continuare. Astfel, Curtea reţine că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor. Curtea observă că normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Prin natura lor, anumite mijloace de probă sunt imposibil de readministrat sau, chiar dacă această posibilitate există, organul judiciar poate respinge ca nefiind utilă readministrarea unui mijloc de probă deja aflat în dosar. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective. Codul de procedură penală actual introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, Curtea a reţinut că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii (paragraful 15). Astfel, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). Curtea reţine că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/ contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific, care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi a pronunţa o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri). De asemenea, Curtea constată că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi; delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.). Aşadar, excluderea probelor nu este o sancţiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesata, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o probă obţinută nelegal ar fi o contradicţie în termeni. Astfel, deşi, în realitate, este viciată, proba menţinută poate contribui la stabilirea, în mod eronat, a situaţiei de fapt. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, împiedicând judecătorul/instanţa de judecată să ia în considerare din oficiu încălcarea dispoziţiilor legale a căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege. Având în vedere importanţa fazei procesuale a camerei preliminare şi a rolului pe care judecătorul de cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condiţiile în care rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 34), Curtea reţine că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă. Totodată, în ceea ce priveşte rolul instanţei în faza de judecată a procesului penal, Curtea apreciază că o atare soluţie legislativă – care nu permite, ca regulă, invocarea din oficiu a n. r. – nu poate fi justificată doar prin filosofia restrângerii rolului activ al instanţei şi, în general, prin regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privinţe, de sistemul adversial. În acest sens, Curtea reţine că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfăşurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor şi a vinovăţiei aparţinând juraţilor, în procesul penal român instanţa îşi asumă răspunderea şi în privinţa acestor elemente esenţiale, care constituie finalitatea procesului – stabilirea faptei şi a vinovăţiei. Astfel, Curtea observă că, pe de o parte, noul Cod de procedură penală impune instanţei de judecată să neglijeze anumite neregularităţi, deşi acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă poartă răspunderea asupra soluţiei date. Or, raţiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanţei de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă – cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de lege – se menţin şi în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situaţiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situaţii faptice care continuă să apară şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. v. Nulităţile absolute
NUMIREA EXPERTULUI v. Expertul
O
OBIECTELE care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă; sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
OBIECTUL PROBEI v. Obiectul probaţiunii
OBIECTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEIAcordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Art. 479 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
v. Recunoaşterea vinovăţiei
OBIECTUL DELIBERĂRII v. Deliberarea
OBIECTUL JUDECĂŢII v. Judecata
OBIECTUL PROBAŢIUNII Constituie obiect al probei: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
OBIECTUL PROCEDURII ÎN CAMERA PRELIMINARĂ v. Camera preliminară
OBIECTUL ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE v Acțiunea civilă
OBIECTUL URMĂRIRII PENALE v. Urmărirea penală
OBLIGAREA PROVIZORIE LA TRATAMENT MEDICAL constă în obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol; judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune o. p. t. m. a suspectului sau inculpatului; judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere motivată; instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată; în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii o. p. t. m. ; propunerea va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical; judecătorul fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului; când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; participarea procurorului este obligatorie; suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi; suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic; judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare; contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă; în cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate; dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza; în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale; dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura o. p. t. m. , judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute pentru internarea medicală provizorie. v. Audierea suspectului sau a inculpatului, Internarea medicală provizorie
OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN MIŞCARE ŞI A EXERCITĂRII ACŢIUNII PENALE, impune caprocurorul să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia sau pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege
OBLIGAŢIILE CONDAMNATULUI ÎN CAZUL AMÂNĂRII EXECUTĂRII v. Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
OBLIGAŢIILE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor legale; organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală; după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului; organul de urmărire penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale; când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri; referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei; secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale; organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse, potrivit Codului penal.
OBLIGAŢIILE ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ ÎN PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE v. Plângerea prealabilă Termenul de introducere a plângerii prealabile
OBŢINEREA DATELOR GENERATE SAU PRELUCRATE DE CĂTRE FURNIZORII DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII ELECTRONICE SAU FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI, ALTELE DECÂT CONŢINUTUL COMUNICAŢIILOR, ŞI REŢINUTE DE CĂTRE ACEŞTIA Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu; furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate. Luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la „distrugerea democrației sub pretextul apărării ei” ( Hotărârea din 6 septembrie 1978 Cauza Klass și alții c Germaniei, § 49). Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate c riscurilor de abuz precum și c oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi. Din analiza „legilor speciale în materie”, la care art.16 alin.(1) din Legea nr.82/2012 face trimitere, Curtea Constituțională constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României,republicatăM. Of. nr.190 din 18 martie 2014, stabilește, la art.8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art.13 lit.e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art.3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art.14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător. Potrivit art.9 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, „În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr.82/2012 și ale Legii nr.51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate. Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe,republicatăM. Of. nr.511 din 18 octombrie 2000, prevede la art.10 alin.(1) că „Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin.(3) al aceluiași articol, „Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art.11 al Legii nr.1/1998, „Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art.13 din Legea nr.51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești. Referitor la art.152 C. pr. pen., Curtea Constituțională reține că textul nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele generate sau prelucrate, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute; acest text asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art.26 din Constituție. Reglementarea unei obligații pozitive care privește limitarea în mod necontenit a exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței face să dispară însăși esența dreptului, prin îndepărtarea garanțiilor privind exercitarea acestuia. Nici Constituția și nici jurisprudența Curții Constituționale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume a datelor de trafic și de localizare, cu condiția însă ca accesul la aceste date și utilizarea lor să fie însoțite de garanții și să respecte principiul proporționalității. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, cu norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii datelor și cu arătarea limitărilor, așa încât persoanele ale căror date sunt păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă c abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite , art.152 C.pr.pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor. În lipsa unor criterii precise de delimitare a „amenințărilor la adresa securității naționale”, diverse acțiuni, informații sau activități obișnuite, de rutină, ale persoanelor fizice și juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar și abuziv, ca având natura unor astfel de amenințări . În materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății. (v Legea nr.82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului , Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice; Curtea Constituțională , Decizia nr.1.258 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr.798 din 23 noiembrie 2009 prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr.298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr.506/2004 sunt neconstituționale ; v și declararea nevalidă prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 — Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții — și C- 594/12 — Kärntner Landesregierung și alții, a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE întrucât încalcă principiul proporționalității; măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit ; păstrarea datelor poate afecta utilizarea de către abonați sau de către utilizatorii înregistrați a mijloacelor de comunicare și, în consecință, libertatea lor de exprimare; obligația de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal reprezentând o prelucrare a datelor cu caracter personal ). Curtea Constituțională, prin Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, a apreciat că dispozițiile art.152 C.pr.pen. nu încalcă prevederile Constituției, în raport cu criticile formulate.
OBŢINEREA DATELOR PRIVIND TRANZACŢIILE FINANCIARE ALE UNEI PERSOANE v Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
OBŢINEREA DE DATE PRIVIND SITUAŢIA FINANCIARĂ A UNEI PERSOANE Procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei altei instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe. Art. 153, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Măsura se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute , menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.Instituţia prevăzută este obligată să pună de îndată la dispoziţie datele solicitate.Măsura se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacţiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.O. d. t. f ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus. Mandatul prin care este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi prelungit în condiţiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăşi, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, 6 luni.În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului în condiţiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute), procurorul poate dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Este interzisă obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare dintre avocat şi suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare sunt obligate să predea înscrisurile sau informaţiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.Dispoziţiile art. 145 alin. (4) şi (5) se aplică în mod corespunzător. Art. 146 a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Prin Dec. nr. 421/2020, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 1461Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of.nr. 529 din 6 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă I. C. C. J. – Direcţia Naţională Anticorupţie şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a analizat criticile de neconstituţionalitate prin care autorul excepţiei avea în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea a analizat în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată (§ 52). Curtea a constatat că, “în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti”, apreciind că “cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.” (§§ 56 şi 57) Curtea a mai observat că “potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, C.E.D.O. a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50) ” (§ 60). Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a C. E. D. O. , Curtea a concluzionat că, “în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. (…) existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică” (§§ 63 şi 64). Supravegherea tehnică poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. De asemenea, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13 (§§ 65-67). Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Ca urmare, Curtea a reţinut încălcarea prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 CEDH şi a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională (§§ 68 şi 69). În ceea ce priveşte art. 1461 C. pr. pen., criticat în prezenta cauză, acesta reglementează o metodă de cercetare care constă, în conformitate cu art. 138 alin. (9) C. pr. pen., în “operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane”. O. d. s. f. p. a fost introdusă în Codul de procedură penală printre metodele speciale de cercetare ca urmare a intervenirii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, deşi permite monitorizarea în timp real a tranzacţiilor şi încunoştinţarea organului de urmărire penală chiar în timpul efectuării acestora, aşadar, se caracterizează printr-un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanei, din perspectiva operaţiunilor pe care le efectuează prin intermediul unei instituţii de credit, vizând atât informaţiile referitoare la tranzacţiile financiare, cât şi înscrisurile în care acestea se materializează. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, aceasta nu trebuie confundată cu metoda de cercetare constând în “o. d. s. f. p. “, prevăzută de art. 153 C. pr. pen., care se referă la cunoaşterea doar a existenţei şi a conţinutului conturilor unei persoane fizice sau juridice. Comparând această metodă de cercetare cu metodele de supraveghere tehnică, Curtea constată că nu sunt diferenţe de reglementare, condiţiile ce se cer îndeplinite şi procedura fiind similar reglementate. Totodată, în baza normei de trimitere cuprinse în art. 1461 alin. (3) C. pr. pen. , toate regulile privind procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică prevăzute la art. 140 alin. (2) – (9), aşadar, şi regula potrivit căreia încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare nu este supusă căilor de atac, sunt deopotrivă aplicabile şi în privinţa instituţiei reglementate de art. 1461 alin. (3) C. pr. pen. Or, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 şi soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată cu acel prilej de Curtea Constituţională au fost determinate de caracterul intruziv al metodelor de supraveghere tehnică şi de necesitatea asigurării efectivităţii garanţiilor constituţionale şi convenţionale ale dreptului la viaţă privată, iar nu de calificarea juridică, în sensul unei distincţii de ordin formal între metodele de supraveghere tehnică şi cele de cercetare reglementate de art. 138 C. pr. pen. . Astfel fiind, distincţia realizată de instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, vizând strict calificarea din punct de vedere formal a metodelor speciale de supraveghere şi a celor de supraveghere tehnică, este nerelevantă în planul controlului de constituţionalitate. Nu poate fi reţinută nici susţinerea reprezentantului Ministerului Public consemnată în încheierea de sesizare, în sensul că solicitarea de informaţii privind tranzacţiile financiare nu constituie o ingerinţă în viaţa personală. Dimpotrivă, tranzacţiile financiare ale unei persoane sunt de natură a oferi date despre încasările, plăţile, achiziţiile de bunuri şi servicii pe care o persoană le face cu titlu obişnuit sau doar în anumite perioade de timp, informaţii inclusiv cu privire la sănătatea (dacă ne gândim la servicii cu caracter medical) sau, cum este cazul în speţă, cu privire la localizarea persoanei la un moment dat. Având în vedere acest evident şi pregnant caracter intruziv al măsurilor reglementate de art. 1461 C. pr. pen. , precum şi identitatea de regim juridic cu cele la care se referă Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale, Curtea constată că se impune, şi în acest caz, o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13, toate considerentele Dec. i Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017 în acest sens fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
OFICIALITATE Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel. Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia; în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
ORALITATEA, NEMIJLOCIREA ŞI CONTRADICTORIALITATEA Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu; instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
ORDINEA CERCETĂRII JUDECĂTOREŞTI Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată; ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune; după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate; administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti; instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.
ORDINEA DEZBATERILOR v. Dezbaterile
ORDONANŢĂ v. şi Rezolvarea cauzelor
ORGANE DE CONSTATARE sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate sunt: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. v. si Actele încheiate de unele organe de constatare.
ORGANELE CARE ADUC LA ÎNDEPLINIRE MĂSURILE ASIGURĂTORII Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Art. 251 a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ ALE POLIŢIEI JUDICIARE Atribuţiile o. c. p. p. j. sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. ori avizul procurorului desemnat în acest sens; Atribuţiile o. c. p. p. j. îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ SPECIALE Atribuţiile o. c. p. s. sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J.; o. c. p. p. j. îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; organele de cercetare penală speciale.
ORGANELE JUDICIARE specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti.
ORGANIZAREA JUDICIARĂ Şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă. Secţia penală a I.C.C.J. : în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a I.C.C.J.; apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; contestaţiile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Î. C. C. J. ; apelurile declarate c hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel; recursurile în casaţie c hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege; sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept. Completele de 5 judecători soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege. În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a I.C.C.J., completul de judecată este format din 3 judecători; pentru contestaţiile c hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format dintr-un judecător; pentru apelurile c hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători; pentru contestaţiile c hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la I. C. C. J., completul de judecată este format din 2 judecători. În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele I.C.C.J., prin tragere la sorţi. La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a I.C.C.J.. Colegiul de conducere al I.C.C.J.aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui Secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele I.C.C.J.. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J.. Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele I.C.C.J., atunci când acesta face parte din complet, potrivit art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, de preşedintele Secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz. Când gradul procurorului nu face parte din aceeaşi categorie cu gradul inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul parchetului la care este înregistrată cauza.
ORGANUL JUDICIAR COMPETENT ŞI ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale; măsurile preventive privind controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată; măsurile preventive privind arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată; organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanţă motivată; în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu; în cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată; încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare; propunerile, cererile sau orice alte cauze privind luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, aflate în curs de soluţionare în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi, se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi competent conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.Prin Dec. nr. 4 / 2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o Dec. , În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.
P
PARCHETUL EUROPEAN (EPPO). Urmărirea penală a fost efectuată de către P E, potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO)
PARTEA CIVILĂ este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal ; au calitatea de p. c. şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal; în cursul procesului penal, p. c. are : dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a fi ascultată; dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege; calitatea de p. c. a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi cauză.
PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte p r c ; în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute pentrupersoana vătămata; drepturile p. r. c. se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii stabileşte prin Dec. nr. 26 / 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum şi limitele răspunderii în procesul penal că: Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente (M. Of. nr. 162 / 2018). Prin Dec nr. 1 / 2016 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M. Of. nr. 258 / 2016) În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. v. Drepturile persoanei vătămate
PARTICIPANŢII în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
PARTICIPAREA AUTORIZATĂ LA ANUMITE ACTIVITĂŢI se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, infracţiuni la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracţiuni care se săvârşeşte prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracţiunile enumerate mai sus;măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 150, alin. (1), litera a). a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 , prin Legea 49/2018 și prin prin Legea 219/2021. Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):indicarea activităţilor autorizate;perioada pentru care s-a autorizat măsura;persoana care desfăşoară activităţile autorizate.Activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.Desfăşurarea activităţilor autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c) nu constituie contravenţie sau infracţiune.Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal care conţine: datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfăşurat activităţile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care desfăşoară activităţile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Persoana care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracţiune prin desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie infracţiuni.Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.Durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an.
PARTICIPAREA INCULPATULUI LA JUDECATĂ ŞI DREPTURILE ACESTUIA Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere. Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă. Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei. Pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu. Dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere. Inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. . Art. 364, alin. (1) , alin. (4) , alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Judecata
PARTICIPAREA PROCURORULUI LA JUDECATĂ este obligatorie; în cursul judecăţii, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale; în cursul judecăţii, procurorul formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii; cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate; când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
PAZĂ PERMANENTĂ v. Tratamentul medical sub pază permanentă
PĂRŢILE sunt subiecţii procesuali care exercită sau c cărora se exercită o acţiune judiciară, şi anume inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
PĂSTRAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ v. Urmărirea penală
PEDEPSA AMENZII v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANELOR JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PENDENTE LITE (lat. ) proces în curs
PERCHEZIŢIA CORPORALĂ presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei; în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea acesteia; organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea demnităţii umane. P. c. se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată; înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate; dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme; procesul-verbal de percheziţie trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit.v. Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
PERCHEZIŢIA INFORMATICĂ v. Percheziţia în sistem informatic
PERCHEZIŢIA ÎN SISTEM INFORMATIC sau a unui suport de stocare a datelor informatice reprezintă procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea; în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziţii informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice; procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi, care o soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului este obligatorie; judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie; încheierea instanţei trebuie să arate, printre altele, perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul căreia trebuie efectuată activitatea dispusă; scopul pentru care a fost emis; sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a fi percheziţionat, precum şi numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac; în cazul în care, cu ocazia efectuării p. s. i. sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă completarea mandatului; in vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii; dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice ar afecta grav desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă; copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea; p. s. i. sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează în prezenţa suspectului ori a inculpatului, dispoziţiile de la percheziţia domiciliară aplicându-se în mod corespunzător; p. s. i. ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală; organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie efectuată fără ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia să devină, în mod nejustificat, publice; datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii.
PERCHEZIŢIA poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul; p. se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă disproporţională în viaţa privată. P. domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului. v. Domiciliul
PERCHEZIŢIA UNUI VEHICUL constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora; P. v. se efectuează în condiţiile prevăzute la percheziţia corporală; care se aplică în mod corespunzător.v. Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate, Percheziţia corporală
PERCHEZIŢIONAREA CORESPONDENŢEI ŞI A OBIECTELOR ŞI PERCHEZIŢIA ÎN PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE vDarea în urmărire
PERCHEZIŢIONAREA TRIMITERILOR POŞTALE constă în verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
PERICOL PUBLIC În Cauza Brannigan şi McBbride c. Regatului Unit( Hotărârea din 28 mai 1993 , plenul Curţii, seria A nr. 258-B), Curtea aminteşte că fiecărui stat contractant, responsabil “pentru viaţa naţiunii (sale)”, îi revine obligaţia de a determina dacă aceasta este ameninţată de un “p. p. ” şi, în caz afirmativ, până unde trebuie să se meargă pentru a încerca să fie înlăturat. În contact direct şi constant cu realităţile presante ale momentului, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra prezenţei unui asemenea pericol ca şi asupra naturii şi întinderii derogărilor necesare pentru a-l înlătura. Pornind de aici, trebuie să li se lase o marjă largă de apreciere în materie. Curtea are totuşi competenţa de a decide, îndeosebi, dacă aceste autorităţi au depăşit “stricta măsură” a cerinţelor crizei. Când îşi exercită controlul, ea trebuie în acelaşi timp să atribuie greutatea cuvenită factorilor pertinenţi, cum ar fi natura drepturilor atinse de derogare, durata stării de urgenţă şi circumstanţele care au creat-o . În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „p. p. ” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca art. 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente: pericolul trebuie să fi e actual sau iminent; acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni; acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii; criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau restricţiile ordinare, autorizate de C.E.D.H. pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente; prin „alt p. p. ce ameninţă viaţa naţiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepţional, actual sau iminent , constituind o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii, afectând întreaga naţiune . În cauza Irlanda c. Regatului Unit , 1978, Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii, art. 15.
PERSOANA VĂTĂMATĂ estepersoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală. În cadrul procesului penal, p. v. are: dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a fi ascultată; dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege; persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
PERSOANE JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PERSOANELE AUDIATE ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL sunt: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii.
PERSOANELE CARE AU DREPTUL DE A REFUZA SĂ DEA DECLARAŢII ÎN CALITATE DE MARTOR Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.. După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute mai sus dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.Dacă aceste persoane sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi c celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă. Prin Dec. nr. 562/2017, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b), care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger c Austriei, respectiv Hummer c Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) CEDH, deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.20. Raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen. , este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.
Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, literatura de specialitate a reţinut că nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 şi urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.
Curtea reţine că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaşte acest drept la “rudele apropiate” ale acuzatului, soţul/fostul soţ ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc şi persoanelor cu care acuzatul are o relaţie de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relaţii similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relaţie deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul convieţuieşte în fapt/persoanei care convieţuieşte stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden c Olandei. În cauză, faţă de susţinerile părţilor, instanţa europeană a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie”, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relaţie constituie “viaţă de familie”, trebuie luaţi în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăieşte împreună, durata relaţiei, dacă au demonstrat stabilitatea relaţiei având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speţă, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuţi de acesta, aşa încât, în aceste condiţii, instanţa europeană a stabilit că a existat “viaţă de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deşi obligaţia de a depune mărturie constituie o obligaţie civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie c concubinului său constituie o interferenţă în dreptul său de a-i fi respectată viaţa de familie. Nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un “interes legitim”, şi anume protejarea societăţii prin prevenirea infracţiunilor. Problema principală a speţei a fost dacă această interferenţă a fost “necesară într-o societate democratică”. Aşa încât C.E.D.O. a reamintit că sistemul instituit prin Convenţie are un rol în esenţă subsidiar, autorităţile naţionale având competenţa democratică de a se ocupa de protecţia legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct şi continuu cu realităţile vieţii din ţările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanţele internaţionale să evalueze condiţiile şi necesităţile locale. Aşadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuşi, s-a reţinut că instanţa de la Strasbourg are competenţa de a stabili dacă o anumită interferenţă este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental şi mult restricţionată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenţei sau individualităţii unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanţa unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă, în speţă, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalităţi variate de constrângere a martorilor. Deşi lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.
PERSOANELE CARE POT CERE REVIZUIREA v. Revizuirea
PERSOANELE CARE POT FACE APEL Pot face apel:procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare. Apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Art. 409, alin. (1), litera e) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Apelul
PERSOANELE CHEMATE LA JUDECAREA MINORILOR La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. Ele au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. Dacă niciuna dintre persoanele prevăzute de lege nu a putut fi găsită ori prezenţa acesteia ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult corespunzător care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. Art. 508, alin. (3) a fost completat prin Legea 284/2020 v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PERSOANELE CHEMATE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea. La efectuarea oricărui alt act de urmărire penală la care este citat suspectul sau inculpatul minor se citează părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, dacă organul judiciar consideră că prezenţa acestora este în interesul superior al minorului şi nu este de natură să aducă atingere bunei desfăşurări a procesului penal. Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori prezenţa acestora ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului.Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte. Prin Dec. nr. 102 din 6 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispoziţiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi sintagma “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură sunt neconstituţionale. Potrivit art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea. Spre deosebire de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Curtea constată că o astfel de reglementare diferenţiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative, în acest sens. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma “fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite. Curtea constată existenţa unei discriminări a suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuţie, Curtea reţine că legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul penal. Din contră, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de organele de urmărire penală. De aceea, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute la art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, indiferent de vârstă. Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea, dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare din Codul de procedură penală îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezenţa persoanelor mai sus menţionate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Totodată, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de organul de urmărire penală, şi interesul superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990,republicatăM. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001, “În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales. Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial nr. L132 din 21 mai 2016, urmăreşte instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil – a se vedea considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. În acest sens, au fost instituite noi garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor – considerentul (18) al preambulului directivei. Aşa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât şedinţele de judecată – a se vedea art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv). De aceea, “În conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie” – a se vedea considerentul (59) al preambulului directivei. Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Având în vedere că pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca neconstituţională şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Art. 505, alin. (1) a fost completat prin Legea 284/2020 .
PLASAREA SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT ÎN CAZ DE RENUNŢARE LA URMĂRIREA PENALĂ, CONDAMNARE, AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI SAU RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Art. 274, a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT ÎN CELELALTE CAZURI Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:în caz de achitare, de către:persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;în caz de încetare a procesului penal, de către:inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevăzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de către stat.În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.În cazul când mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.Cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.În situaţia contestaţiilor formulate de către administraţia penitenciarului în cazurile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Art. 275, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
PLATA CHELTUIELILOR JUDICIARE FĂCUTE DE PĂRŢI În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea;când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare; în caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor; în aceste situaţii , când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile aplicabile în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei; în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă; în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
PLÂNGEREA este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.P. trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. P.se poate face personal sau prin mandatar; mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată p.; dacă este făcută în scris, p. trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar; p. în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. P. formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primeşte; p. se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi; persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte p.; pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, p. se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face p. cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu; p. greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent; în cazul în care p. este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al UE, organul judiciar este obligat să primească p. şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea; regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător. Persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în limba pe care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să primească şi o traducere a citaţiei. Art. 289, alin. (11) a fost adăugat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI (1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. . În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. Art. 339, alin. (1) , alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. şi Plângerea c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Orice persoană poate face plângere c măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală; introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanţei. v. şi Plângerea c actelor procurorului, Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA SOLUŢIILOR DE NEURMĂRIRE SAU NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii. Art. 340 alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
PLÂNGEREA PREALABILĂ Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la p. p. a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere; p. p. se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. ; dispoziţiile privind plângerea se aplică în mod corespunzător; p. p. trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei; când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei; în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal , termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.; p. p. greşit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent; p. p. greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. La primirea p. p. , organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare; dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare. În caz de infracţiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa p. p. ; după constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face p. p. , începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
PLURALITATEA DE IDENTIFICĂRI În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau acelaşi obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze; dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.
POLIŢIA DE FRONTIERĂ Ministrul afacerilor interne, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., desemnează poliţişti de frontieră care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, în condiţiile legii. În îndeplinirea activităţilor de urmărire penală, poliţistul de frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii poliţiei de frontieră din care face parte
POLIŢIA JUDICIARĂ Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către lucrătorii poliţiei judiciare a obligaţiilor ce le revin în activitatea desfăşurată în calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.poate retrage avizul prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, M.Of. nr. 869 din 23 septembrie 2004. Retragerea avizului conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. La evaluarea profesională a poliţiştilor din cadrul poliţiei judiciare care se realizează de către şeful nemijlocit se va ţine cont şi de referatul conducătorului parchetului sub coordonarea, controlul şi conducerea căruia îşi desfăşoară activitatea aceştia.
POLIŢIA ROMÂNĂ În vederea obţinerii de date şi informaţii cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum şi pentru identificarea, căutarea, localizarea şi/sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii, P. R. poate folosi informatori.
POPRIREA Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul; sumele de bani vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
POŞTA v. Percheziţionarea trimiterilor poştale
POŞTA ELECTRONICA v. Citarea, Locul de citare
PREDAREA OBIECTELOR, ÎNSCRISURILOR SAU A DATELOR INFORMATICE În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă; de asemenea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune ca orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice şi orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonaţi, utilizatori şi la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conţinutul comunicaţiilor şi decât -credem- reţinute de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au posibilitatea să asigure semnarea datelor solicitate în baza legii, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat; orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza legii are posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise; orice persoană autorizată care primeşte date solicitate în baza legii are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate; fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru integritatea şi securitatea acestor date; Art. 170, alin. (4) , alin. (5) ș alin. (6) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
PREGĂTIREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare; în acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei; în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, preşedintele completului va lua măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu; în situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană juridică şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant, din rândul practicienilor în insolvenţă; de asemenea, preşedintele verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acestora; preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţă, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată; la întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi sau arestaţi la domiciliu şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.
PREJUDICIU REAL prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza AGVPS—Bacău c. României, § 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existența unui prejudiciu real după ce a constatat că părțile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfășurarea dezbaterilor.
PRELUAREA CAUZELOR DE LA ALTE PARCHETE Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi când legea prevede o altă subordonare ierarhică. v. şi Efectuarea urmăririi penale de către procuror
PRELUNGIREA ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii; prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală; în acest caz , p. a. p. poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii de prelungire sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de p. a. p. pentru toţi inculpaţii; propunerea de p. a. p. împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive; judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de p. a. p. înainte de expirarea măsurii; ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv; avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei; inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de p. a. p. , în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; în cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; participarea procurorului este obligatorie; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de p. a. p. înainte de expirarea duratei acesteia. Dispozițiile pertinente din Constituția României și din Codul român de procedură penală anterior privind prelungirea detenției provizorii în vigoare la o anume dată sunt descrise în cauzele Samoilă et Cionca c. României (no 33065/03, § 36, 4 martie 2008) et Calmanovici c. României, (nr. 42250/02, §§ 40 et 41, 1 juillet 2008, Jiga c. României, Cererea nr. 14352/04, Hotărârea din 16 martie 2010). Dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de p. a. p. la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 § 3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de p. a. p. cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.
PRELUNGIREA MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ v Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
PRELUNGIREA MĂSURII SUPRAVEGHERII TEHNICE Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.Art. 144, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile.
PRELUNGIREA SAU ÎNLOCUIREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PRETENŢII CIVILE , v. Constituirea ca parte civilă, Renunţarea la pretenţiile civile, Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile, Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri, Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
PRETIUM DOLORIS (lat. ) daune morale
PREVĂZUTĂ DE LEGE impune ca măsura să fie prevăzută de lege, să fie accesibilă persoanelor, care să poată fi în măsură să prevadă consecinţele acestei legi şi compatibilitatea acesteia cu preeminenţa dreptului Kruslin c. Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990
PREZENTAREA SCRIPTELOR DE COMPARAŢIE În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune să fie p. s. c. ;dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera; dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanţa îi pune în vedere să le prezinte; scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le prezintă; organul de urmărire penală ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare; dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal; refuzul de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.
PREZENŢA PĂRŢILOR ŞI A PROCURORULUI v. Recursul în casaţie
PREZUMŢIA CARACTERULUI LICIT AL DOBÂNDIRII AVERII Curtea Constituţională reţine că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, M.Of. nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în UE,să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei c criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
PREZUMȚIILE DE FAPT SAU DE DREPT operează în orice sistem juridic. Încazul Salabiakus-a arătat că, în mod evident, Convenția nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, obligă statele contractante să rămână în anumite limite. Dacă § 2 al art.ui 6 a prevăzut o garanție de a fi respectate de către instanțele de judecată în desfășurarea procedurilor judiciare, cerințele sale se suprapun cu obligația de imparțialitate impuse în § 1. Mai presus de toate, legiuitorul național ar fi liber să se derobeze în instanța de judecată de orice putere reală de evaluare și priva prezumția de nevinovăție de fond, în cazul în care cuvintele “în conformitate cu legea” au fost interpretate exclusiv cu referire la legislația națională. O astfel de situație nu poate fi reconciliată cu obiectul și scopul articolului 6, care, prin protejarea dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptul de a fi prezumat nevinovat, are menirea să consfințească principiul fundamental al statului de drept ( printre altele, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 34, § 55).Acesta impune statelor să le folosească în limite rezonabile care să țină seama de importanța a ceea ce este în joc și să mențină dreptul la apărare.
PRINCIPIILE INDEPENDENŢEI ŞI IMPARŢIALITĂŢII MAGISTRAŢILOR sunt consfinţite de art. 124 alin. 3 din Constituţie, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 3 alin. 2 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 30 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, are dreptul şi obligaţia de a apăra magistraţii c oricărui act care le-ar afecta independenţa sau imparţialitatea, ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Independenţa magistraţilor nu constituie doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci în egală măsură, un drept şi o obligaţie a magistraţilor. Independenţa este privită ca „atribut al funcţiei, care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului juridic şi, mai ales, să decidă doar în baza legii şi a propriei conştiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă”. (CEDO, Cauza Moşteanu şi alţii c. României , Cererea nr. 33.176/1996, M.Of.nr. 710 din 18 august 2006)
PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII Prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că p.c. îngăduie părților să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare și să își exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. P. c. exprimă și cerința ca funcția de învinuire să fie separată de funcția jurisdicțională, fiind pe o poziție procesuală egală cu funcția de apărare, iar învinuirea și apărarea se combat în fața instanței de judecată de pe poziții contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Așa fiind, așezarea judecății pe p.c. implică egalitatea de arme atât în privința laturii penale, cât și în privința laturii civile; pentru ca persoanele vătămate, părțile civile sau chiar părțile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci și de contradictorialitate și oralitate, componente esențiale ale dreptului la un proces echitabil; în sarcina instanței cade obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părți și procuror, care trebuie înțeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluționarea cauzei. v și Procedura de soluţionare a contestaţiei
PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎN DREPTURI presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, M. Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, nesocotirea p. e. d. are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat V și CCR, dec. nr. 514/2021, M. Of. nr. 728 din 26 iulie 2021
PRINCIPIUL LOIALITĂŢII ADMINISTRĂRII PROBELOR Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
PRINCIPIUL PROPORȚIONALITĂȚII este o altă cerință imperativă necesar a fi îndeplinită în cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prevăzută expres de art.53 alin.(2) din Constituție; acest principiu impune ca măsura de restrângere să fie în acord cu situația care a determinat aplicarea ei și, de asemenea, să înceteze odată cu dispariția cauzei determinante ( v și Curtea Constituțională , Decizia nr.440 din 8 iulie 2014).
PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII reprezintă una dintre garanțiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art.6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanța europeană a statuat că publicitatea procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare are ca scop protejarea justițiabililor c unei justiții secrete și că, prin transparența pe care o asigură administrării justiției, publicitatea procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esențial al art.6 § 1 din Convenție, respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanță cu principiile fundamentale ale unei societăți democratice. P. p. vizează dezbaterile propriuzise ale procesului și pronunțarea hotărârilor și implică dreptul la o ședință publică, cu excepția situațiilor în care circumstanțe excepționale justifică desfășurarea procesului „cu ușile închise”. Instanța europeană a decis că renunțarea la publicitate poate fi expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă și să nu pună în discuție un interes public important (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015).
PRINCIPIUL REPARTIZĂRII ALEATORII presupune distribuirea dosarelor – de regulă – prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție – potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate ( Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor, CEDO, cauza Sutyagin c. Rusiei, 3 mai 2011, § 187, cauza Moiseyev c. Rusiei, 9 octombrie 2008, nr. 62936, § 176, cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).
PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE Curtea de Justiţie a UE a preluat conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962. In acelaşi sens,hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times c. Marii Britanii şi Hentrich c. Franţei.v şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, hotărârea din 9 ianuarie 2013 în Cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei(cererea nr. 21722/11), cauza Werner c. Poloniei, 15 noiembrie 2001, nr. 26760/95, §§ 43 și 44, cauza Micallef c. Maltei , MC, nr. 17056/06, § 99 și 100, cauza Tsfayo c. Regatului Unit, 14 noiembrie 2006, nr. 6086/00, § 42, cauza Bryan c. Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, §§ 44-47, cauza Bogatova c. Ucrainei, 7 octombrie 2010, nr. 5231/04, § 13, Coëme and Others vs Belgium, Coëme and Others c. Belgium, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, ECHR 2000‑VII§ 99
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR Articolul 1 pct. (4) din Constituţia României consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Potrivit acestui principiu raporturile dintre legislativ, executiv şi puterea judecătorească sunt condiţionate de respectarea principiului independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii, prevăzut de art. 123 din Constituţie. P. s. p. era amintit expres în art. 1 (art. 1 alin. 2 după republicare – al Legii nr. 92/1992, M. Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997). Forma (corectă, constituţională) a alin. 2 din art. 1 ar fi aceea că puterea judecătorească se exercită (numai) prin instanţele judecătoreşti (cf. art. 125 alin. 1 din Constituţie, după care justiţia se realizează prin I. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege).Autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale autorităţii. În privinţa sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătăţire faţă de perioada anterioară. Ministerul Justiţiei continuă însă să dispună de o influenţă semnificativă în ce priveşte numirile de magistraţi şi aceasta constituie o problemă care urmează să-şi găsească rezolvarea. Inamovibilitatea membrilor ministerului public este prima condiţiune a independenţei lor, iar această independenţă este cea mai de seamă chezăşie pentru libertăţile cetăţeneşti şi pentru realizarea unei justiţii represive demne şi serioase.Puterea executivă, aproape pretutindeni a persistat şi persistă în a-şi conserva deschisă o portiţă prin care să se strecoare continuu presiunea mâinii sale animată de motive şi interese străine justiţiei. Dependinţa ministerului public de puterea executivă, iată portiţa! spunea v. Dongoroz.
PROBA ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal; proba se obţine prin următoarele mijloace: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege; Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. v. şi Administrarea probelor, Aprecierea probelor, Excluderea probelor obţinute în mod nelegal, Obiectul probaţiunii, Principiul loialităţii administrării probelor, Sarcina probei
PROBATIO DIABOLICA, (jat. ) o probă cu privire la un fapt sau act juridic, care este imposibil de făcut. De exemplu, prin inverarea sarcinii probei
PROBAŢIUNE v. Obiectul probaţiunii
PROBE OBŢINUTE ÎN MOD NELEGAL v. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
PROCEDEUL PROBATORIU este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
PROCEDURA AUDIERII ANTICIPATE Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Când audierea are loc la sediul instanţei, aceasta se desfăşoară în camera de consiliu.Participarea procurorului este obligatorie. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător cu privire la audierea minorului martor sau parte civilă, precum şi cu privire la audierea persoanei vătămate dacă, în raport cu persoana acestora sau cu natura cauzei, procurorul apreciază că evitarea audierii repetate pe parcursul procesului este în interesul acestora. Art. a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016
PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE v. Darea în urmărire
PROCEDURA DE APLICARE ŞI DE RIDICARE A MĂSURII În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.Judecătorul sesizat conform legii fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.Participarea procurorului este obligatorie.Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă . În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute la art. 247.În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Î. C. C. J. , în camera de consiliu. Art. 246, alin. (12) a fost adăugat prin Ordonanța de urgență 18/2016
PROCEDURA DE COMUNICARECererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă. Nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie. În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Î. C, C. J. dosarul cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise. În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la alin. (2) şi (4) ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Î. C. C. J. , desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, procedura de comunicare se realizează la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, procedura de comunicare se realizează la nivelul completelor de 5 judecători. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În continuare, în ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Art. 439, alin. (4^1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 439, alin. (5) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . v. Recursul în casaţie
PROCEDURA DE CONFISCARE SAU DESFIINŢARE A UNUI ÎNSCRIS ÎN CAZUL CLASĂRII În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile. Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător. Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele îndrituite pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă. Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Î. C. C. J. , de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea . (la Art. 5491 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
PROCEDURA DE EMITERE A MANDATULUI DE PERCHEZIŢIE DOMICILIARĂ Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.cererea formulată de procuror se înaintează împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi; în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri; continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror; judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Întocmirea minutei este obligatorie; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac; în cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracţiunea ce face obiectul cauzei.
PROCEDURA DE EMITERE A MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică ; întocmirea minutei este obligatorie; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. v. şi Darea în urmărire
PROCEDURA DE INFORMARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PROCEDURA DE JUDECARE A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARELa termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat. Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
PROCEDURA DE JUDECATĂ Sesizarea Î. C, C. J. se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Prin încheieree , cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Î. C. C. J. să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea Dec. i . După înregistrarea cauzei la Î. C. C. J. , încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Î. C, C. J. ori de persoana desemnată de aceştia.Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Î. C, C. J. sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.După alcătuirea completului, preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Î. C, C. J., preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Î. C, C. J. va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Î. C, C. J., care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. Art. 476, alin. (2) a modificat prin Legea 75/2016 .
PROCEDURA DE REUNIRE A CAUZELOR se poate dispune la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate şi din oficiu de către instanţa competentă. Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel. Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 45, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ).
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A ABŢINERII SAU RECUZĂRII Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă. Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată. Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată. Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată. Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată. Art. 68, alin. (8)-(10) au fost modificate prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII DE STRĂMUTARE prevede şedinţă publică, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii; preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii; neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, I.C.C.J.sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea cererii; în cazul în care găseşte cererea întemeiată, I.C.C.J.dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa; instanta competentă soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI instituția contestației privind durata procesului penal a fost reglementată în scopul a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze cauzele penale într-un termen rezonabil și de a asigura un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție. C. E. D. H. a stabilit că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii (cf hotărârile din 29 martie 2006, în cauzele Scordio c Italiei, Riccardi Pizzati c Italiei și Musci c Italiei). Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluționarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres și cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluționare a cauzelor. Contestația privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu. Prevederile art.4884 alin.(5) C.pr.pen. privind soluționarea contestației privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului este neconstituțională. Cu prilejul soluționării contestației, conform art.4885 alin.(1) C.pr.pen. , judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a punctelor de vedere prezentate, luând în considerare natura și obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanți și a dificultăților de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate, intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei, precum și alte elemente de natură să influențeze durata procedurii. Procedura reglementată la art.4884-4886 C.pr.pen. nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzație în materie penală, în sensul prevederilor art.6 din CEDO, și nici faptul că, prin încheierea pronunțată, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată nu dispune cu privire la vinovăția inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activității de urmărire penală sau de judecată; cu toate acestea, având în vedere aspectele ce trebuie analizate de către instanța de judecată în vederea soluționării plângerii, în cadrul acestei proceduri, participanții la procesul penal trebuie să beneficieze de dreptul de a participa la ședința de judecată pentru a-și susține, în fața instanței, argumentele referitoare la caracterul excesiv sau rezonabil al duratei procesului penal, într-o procedură caracterizată prin contradictorialitate și oralitate, în caz contrar procedura analizată încălcând prevederile art.21 alin.(3) și art.24 din Constituție. În acest sens, prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituțională a constatat că, prin procedura instituită de dispozițiile art.341 alin.(5) C.pr.pen. , legiuitorul, pe lângă obligația de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilități un caracter echitabil care să confere plenitudine de exercițiu prin atingerea finalității urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerințele de echitate instituite de art.21 alin.(3) din Constituție în absența cărora este golită de conținut și că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiției capătă caracter formal atâta vreme cât garanțiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrate de art.21 alin.(3) din Constituție reprezintă o valorificare explicită a dispozițiilor art.6 din Convenție. Așa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcție de ansamblul procesului și de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri; totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. Principiul contradictorialității îngăduie părților să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare și să își exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului; chiar dacă procurorul și părțile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaște conținutul acestora și de a produce contraargumente; în sarcina instanței cade obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părți și procuror, care trebuie înțeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluționarea cauzei; or, conform procedurii analizate, instanța, examinând numai plângerea și notele scrise ale procurorului și ale părților, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Curtea a reținut că garanțiile referitoare la un proces echitabil implică și dreptul participanților la proces de a lua cunoștință de orice înscris și observație prezentate instanței și să le dezbată. Acest aspect este esențial pentru încrederea justițiabililor în funcționarea justiției și se bazează pe siguranța părților că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Curtea Constituțională a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii și orale. P. s. c. privind durata procesului penal, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. Fiecare dintre drepturile fundamentale presupune dreptul participanților la procesul penal de a fi prezenți efectiv la soluționarea cauzelor penale, chiar și cu ocazia soluționării unor cereri precum contestația privind durata procesului penal, pentru a-și susține, în mod direct, argumentele în fața instanței de judecată. Mențiunea posibilității de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum și informarea celorlalte părți din proces și, după caz, celorlalte persoane cu privire la contestația formulată și la dreptul de a-și exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță, nu satisface exigențele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art.21 alin.(3) și art.24 din Legea fundamentală. Trimiterea de către participanții la procesul penal a punctelor de vedere nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-și exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenți în fața instanței de judecată cu prilejul soluționării contestației îi împiedică de la a cunoaște susținerile părților adverse și de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea constată că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care a avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci și de contradictorialitate și oralitate, componente ce sunt de esența dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. Garanțiile drepturilor participanților la procesul penal presupune dreptul lor de a lua cunoștință de toate argumentele prezentate instanței și de a le dezbate; aceste probleme pot fi soluționate prin reglementarea unei proceduri contradictorii și orale de soluționare a contestației privind durata procesului penal. Principiul egalității armelor și dreptul la apărare prevăd ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său; prin absența dezbaterilor contradictorii, suspectul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot contesta, în niciun fel, susținerile contrare argumentelor lor. În condițiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de drepturi și libertăți sau ale instanței de judecată. Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității armelor și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională constată că legea procesual penală trebuie să prevadă posibilitatea părților, subiecților procesuali principali și procurorului de a dezbate, în mod efectiv, argumentele susținute cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al duratei procesului penal și că, așa fiind, pentru realizarea acestor garanții este necesară citarea lor. Pentru aceasta, Curtea a constatat că soluția legislativă prevăzută la art.4884 alin.(5) C. pr. pen., potrivit căreia contestația privind durata procesului penal se soluționează „fără participarea părților și a procurorului”, este neconstituțională (Decizia nr.423 din 9 iunie 2015). În opinia separată la această Dec. se consideră că excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ; soluționarea contestației privind durata procesului penal fără participarea părților și a procurorului ar respecta exigențele de contradictorialitate și oralitate impuse de dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție, în condițiile în care procurorul și părțile pot formula un punct de vedere cu privire la contestație; procedura de judecată, instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii fundamentale, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă. Poziția majoritară a Curții Constituționale este aceea de a constata valoarea principială a fiecărei norme a unui cod (un proces echitabil, asigurarea dreptului la apărare, caracterul public al dezbaterilor). Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea contestaţiei. Art. 488^4, alin. (5) fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Contestaţia privind durata procesului penal
PROCEDURA DESFIINȚĂRII UNUI ÎNSCRIS este atribuită judecătorului de cameră preliminară. Prevederile art.6 C.E.D.H. trebuie respectate de legiuitor și în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară. (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015).
PROCEDURA EFECTUĂRII EXPERTIZEI Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat; la termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze; expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale; părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei; după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi, de subiecţii procesuali principali şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali principali; atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii , nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului judiciar.
PROCEDURA ÎN CAMERA PRELIMINARĂ La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
Prin Dec. nr. 802 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituţională. În lumina noilor reglementări procesual penale, judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa administrarea doar a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată în vederea verificării condiţiilor în care probele, cu privire la care s-au ridicat excepţii, au fost administrate de către organele de urmărire penală. Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în această fază procesuală, în vederea verificării legalităţii administrării probelor în urmărirea penală, doar la înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora, revenindu-se, în acest fel, la formalismul constatat prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 60, aşadar la “constatarea formală a legalităţii probelor. În acest fel, se limitează independenţa judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi se încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte. Faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. Curtea reţine că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea reţine, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii – administrării probelor de către organele de urmărire penală, implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a li sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 75/2016. Cu referire la probele obţinute în mod nelegal, Curtea a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015, că “o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal” (paragraful 21). Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că “probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces” (paragraful 22). [în acelaşi sens, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, §§ 37 şi 38]. Din această perspectivă, Curtea a reţinut în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 22, că “limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea – în camera preliminară – încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale – la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu – atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai 2015, şi nr. 787 din 17 noiembrie 2015, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative – ce constituie regula în această materie – fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea reţine însă că această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi nici nu poate fi dovedită întotdeauna/doar prin înscrisurile noi prezentate de părţi sau persoana vătămată ori administrate la cererea acestora. Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obţinute. Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat. Cu toate acestea, Curtea a reţinut în paragraful 26 al prezentei decizii că probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare al textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuinţa (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din Codul de procedură penală], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane şi degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei). Curtea Constituțională constată că nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite “în cadrul procesului penal” – şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Cât priveşte competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor, aceasta a fost preluată de la instanţa de judecată, astfel cum era reglementată în Codul de procedură penală din 1968. În privinţa probelor, art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, ca o garanţie a dreptului la apărare, că “mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”, valorificarea excepţiei privind nelegalitatea mijloacelor de probă obţinute realizându-se în etapa dezbaterilor (potrivit art. 340 din Codul de procedură penală din 1968), când excepţia se punea în discuţia procurorului şi a părţilor, fie din oficiu, fie la cererea procurorului şi a părţilor, urmând ca instanţa să dispună asupra ei cu ocazia deliberării şi luării hotărârii, potrivit art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în condiţiile în care art. 356 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanţa penală soluţiona fondul cauzei, trebuia să cuprindă, printre altele, “analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate […]. Cu privire la aceste din urmă aspecte, Î. C. C. J. – Secţia penală a reţinut, într-o Dec. de speţă, că “instanţa se pronunţă asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri” (Î. C. C. J. , Secţia penală, Decizia penală nr. 13 din 8 ianuarie 2007). Curtea reţine, aşadar, că, în lumina vechii reglementări procesual penale, convingerea asupra loialităţii şi legalităţii administrării probelor se forma numai în interiorul cercetării judecătoreşti, cadru procesual în care, în mod nemijlocit şi contradictoriu, instanţa penală administra toate mijloacele de probă pe care le aprecia ca utile, pertinente şi concludente, în timp ce, de lege lata, judecătorul de cameră preliminară nu are libertatea de a examina şi administra alte probatorii decât cele administrate în faza de urmărire penală ori, cel mult, înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora. Curtea constată că identitatea actului de cercetare judecătorească realizat – sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, de către instanţa de judecată, şi, în lumina noilor reglementări procesual penale, de către judecătorul de cameră preliminară – pentru a stabili în ce măsură organul de urmărire penală a asigurat legalitatea procedurii de obţinere şi administrare a probelor, impune reglementarea în faza camerei preliminare a unor instrumente procesuale identice, cu excluderea oricărui formalism judiciar. Curtea constată că normele procesual penale ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care nu permit judecătorului de cameră preliminară – în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate şi a excepţiilor ridicate din oficiu – să administreze alte probe, în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate”, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M. Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, “în domeniul aplicării legii într-o cauză dedusă judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrării mijloacelor de probă, expert este însuşi judecătorul cauzei, care, în virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate şi a normelor juridice aplicabile.” Independenţa puterii judecătoreşti permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (în acest sens, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M. Of. nr. 932 din 21 decembrie 2014), norma procesual penală cuprinsă în art. 345 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2016, neasigurând jurisdicţie deplină cu privire la aspecte ce fac obiectul camerei preliminare – în concret, cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor – astfel încât acuzaţia în materie penală nu este supusă controlului complet al unui magistrat independent şi imparţial. Aşadar, Curtea constată că, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, legiuitorul a reglementat, prin art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, un text neconstituţional. În aceeaşi măsură, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, restrâng, în mod nejustificat, dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a se apăra în această procedură. Dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, aduc atingere şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind egalitatea armelor, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie. Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer BV c Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu “adversarul” ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl c Elveţiei, paragraful 38). Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 38, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Or, examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a “oricăror înscrisuri noi prezentate”, Curtea constată că părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu “înscrisuri noi prezentate”. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi c Franţei, §§ 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv. Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenţi infiltraţi – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 50-58, şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, §§ 133-135). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza “instrucţiei”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunţată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, §§ 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, §§ 43 şi 44, şi Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, paragraful 55). . În acelaşi fel, în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, şi nu excluderea în principiu şi in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, §§ 46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 34-40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicţie autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces. În aceste împrejurări, Curtea constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza “instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală. În reglementarea normelor procesual penale criticate, este necesar a fi preluat standardul convenţional anterior expus, în condiţiile în care art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, reglementează posibilitatea părţilor şi a persoanei vătămate de a contesta probatoriul administrat în faza de urmărire penală, însă nu oferă instrumentele, mijloacele procesuale pentru a demonstra nelegalitatea acestuia. Examinând actualul conţinut al dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că va fi afectată legitimitatea hotărârii judecătoreşti întemeiată pe mijloace de probă administrate nelegal în faza de urmărire penală şi necontestate în mod efectiv de către părţi şi persoana vătămată în procedura de cameră preliminară. . Acceptând posibilitatea ca o probă obţinută nelegal în urmărirea penală şi necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare – s-ar eluda standardul convenţional anterior expus, o atare soluţie legislativă nefiind proporţională cu obiectivul propus în Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, respectiv “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” şi “asigurarea premiselor pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanţa de la Strasbourg a reţinut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obţinute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea Dec. i de condamnare a unei persoane. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare şi egalităţii de arme, componentă a dreptului părţilor şi persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale. În cursul urmăririi penale, procedura în cauzele cu infractori minori se aplică şi persoanelor care au împlinit 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă la data dobândirii calităţii de suspect erau minore, atunci când organul judiciar consideră necesar, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta suspectului sau a inculpatului şi există motive pentru a se considera că acesta este minor, persoana respectivă va fi prezumată a fi minor. Rezultatele examinării medicale a minorului suspect sau inculpat asupra căruia s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, efectuate în locul de deţinere, potrivit legii privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului, sunt avute în vedere pentru a aprecia capacitatea acestuia de a fi supus actelor sau măsurilor dispuse în cursul procesului penal. Art. 504 a fost completat prin Legea 284/2020 .
PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A DOSARELOR JUDICIARE ŞI A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE v. Reconstituirea înscrisului sau dosarului
PROCEDURA ÎN CAZUL INFRACŢIUNII FLAGRANTE v. Plângerea prealabilă
PROCEDURA ÎN CAZUL RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii. Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic. În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (11), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal. Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Art. 375, alin. (1) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri, Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor, Schimbarea încadrării juridice
PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢEI Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător. Art. 484 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Art. 484, alin. (2) a fost completat prin Legea 130/2021 ) . v. Recunoaşterea vinovăţiei
PROCEDURA LA INSTANŢA DE EXECUTARE Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu; la judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului; după ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare; hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare; judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată, participarea procurorului este obligatorie; decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Art. 597, alin. (2) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
PROCEDURA PRELUNGIRII ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia şi în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a unui interpret, şi prin videoconferinţă, la locul de deţinere.În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Prin Dec. nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfăşurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părţilor. Aşadar, stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare şi părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal. Aşa încât, îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfăşurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor în procesul penal. Potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1), criticate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Curtea observă că soluţia legislativă anterioară, cât priveşte termenul regresiv de 5 zile, reglementată în art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, era identică. Astfel, normele procesual penale menţionate stabileau că “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, şi va putea fi consultat de apărător”. Cât priveşte natura juridică a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală [art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968], Curtea observă că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. În acest sens, Curtea reţine, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 5.921 din 16 decembrie 2003, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-au reţinut următoarele: “Referitor la critica potrivit căreia nedepunerea dosarului de urmărire penală, în integralitatea sa, la instanţa de judecată cu cel puţin 5 zile mai înainte de expirarea duratei arestării preventive ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, este de reţinut că această prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevăzut niciun fel de sancţiune, după cum aceasta nu se înscrie nici în cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală“; Sentinţa penală nr. 4.781 din 11 august 2006, pronunţată de I. C. C. J. , prin care a reţinut că “Termenul de 5 zile la care se referă art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul «de recomandare», în acest caz sancţiunea nulităţii absolute a sesizării instanţei nefiind incidentă.”; Decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a reţinut că, “în ceea ce priveşte termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta este un termen de recomandare, şi nu de decădere, instanţa fiind legal sesizată cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive.” Totodată, Curtea reţine faptul că toate instanţele împărtăşesc punctul de vedere al Î. C, C. J. în privinţa naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi a consecinţelor nerespectării acestuia. De altfel, aceasta a fost şi opinia instanţei în faţa căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, judecătorul de drepturi şi libertăţi calificând termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive ca fiind de recomandare, reţinând în acest sens că nerespectarea acestuia nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. În motivarea acestei opinii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, a observat că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba despre “exercitarea unui drept procesual”. Or, drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă. Totodată, Curtea reţine că I. C. C. J. , în Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor “înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate” are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât “recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.Sintagma “înainte de expirarea duratei arestării preventive” a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, cât priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Dec. i nr. 25 din 2 iunie 2008 a Î. C, C. J. se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cât priveşte dispozitivul Dec. i menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei “înainte de expirarea duratei arestării preventive”. Cu privire la definirea “termenului” în materia procedurii penale, Curtea reţine că acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie. Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. În raport cu caracterul şi efectele lor termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii (imperative) – acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; dilatorii (prohibitive) – acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; orânduitorii (de recomandare) – acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar în caz de nerespectare, nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sancţiuni disciplinare ori amendă judiciară pentru persoanele care aveau obligaţia să îl respecte. Totodată, după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privinţa actului îndeplinit. Una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. Cât priveşte sancţiunea decăderii din exerciţiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege şi priveşte actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana care a îndeplinit actul pierduse exerciţiul dreptului procesual privitor la acel act. Aşadar, consecinţa efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva înfăptuire a procesului penal, iar pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie îndeplinite şi efectuate de organele judiciare şi de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii. În cazul nulităţii, actul este îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfăşurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanţilor, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Având în vedere toate acestea şi ţinând cont de faptul că autorul excepţiei critică prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, “în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ”, Curtea constată că, în cauza de faţă, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate. Referitor la această critică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări”. În acest caz, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, independent de interpretarea pe care jurisprudenţa a dat-o normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate şi va conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi C.E.D.H. . În acest sens, pentru început, Curtea observă că unul dintre argumentele practicii judiciare, precitate în paragraful 21, care a calificat termenul analizat ca fiind un termen de recomandare, este acela că sesizarea instanţei pentru prelungirea arestării preventive nu este un “drept” al procurorului, ci o obligaţie a acestuia în economia procesului penal, o condiţie esenţială pentru a se putea dispune prelungirea.Astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua anumite măsuri de prevenţie apar ca obligaţii ale acestor organe, astfel încât decăderea nu operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de lege, cu excepţia termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final. Procurorul, ca organ specializat al statului, în calitatea sa de participant în procesul penal, potrivit art. 29 din Codul de procedură penală, având în vedere atribuţiile stabilite prin art. 55 alin. (3) din acelaşi cod şi în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, exercită, în cadrul procesului penal, atât drepturi, cât şi obligaţii. Aceasta, întrucât conţinutul raportului juridic procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, iar subiectul prezent în toate raporturile juridice procesual penale este statul, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin intermediul organelor judiciare, printre care se află şi procurorul [art. 30 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]. Drepturile organelor judiciare, precum şi obligaţiile acestora nu privesc doar aspectele ce ţin de competenţa acestora, ci privesc desfăşurarea întregului proces penal, de vreme ce drepturile şi obligaţiile corelative, componente ale raportului juridic procesual penal, se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal. Curtea apreciază că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi libertăţi, este un drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie a acestuia, având în vedere şi faptul că prelungirea arestării în cursul urmăririi penale este condiţionată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea iniţială sau existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii. Curtea reţine că argumentele aduse în susţinerea tezei potrivit căreia decăderea pentru actele efectuate de organele judiciare operează doar pentru depăşirea termenelor imperative pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, de asemenea, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive. Astfel cum s-a arătat, normele procesual penale, precitate în paragraful anterior, stabilesc competenţa exclusivă a procurorului în formularea şi depunerea referatului de prelungire a măsurii privative de libertate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, depunerea prelungirii arestării preventive nu este obligatorie, procurorul având facultatea de a renunţa la exercitarea acestui drept, acest fapt neîmpiedicând desfăşurarea sau finalizarea procesului penal. De esenţa termenelor de recomandare este lipsa oricărei sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, aşa încât în măsura în care s-ar reţine că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen de recomandare, în caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici măcar dispoziţiile procesual penale referitoare la nulitatea relativă, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedură penală. Doar termenele peremptorii (imperative) atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit, sancţiunile ce pot interveni în caz de încălcare a acestora fiind reglementate în art. 268 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea (absolută sau relativă) a actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. Întrucât suntem în prezenţa unui control de constituţionalitate, Curtea va analiza în ce măsură nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului de a “de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”. Cât priveşte dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”, precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, “orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa […]”. Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat. Art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, art. 308, art. 309, art. 311, art. 313 alin. (3), art. 319, art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, art. 364, art. 365, art. 366 din Codul de procedură penală), Curtea observă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod. Cât priveşte dreptul “acuzatului” de a beneficia de “timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării”, statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. , care consacră această garanţie specifică unui proces echitabil, instituită în materie penală, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul intern, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părţilor, subiecţilor procesuali principali şi avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind un text nou, preluat din C.E.D.H. , interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei C. E. D. O. în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observă că art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. , ca şi art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală care are un conţinut identic poartă asupra a două elemente indispensabile unei apărări veritabile, respectiv timpul şi înlesnirile sau facilităţile. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui “acuzat” şi al înlesnirilor, C.E.D.O. a statuat că atunci când se examinează chestiunea de a şti dacă “acuzatul” a dispus de un termen adecvat pentru pregătirea apărării sale, trebuie să se ţină seama de natura procesului, precum şi de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51). Totodată, instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Krocher şi Moller împotriva Elveţiei, şi în Decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveţiei, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât deşi este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părţi (Hotărârea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea reţine şi cele statuate de C.E.D.O. în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40. Astfel, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis că atunci când “acuzatul” se află în detenţie provizorie, noţiunea de “înlesniri” poate include şi condiţiile de detenţie care trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de oboseală excesivă. Având în vedere acestea, Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică. De altfel, Curtea reţine că, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură să asigure un conţinut mai profund dreptului la apărare. În viziunea C. E. D. O. nu este suficientă existenţa unui apărător, ci este necesar ca autorităţile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să-şi exercite efectiv drepturile şi obligaţiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotărârii din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situaţia în care apărătorul nu sesizează instanţa cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă, să nu rămână pasivă şi să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiţii optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanţa pentru realizarea unei apărări efective şi eficiente apare în viziunea Curţii ca fiind o obligaţie importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenţiei. De altfel, în această hotărâre, la paragraful 38, C.E.D.O. a reiterat faptul că drepturile garantate de C.E.D.H. trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a C. E. D. O. conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât, instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24. În continuare, Curtea constată că încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare este cu atât mai evidentă în cazurile în care s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru alte infracţiuni faţă de inculpat, cum este şi situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei C. E. D. O. , persoana acuzată trebuie să fie corespunzător informată cu privire la orice modificări ale acuzaţiei şi să i se acorde timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea pe baza noilor informaţii ori afirmaţii (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei), în acelaşi fel instanţa europeană stabilind, în Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza G.B. Împotriva Franţei, §§ 60-62, că trebuie să se acorde timp suplimentar apărării pentru a-şi adapta poziţia, pentru a-şi pregăti o cerere în situaţia în care se depun noi probe de către acuzare. Caracterul adecvat al informaţiilor trebuie să se realizeze în relaţie cu art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie care recunoaşte oricărei persoane dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pregătirii apărării sale şi în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 60). Totodată, Curtea reţine faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de instanţa europeană, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45. De asemenea, Curtea observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, şi în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, §§ 103 şi 106, faptul că, în anumite circumstanţe, se poate cere instanţei o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient. În acest context, Curtea reţine că în cazurile în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Aşa încât, în aceste cazuri, amânarea soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reţine că raţiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este şi aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa. Aşa încât, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparenţă de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate. De altfel, Curtea reţine că în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare. În această materie dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. În acest context, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei în Decizia 2BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, această instanţă constituţională a statuat faptul că, “Pentru cea mai gravă formă de imixtiune în dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede condiţia existenţei unei legi (formale), precum şi competenţa exclusivă, procesuală, a instanţei, aceasta nefiind la discreţia legiuitorului. Competenţa exclusivă a instanţei serveşte asigurării accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate să asigure condiţiile pentru ca această competenţă exclusivă să fie practic efectivă. Prin urmare, statul are obligaţia constituţională să asigure accesul la judecătorul competent – [cel puţin în timpul zilei] – şi, astfel, de a-i face acestuia posibilă îndeplinirea, în mod adecvat, a atribuţiilor sale judecătoreşti.” Ținând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
Prin Dec. nr. 20 din 16 octombrie 2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii modalităţii de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală sau cea prevăzută de dispoziţiile art. 271 din Codul de procedură penală I. C. C. J. ,COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII şi, în consecinţă: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , stabileşte că: Termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen. În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, în privinţa termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 235 alin. (1) C. pr. pen.], s-a identificat problema de drept referitoare la calculul acestui termen, respectiv dacă acesta se calculează potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (4) C. pr. pen. sau se calculează potrivit dispoziţiilor art. 271 C. pr. pen.. Problema de drept s-a ivit ca urmare a faptului că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres natura acestui termen, modalitatea de calcul şi nici sancţiunea nerespectării acestuia, precum şi ca urmarea pronunţării Dec. i nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care s-a statuat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este unul imperativ, peremptoriu.Într-o primă orientare, se consideră că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 C. pr. pen., respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia). I. C. C. J. reţine următoarele: cu privire la condiţia de admisibilitate, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 472 împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare., rezultă faptul că legiuitorul a stabilit drept criteriu pentru aprecierea admisibilităţii existenţa unor probleme de drept soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, condiţie îndeplinită în cauză. Evaluarea interesului sesizării se analizează de către titularul acţiunii, iar I. C. C. J. verifică doar existenţa jurisprudenţei divergente ca o condiţie de admisibilitate.Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., în practica instanţelor de judecată fiind conturate două orientări:Într-o primă orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 din Codul de procedură penată, respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia).Într-o a doua orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., acest mod de calcul fiind de natură a garanta exigenţele şi garanţiile pentru care a fost instituit termenul.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp.Aceasta este raţiunea pentru care printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se înscrie şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie să se înfăptuiască un astfel de act.Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face cu ajutorul instituţiei procedurale a termenelor.Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval de timp înăuntrul căruia sau după atingerea căruia să se poată îndeplini un act procesual sau înfăptui un act procedural.Termenul operează asupra drepturilor, facultăţilor sau îndatoririlor subiecţilor procesuali pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal.În funcţie de natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene substanţiale.Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se includ în sfera procesului penal.Termenele substanţiale, spre deosebire de cele procedurale, sunt reglementate în considerarea unor drepturi sau interese extraprocesuale.În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele procedurale pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii timpului, şi de regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii timpului.În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii (de recomandare). Această clasificare este specifică termenelor procedurale şi se face în raport cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului. În considerentele Dec. i nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., Curtea Constituţională a reţinut că “Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 C. pr. pen. şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare” (paragraful 26). În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a statuat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.Or, cele două sancţiuni, decăderea (ca sancţiune procedurală proprie) şi nulitatea (ca sancţiune procedurală derivată ce decurge din decădere), sunt specifice doar termenelor procedurale, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României la paragraful 26 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015.În partea finală a art. 269 alin. (1) C. pr. pen. legiuitorul a prevăzut o excepţie (în afară de cazul când legea dispune altfel), însă această excepţie vizează momentul de la care începe să curgă termenul, iar nu modalitatea de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în alin. (2)-(4) ale aceluiaşi articol. În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen procedural, minim, de regresiune şi se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen., respectiv în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare. Art. 235, alin. (3) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 ) v. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
PROCEDURA PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI PUNEREA ÎN APLICARE A TRATATELOR INTERNAŢIONALE ÎN MATERIE PENALĂ v. Asistenţa judiciară internaţională
PROCEDURA ORALĂ dreptul la o p. o. și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții c. San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel c. Austriei, §§ 18—21). 55. În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6. O p. o. poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38). 56. Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art.6 § 1 din Convenție și de art.21 alin.(3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției. În ceea ce privește dreptul la o p. o. Numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o p. o. conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor
PROCEDURA PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice prevăzute în art. 135 alin. (1) C.pen. în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispoziţiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător; sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni. Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal; dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi c reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta; ]n acest caz, dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă astfel desemnaţi li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile privind sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretul Persoana juridică se citează la sediul acesteia; dacă sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare, dispoziţiile privind citarea aplicându-se în mod corespunzător; dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul practicianului în insolvenţă desemnat în calitatea de mandatar. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Pentru a asigura respectarea acestor măsuri , persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei, cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice; cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii; măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile; în cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice; participarea procurorului este obligatorie; c încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă; măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora; luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii . Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii. Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea corespunzătoare.;în cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării efectuării menţiunilor sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea se face către organul care a înfiinţat acea instituţie.;organele sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.;persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.;după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.;neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligaţiilor legale constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4). Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.;persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 C.pen. aplicându-se în mod corespunzător. Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.;când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.;în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat) sau de neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale. Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.;la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.;o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare. O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive:oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului; Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial; oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate;administratorului sistemului electronic de achiziţii publice. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
PROCEDURA PRIVITOARE LA AMENDA JUDICIARĂ v. Amenda judiciară, Identificarea şi păstrarea obiectelor, Percheziţia
PROCEDURA REABILITĂRII v. Reabilitarea
PROCEDURA REPARĂRII PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ SAU ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE ORI ÎN ALTE CAZURI Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; aceste persoane nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel; nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate; privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.;reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală; la alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse; persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate; reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului; acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate; pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice; acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată c persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau c instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
PROCEDURA SECHESTRULUI Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi; bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu; bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată; metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară, iar titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate; acestea se predau în termen de 48 de ore de la ridicare; dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive; obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului; Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Art. 252, alin. (8 ) a fost modificat prin Legea 318/2015
PROCESUL-VERBAL , ca mijloc de probă, cuprinde: numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; locul unde este încheiat; data la care s-a încheiat procesul-verbal; data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal; numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora; descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale; procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele prezente ; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori refuzului de a semna.
PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI SAU DE RECONSTITUIRE trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective; în toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal; activitatea desfăşurată şi constatările expertului se consemnează în procesul-verbal; procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
PROCESUL-VERBAL DE PERCHEZIŢIE consemnează activităţile desfăşurate ; p. v. cuprinde, printre altele, descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins; obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate; menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare; p. v. se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora ; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna; o copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au participat la percheziţie.
PROCESUL-VERBAL DE PREDARE A CITAŢIEI v. Dovada de primire a citaţiei
PROCESUL-VERBAL DE SECHESTRU ŞI NOTAREA SAU ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată şi bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru; de asemenea, se consemnează obiecţiile suspectului sau inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor persoane interesate. In procesul-verbal se menţionează şi faptul că părţile au fost încunoştinţate că: pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate; în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului. Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal; un exemplar se înaintează şi organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal; pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru;aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi cu privire la dispunerea înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile. v. Măsurile asigurătorii
PROCURORII sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public; în cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege: încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege c hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. v. Competenţa procurorului, Conflictul de competenţă
PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII Hotărârea se pronunţă, după redactare, în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte, asistat de grefier, care va citi dispozitivul hotărârii, sau se pronunţă prin punerea acesteia la dispoziţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, deliberarea şi pronunţarea hotărârii au loc în termen de cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor, dacă legea nu prevede altfel. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în acest termen, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru o durată de cel mult 15 zile. Preşedintele sau, după caz, alt membru al completului pronunţă minuta hotărârii, în condiţiile alin. (1), dacă legea nu prevede altfel. La pronunţarea hotărârii părţile şi persoana vătămată nu se citează . Art. 405 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
PROPUNEREA DE ARESTARE PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept;p. a. p. i. c. u. p. împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
PROTECŢIA MARTORILOR Organul de cercetare penală, în faza urmăririi penale, poate solicita procurorului, iar procurorul, în procedura de cameră preliminară sau în faza judecăţii, poate solicita judecătorului de cameră preliminară, respectiv instanţei, includerea în Programul de p. m. a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după caz, formulând propuneri motivate în acest sens. Procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, după caz, se va pronunţa în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile de la primirea propunerii, prin ordonanţă, respectiv încheiere, asupra propunerii de includere în Program . Prin c admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam, de punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă este suficientă începerea urmăririi penale in rem în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător”, şi stabileşte următoarele: aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului. Conform expunerii de motive, Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor reprezintă un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii sau date cu caracter determinant referitoare la săvârşirea unor infracţiuni să le furnizeze organelor judiciare, contribuind astfel la aflarea adevărului în acest tip de cauze, iar dispoziţiile art. 19 se constituie într-un mecanism eficient scopului urmărit.În considerentele Deciziei nr. 3/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 327 din 13 aprilie 2018, s-a arătat că “(…) Instituţia reglementată de norma supusă interpretării (art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată) are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. (…) Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată. (…)” Considerentele avute în vedere de instanţa de sesizare reflectă o abordare de principiu a problematicii în discuţie, solicitându-se exclusiv evaluarea condiţiei referitoare la conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei sub aspectul facilitării, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate.Sintagma “facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane”, din cuprinsul normei evaluate are sensul de înlesneşte, favorizează, uşurează demersul organului judiciar, fără însă a translata sarcina probei acţiunii penale de la acesta la denunţător.Potrivit art. 290 alin. (1) şi (2) şi art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală, denunţul este încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni, ce trebuie să cuprindă descrierea faptei care formează obiectul sesizării, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.Legiuitorul nu stabileşte o obligaţie de rezultat în sarcina denunţătorului, aceea de a indica probe relevante ori suficiente, părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, însă sarcina probei aparţine, în ceea ce priveşte acţiunea penală, în principal, procurorului.Independent de definiţia legală a denunţului sau de sarcina probei în exercitarea acţiunii penale, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei, denunţătorul trebuie să justifice, suplimentar, o anumită conduită caracterizată prin cooperare judiciară. Faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunţului şi a genera incidenţa cauzei de reducere a pedepsei este începerea urmăririi penale in personam. După acest moment al identificării făptuitorului şi atragerii sale în procedura judiciară: revine organului judiciar obligaţia legală de a strânge şi administra suficiente probe, din perspectivă cantitativă şi calitativă (art. 5 şi 306 din Codul de procedură penală), pentru a translata cauza în următoarele faze procesuale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea actului de sesizare [art. 309 şi art. 327 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]; se pot exercita drepturile procesuale de către făptuitor cu posibilitatea dovedirii unui caz de stopare ori stingere a acţiunii penale în persoana sa (de exemplu, lipsa vinovăţiei, lipsa autorizaţiei, intervenţia prescripţiei ori a unui caz de nepedepsire), ori poate interveni un astfel de caz independent de voinţa acestuia (de exemplu, cauza de deces, act de clemenţă).Translatarea momentului către începerea urmăririi penale in rem ar presupune că orice denunţ ce a generat începerea urmăririi penale faţă de faptă este apt a atrage aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei. Această interpretare neagă condiţia subsecventă referitoare la conduita beneficiarului cauzei legale referitoare la facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane.Tragerea la răspundere penală este un concept ce nu poate fi definit ori înţeles decât în condiţiile existenţei făptuitorului şi participării sale în procesul penal. Ca urmare, sintagma “facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală” implică o procedură desfăşurată faţă de făptuitor.Sintagma analizată leagă particulele componente prin conjuncţia copulativă “şi”, astfel că interpretarea gramaticală conduce la aceeaşi concluzie a necesităţii unei proceduri desfăşurate faţă de făptuitor, nefiind suficientă doar identificarea sa.Începerea urmării penale in personam este momentul procesual ce atestă identificarea făptuitorului şi atragerea în procesul penal în scopul stabilirii răspunderii penale. Stabilirea unui unic şi cert moment procesual al urmăririi penale (în cercetarea declanşată prin denunţ) asigură egalitatea în faţa legii şi predictibilitatea actului de justiţie în situaţia aplicării normei evaluate, lăsând judecătorului analiza condiţiilor de fond. Existenţa stadiului procesual necesar în cauza declanşată prin denunţ nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunţătorului.Interpretarea restrictivă, ce presupune deplasarea reperului către momente procesuale ulterioare, echivalează cu o excludere sau restrângere a incidenţei aplicării textului, iar interpretarea extensivă, ce presupune deplasarea reperului către momentul procesual anterior, începerea urmăririi penale in rem, echivalează cu modificarea textului prin înlăturarea condiţiei facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.Determinarea sferei de aplicabilitate a normei analizate presupune decelarea voinţei legiuitorului cu ajutorul interpretării, fără a se putea genera un mecanism pentru evaluarea activităţii procurorului de caz sub aspectul intervalului util începerii urmăririi penale in personam.Ca urmare, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 este suficientă începerea urmăririi penale in personam, nefiind necesară tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate, respectiv pronunţarea unei soluţii de condamnare, dar nici emiterea actului de sesizare ori a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale. v. Audierea martorului protejat, Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii, Martorul ameninţat, Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii, Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
PROTECŢIA PERSOANEI VĂTĂMATE ŞI A PĂRŢII CIVILEAtunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130, care se aplică în mod corespunzător. Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii. Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre aceste situaţii, organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în scris şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul. Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal. La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar. Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor. Art. 113 a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
PROTECŢIA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa victimele infracţiunilor cu privire la: serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; organul de urmărire penală la care pot face plângere; dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite; drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile; condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 113 C.pr.pen., precum şi de dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, cu modificările ulterioare; condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat; dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de procedură penală. Consilierea psihologică se acordă gratuit, la cerere, pentru victimele tentativei la infracţiunile de omor şi omor calificat, prevăzute la art. 188 şi 189 C.pen., pentru victimele infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută la art. 199 C.pen., ale infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală a victimei, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218 – 221 C.pen., ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 C.pen., precum şi pentru victimele infracţiunilor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile şi ale tentativei la acestea. Consilierea psihologică gratuită se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni. Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie poate sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.
PROVOCAREA Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. v. Principiul loialităţii administrării probelor
PUBLICAREA HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE Pedeapsa publicării hotărârii de condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în forma stabilită de instanţă, unui cotidian local ce apare în circumscripţia instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare sau unui cotidian naţional, în vederea publicării, pe cheltuiala persoanei condamnate. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUBLICITATEA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură paza şi ordinea. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii. Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie. În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului. Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului. Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile arătate mai sus. Informaţiile de interes public din dosar se comunică în condiţiile legii. În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. Prin Dec. nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că sintagma “instanţa solicită” cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea apreciază, mai întâi, ca fiind necesară stabilirea naturii juridice a informaţiilor clasificate. Din examinarea dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, rezultă că sfera lor de incidenţă vizează informaţii clasificate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, care sunt susceptibile “de a servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”, deci cu privire la care există argumente rezonabile că ar putea concura la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului. Or, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, “în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.” Sub acest aspect, Curtea constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, după ce enumeră expres declaraţiile (ale părţilor în procesul penal, ale persoanei vătămate, ale martorilor), înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă, prevăd, la lit. f), că “Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: […] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.” Aşa fiind, pentru a produce consecinţele prevăzute de lege, legiuitorul a conferit informaţiilor clasificate, apreciate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, valoare probatorie în procesul penal, acestea putând dovedi, singure sau coroborate cu alte probe, dincolo de orice îndoială rezonabilă, veridicitatea acuzaţiei penale formulate împotriva inculpatului. Prin urmare, Curtea reţine că informaţiile clasificate dobândesc calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor instituit de Codul de procedură penală. O primă consecinţă juridică a acestei constatări este incidenţa dispoziţiilor referitoare la controlul legalităţii probelor. Potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată, deci “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. Principiile pe care se fundamentează faza procesuală a camerei preliminare au fost stabilite de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014. Pornind de la premisa că instanţa europeană a drepturilor omului consideră procedurile penale ca pe un întreg, Curtea a constatat că anumite condiţii impuse de art. 6 CEDH, “precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia c Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 în Cauza John Murray c Regatului Unit, paragraful 62)”. Mai mult, Curtea a constatat că, “în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis c Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro c Spaniei, §§ 108-114)”. În acest sens, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. Aşa fiind, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev c Rusiei, paragraful 95). Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis c Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter c Austriei). Prin urmare, Curtea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a apreciat că “probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. […] Potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”. Totodată, Curtea a observat că “legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal”. Aşadar, prin soluţiile care pot fi dispuse sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond, împrejurare ce a determinat Curtea să constate că “procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis”. Având în vedere aceste considerente, respectiv că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informaţiile clasificate, apreciate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, şi că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate în vederea combaterii sau a susţinerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalităţii administrării acestor probe. Consecinţa acestei constatări este că, până cel târziu la finalizarea procedurii de cameră preliminară, probele care constau în informaţii clasificate şi pe care se întemeiază actul de sesizare a instanţei de judecată trebuie să fie accesibile inculpatului în vederea asigurării posibilităţii contestării legalităţii acestora, în acord cu obiectul procedurii în camera preliminară, prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală. Numai într-o atare situaţie acestea pot fundamenta o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, adoptată ca urmare a parcurgerii unui proces penal echitabil. Aşa fiind, nu instanţa de fond – aşa cum arată locul reglementării, dispoziţiile art. 352 fac parte din titlul III – Judecata din Codul de procedură penală – este aceea care trebuie să solicite, din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informaţiilor clasificate, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv verificarea legalităţii administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluţionată în camera preliminară, deci înainte de a se trece la faza procesuală a judecăţii în fond, întrucât, în această din urmă fază a procesului penal, nu au cum să mai existe probe constând în informaţii clasificate inaccesibile părţilor, fără a se încălca dispoziţiile art. 324-347 din Codul de procedură penală şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia procedurii camerei preliminare. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală are legătură cu cauza în care a fost invocată, respectiv soluţionarea procedurii de cameră preliminară. Examinând, pe fond, excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit căruia “Dreptul unei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”, iar autorităţile publice au obligaţia să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. De asemenea, în art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. La nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut. El poate suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege. Astfel, art. 31 alin. (3) din Constituţie statuează că “Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională”, iar art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale menţionează că “exercitarea libertăţii de opinie şi a libertăţii de a primi sau comunica informaţii ori idei poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte. Potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege. Potrivit art. 15 lit. b) din lege, constituie informaţii clasificate “informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate”. Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii numai cu acordul Autorităţii Naţionale de Securitate. Informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de secretizare, în funcţie de importanţa valorilor protejate, de către autorităţile publice expres prevăzute de lege. Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului. Prin includerea informaţiilor secrete de serviciu în categoria informaţiilor clasificate rezultă implicit că acestea sunt informaţii “de interes pentru securitatea naţională”. Potrivit legii, accesul la informaţii secrete de stat sau secrete de serviciu este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat. Legea interzice expres clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime, precum şi a informaţiilor, datelor sau documentelor referitoare la o cercetare ştiinţifică fundamentală care nu are o legătură justificată cu securitatea naţională [art. 24 alin. (5) şi (6) din lege]. De asemenea, legea interzice expres clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucţionarea justiţiei. În conformitate cu art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască. În acest sens, art. 26 şi art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, M. Of. nr. 485 din 5 iulie 2002, prevăd că transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (în această situaţie regăsindu-se şi avocaţii). În ceea ce priveşte informaţiile secrete de stat, în temeiul art. 24 alin. (10) din aceeaşi lege, declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată numai de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective. Declasificarea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului [art. 24 alin. (4) din lege]. Potrivit art. 20 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, “Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat se realizează de împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale”. Standardele naţionale privind protecţia informaţiilor clasificate se aplică în mod corespunzător şi informaţiilor secrete de serviciu în ceea ce priveşte clasificarea, declasificarea şi măsurile minime de protecţie (a se vedea art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, M. Of. nr. 575 din 5 august 2002). Potrivit art. 20 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, “Informaţiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege”. Art. 24 din aceeaşi hotărâre prevede că “Informaţiile secrete de serviciu se declasifică de conducătorii unităţilor care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar”. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificate de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din hotărâre). În acest context normativ, anterior modificării Legii nr. 182/2002 prin Legea nr. 255/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009, stabilind constituţionalitatea dispoziţiilor de lege care condiţionează accesul la informaţiile secrete de stat de obţinerea autorizaţiei (impuse de legea de la acea dată inclusiv magistraţilor), arătând că “dispoziţiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii sau accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege”. Curtea a mai reţinut că “critica privind încălcarea […] principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru”. În acelaşi sens se pronunţase Curtea şi prin Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, M. Of. nr. 798 din 27 noiembrie 2008, statuând că “este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţii, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.” O modificare importantă a legislaţiei în materie s-a produs ca urmare a intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, lege care a modificat şi completat Legea nr. 182/2002. Astfel, prin art. 51 pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 255/2013 a fost modificat alin. (4) al art. 7 şi a fost introdus alin. (5) la art. 7 din Legea nr. 182/2002. Potrivit noilor prevederi legale, în cazul Preşedintelui României, prim-ministrului, miniştrilor, deputaţilor, senatorilor, judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi de la Î. C. C. J. , accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului. Persoanele care exercită aceste funcţii, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţite să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea cerinţelor impuse de lege în general, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului. De asemenea, se prevede că judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai Î. C, C. J. vor avea acces la informaţii clasificate în baza unui regulament elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii şi avizat de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat. Scopul modificării legislative a fost eliminarea judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi din categoria persoanelor care trebuie să urmeze procedura prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate. În temeiul acestor dispoziţii legale a fost adoptat Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Î. C, C. J. la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014. Potrivit art. 2 alin. (1) din acest regulament, pentru judecători, procurori şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, accesul la informaţii clasificate secrete de stat, respectiv secrete de serviciu, este garantat. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că judecătorii şi procurorii, inclusiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii care au calitatea de judecător şi procuror, sunt îndreptăţiţi să aibă acces la informaţiile clasificate secret de stat ori secret de serviciu, fără îndeplinirea procedurilor de verificare prevăzute la art. 7 alin. (1)-(3) şi art. 28 din Legea nr. 182/2002, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului prevăzut de art. 7 alin. (4), respectiv art. 36 alin. (3) din aceeaşi lege. Art. 11 din regulament prevede că documentele clasificate pot fi accesibile personalului instanţelor sau, după caz, al parchetelor, părţilor, apărătorilor acestora, experţilor, interpreţilor, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 182/2002, Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 781/2002, numai dacă deţin certificate de securitate pentru acces la informaţii clasificate sau autorizaţii de acces, corespunzător clasei, respectiv nivelului de secretizare a fiecăruia dintre documentele volumului corespunzător şi dacă argumentează principiul necesităţii de a cunoaşte. Cu privire la folosirea informaţiilor clasificate în procesul penal, Curtea reţine că dreptul la informare asupra conţinutului acuzaţiilor penale este garantat atât în dreptul internaţional, cât şi în dreptul intern, fiind circumscris dreptului la apărare, care, la rândul său, reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, la art. 10, dreptul la un proces echitabil, asemenea art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, la paragraful 3, prevede că “Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale […]”. În temeiul art. 3 din Legea nr. 182/2002, “Nicio prevedere a prezentei legi nu va putea fi interpretată în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al ignorării Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor şi a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi şi răspândi informaţii”, în vreme ce art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că “Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia”. Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, adoptată de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L142d din 1 iunie 2012, prevede la art. 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare că “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate primesc informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informaţiile respective se furnizează cu promptitudine şi cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare”. De asemenea, art. 6 alin. (3) prevede că “Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă, se oferă informaţii detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, precum şi forma de participare a persoanei acuzate”. Cu privire la obligaţia statului de a informa cu privire la acuzare, directiva stabileşte, la paragraful 28 din preambulul său, că “Informaţiile puse la dispoziţia persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliţie sau de către o altă autoritate competentă şi fără a aduce atingere desfăşurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului şi locului, referitoare la infracţiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum şi a încadrării juridice posibile a infracţiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menţionate şi să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare”. În acest context, Curtea apreciază ca având relevanţă şi Rezoluţia 1.551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat, adoptată la 19 aprilie 2007 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Rezoluţia statuează că “interesul legitim al statului în protejarea secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare […] şi activitatea avocaţilor sau a altor apărători ai drepturilor omului” (paragraful 1). Importanţa libertăţii de exprimare şi de informare într-o societate democratică rezidă în “posibilitatea de a denunţa în mod liber corupţia, încălcarea drepturilor omului, distrugerea mediului înconjurător şi orice abuz al autorităţilor publice” (paragraful 2). Revine autorităţilor judiciare ale statelor membre şi Curţii Europene a Drepturilor Omului sarcina de a găsi echilibrul între interesul statului în protecţia informaţiilor secrete de stat, pe de o parte, şi libertatea de exprimare şi libertatea de informare în materie ştiinţifică sau în probleme de interes public, precum abuzul de putere, pe de altă parte (paragraful 9). Instanţele ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor, acordând o atenţie deosebită principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare (paragraful 10.5). Revenind la Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Curtea reţine că aceasta consacră la art. 7 – Dreptul de acces la materialele cauzei, stabilind că “statele membre se asigură că autorităţile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaţilor acestora accesul cel puţin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor şi pentru a pregăti apărarea” [alin. (2)], accesul la aceste materiale “se acordă în timp util pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare şi cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă. În cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia autorităţilor competente, acestea acordă accesul la ele în timp util pentru a putea fi luate în considerare” [alin. (3)]. Prin derogare de la alin. (2) şi (3), “cu condiţia ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfăşoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” [alin. (4)]. În continuare, directiva, la art. 10 – Menţinerea nivelului de protecţie, prevede expres că “Nicio dispoziţie a prezentei directive nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanţiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziţii relevante de drept internaţional sau în temeiul dreptului intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecţie”. Cu alte cuvinte, accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităţilor competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, însă decizia prin care se refuză accesul “trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ţinând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricţiile la acest acces ar trebui interpretate strict şi în conformitate cu dreptul la un proces echitabil şi astfel cum este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului” (paragraful 32 din preambulul directivei). Aşa fiind, incidenţă în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în prezenta cauză o au şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, referitor la noţiunea de “acuzaţie în materie penală”, aceasta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei, ca “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73). Totodată, instanţa europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). Pe de altă parte, instanţa europeană a statuat în jurisprudenţa sa că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Deşi a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepţiile trebuie să fie justificate şi trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăţi procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett c Regatului Unit, §§ 41 şi 42). În acelaşi timp, Curtea a socotit că exigenţele Convenţiei sunt respectate şi atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski c Austriei, paragraful 88). Această ultimă exigenţă pe care jurisprudenţa Curţii europene o consideră îndeplinită în legătură cu dreptul inculpatului de a fi informat cu privire la actele/documentele/materialele aflate la dosarul cauzei nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că avocatul acuzatului se substituie în dreptul acestuia la informare, ci doar în sensul că, atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa personal şi, eventual, asistat de avocat, dosarul, dreptul său la informare nu este afectat dacă este reprezentat de avocatul său, căruia i se asigură accesul la dosarul cauzei. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico c Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr «ascultate», adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina «instanţei» obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa (Perez c Franţei [GC], nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59)” (a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea c României, paragraful 28, sau Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Bucur şi Toma c României, paragraful 129). În contextul normativ şi jurisprudenţial, intern şi european, prezentat mai sus, în materia dreptului la informare în cadrul procesului penal, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, “în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”. În ipoteza în care emitentul documentului nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, intervine sancţiunea prevăzută de art. 352 alin. (12) din cod, adică “acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”. Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor criticate, în vederea asigurării accesului la informaţiile clasificate care sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, judecătorul are la dispoziţie posibilitatea de a solicita, în regim de urgenţă, după caz: declasificarea totală a acestora, declasificarea parţială, trecerea într-un alt grad de clasificare sau permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Cererea care conţine solicitarea astfel formulată se adresează autorităţii publice competente care a aprobat clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective. În ceea ce priveşte primele trei ipoteze (declasificarea totală, declasificarea parţială şi trecerea într-un alt grad de clasificare), prin solicitarea adresată de judecător, se declanşează procedura de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, procedură care, aşa cum s-a arătat în prealabil, urmează regulile instituite de art. 24 din Legea nr. 182/2002. Cu privire la aceste prevederi, autorul excepţiei susţine că refuzul autorităţii emitente de a declasifica un înscris este unul discreţionar şi, prin urmare, aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Analizând dispoziţiile de procedură penală care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în acest cadru procesual, nu pot fi reţinute criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aspectele criticate nu sunt reglementate în conţinutul normei procesual penale, ci într-un alt act normativ cu privire la care instanţa constituţională nu a fost sesizată şi care nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate în această cauză. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând “esenţiale pentru soluţionarea cauzei” anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Aceasta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informaţii sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informaţiei. Având în vedere că prescripţia normativă criticată nu reglementează cu privire la refuzul autorităţii emitente de a declasifica sau degrada clasificarea unui înscris, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, sub aspectul criticilor astfel formulate, este neîntemeiată. În ceea ce priveşte a patra ipoteză prevăzută de textul legal, aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Critica autorului excepţiei se referă, pe de o parte, la condiţionarea dreptului de acces la probele clasificate de obţinerea, pe cale administrativă, a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate care încalcă dreptul la un proces echitabil din două motive: sub aspectul intruziunii nejustificate în viaţa privată a avocatului/părţii, prin procedura administrativă, şi sub aspectul incertitudinii accesului la o astfel de procedură. Pe de altă parte, autorul susţine că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi, în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de probă clasificate, că acesta nu poate fi restricţionat decât dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: accesul să afecteze grav securitatea naţională şi decizia de refuz a accesului să aparţină judecătorului, iar nu unei autorităţi administrative. Analizând textele de lege criticate, Curtea constată că, în temeiul acestora, ţinând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului). Cu privire la primul aspect criticat, respectiv condiţionarea accesului la informaţiile clasificate de deţinerea certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces corespunzător nivelului de secretizare, Curtea apreciază că rămân pe deplin valabile argumentele reţinute în Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008 şi în Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, precitate. Astfel, “de vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale” (a se vedea paragraful 43 din prezenta Dec. ). Prin urmare, Curtea reţine ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate care vizează accesul la informaţiile clasificate condiţionat de îndeplinirea cerinţei unei forme de autorizare prealabilă. Cu privire la cel de-al doilea aspect criticat, respectiv faptul că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului, Curtea, pornind de la constatarea că informaţiile clasificate au valoare probatorie în procesul penal (a se vedea §§ 25-32 din prezenta Dec. ), urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile legale criticate satisfac exigenţele dreptului la un proces echitabil. Astfel, ţinând seama de considerentele reţinute în deciziile menţionate mai sus, potrivit cărora dispoziţiile legale în vigoare la efectuarea controlului (anul 2008) nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la informaţiile clasificate, ci doar îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, respectiv de obţinerea unei autorizaţii scrise, eliberate, potrivit legii, de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, şi fără a se abate de la jurisprudenţa menţionată, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare, supusă prezentului control de constituţionalitate, introduce o nouă condiţie în ceea ce priveşte accesul la acest tip de informaţii: obţinerea permisiunii autorităţii emitente. Astfel, Curtea constată că normele criticate plasează inculpatul (prin intermediul avocatului său) într-o poziţie mai dificilă decât cea pe care o reglementa legea anterioară, în sensul că, pe lângă menţinerea cerinţei autorizaţiei de acces în ceea ce îl priveşte (aşa cum s-a menţionat în prealabil, legiuitorul a eliminat această condiţie doar referitor la judecători, procurori şi magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi cu privire la avocaţi), potrivit noilor norme procedurale, apărătorul inculpatului are nevoie de acordul autorităţii emitente a informaţiilor clasificate privind accesul la aceste informaţii. Cu alte cuvinte, Curtea constată că, ulterior evaluării realizate de judecător cu privire la caracterul “esenţial pentru soluţionarea cauzei” al informaţiilor clasificate şi la necesitatea asigurării accesului la acestea, în virtutea dreptului de informare, corolar al dreptului la un proces echitabil, o autoritate publică administrativă, în temeiul art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală poate refuza accesul apărătorului inculpatului la cele clasificate. Refuzul autorităţii emitente de a permite accesul la documentele/informaţiile clasificate nu este lipsit de efecte juridice. Dimpotrivă, întrucât acestea rămân inaccesibile inculpatului, în mod firesc, ele “nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”. Or, o atare soluţie legislativă, care condiţionează folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa, este susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de “a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”. Mai mult, prevederile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală lipsesc de efecte juridice şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din cod, potrivit cărora “Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.” Soluţia legislativă criticată rupe justul echilibru între interesele generale şi cele particulare, prin aceea că atribuie decizia de refuz al accesării informaţiilor clasificate cu valoare probatorie în procesul penal unei autorităţi administrative, ceea ce echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecinţe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, impediment care nu este supus niciunei forme de control judiciar. Într-o atare ipoteză, accesul la informaţiile clasificate nu este condiţionat doar de parcurgerea unor paşi procedurali în vederea obţinerii unei autorizaţii prevăzute de lege, ci, după parcurgerea procedurii legale şi obţinerea autorizaţiilor necesare, apărătorul inculpatului poate fi pus în situaţia unui refuz al autorităţii emitente, care are ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la informaţiile clasificate. Consecinţele juridice sunt cu atât mai grave cu cât solicitarea de acces la aceste informaţii nu aparţine inculpatului/apărătorului inculpatului, ci chiar judecătorului cauzei, care, în prealabil, a constatat caracterul esenţial pentru soluţionarea procesului penal a acestor informaţii, atribuindu-le valoare probatorie. Or, în măsura în care, în procesul penal, se utilizează probe care nu pot fi cunoscute de inculpat şi avocatul său, chiar dacă, în final, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, dar care au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei, fundamentând acuzaţia penală, este evident că nu se mai poate discuta despre o egalitate a armelor şi, implicit, despre un proces echitabil. Mai mult, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt de natură a crea discriminări chiar în cadrul categoriei inculpaţilor dintr-o cauză, autoritatea emitentă a actului clasificat având posibilitatea de a permite selectiv accesul apărătorilor acestora la probele clasificate, astfel încât, în funcţie de decizia autorităţii administrative, inculpaţii aflaţi în situaţii identice sau similare, în acelaşi dosar penal, ar putea fi unii condamnaţi, iar alţii achitaţi, pe baza unor criterii care, potrivit legii, nu pot face obiectul unui control judecătoresc. Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca, de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar”. Or, soluţia legislativă criticată prevede contrariul celor statuate în norma de drept european, în sensul că accesul/refuzul accesului la informaţiile esenţiale pentru soluţionarea cauzei penale este dispus de o autoritate administrativă, iar refuzul nu poate face obiectul controlului judiciar. O atare soluţie este contrară şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, aşa cum s-a precizat în prealabil, a statuat că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Deşi a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepţiile trebuie să fie justificate şi trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăţi procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett c Regatului Unit, §§ 41, 42). Pentru a fi respectate prevederile convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanţa europeană a statuat cu privire la necesitatea examinării, sub toate aspectele, de către o instanţă judecătorească, a interesului păstrării confidenţialităţii informaţiilor clasificate, pe de o parte, şi a interesului public de a lua cunoştinţă de acestea, pe de altă parte, şi, în urma examenului efectuat, instanţa să dispună cărui interes acordă prevalenţă. De asemenea, Curtea apreciază relevantă, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, şi Decizia din 24 octombrie 2013, pronunţată de Curtea Constituţională a Sloveniei în Cauza nr. U-I-134/10, prin care aceasta a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale care nu permiteau instanţelor să decidă dacă o parte poate sau nu poate avea acces la informaţii confidenţiale. Având în vedere faptul că în codul de procedură civilă sloven nu era inclusă nicio dispoziţie specială care să vizeze informaţiile clasificate, Curtea a reţinut că legea aplicabilă şi în procedurile judecătoreşti în curs de desfăşurare, întemeiate pe prevederile codului menţionat, este Legea privind informaţiile clasificate, care însă nu este adaptată naturii acestor proceduri judecătoreşti. Ţinând seama de aplicabilitatea Legii privind informaţiile clasificate şi în procedura civilă, Curtea a reţinut că era posibil să apară o situaţie în care evaluarea, de către o instanţă, a necesităţii şi a modului de administrare a unei probe sau a colaborării unei părţi cu ocazia administrării unei probe să intre în conflict cu evaluarea conducătorului autorităţii care a clasificat informaţia, care putea decide să nu permită părţilor în procedura judecătorească accesul la informaţii clasificate sau să îl permită cu anumite restricţii stabilite de acesta. Lipsa unei reglementări speciale în cadrul normelor privind procedura de judecată, în temeiul căreia, pentru a se ajunge la o Dec. corectă şi legală într-un litigiu, să se constate necesitatea, în orice mod, a dezvăluirii, gestionării sau folosirii de informaţii clasificate, face imposibil ca o instanţă independentă şi nepărtinitoare să decidă cu privire la toate chestiunile cauzei, în special cu privire la asigurarea dreptului părţilor de a da declaraţii, drept circumscris în art. 22 din Constituţia Sloveniei, care consacră Protecţia egală a drepturilor. Curtea a reţinut că o astfel de lacună duce la golirea de substanţă a dreptului fundamental la Protecţie judiciară, prevăzut la art. 23 alin. (1) din Constituţia Sloveniei, pe care îl încalcă. Legiuitorul sloven şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de Curtea Constituţională în decizia menţionată, conform noilor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, astfel că, în prezent, instanţa judecătorească poate solicita declasificarea informaţiilor, conform dispoziţiilor legii slovene privind informaţiile clasificate, sau, după examinarea informaţiilor clasificate în cursul îndeplinirii atribuţiilor sale (judecătorul are acces la astfel de informaţii în baza funcţiei sale, ca parte a puterii judecătoreşti, fără necesitatea vreunei autorizaţii suplimentare, în temeiul art. 3 din Legea privind informaţiile clasificate), poate decide accesul părţilor la aceste informaţii şi, implicit, le poate folosi în soluţionarea cauzei. Argumentele reţinute de instanţa constituţională slovenă în materia procedurii civile sunt cu atât mai pertinente în materia procedurii penale, raţionamentul utilizat fiind aplicabil a fortiori cu privire la necesitatea unui control judecătoresc asupra accesului la informaţiile clasificate care au valoare probatorie în procesul penal. În fine, aşa cum menţionează şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea criticilor sale, Curtea nu poate trece cu vederea situaţia în care se află o categorie de funcţionari, care îşi desfăşoară atribuţiile de serviciu aproape exclusiv în legătură cu documente/informaţii clasificate (cum este cazul inculpaţilor din dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, care sunt angajaţi ai unui serviciu de informaţii). Într-o atare împrejurare, prin excluderea probelor clasificate din voinţa exclusivă a instituţiei angajatoare, nesupuse niciunui control judiciar, se poate ajunge la situaţia unei adevărate “imunităţi” în faţa legii penale pentru această categorie profesională, în ceea ce priveşte infracţiunile comise în legătură cu serviciul, concluzie pe care Curtea o apreciază ca inadmisibilă într-o societate democratică, guvernată de principiile statului de drept. Statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Mai mult, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale susceptibile de o interpretare arbitrară/părtinitoare în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia “nimeni nu este mai presus de lege” (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. 3 din considerente). Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea reţine că orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două. În concluzie, Curtea apreciază că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal, decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz a accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător. De altfel, aşa cum s-a menţionat în prealabil, însăşi Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede, la art. 7 alin. (4), că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar”, iar, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţia de interpretare conformă are un caracter primar şi principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligaţia, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă. “în această privinţă, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta” (a se vedea Hotărârea Marii Camere din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza C-282/10, Maribel Dominguez c Centre informatique du Centre Ouest Atlantique şi Prefet de la Region Centre, paragraful 27). Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi, prevăzut de art. 16 alin. (1) şi alin. (2) şi de art. 124 alin. (2) din Constituţie.
PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT v. Cheltuielile judiciare avansate de stat
PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIAREv Amenzile judiciare
PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE v. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, Înscrisurile declarate false, Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut la art. 553 alin. (3), se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum şi, după caz, menţiunea prevăzută la art. 404 alin. (6), ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare ; pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două exemplare organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului, iar în cazul în care acesta nu are domiciliul sau reşedinţa în România, organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de executare, când condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat, comandantului la locul de deţinere; în situaţia în care mandatul de executare conţine erori materiale, însă permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută hotărârea, solicitând, în acelaşi timp, instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate; pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră; mandatul de executare sau ordinul de interzicere a părăsirii ţării poate fi transmis organelor competente şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; în cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora. Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare; în vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana c căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul; dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă la aceasta; când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere; comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei; o copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare; p baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei; pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) C.pen.; instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin încheiere definitivă; în cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României. Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de deţinere să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut; dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii. Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termen , judecătorul delegat cu executarea, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel mult 2 ani, în rate lunare; instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) C.pen., este instanţa de executare; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda ori de către persoana condamnată; când dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa va menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate unde urmează a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate; obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune. Instanţa competentă să dispună înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de executare, respectiv, instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunităţii; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda ori la sesizarea serviciului de probaţiune. Omisiunea autorităţilor, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunţată c lor reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, precum şi a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei c. României, nr. 7.114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Metaxas c. Greciei, nr. 8.415/02, § 26, 27 mai 2004, Prodan c. Moldovei, nr. 49.806/99, §§ 54-55, CEDO 2004-III. Termenul de aproape 3 ani în care prima Dec. nu a fost executată în mod efectiv, termen excesiv din perspectiva jurisprudenţei CEDO (Becciu c Moldovei, nr. 32.347/04, § 28, 13 noiembrie 2007, Pridatchenko şi alţii c. Rusiei, nr. 2.191/03 şi altele, §§ 53 şi 60, 21 iunie 2007), a înlăturat orice efect util al dreptului reclamantei de a avea acces la o instanţă, încălcând în acelaşi timp şi dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale ( Hotărârea din 25 noiembrie 2008 în Cauza Paicu c. României). În jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că “Dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din C.E.D.H. , protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv” (hotărârile Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Burdov c. Rusiei din 7 mai 2002; Jasiuniene c. Lituaniei din 6 martie 2003; Ruianu c. României din 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2005). CEDO aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.H. . Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Imobiliare Saffi c. Italiei, M.C., Cererea nr. 22.774/93, §l 63, CEDO 1999-V, Sandor c. României §23 – Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentinţa din 3 martie 1999, precum şi refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa.În consecinţă, art. 6 alin. 1 din C.E.D.H. a fost încălcat ). În cazul Burdov c. Rusiei (Hotărârea c. din 7 mai 2002), Curtea a decis că “o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o Dec. a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de art. 6 § 1”. Cu privire la dreptul de proprietate, CEDO a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o Dec. definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi c. Italiei, 2000, Burdov c. Rusiei, 2002). Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de C.E.D.H. de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii. Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile (Hotărârea din 17/06/2003 M.Of. nr. 1139 din 02/12/2004§70). o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului. Măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Pentru Curtea Constituțională, măsura criticată trebuie să aibă o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010 – ” începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010 etc).
PUNEREA ÎN EXECUTARE A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a luat această măsură organului de poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat preventiv. Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului să părăsească ţara. Dispoziţiile privind întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii se aplică în mod corespunzător. Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului de detenţie în care minorul este internat. Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării. Art. 515, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului de poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea. Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ în care minorul este internat. Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării. Art. 514, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Prin Dec. nr. 51/2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) este neconstituţională. Art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Conform alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală, infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile c intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 din Codul de procedură penală ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme. Conform art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) din Codul de procedură penală, convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. În continuare, Curtea constată că este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică. Curtea reţine că acest demers începe prin definirea noţiunilor de “probă”, “mijloc de probă” şi “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 din Codul de procedură penală, prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. În acest sens, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 ( § 20), Curtea Constituţională a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi Dec. ( § 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă ( § 22). Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 ( § 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală. În acest sens, Curtea reţine că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Aşa fiind, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, aşa cum Curtea a reţinut la § 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma “furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”. Curtea reţine că, în multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. În continuarea analizei sale, Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României,republicatăM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod repetat, în jurisprudenţa sa, obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, ( § 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. În acest sens, s-a reţinut că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. De asemenea, cu privire la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, ( §§ 24 şi 25) şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 ( § 23), Curtea a reţinut că, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Prin aceeaşi Dec. s-a constatat că, dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituţională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În fine, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, C.E.D.O. , prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler c Italiei ( § 109), Rotaru c României ( § 52), Sissanis c României ( § 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c României ( § 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din C.E.D.H. . Astfel, prin Hotărârea Cauza Sissanis c României ( § 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată c arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea Cauza Rotaru c României ( § 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c României ( § 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi impljcă condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii. În ceea ce priveşte materia interceptărilor, C.E.D.O. , în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, Cauza Weber şi Saravia c Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a “previzibilităţii” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, Cauza Kopp c Elveţiei, ( § 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei ( § 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig c Franţei, ( § 34)]. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa C. E. D. O. s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de C.E.D.O. încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev c Bulgariei, § 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale c supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor ( § 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare ( § 89). Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, Cauza Iordachi şi alţii c Moldovei, C.E.D.O. a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate ( § 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( § 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei. Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudenţa C. E. D. O. , Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor. În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate ( v în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 şi 94). Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii. Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta Dec. , a neconstituţionalităţii sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale mai sus menţionate nu mai este necesară. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [ v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 ( § 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această Dec. poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [ v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 ( § 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 ( § 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 ( § 14)].Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. Art. 142, alin. (1) a fost modificat prin Ordonantade urgenta nr. 6/2016Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate. Art. 142, alin. (1) și (2) a fost completat prin Ordonanta de urgenta nr. 6/2016 ). Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul; instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală; în cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea se face administraţiei locului de deţinere. Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare; dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală; dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune. În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută de lege se face judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară. Primind comunicarea, instanţa dispune internarea medicală sau efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei ; dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile privind mandatul de aducere; ; după primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu; o copie de pe hotărârea definitivă a instanţei se comunică instanţei de executare. Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere; după primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii. Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând despre aceasta instanţa de executare; în cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de executare; unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară. Judecătoria, după primirea încunoştinţării , dispune efectuarea unei expertize medico-legale; instanţa se pronunţă asupra sesizării , sau a încunoştinţării prevăzute prevăzute de lege, după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical; încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror; în acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale.; dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu; o copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor; acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă; persoana cu privire la care s-a luat măsura interzicerii opcupării unei funcţii prevăzută la art. 111 alin. (1) C.pen. poate cere instanţei de executare revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) C.pen.;soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului. Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei de judecată, se execută după cum urmează: lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii; dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare; când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. v. Executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse, Internarea medicală, Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical, Măsurile de siguranţă provizorii, Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale, Obligarea la tratament medical, Obligaţiile în legătură cu internarea medicală, Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI AMENZII v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A AFIŞĂRII SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată; un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă; persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale.;o copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A DIZOLVĂRII PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII PERSOANEI JURIDICE DE A PARTICIPA LA PROCEDURILE DE ACHIZIŢII PUBLICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A ÎNCHIDERII UNOR PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A PLASĂRII SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară; mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităţilor persoanei juridice.
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A PLASĂRII SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A SUSPENDĂRII ACTIVITĂŢII PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLEMENTARE vDegradarea militară , Interzicerea exercitării unor drepturi, Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României, Publicarea hotărârii de condamnare
PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare ; p. m. a. p. este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. ; la cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura; atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului ; organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
R
RAPORTUL DE CONSTATARE cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatări; organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea; când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.
RAPORTUL DE EXPERTIZĂ consemnează , constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului; când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză; opiniile separate se motivează în acelaşi raport; r. e. cuprinde, printre altele, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză; partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate; concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei; R. e. se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei; în situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea r. e. şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII INSTANŢEI DE APEL ŞI A HOTĂRÂRII PRONUNŢATE ÎN CALEA DE ATAC A CONTESTAŢIEI vExecutarea hotărârilor penale
RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII PRIMEI INSTANŢEv Executarea hotărârilor penale
REABILITAREA are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 C.pen., fie la cerere, acordată de instanţa de judecată; la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 165 C.pen., dacă persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului; la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 C.pen., dacă persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice; competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate. Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate; soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului; reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 166 şi 168 C.pen.. După fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare instanţa o consideră necesară, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond dacă a fost introdusă înainte de termenul legal; lipsesc menţiunile ceruteşi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare sau nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.Cererea poate fi repetată potrivit legii ; la termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării; dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a acelei cauze. Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate; termenul nu poate depăşi 6 luni; în caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi; drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării. Sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare, care se soluţionează de instanţa ierarhic superioară; judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă nepublică, cu citarea petentului; participarea procurorului este obligatorie; decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.
RECHIZITORIUL constituie actul de sesizare a instanţei de judecată; r. însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în fond; în situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a r. , care va fi ataşată actelor menţionate ; când nu există traducători autorizaţi, traducerea r.se face de o persoană care poate comunica cu inculpatul; inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate solicita să îi fie comunicată o traducere a r.în limba maternă.R. se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. R.este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J., r. este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. Procurorul întocmeşte un singur r. chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. v. şi Actele organelor de urmărire penală, Măsurile asigurătorii, Măsurile preventive, Măsurile de siguranţă, Rezolvarea cauzelor
RECONSTITUIREA Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la r. , în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta; organele judiciare procedează la r. activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, r. trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia; când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile când asistenţa juridică este obligatorie, r. se face în prezenţa acestuia, asistat de apărător; atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane; r. trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară. v. Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
RECONSTITUIREA ÎNSCRISULUI SAU DOSARULUI Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea; reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea; în vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă prevăzute de lege; rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor, după ascultarea acestora şi a procurorului; neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea hotărârea de reconstituire este supusă; c ordonanţei procurorului privind rezultatul reconstituirii orice persoană care justifică un interes legitim poate face plângere. În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă ori instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia; instanţa se pronunţă prin încheiere, fără citarea părţilor, în afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora; încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare;când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele arătate mai sus, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut;în cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră preliminară, înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de instanţa în cadrul căreia funcţionează camera preliminară. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris;organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea; copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia; persoanei sau autorităţii care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
RECUNOAŞTEREA ÎNVINUIRII v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri , Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
RECUNOAŞTEREA VINOVĂŢIEI v. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Hotărârile supuse recursului în casaţie, Nulităţile absolute, Nulităţile relative, Organele de urmărire penală, Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
RECUNOAŞTEREA PRETENŢIILOR CIVILE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
RECUNOAŞTEREA UNOR ACTE JUDICIARE STRĂINE Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.
RECUNOAŞTEREA VINOVĂŢIEI În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a r. v. de către inculpat; efectele acordului de r. v. sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior; acordul de r. v. poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat; limitele încheierii acordului de r. v. se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior; dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de r. v. distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord; inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, . Acordul de r. v. are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia; acordul de r. v. se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani; acordul de r. v. se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie; acordul de r. v. se încheie în formă scrisă; în situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord; acordul de r. v. cuprinde declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat; după încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală; în situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat; procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei; în cazul în care sunt incidente dispoziţiile legale privind o tranzacţie sau un acord de mediere, procurorul înaintează instanţei acordul de r. v. însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere; dacă acordului de r. v. îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul; instanţa se pronunţă asupra acordului de r. v. prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă; instanţa, analizând acordul, admite acordul de r. v. şi nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului sau respinge acordul de r. v. şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Instanţa poate admite acordul de r. v. numai cu privire la unii dintre inculpaţi; instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor. În cazul în care instanţa admite acordul de r. v. şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă; în cazul în care instanţa admite acordul de r. v. şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de r. v. nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile; c sentinţei pronunţate, procurorul şi inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare; c sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia; la soluţionarea apelului se citează inculpatul. Instanţa respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat, ori admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, care se aplică în mod corespunzător sau admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
RECURSUL ÎN CASAŢIE urmăreşte să supună I.C.C.J. judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pot fi atacate cu r. c. deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu r. c. : hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării; hotărârile pronunţate în materia reabilitării; soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii; hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. R. c. exercitat de procuror c hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de r. c. Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. În acest caz, termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării Dec. i de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală sau de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Cererile de recurs c deciziilor prevăzute la § anterior, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de r. c. Soluţionarea r. c. este supusă dispoziţiilor Codului de procedură penală. Hotărârile pronunţate în recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, care se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu r. c. în condiţiile legii noi. R.c. poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Dec. i instanţei de apel. Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. În acest caz, termenul de 30 de zile de declarare a r. c.curge de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării Dec. i de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Pot formula cerere de r. c. procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, c hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal sau partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de r. c. numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa I.C.C.J.; până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage r. c. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs; reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage r. c. declarat personal sau de reprezentantul său legal; r. c. declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu r. c. de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aceste cazurile pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor; în cazul în care cererea de r. c. a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat r. c. nu mai poate formula o nouă cerere c aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat. Cererea de r. c. împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă; preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de r. c. şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă; nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie; în termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta va înainta I.C.C.J.dosarul cauzei, cererea de r. c. , înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise; în cazul în care cererea de r. c. nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa I.C.C.J. sau este formulată c unei hotărâri care nu pot fi atacate în casaţie preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de r. c. ; în cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la I. C. C. J., desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de r. c. , va îndeplini sau va completa, după caz, procedura; admisibilitatea cererii de r. c. se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.Instanţa care admite în principiu cererea de r. c. sau completul care judecă r. c. poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile legale; în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei; aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare. Instanţa judecă r. c. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de r. c. şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces; instanţa de r. c. examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie. Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat r. c. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea; procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea. Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recursul în casaţie; în r. c. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de r. c. nu poate agrava situaţia acesteia. Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor. Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.Preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului; dacă între recursurile în casaţie declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de r. c. invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.Instanţa, judecând r. c. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă r. c. este nefundat sau îl admite, casând hotărârea atacată, şiîl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greşita aplicare a legii sau dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei. Dacă r. c. vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa, admiţând r. c. şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă. Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casaţie; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată; rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi. Spre exemplu, aplicarea pedepsei accesorii independent de pedeapsa complementară nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casaţie, întrucât excede cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege ( I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie 2014). Examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art.2 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Referitor la procedura de examinare a admisibilității recursului în casație, prevăzută la art.440 C.pr.pen., Curtea constată că soluțiile ce pot fi pronunțate în urma judecății sunt admiterea în principiu și respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art.440 alin.(4) C.pr.pen., atunci când se constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art.434—438 C.pr.pen., situație în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casație. În aceste condiții, examinarea fondului cererii de recurs în casație se va face cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, incluzând citarea părților și participarea procurorului, conform art.445 C.pr.pen.. Cererea de recurs în casație poate fi respinsă, potrivit art.440 alin.(2) C.pr.pen., atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art.435 C.pr.pen., nu au fost respectate prevederile art.434, art.436 alin.(1), (2) și (6), art.437 și art.438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casație, condițiile declarării recursului în casație, motivarea recursului în casație și cazurile în care se poate face recurs în casație C.pr.pen. sau dacă cererea este vădit nefondată. Curtea Constituțională constată că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art.440 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, întrucât respingerea cererii de recurs în casație pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanța supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casație, care se face, conform art.445 C.pr.pen., cu citarea părților și cu participarea procurorului (Decizia nr.591 din 1 octombrie 2015).
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al I.C.C.J.sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară I.C.C.J. să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti; cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a I.C.C.J., a C. E. D. O. sau, după caz, a Curţii de Justiţie a UE, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în r. i. l. ; cererea de r. i. l. trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.R. i.l. este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. R. i.l. se judecă de un complet format din preşedintele I.C.C.J.sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele I.C.C.J., preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele I.C.C.J.sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele I.C.C.J.; în cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele I.C.C.J.stabileşte secţiile din care provin judecătorii ce vor alcătui completul de judecată; după sesizarea I.C.C.J., preşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului ; la primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii; în cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna 3 judecători din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului; raportorii nu sunt incompatibili; în vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit; raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a I.C.C.J., a C. E. D. O. , a Curţii de Justiţie a UE şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie; totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii; şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia; odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse; la şedinţă participă toţi judecătorii completului; dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi; r. i.l. se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al I.C.C.J., respectiv al curţii de apel, ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia; r. i.l. se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului; nu se admit abţineri de la vot; asupra cererii de r. i.l. completul I.C.C.J.se pronunţă prin Dec. ; decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese; decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial ; dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Dec. i ; efectele Dec. i încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare
RECUZAREA În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate; aceasta se formulează doar c persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză; este inadmisibilă r. judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra r.; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi grefierului; cererea de r. se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii; cererea de r. formulată oral se consemnează într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive. v. si Abţinerea
REDACTAREA ŞI SEMNAREA HOTĂRÂRIIHotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi 397 , rezolvarea acţiunii civile și penale. Hotărârea se redactează de membrii completului de judecată care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. În caz de împiedicare a grefierului, hotărârea se semnează de grefierul-şef, făcându-se menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, hotărârea se redactează de preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţarea minutei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Dacă vreunul dintre membrii completului de judecată este împiedicat să semneze, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea. Hotărârea se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanţei. Art. 406 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL JUDECĂRII ÎN LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal c sa; este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa; nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul; pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul curge de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare; procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă; dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei; cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel; când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente; în cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile , instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă. La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali interesaţi; când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu; persoana privată de libertate este adusă la judecată. Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, examinează dacă cererea a fost formulată în termen , au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, iar motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii ; dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor legale, dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal; încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul; hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate; instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea; odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive. Prin Dec. nr. 22 din 9 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând “interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluţionare pe fond a cauzei (judecata în primă instanţă şi în calea ordinară de atac) sau şi celor care au avut ca obiect soluţionarea unor căi extraordinare de atac (contestaţii în anulare, revizuire) ori alte cereri”, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de r. p. p. c. j. l. p. c. îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii. R. p. p. c. j. l. p. c. reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare nouă, în reglementarea Codului de procedură penală anterior fiind recunoscută doar posibilitatea solicitării rejudecării de către persoana condamnată numai în cazul în care se cerea extrădarea condamnatului sau predarea acestuia în baza unui mandat european de arestare, procedura fiind cuprinsă în rândul procedurilor speciale (art. 5221 din Codul de procedură penală din 1968). Scopul r. p. p. c. j. l. p. c. este garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al persoanei condamnate în lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului, precum şi dreptului de a interoga martorii sau părţile din proces.Prin noţiunea de “proces penal” utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Prin urmare, instanţa examinează fondul cauzei, constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Or, în cazul contestaţiei în anulare sau al revizuirii, instanţa analizează îndeplinirea condiţiilor formale pentru verificarea temeiniciei cererii şi a motivelor care o susţin, şi nu existenţa faptei, săvârşirea ei de către inculpat, vinovăţia acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică. De altfel, şi din condiţiile menţionate expres în art. 466 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală rezultă aceeaşi concluzie, neconsiderându-se judecată în lipsă persoana care, după comunicarea sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea acestuia ori şi l-a retras. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat. În cazul contestaţiei în anulare sau revizuirii, cale de retractare, în etapa admisibilităţii în principiu obiectul judecăţii îl constituie verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de lege pentru introducerea cererii, termenului prevăzut de lege, a motivelor care o susţin. În ipoteza contestaţiei în anulare nu are loc o verificare a existenţei faptei ori a săvârşirii acesteia de către inculpat, cauzele de exercitare fiind expres prevăzute în art. 426 alin. (1) din Codul de procedură penală, vizând aspecte de ordin procedural. În cuprinsul alin. (1) al art. 467 din Codul de procedură penală se prevede că cererea de redeschidere a procesului penal se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel. Prin urmare, r. p. p. c. j. l. p. c. nu poate fi extinsă la cauzele având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare, ci vizează, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei), indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
REDESCHIDEREA URMĂRIRII PENALE v. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
REFERATUL DE EVALUARE A MINORULUIÎn cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În cazul în care minorul este trimis în judecată, solicitarea referatului de evaluare este obligatorie, cu excepţia cazului în care acest lucru ar fi contrar interesului superior al minorului. În cursul judecăţii, instanţa poate solicita efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia în care efectuarea referatului de evaluare nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale, dispunerea efectuării referatului de către instanţă este obligatorie.Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor. În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă considerabil, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa va solicita întocmirea unui nou referat de evaluare. Solicitarea se poate face din oficiu sau în urma sesizării făcute de serviciul de probaţiune, de minor ori de către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, cu privire la schimbările intervenite. Art. 506, alin. (1) , alin. (2) , alin. (4) a fost modificat prin Legea 284/2020 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL PROCESULUI PENAL este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept – art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege – art. 16 alin. (1) şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil – art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apărare – art. 24, prezumţia de nevinovăţie – art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor – art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti – art. 126 alin. (1).
REGIMUL DE EXECUTARE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
REGIMUL JURIDIC AL APELOR MARITIME INTERIOARE, AL MĂRII TERITORIALE, AL ZONEI CONTIGUE ŞI AL ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE ALE ROMÂNIEI În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 481 din Legea nr. 17/1990 privind r. j. a. m. i. , republicată în M.Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002, constatarea săvârşirii acestora şi cercetarea penală revin organelor de urmărire penală.
REGIMUL TRANSPORTULUI NAVAL Raza teritorială a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea este următoarea: Tribunalul Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa: judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială, Dunărea până la mila marină 64 inclusiv; Tribunalul Galaţi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi: celelalte judeţe, Dunărea de la mila marină 64, în amonte până la km 1.075. Când infracţiunile prevăzute de prezenta lege sunt săvârşite pe o navă aflată în afara apelor româneşti, competenţa revine Tribunalului Constanţa şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, dacă nava este maritimă, şi, respectiv, Tribunalului Galaţi şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi, dacă nava este fluvială
REGULI GENERALE ÎN MATERIA AUDIERII PERSOANELOR v. Audierea prin interpret, Persoanele audiate în cursul procesului penal, Reguli speciale privind ascultarea
REGULI SPECIALE PRIVIND ASCULTAREA Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic. Persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de deţinere prin videoconferinţă, în cazuri excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor; in acest caz, dacă asistenţa juridică este obligatorie, ascultarea nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului la locul de deţinere.
REJUDECAREA CAUZEI se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal. v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, Revizuirea
RELUAREA CERCETĂRII JUDECĂTOREŞTI SAU A DEZBATERILOR Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol; prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător; dacă judecata a avut loc în condiţiile recunoaşterii învinuirii, iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor la care s-a renunţat, repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti.
RELUAREA ÎN CAZ DE REDESCHIDERE A URMĂRIRII PENALE Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.Când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea de confirmare, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă.În cazul în care s-a dispus clasarea, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală. Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia infirmă soluţia de netrimitere în judecată şi dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanţei care cuprinde această soluţie, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Prin Dec. nr. 496 din 23 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte “fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională. Art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală reglementează reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia, arătând că, sub sancţiunea nulităţii, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Acelaşi alineat prevede că asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului şi că încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în acest sens, este definitivă. Curtea reţine că, potrivit art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, prevederile alin. (2) al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu c României, paragraful 21, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. Curtea a arătat, totodată, că lipsurile care apar în realizarea anchetelor iniţiale nu sunt imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să îi pună pe aceştia în situaţii defavorabile. Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel reglementată constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform art. 332 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală poate fi reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, de restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau de redeschidere a urmăririi penale. Curtea reţine că dispoziţiile art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală reglementează trei cazuri de redeschidere a urmăririi penale de către procuror, din oficiu.. Potrivit alin. (1) al art. 335, redeschiderea urmăririi penale are loc atunci când procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia clasării constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia soluţia clasării. În acest caz, procurorul ierarhic superior infirmă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, restituind dosarul organului de cercetare penală, potrivit art. 317 din Codul de procedură penală. Conform art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale poate fi dispusă şi în situaţia în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea. În acest caz, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. În fine, potrivit art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul revocă ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi dispune redeschiderea urmăririi penale când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform art. 318 alin. (3) din acelaşi cod. Situaţiilor procesuale anterior analizate le sunt aplicabile dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. În vederea pronunţării unei soluţii în acest sens, judecătorul de cameră preliminară este obligat să verifice atât legalitatea, cât şi temeinicia ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. Verificarea legalităţii ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale constă în analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, respectiv faptul că, în drept, în cauză este aplicabilă una dintre situaţiile prevăzute la art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. Neîndeplinirea condiţiilor de legalitate anterior arătate determină infirmarea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. Verificarea temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale presupune însă efectuarea unui control asupra situaţiilor de fapt ce determină aplicarea prevederilor legale ale art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. Astfel, judecătorul de cameră preliminară se află, potrivit textului criticat, în situaţia de a verifica şi constata că, în mod concret, în cauză nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluţia de clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală], au apărut fapte sau împrejurări noi care fac să dispară împrejurarea pe care s-a întemeiat clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală] sau că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit, cu rea-credinţă, obligaţiile stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu prilejul renunţării de către procuror la urmărirea penală [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Curtea constată, totodată, că redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale conform dispoziţiilor art. 285 şi următoarele din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 335 alin. (1) din acelaşi cod prevede că dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, dispoziţiile art. 317 din Codul de procedură penală urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale va avea ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 327 din Codul de procedură penală, respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunţarea la urmărire. Curtea reţine că, dacă ultimele două potenţiale soluţii nu schimbă situaţia juridică a persoanei în privinţa căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, poate avea ca efect supunerea acesteia cercetării judecătoreşti. Dar, în oricare dintre cele trei situaţii juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 33-34, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, a reţinut că noţiunea de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 18, în ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, Curtea a constatat că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 64 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea a reţinut că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare al instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, ne M. Of. până la data elaborării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei legislative potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează “fără participarea părţilor şi a procurorului”. Conform prevederilor art. 4884 alin. (5) anterior referit, asupra contestaţiei privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. Cu privire la soluţia legislativă mai sus arătată, instanţa de contencios constituţional a reţinut, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, paragraful 29, că procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, reglementată la art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că fiecare dintre drepturile fundamentale anterior referite presupune posibilitatea participanţilor la procesul penal de a fi prezenţi efectiv la soluţionarea cauzelor penale, chiar şi cu ocazia soluţionării unor cereri precum contestaţia privind durata procesului penal, pentru a-şi susţine, în mod direct, argumentele în faţa instanţei de judecată. Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că faptul că, potrivit art. 4884 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, dispune informarea procurorului, respectiv a instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, nu satisface exigenţele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reţinut că trimiterea de către participanţii la procesul penal, prevăzuţi la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală, a punctelor de vedere la care dispoziţiile art. 4884 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală fac referire nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-şi exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenţi în faţa instanţei de judecată cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse şi de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care au avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate instanţei şi de a le dezbate. De altfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 29-31, Curtea a constatat că, prin procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut şi că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. S-a arătat prin aceeaşi Dec. că echitatea procedurii consacrate de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nici o eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 anterior citată, paragraful 36, Curtea a mai reţinut că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, iar învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe coordonatele principiului contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 37, Curtea a statuat că, pentru ca persoanele vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. S-a constatat, totodată, că, chiar dacă, potrivit normelor ce reglementează procedura criticată, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror, care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, conform procedurii analizate, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Cu acelaşi prilej, paragraful 38, Curtea a reţinut că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Aşa fiind, Curtea a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prin dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, privind dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, aceasta are în vedere acelaşi aspect care a determinat constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015 şi Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, respectiv cel al neparticipării procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului la procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară. De asemenea, Curtea constată, la fel ca şi în cazul celor două excepţii de neconstituţionalitate anterior referite, că, asupra redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în urma unei proceduri necontradictorii, care nu oferă procurorului şi suspectului sau, după caz, inculpatului dreptul de a participa la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Astfel, nici procurorul şi nici suspectul, sau, după caz, inculpatul nu au posibilitatea de a participa la procedura ce are ca efect formularea împotriva acestuia din urmă a unei acuzaţii în materie penală şi de a-şi susţine în mod direct argumentele, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Pentru acest motiv, Curtea constată că aceştia nu beneficiază, potrivit textului criticat, dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că lipsa citării suspectului sau, după caz, a inculpatului la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale are ca efecte lipsirea acestuia de dreptul de a prezenta personal sau prin intermediul unui reprezentant legal, în faţa instanţei, argumentele favorabile situaţiei sale procesuale. Or, aceasta echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al acestui participant la procesul penal, care are interesul procesual de a dovedi neîntrunirea condiţiilor privind redeschiderea urmăririi penale în privinţa sa. De asemenea, având în vedere natura situaţiilor de fapt analizate la §§ 18-25, Curtea reţine că stabilirea acestora nu poate fi realizată de către instanţă în mod formal şi nici unilateral, printr-o procedură necontradictorie. Dimpotrivă, stabilirea existenţei acestor situaţii presupune o prezenţă efectivă şi activă a participanţilor la procesul penal la procedura de soluţionare a cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Mai mult, constatarea unor situaţii precum inexistenţa împrejurării pe care s-a întemeiat soluţia de clasare, apariţia unor fapte sau împrejurări noi care înlătură împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea sau neîndeplinirea, de către suspect sau inculpat, cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală poate necesita audierea părţilor. Pentru aceste motive, Curtea urmează a constata că soluţia legislativă prevăzută la art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte “fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului”, este neconstituţională, fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie.
Prin Dec. nr. 27 din 29 octombrie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanţa procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală este admisă plângerea persoanei vătămate şi se dispune infirmarea ordonanţei procurorului şi redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 din Codul de procedură penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală, cât şi în cazul infirmării dispuse din oficiu. Înalta Curte constată că în prezenta cauză este incidenţă ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia în plângerea persoanei interesate constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea.Conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale este supusă, expresis verbis, confirmării judecătorului de cameră preliminară.În contextul în care infirmarea ordonanţei prin care s-a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată nu este reglementată doar în cuprinsul art. 335 din Codul de procedură penală, se ridică justificat problema dacă este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară redeschiderea urmăririi penale ca urmare a infirmării soluţiei şi în procedura prevăzută de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală sau dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură penală se aplică doar în cazul infirmării dispuse din oficiu.Dezlegarea problemei depinde de modul în care se înţelege raportul dintre procedurile prevăzute de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală şi de dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură penală.În situaţia în care se apreciază că este vorba de două proceduri distincte, fără legătură între ele, atunci confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară este aplicabilă doar în cazul infirmării din oficiu a soluţiei, nu şi în procedura plângerii împotriva soluţiilor de către persoanele interesate.O astfel de interpretare însă, bazată exclusiv pe reglementarea celor două instituţii în cadrul unor capitole separate, fără să existe o normă de trimitere care să facă legătura între ele, este greşită.Esenţială pentru o corectă interpretare a situaţiei este analiza în sine a cazului de infirmare a ordonanţei prin câre un procuror a adoptat o soluţie de către procurorul ierarhic superior [art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – “soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca nelegale”].Concluzia ce se desprinde este că toate soluţiile adoptate de procuror sunt supuse controlului de legalitate al procurorului ierarhic superior şi acest lucru este valabil indiferent dacă există o plângere din partea vreunei persoane interesate sau din oficiu.Apoi toate soluţiile adoptate de procuror sunt supuse controlului privind legalitatea şi temeinicia în cazul în care împotriva acestora s-a formulat plângere de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin adoptarea lor.În cazul în care găseşte plângerea întemeiată, precum cazul de faţă, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei. În situaţia în care a fost începută urmărirea penală, iar ulterior s-a dispus clasarea, subsecvent infirmării se va dispune redeschiderea urmăririi penale.Se poate observa că nu există o dispoziţie legală specială privind infirmarea ordonanţei de clasare în acest caz, în consecinţă, mecanismul aplicabil pentru soluţionarea plângerii nu poate fi decât cel prevăzut de art. 335 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală.În sprijinul acestei interpretări pledează şi faptul că, în cazul continuării procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimiterii în judecată şi ajungerii în faţa unui judecător potrivit art. 340 din Codul de procedură penală, sunt expres reglementate regulile de procedură şi soluţiile ce se pot adopta (art. 341 din Codul de procedură penală), iar în situaţia sus-menţionată, neexistând o normă expresă cu care prevederile privind plângerea persoanei interesate să fie completate, nu înseamnă că circuitul a fost închis, ci mecanismul final de aplicat trebuie să fie cel prevăzut de art. 335 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală.Potrivit art. 273 din Codul de procedură penală anterior, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, prevederile alin. 2 al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu c României, paragraful 21, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă.Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel reglementată – respectiv prin ajungerea în faţa unei “instanţe naţionale” – constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin Dec. nr. 23 din 14 septembrie 2020 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, Î. C. C. J. COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII dispune în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen. privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în cazul infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală în care se face referire la “procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia”. Clarificarea acestei chestiuni presupune, pe de o parte, lămurirea semnificaţiei sintagmei “procuror ierarhic superior” prin prisma dispoziţiilor de procedură penală şi a celor de organizare judiciară, iar pe de altă parte, a conţinutului şi întinderii principiului controlului ierarhic ce stă la baza organizării şi funcţionării Ministerului Public, respectiv dacă operează din treaptă în treaptă sau per saltum. Dispoziţiile art. 131 alin. (1) (în forma iniţială) sau ale art. 132 alin. (1) din Constituţia României consacră principiul controlului ierarhic, chestiune care este de competenţa instanţei de contencios constituţional, atributul instanţei supreme fiind doar lămurirea conţinutului şi limitelor acestui principiu, astfel cum sunt ele determinate prin legile de organizare judiciară. Astfel, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub acest aspect, este determinată şi se limitează la interpretarea dispoziţiilor legii, respectiv a actelor normative care stabilesc conţinutul şi limitele principiului controlului ierarhic. În acest sens, Curtea Constituţională însăşi a reţinut faptul că “legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispoziţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanţa instituţiei, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau a restrânge conţinutul prevederilor legii fundamentale” (Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997) şi “ca urmare a consacrării prin Constituţie a principiului controlului ierarhic în activitatea procurorilor, art. 28 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care este inclus în capitolul I “Dispoziţii comune” al titlului III “Ministerul Public”, stabileşte conţinutul şi limitele acestui principiu” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, M. Of. nr. 876 din 4 decembrie 2002). Înalta Curte reţine că principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, reglementat de dispoziţiile art. 131-132 din Constituţie, a cunoscut de-a lungul timpului abordări substanţial diferite, ca urmare a modificărilor aduse legislaţiei în materie de organizare judiciară, dar şi a evoluţiei sistemului judiciar în ansamblul său.Astfel, în perioada de activitate a Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 28 (art. 32 în varianta iniţială) se prevedea: “Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet.Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii.Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate acestea, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză”.Învestită cu realizarea controlului de constituţionalitate a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, sub imperiul Constituţiei din 1991, Curtea Constituţională reţinea că, “În sistemul consacrat prin Constituţia din 1991, principiul subordonării ierarhice a procurorilor a fost formulat într-o manieră mai puţin rigidă sub denumirea de «control ierarhic», pentru armonizarea lui cu celelalte două principii prevăzute de art. 131 alin. (1), şi anume principiul legalităţii şi principiul imparţialităţii” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, M. Of. nr. 876 din 4 decembrie 2002), iar “principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public constituie o aplicare a prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie şi semnifică legătura existentă între membrii Ministerului Public, în virtutea căreia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte care intră în competenţa lor, din ordinul acestora. În virtutea organizării ierarhice, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii” (Decizia nr. 137 din 3 aprilie 2003, M. Of. nr. 316 din 12 mai 2003).Dispoziţiile legale expuse au suferit modificări ca urmare a adoptării Legii nr. 304/2004, care în varianta iniţială prevedea în art. 61 că “(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. (2) În soluţiile dispuse, procurorul este autonom”, iar potrivit art. 62 “(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori inspectori”.În acest context, Înalta Curte observă că prin art. 133 din Legea nr. 304/2004 a fost abrogată dispoziţia cuprinsă în art. 28 alin. (3) teza I din Legea nr. 92/1992, potrivit căreia procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine. De altfel, o dispoziţie similară se regăsea şi în cuprinsul art. 209 alin. (6) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia “procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot îndeplini oricare dintre atribuţiile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare… “, dispoziţie care a fost abrogată prin art. I pct. 117 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.Apare astfel ca fiind evidentă schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce priveşte prerogativele procurorului ierarhic superior în exercitarea controlului ierarhic asupra actelor întocmite de procurorii din subordine, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului de rang constituţional al controlului ierarhic ce stă la baza organizării Ministerului Public.În urma modificărilor succesive aduse Legii nr. 304/2004, în prezent prevederile legale relevante au următorul conţinut:– art. 64 alin. (1): Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine;– art. 64 alin. (3): Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice (prevederea legală menţionată a fost definită ca fiind o normă de competenţă, iar nu de organizare judiciară, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018);– art. 65: (1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi;– art. 72: Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.Dispoziţiile art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 72 din Legea nr. 304/2004 constituie norme de organizare judiciară care stabilesc limitele şi conţinutul principiului controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public prevăzut de art. 132 din Constituţie, ultimele două texte legale reglementând explicit activitatea de control pe care procurorul general o poate exercita asupra procurorilor şi, respectiv, asupra parchetelor.Referitor la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 304/2004, Î. C. C. J. aminteşte că printr-o recentă Dec. , Curtea Constituţională arăta că, “La nivel infraconstituţional, prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, stabilind faptul că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. De asemenea, legea prevede că exercitarea controlului de către procurorul general al P.Î.C.C.J., de către procurorul-şef al D.N.A., de către procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. sau de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. Astfel, în raporturile de serviciu în care intră procurorul de şedinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora «(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine», iar «(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale». De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2). Prin urmare, procurorii din cadrul Secţiei judiciare a P.Î.C.C.J. se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al secţiei din care fac parte şi, prin intermediul acestuia, procurorului general al P.Î.C.C.J. În mod similar, procurorii din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu soluţionarea cauzei se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al parchetului din care face parte şi, prin intermediul acestuia, conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie şi, în final, procurorului general al P.Î.C.C.J.” (Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, §§ 75 şi 76).În raport cu dispoziţiile legale evocate, este dincolo de orice îndoială că procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. se află în vârful piramidei care caracterizează organizarea Ministerului Public şi că, în virtutea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi articol şi cu art. 72 din actul normativ evocat, are prerogative de control, direct sau prin procurori anume desemnaţi, asupra tuturor procurorilor, şi respectiv, asupra tuturor parchetelor din subordinea sa.Modul în care este redactat textul art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 obligă însă la diferenţierea tipului de control pe care procurorul general îl poate exercita şi determină următoarele concluzii:– controlul prevăzut de art. 64 alin. (3) din lege diferă în mod substanţial de cel prevăzut de art. 72 din lege, respectiv primul se referă la atribuţiile judiciare şi permit controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurorii din subordine în calitatea lor de organe judiciare, în timp ce secundul se referă la componenta administrativă a activităţii instituţiilor care funcţionează în cadrul Ministerului Public. Dincolo de interpretarea literală, concluzia este susţinută şi de succesiunea reglementărilor, respectiv atribuţia de control la care se referă art. 64 alin. (3) este inclusă la capitolul I al titlului III din Legea nr. 304/2004 – Atribuţiile Ministerului Public, în timp ce prerogativa menţionată la art. 72 este prevăzută la capitolul II – Organizarea Ministerului Public, secţiunea 1 – Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. ;– dispoziţiile art. 64 alin. (3) din lege constituie dreptul comun în materia competenţei funcţionale recunoscute în favoarea procurorului ierarhic superior, inclusiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi se completează sau suferă derogări, după caz, în raport cu regulile speciale instituite prin dispoziţiile Codului de procedură penală. În acest sens, este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că: “dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 instituie o regulă de competenţă, care dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentând, de fapt, o garanţie a respectării prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, prin eficientizarea activităţii de urmărire penală” (Decizia nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018, paragraful 28).Referitor la distincţia dintre normele de procedură penală şi cele de organizare judiciară, se poate reţine că dispoziţiile de procedură penală care au consacrat de-a lungul timpului diferite proceduri sau căi de contestare ori atac împotriva soluţiilor adoptate de procuror, prin instituirea unui control de legalitate şi temeinicie exercitat de procurorul ierarhic superior, au reprezentat atât o dezvoltare a principiului controlului ierarhic, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie, cât şi o garanţie a respectării sale prin eficientizarea activităţii de urmărire penală, constituind, deopotrivă, o regulă de procedură, pe care legiuitorul are libertatea să o adopte, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, paragraful 22).Ori de câte ori în cuprinsul Codului de procedură penală este utilizată sintagma “procuror ierarhic superior”, dispoziţiile de resort fac referire la competenţa funcţională a procurorului învestit cu exercitarea unor atribuţii judiciare şi, implicit, la competenţa materială şi după calitatea persoanei în situaţia în care privesc cauze de competenţa unor unităţi de parchet de pe lângă instanţe de grad diferit de jurisdicţie sau structuri de parchet a căror organizare este reglementată prin legi speciale. De altfel, spre exemplu, dispoziţiile art. 339 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd în mod explicit că dispoziţiile alin. (1) şi (2) (care se referă la ierarhia funcţiilor în Ministerul Public) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului este stabilită prin lege specială.Se mai reţine că dispoziţiile Codului de procedură penală, care se circumscriu principiului constituţional al controlului ierarhic specific organizării şi funcţionării Ministerului Public, îmbracă două forme: fie se referă în mod generic la “procurorul ierarhic superior”, uneori prin adăugarea sintagmei “celui care a dispus soluţia”, fie se referă, în mod explicit, la funcţia determinată pe care o ocupă procurorul în ierarhia parchetelor. În toate cazurile însă referirea la procurorul ierarhic superior vizează activitatea judiciară a acestuia, ca subiect procesual oficial, respectiv la competenţa funcţională a acestuia, iar nu la atribuţiile de natură administrativă sau manageriale pe care le implică funcţia respectivă.Prima formă, cea a sintagmei “procuror ierarhic superior”, este utilizată pentru determinarea competenţei funcţionale în rezolvarea unor incidente procesuale, cum ar fi cele prevăzute de art. 63 alin. (4) din Codul de procedură penală – soluţionarea conflictului de competenţă dintre doi procurori, de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură penală – soluţionarea abţinerii sau a recuzării, de art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală – infirmarea unor acte procesuale sau procedurale, de art. 325 din Codul de procedură penală – preluarea cauzelor de la alte parchete, de art. 415 alin. (3) din Codul de procedură penală – retragerea apelului sau de art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală – acordul de recunoaştere a vinovăţiei.Ce de-a doua formă, respectiv individualizarea funcţiei ocupate în ierarhia Ministerului Public este utilizată tot pentru determinarea competenţei funcţionale, însă în legătură cu atribuţii judiciare care se circumscriu funcţiei de control al legalităţii şi temeiniciei unor măsuri preventive [art. 209 alin. (15) din Codul de procedură penală], a renunţării la urmărire penală [art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală], a rechizitoriului (art. 328 din Codul de procedură penală) sau a actelor procurorului (art. 339 din Codul de procedură penală).În aceste din urmă cazuri, Codul de procedură penală determină în mod expres competenţa funcţională în favoarea prim-procurorului parchetului (pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii şi tribunale), a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (pentru procurorii din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel), a procurorului-şef de secţie de la Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. (pentru procurorii din cadrul acestui parchet) sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (pentru procurorul-şef de secţie din cadrul acestui parchet). Este de remarcat că şi în aceste situaţii, în care a individualizat funcţia procurorului în favoarea căruia a stabilit competenţa funcţională de a efectua controlul de legalitate şi temeinicie, legiuitorul a prevăzut că atunci când actul controlat a fost întocmit de un procuror cu funcţie de conducere, această verificare va fi realizată de procurorul ierarhic superior acestuia, revenind la sintagma generică specifică primei categorii şi care atrage incidenţa art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Spre exemplu, art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 339 alin. (2) din Codul de procedură penală – în cazul în care ordonanţa/rechizitoriul a fost întocmită de prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.În raport cu modul de reglementare a categoriei “procuror ierarhic superior” se pot desprinde următoarele concluzii:– calitatea de procuror ierarhic superior poate să rezulte exclusiv din lege, fie prin individualizarea funcţiei în cuprinsul unei norme de procedură penală care determină competenţa funcţională (spre exemplu: art. 328 din Codul de procedură penală), fie prin trimiterea din cuprinsul normei de procedură la o normă de organizare judiciară care stabileşte care este conducătorul unui anumit parchet (spre exemplu: art. 334 din Codul de procedură penală). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că: “este evident că noţiunea de «procuror ierarhic superior» vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică. (….) Ordinea ierarhică nu poate avea ca fundament soluţiile dispuse în anumite cauze, ci o structură predeterminată, care funcţionează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, după principiile legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic” (paragraful 68);– regula generală este aceea că “procuror ierarhic superior” este conducătorul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit actul supus verificării de legalitate sau temeinicie sau, în cazul în care acesta este procurorul care a întocmit actul, conducătorul parchetului ierarhic superior, iar regula specială este aceea că “procuror ierarhic superior” este fie procurorul care deţine o funcţie de conducere intermediară şi este menţionat explicit de o normă legală care îi atribuie competenţa funcţională (spre exemplu: procuror şef-secţie în cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ), fie procurorul care deţine o funcţie de conducere reglementată printr-o lege specială, cum sunt Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. De altfel, prin art. 18 alin. (3) lit. e) şi art. 26 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 şi 623 bis din 26 august 2014, se prevede că procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică şi procurorul-şef al Secţiei judiciare analizează legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate sau propuse de către procurorii din subordine. În mod similar, în temeiul dispoziţiilor art. 30 lit. e), art. 79 lit. g) şi ale art. 80 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, procurorii şefi de secţie, procurorii şefi ai serviciului teritorial şi procurorii şefi ai birourilor teritoriale verifică temeinicia şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procurorii din subordine.Reamintind că prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că “este evident că noţiunea de procuror ierarhic superior vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică”, concluzia care se impune este aceea că atât din perspectiva normei de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004), cât şi a normei de competenţă (Codul de procedură penală), controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurori se realizează din treaptă în treaptă şi numai în mod excepţional, când legea prevede expres, este posibilă realizarea acestui control prin omiterea unor funcţii intermediare (spre exemplu, în cazul soluţiilor adoptate de către conducătorii parchetelor de pe lângă tribunale sau curţi de apel).Un argument în sprijinul acestei concluzii este faptul că, potrivit unei teorii unanim acceptate, competenţa funcţională (ratione officii) este forma de competenţă prin care se stabileşte activitatea pe care o poate înfăptui organul judiciar şi este prevăzută prin norme imperative, în toate cazurile sub sancţiunea nulităţii absolute. Totodată, ca o consecinţă a principiului legalităţii, odată învestit cu soluţionarea unei cauze ce intră în competenţa sa funcţională, organul judiciar nu poate refuza să îşi îndeplinească atribuţiile care îi revin, cu excepţia cazurilor în care legea permite dezînvestirea şi transferul competenţei în favoarea altui organ judiciar.Or, întrucât, pe de o parte, calitatea de “procuror ierarhic superior” poate rezulta exclusiv din lege, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 constituie norme de competenţă (potrivit Dec. i Curţii Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018) şi pe cale de consecinţă sunt norme de ordine publică:– determinarea “procurorului ierarhic superior” prin prisma atribuţiilor judiciare (nu manageriale) nu poate să depindă de voinţa procurorului general de a-şi asuma sau nu această calitate, ea derivând direct din normele de organizare judiciară, fiind prevăzută de lege; calitatea de “procuror ierarhic superior” incumbă procurorului în toate cazurile în care competenţa funcţională determinată de principiul controlului ierarhic este incidentă potrivit legii, neputând să fie lăsate la latitudinea procurorului cazurile în care îşi va exercita atribuţiile ce derivă din această calitate.Un alt argument în favoarea concluziei că în cadrul Ministerului Public controlul de legalitate şi temeinicie exercitat de către procurorul ierarhic superior operează din treaptă în treaptă poate fi desprins din considerentele Dec. i Curţii Constituţionale nr. 547 din 7 iulie 2020, prin care s-a arătat că “Prin asimilarea înţelesului noţiunii de «procuror ierarhic superior», (genul proxim) cu noţiunea de «procuror şef al secţiei» (diferenţa specifică), în cadrul definiţiei pe care norma criticată încearcă să o ofere, legiuitorul identifică «întregul» cu «partea», înlăturând regimul juridic corespunzător statutului de procuror ierarhic superior al procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul S.I.I.J. Cu alte cuvinte, norma supusă controlului nu recunoaşte această calitate, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor procesual penale, procurorilor adjuncţi ai secţiei şi procurorilor-şefi ai structurilor care se pot constitui în interiorul secţiei, respectiv birouri sau servicii. Or, în condiţiile în care cadrul normativ în vigoare şi regulamentele interioare de organizare şi funcţionare a unităţilor de parchet prevăd posibilitatea constituirii, în interiorul lor, a unor structuri (birouri/servicii) care au ca scop asigurarea unei mai bune administrări a activităţii judiciare, iar principiul controlului ierarhic presupune delimitarea riguroasă a competenţelor procurorilor care conduc aceste structuri atât în raporturile cu procurorii din subordine, cât şi cu procurorii ierarhic superiori, definirea procurorului-şef al S.I.I.J. ca procuror ierarhic superior în toate cazurile şi cu privire la toate aspectele procedurale pe care le implică urmărirea penală a infracţiunilor de competenţa secţiei ignoră principiul constituţional, lipsind de efecte juridice calitatea de procuror-şef adjunct al secţiei sau de procuror-şef al unei structuri din interiorul secţiei (birou/serviciu) (paragraful 65)[…] stabilind structura ierarhică din cadrul P.Î.C.C.J., legea nu poate crea raporturi de conducere/subordonare decât în plan vertical, iar nu şi în plan orizontal între diferitele secţii/direcţii ale P.Î.C.C.J. Principiul subordonării ierarhice este aplicabil în interiorul fiecărei structuri, procurorii fiind supuşi controlului exercitat de procurorul ierarhic superior, toate aceste structuri fiind subordonate procurorului general al P.Î.C.C.J.” (paragraful 69).Aplicând raţionamentul Curţii la ipoteza ce formează obiectului prezentei cereri de recurs în interesul legii, desigur mutatis mutandis, se poate concluziona că interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 în sensul în care este asimilată înţelesului noţiunii de “procuror ierarhic superior” (genul proxim) noţiunea de “procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ” (diferenţa specifică), în toate cazurile şi în raport cu toţi procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor parchetelor, ignoră principiul constituţional al subordonării ierarhice, lipsind de efecte calitatea de procuror ierarhic superior al unor procurori care deţin funcţii de conducere din cadrul Ministerului Public. Desigur, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. poate avea calitatea de procuror ierarhic superior în anumite cazuri determinate, circumscrise dispoziţiilor Codului de procedură penală care reglementează competenţa funcţională în ipotezele respective. Acest lucru nu permite însă o extindere a competenţei funcţionale a procurorului general la toate instituţiile juridice în care este incidentă verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor dispuse de procurorii ierarhici inferiori sau la soluţionarea incidentelor procesuale, cu ignorarea funcţiilor care se circumscriu noţiunii de “procuror ierarhic superior”, astfel cum poate fi definită prin prisma dispoziţiilor art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004.Pe cale de consecinţă, în cazul prevăzut de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. nu are în toate situaţiile calitatea de procuror ierarhic superior faţă de procurorul care a dispus soluţia de clasare pe care o infirmă şi cu privire la care dispune redeschiderea urmăririi penale. Mai exact, strict în ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. nu va avea această calitate în ipotezele în care între acesta şi procurorul din cadrul unui parchet din subordine, care a adoptat soluţia de clasare supusă controlului de legalitate şi temeinicie, se interpune funcţia de conducător al acelui parchet în sensul Legii nr. 304/2004 sau o altă funcţie de conducere individualizată, prevăzută expres de o dispoziţie legală. Per a contrario, procurorul general poate avea această calitate în cazurile în care soluţia de clasare a fost adoptată de conducătorii parchetelor subordonaţi potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 ori de către procurorii cu funcţii de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. sau din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism aflaţi în subordinea sa directă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale va stabili că:Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în cazul infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală în care se face referire la “procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia”. Art. 335 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. şi Renunţare la urmărirea penală
RELUAREA URMĂRIRII PENALE Urmărirea penală este reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau de redeschidere a urmăririi penale; r. u. p. nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. R. u. p. după suspendare are loc când se constată de procuror ori de organul de cercetare penală, după caz, că a încetat cauza care a determinat suspendarea; organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării.
RELUAREA URMĂRIRII PENALE ÎN CAZ DE RESTITUIRE Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet ; în cazul în care hotărârea se întemeiază pe un rechizitoriu neregular întocmit, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale se vor menţiona şi actele ce urmează a fi efectuate;procurorul efectuează urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanţă actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate.
REMEDII ACCELERATORII SAU COMPENSATORII v. Procedura de soluționare a contestației
RENUNŢAREA LA APEL v. Apelul
RENUNŢAREA LA PRETENŢIILE CIVILE formulate se poate facepână la terminarea dezbaterilor în apel , fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată; partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii.
RENUNŢAREA LA PROBE ŞI IMPOSIBILITATEA ADMINISTRĂRII PROBELOR Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care le-au propus; după punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar; dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată; dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.
RENUNŢAREA LA URMĂRIREA PENALĂ În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. Interesul public se analizează în raport cu:conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;scopul urmărit;urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;e)eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;atitudinea procesuală a persoanei vătămate;existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g). Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei. Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;să ceară public scuze persoanei vătămate;să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;să frecventeze un program de consiliere. În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (6), și anume să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;să ceară public scuze persoanei vătămate;să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă,stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei. Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute de lege, precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute mai sus şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare. În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. , ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială. Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată , se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea persoanelor amintite. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor amintite, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare. Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea. Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute mai sus este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Prin Dec. nr. 23 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Or, analizând, din acest punct de vedere, condiţia astfel reglementată, Curtea constată că acesteia îi este circumscris un număr de 198 de infracţiuni din totalul de 236 de infracţiuni reglementate în Codul penal, precum şi alte numeroase infracţiuni reglementate în legi speciale. Cu titlu exemplificativ, se încadrează în această limită maximă a pedepsei infracţiunile de ucidere din culpă (art. 192 din Codul penal), vătămare a fătului (art. 202 din Codul penal), lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 din Codul penal), actul sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal), coruperea sexuală a minorilor (art. 221 din Codul penal), furtul calificat [în variantele infracţionale prevăzute la art. 229 alin. (1) şi (2) din Codul penal], tâlhăria (art. 233 din Codul penal), traficul de migranţi [art. 263 alin. (1) din Codul penal], cercetarea abuzivă (art. 280 din Codul penal), tortura [în varianta infracţională de bază, prevăzută la art. 282 alin. (1) din Codul penal], darea de mită (art. 290 din Codul penal), traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal), delapidarea (art. 295 din Codul penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul penal), falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311 din Codul penal), constrângerea unei persoane să doneze organe, ţesuturi sau celule de origine umană [art. 156 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,republicatăM. Of. nr. 652 din 28 august 2015], organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material (art. 157 din Legea nr. 95/2006), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,republicatăM. Of. nr. 163 din 6 martie 2014], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000], schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 183 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea constată că, în cazul infracţiunilor fără parte vătămată, în ipoteza clasării, ca urmare a renunţării de către procuror la urmărirea penală, nu poate fi cerută continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, soluţia astfel pronunţată de către procuror nefiind supusă controlului instanţei de judecată. Prin urmare, Curtea constată că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalenţă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare. Curtea constată că, prin stabilirea condiţiei pedepsei închisorii de cel mult 7 ani, infracţiunile în cazul cărora procurorul poate renunţa la urmărirea penală vizează încălcarea unor relaţii sociale de o importanţă majoră şi prezintă un pericol social crescut. În acest sens, Curtea constată că, din punctul de vedere al finalităţii instituţiei, aceea a neaplicării unei pedepse, instituţia renunţării la urmărirea penală este similară instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Însă, din analiza dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, potrivit căruia instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, Curtea reţine că, deşi instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este aplicabilă după parcurgerea etapelor urmăririi penale, a camerei preliminare şi a judecăţii în fond a cauzei, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera infracţiunilor pentru care instanţa poate dispune această formă de individualizare a pedepsei, prin impunerea condiţiei prevederii unei pedepse cu închisoarea de cel mult 5 ani pentru infracţiunea săvârşită. Or, comparând competenţa dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituţii, Curtea constată că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare). În acelaşi sens, Curtea constată că şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478-488 din Codul de procedură penală, care, la fel ca şi renunţarea la urmărirea penală, constituie tot o formă de justiţie negociată, având la bază principiul oportunităţii, poate fi încheiat tot cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, potrivit art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de renunţarea la urmărirea penală, acesta, pe de o parte, este supus controlului instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar, pe de altă parte, presupune întotdeauna aplicare unei pedepse, chiar dacă executarea acesteia este individualizată, conform prevederilor art. 80-106 din Codul penal. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea constată că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta Dec. , Curtea constată că, pe întreaga perioadă de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa proceselor definitiv soluţionate până la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, conform celor stabilite prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), competenţa procurorului de a dispune soluţii de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, care să nu fie supuse controlului şi încuviinţării instanţei judecătoreşti, încetează [v mutatis mutandis, cu privire la efectele Dec. i de admitere a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, (paragraful 28)]. Prin Dec. nr. 15 din 20 mai 2019 privind examinarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că: în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Divergenţa opiniilor jurisprudenţiale provine din aprecierea diferită asupra obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, obligaţie dispusă de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală a suspectului sau inculpatului minor care a împlinit vârsta de 16 ani. În opinia completului competent cu soluţionarea prezentului recurs în interesul legii, chiar dacă este adevărat că, în unele legislaţii, munca în folosul comunităţii este considerată a fi o pedeapsă, în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligaţie care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Din acest motiv nu este justificată opinia care susţine că legiuitorul ar fi exclus munca în folosul comunităţii din rândul obligaţiilor care pot fi impuse minorilor deoarece, prin stabilirea acestei măsuri, s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că şi obligaţiile prevăzute de acest text de lege au un caracter independent faţă de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracţiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este şi scopul muncii neremunerate în folosul comunităţii.Spre deosebire de alte state europene în care se aplică munca în folosul comunităţii ca formă de pedeapsă alternativă la pedepsele cu privare scurtă de libertate, în sistemul de drept naţional aceasta nu reprezintă o alternativă prevăzută de lege pentru pedepse privative de libertate.Chiar în statele europene în care munca în folosul comunităţii constituie o pedeapsă alternativă la pedeapsa privativă de scurtă durată pot fi pedepsiţi cei care sunt majori, dar şi minorii ce au împlinit deja 16 ani, evident şi în cazul acestora din urmă numai după obţinerea consimţământului.Indiferent de denumire (muncă de interes general, pedeapsă în comunitate sau serviciu comunitar) ori de natura juridică (pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, măsură provizorie sau educativă sau chiar având triplă natură juridică: pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, precum şi pedeapsă complementară aplicată la infracţiuni rutiere – studiu de drept comparat, Decizia Curţii Constituţionale nr. 666/2018, §§ 28 şi 29), scopul muncii în folosul comunităţii este, în toate statele, acela de a înlesni reintegrarea socială a infractorilor, în special a celor minori şi tineri.Î. C. C. J. , în cursul deliberării, a apreciat întemeiate atât argumentele expuse în sesizarea formulată de Ministerul Public, cât şi pe cele menţionate în opiniile specialiştilor Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca şi Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii “Nicolae Titulescu”, toate acestea fiind în acord cu punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumente menţionate anterior şi care nu vor fi reluate.De altfel, toate aceste argumente juridice sunt regăsite şi au fundamentat soluţiile pronunţate de majoritatea instanţelor judecătoreşti.Legea procesual penală nu face distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii pot fi aplicate faţă de un suspect/inculpat major sau minor.Dispoziţiile art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală prevăd, în situaţia în care procurorul dispune renunţarea la urmărirea penală, posibilitatea de a institui în sarcina inculpatului sau a suspectului, după consultarea prealabilă a acestuia, a uneia sau mai multor obligaţii, printre care şi aceea a prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, pentru realizarea scopului de prevenţie al legii penale.Obligaţia de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută de legiuitor ca o formă de adaptare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală la conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii raportat şi la persoana suspectului sau inculpatului, conduita sa anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea consecinţelor infracţiunii, iar nu ca o pedeapsă.Legislaţia penală a diferenţiat răspunderea penală a minorilor în două categorii de vârstă, sancţionarea acestora fiind nuanţată şi în funcţie de acest criteriu, însă dispoziţiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora.Totodată, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că: “Persoana fizică dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.”La această vârstă se presupune legal că minorul are motricitatea fizică şi discernământul pentru a munci, asumându-şi în mod direct şi total obligaţiile din cadrul raporturilor juridice de muncă. În situaţia examinată, raporturile juridice de muncă se nasc şi se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorităţii judiciare.Mai mult, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, permite aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii minorului care a împlinit vârsta de 16 ani dacă, în raport cu gravitatea faptei, se apreciază că amenda este neîndestulătoare, normele contravenţionale corelându-se cu legislaţia muncii. Art. 318 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
REPREZENTAREA În cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanţa de judecată, după caz.
RESPECTAREA DEMNITĂŢII UMANE ŞI A VIEŢII PRIVATE, presupune ca oricărei persoane care se află în curs de urmărire penală sau de judecată să îi fie garantate viaţă privată, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei ; restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
RESPINGEREA CERERII PENTRU NEÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DE FORMĂ ŞI FOND Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond în următoarele cazuri:a fost introdusă înainte de termenul legal;lipseşte menţiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării. Cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în celelalte cazuri, oricând. În cazul prescripţiei executării pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare persoana prevăzută la art. 530 alin. (1), dacă lipsa executării este imputabilă persoanei condamnate. Cererea de reabilitare în privinţa căreia rezultă că nu priveşte o persoană condamnată determinată, precum şi cererea formulată în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile. Art. 532, alin. (3) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Reabilitarea
RESPINGEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune aplicarea măsurile preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu ; procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului. v. Controlul judiciar, Măsurile preventive
RESPINGEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune înlocuirea arestării preventive cu un control judiciar, control judiciar pe cauţiune sau arest la domiciliu. Art. 227, alin. (3) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 18/2016]
RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de r. s. a. săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
RESTITUIREA CAUZEI LA PARCHET v. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
RESTITUIREA CAUZEI SAU TRIMITEREA LA ALT ORGAN DE URMĂRIRE PENALĂ În situaţia în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală ; atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală; ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde şi indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate. v. şi Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
RESTITUIREA DOSARULUI ORGANULUI DE CERCETARE PENALĂ v. Clasarea
RESTITUIREA LUCRURILOR Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri; r. l. ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal. v. Contestarea măsurilor asigurătorii
RESTITUIREA LUCRURILOR ŞI VALORIFICAREA CELOR NERIDICATE Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea organelor de cercetare penală, restituirea se face de către acestea, după primirea copiei de pe dispozitivul hotărârii penale prin care s-a dispus restituirea lucrurilor. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Organul de cercetare constată aceasta prin proces-verbal şi procedează potrivit celor arătate mai sus. Art. 579, alin. (5) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂŢI Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
RETRAGEREA APELULUI v. Apelul
REŢINEREA Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite aceste condiţii. Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii. Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii. Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul de cel mult 24 de ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat. Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal. Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu. Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea. Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte. Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei . Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia. Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace. Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut. Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia. Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Art. 209, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016. v. Inculpatul, Reţinerea
REŢINEREA, PREDAREA ŞI PERCHEZIŢIONAREA TRIMITERILOR POŞTALE se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele pentru care se poate dispunesupravegherea tehnică ; procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică se aplică în mod corespunzător; în cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale în condiţiile normale ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile arătate mai sus; unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror; corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului; după efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa; după momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate; măsura poate fi prelungită .
REUNIREA CAUZELOR este dispusă de instanţă în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune; instanţa poate dispune r. c., dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană; când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.v. şi Competenţa în caz de reunire a cauzelor , Procedura de reunire a cauzelor
REVIZUIREA Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse r. atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă; când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, r. se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori. R. hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; hotărârea a cărei r. se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei r. se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei r. se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei r. se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin r. hotărârii pronunţate; r. hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă; cazurile când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză şi când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin r. hotărârii pronunţate, pot fi invocate ca motive de r. numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei; cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză constituie motiv de r. dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal; cazurile când hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă , când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a fost declarat fals sau când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză ori când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă constituie motive de r. dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, toate hotărârile sunt supuse r.; pot cere r.părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale; un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului; procurorul poate cere din oficiu r. laturii penale a hotărârii. Cererea de r. se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă; cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de r. pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia; la cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de r.înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul; când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat ; cererea de r. în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională, când cererea de r. poate fi formulată în termen de un an de la data publicării Dec. i Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial . Cererea de r. în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni; competentă să judece cererea de r. este instanţa care a judecat cauza în prima instanţă. Curtea Constituțională a admis, prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.459 alin.(2) C.pr.pen, și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de r. se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională. Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de r., în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, instanța soluționa admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului și ale părților, în condiții de publicitate, contradictorialitate și oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu și oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părților, cât și a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluții legislative satisfac pe deplin exigențele unui proces echitabil, din perspectiva egalității de arme între acuzare și apărare (§ 29). Dispozițiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de r., fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen,, determină ruperea echilibrului procesual; așa încât Curtea constată că, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de r. este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare. În aceste condiții, Curtea a reținut că excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a r. și soluționarea admisibilității în principiu a cererii de r. doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziție dezavantajoasă față de reprezentantul Ministerului Public; astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror și la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligațiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar; așadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoștință și de a dezbate susținerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situație dezavantajoasă față de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de r. se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, Curtea reține că norma legală trebuie să permită citarea părților, fiind suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilității în principiu a cererii de r. și fără participarea părților atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât și părții trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței. În consecință, soluția legislativă cuprinsă în art.459 alin.(2) C.pr.pen,, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de r. se examinează de către instanță „fără citarea părților”, este neconstituțională, întrucât încalcă art.21 alin.(3) din Legea fundamentală, și, prin urmare, în această procedură, la care participă procurorul, trebuie citate părțile, în scopul asigurării posibilității acestora de a participa la această etapă procesuală (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015). Odată cu admiterea în principiu a cererii de r. sau ulterior acesteia, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse r. c încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse r., procurorul sau persoana interesată poate formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare; în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei; în cazul admiterii în principiu a cererii de r. pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării. Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de r. se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă; instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăţi; în cazul în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni; după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanţei competente. Dacă se constată că cererea de r. este întemeiată, instanţa anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă r. , sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395 – 399, care se aplică în mod corespunzător; instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de r., putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea; instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis r. nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea măsuri; de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se consideră făcută şi la confiscarea extinsă.Dacă instanţa constată că cererea de r. este neîntemeiată, o respinge şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată. Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de r., după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă r. În cazul respingerii cererii de r. ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse r. , dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării C.E.D.H. pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin r. hotărârii pronunţate. Pot cere r.persoana al cărei drept a fost încălcat; membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului sau procurorul. Cererea de r. se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Cererea de r. se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial ; după sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. ; participarea procurorului este obligatorie; la judecarea cererii de r., părţile se citează; partea aflată în stare de deţinere este adusă la judecată; atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de r., instanţa ascultă şi concluziile acestora; instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin Dec. ; instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată. Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Prin Dec. nr. 68 din 3 noiembrie 2020 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală reglementează un caz de revizuire sui generis care presupune întrunirea următoarelor condiţii: să existe o Dec. a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia Curţii Constituţionale să fi fost M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Acest caz de revizuire corespunde celui prevăzut de art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, care era reglementat separat, într-un articol distinct de cel în care erau enumerate celelalte cazuri de revizuire, şi prevedea că: “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.”Din perspectivă istorică, este de amintit că, până la adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României ( M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010), prin care a fost abrogat art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, era prevăzută posibilitatea suspendării judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate.De la acel moment, ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou caz de revizuire, prin dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, remediu aplicabil doar în cauza în care se invoca excepţia de neconstituţionalitate şi în care se pronunţa hotărârea a cărei revizuire se ceruse.În acelaşi sens, al posibilităţii folosirii revizuirii în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate admisă, după intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a noului Cod de procedură penală, prin art. II pct. 113 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, au fost modificate dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în concordanţă cu Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale ( M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), prin care s-a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc de apărare, prin care părţile diligente îşi valorifică drepturile şi interesele legitime, aşa încât decizia de admitere a Curţii Constituţionale trebuie să profite acestora. În mod constant, Curtea Constituţională a stabilit că neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). În consecinţă, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părţile să poată beneficia de efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în cauzele în care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale şi în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă care s-a întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat, printre cazurile de revizuire, pe cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate admisă printr-o Dec. a Curţii Constituţionale M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti devine astfel un motiv legal pentru reformarea hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe o dispoziţie declarată neconstituţională, cu condiţia ca excepţia să fi fost ridicată în cauză. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionării litigiului cu care este conexă, care nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret, astfel că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte, dar şi acele situaţii care au devenit facta praeterita dacă în cauză a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, ca mijloc de apărare (paragraful 24). În aceste din urmă situaţii (facta praeterita), decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională mijloceşte revizuirea întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Conform art. 452 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Procedura prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală este incidentă în situaţia în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa urmând să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi ale art. 6 din Codul penal. Prevederea în lege a unei fapte ca infracţiune constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii şi, în mod evident, ţine de latura penală a cauzei, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală – intitulat Hotărârile supuse revizuirii care face referire la latura penală şi latura civilă a hotărârilor judecătoreşti definitive -, rezultă că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive pronunţate asupra unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală, conform celor statuate prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 a Curţii Constituţionale. Prin urmare, examinarea care se realizează în procedura reglementată de art. 595 din Codul de procedură penală are legătură cu latura penală a cauzei, care poate sau nu să sufere modificări. Un alt argument de text în sensul că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi invocate şi în ipoteza unei hotărâri penale definitive prin care nu s-a soluţionat fondul acţiunii penale, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală, îl reprezintă dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală, în conformitate cu care cazurile de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) şi f) din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În mod distinct, dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I din Codul de procedură penală fac referire la netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal doar pentru cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în conformitate cu care revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) teza I şi teza a II-a din Codul de procedură penală rezultă posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, împotriva unei hotărâri definitive în vederea remedierii aspectelor de nelegalitate ce decurg din încălcarea unei dispoziţii constituţionale pe care s-a întemeiat hotărârea. Excepţia de neconstituţionalitate admisă şi M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti are rolul de a media calea extraordinară de atac a revizuirii. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală reliefează că stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Revizuirea în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale rezidă în efectele obligatorii ale deciziilor instanţei de contencios constituţional şi în necesitatea valorificării în concret a modului în care a fost exercitat dreptul la apărare prin invocarea în cauză a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată de instanţă. Numai în acest mod accesul la justiţie nu apare ca formal şi iluzoriu, iar sesizarea Curţii Constituţionale are eficienţă juridică. Î. C. C. J. va admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 24.527/302/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:”Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, dar care nu soluţionează fondul acţiunii penale.“Va stabili că, în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală. v Cazurile de revizuire
REVIZUIREA ÎN CAZUL HOTĂRÂRILOR CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI Analiza dispoziţiilor art. 465 C.pr.pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor C. E. D. O. , relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015 , Dosar nr. 30/1/2014/HP/P, M.Of. nr. 159 din 6 marite 2015).v Revizuirea
REVOCAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ŞI ÎNLOCUIREA UNEI MĂSURI PREVENTIVE CU O ALTĂ MĂSURĂ PREVENTIVĂ Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), arătat mai sus. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune, precum şi înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dispoziţiile art. 216 alin. (1) şi (3) şi art. 217 se aplică în mod corespunzător. Împotriva ordonanţei procurorului, dispuse, se poate formula plângere, în condiţiile art. 213.Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz.În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător.În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului.Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.Participarea procurorului este obligatorie.Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.Termenul pentru depunerea cauțiunii curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabileşte valoarea acesteia.Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. Art. 242, alin. (4) și alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016
REVOCAREA SAU ANULAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea; dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. 86 alin. (4) lit. c) C.pen. persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere; dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 C.pen., instanţa, anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
REVOCAREA SAU ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE , prevăzută la art. 96 sau, respectiv, 97 C.pen. se pronunţă, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea; dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) C.pen., condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
REVOCAREA URMĂRIRII v Darea în urmărire
REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL. Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile; când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile; instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în această ultimă situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile; de asemenea, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul legal. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen. , cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (Dec. nr. 586 / 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, M. Of. nr. 1001 / 2016) . Art. 25, alin. (5) a fost modificat prin Legea nr. 9/2017 v. şi Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori, Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE se face prin aceeaşi hotărâre ; în cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit legii, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior; de asemenea, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare; ; dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii; în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; în cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi este admisă acţiunea civilă, instanţa dispune plata din cauţiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune.
REZOLVAREA ACŢIUNII PENALE Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j). Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea. Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-c), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal. Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal. În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime. Prin Dec. nr. 25 din 17 noiembrie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ÎNALTA CURTE stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere are ca obiect şi “felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia”, iar art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală prevede imperativ că acordul de recunoaştere trebuie să conţină “felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat”. Implicit, negocierea dintre procuror şi inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancţiunile alternative şi stabilirea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. Aceasta nu echivalează însă cu o veritabilă operaţiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanţei, deoarece acordul este supus cenzurii instanţei de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancţionator, fără să creeze însă pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror şi inculpat).Mai mult, în “Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală” se menţionează expres că, “în acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său şi astfel, de a participa la procesul de luare a Dec. i în cadrul stabilirii pedepsei.”Aşadar, nici prin reţinerea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procurorul nu ar realiza ei însuşi o individualizare a sancţiunii, singura deosebire constând în aceea că, în cadrul negocierii şi încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ar avea în vedere stabilirea sancţiunii între limitele astfel reduse.De asemenea, de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani.În acest fel, ar fi respectată şi raţiunea limitării aplicării procedurii speciale doar în cazul infracţiunilor cu un grad de pericol social redus şi nu s-ar permite includerea în această categorie a altor infracţiuni decât cele prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.În concluzie, de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple).Cu toate acestea, de lege lata, Înalta Curte constată că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a “Acordului de recunoaştere a vinovăţiei” a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II – Judecata în primă instanţă”. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat “Proceduri speciale”. Între cele două proceduri se pot distinge mai multe asemănări, dar şi deosebiri. Ca şi judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate îi faza de urmărire penală.Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din “Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală”, acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare.Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale.În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.Cele două proceduri sunt însă diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale.”Recunoaşterea învinuirii” intervine în faza judecaţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă “convenţie de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un “element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale.În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.În ce priveşte incidenţa celor două proceduri, se constată că posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei este exclusă în cazul minorilor, fiind prevăzută doar pentru infracţiunile pedepsite cu amenda penală sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani – ceea ce evidenţiază voinţa legiuitorului de a o limita la infracţiuni cu un grad de pericol social redus, pe când recunoaşterea învinuirii priveşte o sferă mai largă de infracţiuni, fiind exceptate potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, doar cele pedepsite cu detenţiunea pe viaţă.Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice. În cazul recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, se prevede doar condiţia recunoaşterii faptelor deoarece, conform art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, este posibilă schimbarea încadrării juridice.Există diferenţe şi în ce priveşte procedura de soluţionare: judecata în cazul recunoaşterii învinuirii se desfăşoară după toate regulile generale, implicând publicitatea şedinţei, oralitate şi contradictorialitate, pe când, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în faţa instanţei este necontradictorie.Rezultă, astfel, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat printr-o procedură specială, de strictă interpretare, şi nu prevede o cauză de reducere a pedepsei ca cea reglementată de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Acest beneficiu este prevăzut doar în cazul recunoaşterii învinuirii-care este reglementată printr-o procedură distinctă şi poate fi aplicat doar de instanţa de judecată, nu şi de către procuror în faza de urmărire penală.Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd-expres şi limitativ – patru situaţii în care pot fi reduse limitele de pedeapsă, toate acestea referindu-se la judecarea cauzei conform procedurii simplificate.Înalta Curte constată că aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia nici pe considerente ce ţin de egalitatea de tratament juridic a inculpaţilor, nici pe aplicarea prin analogie a acestor dispoziţii prevăzute la judecata în primă instanţă.
În primul rând, aşa cum reiese din cele ce preced, în ciuda unor asemănări, cele două proceduri sunt diferite, atât prin conţinut, cât şi prin efecte. Drept urmare nu ne aflăm în situaţia încălcării principiului egalităţii şi nediscriminării, incident atunci când, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, se aplică un tratament diferenţiat pentru situaţii identice sau comparabile.În al doilea rând, chiar luând în considerare asemănările existente, nu este posibilă aplicarea prin analogie a cauzei de reducere a pedepsei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.Aplicarea prin analogie a legii penale (drept substanţial sau procedural) constituie o problemă controversată. Potrivit unei opinii, având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare, ele nu se pot extinde şi la alte situaţii prevăzute de lege. Potrivit altei opinii, în concordanţă cu principiul egalităţii de tratament, se acceptă aplicarea prin analogie, exclusiv a normelor cu caracter favorabil inculpatului, cum este şi cazul în speţă.Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă.Din această perspectivă şi având în vedere problema de drept ce face obiectul învestirii Înaltei Curţi în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, analiza poate avea ca obiect doar acele situaţii în care, fiind vorba despre infracţiuni ce pot face obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (sancţionate cu pedeapsa amenzii sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, exceptând infracţiunile comise de minori), recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat intervine încă din faza de urmărire penală. În atare situaţie, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunţând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul şi a se dispune trimiterea în judecată, când, teoretic, şi sub rezerva aprecierii instanţei, va putea beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Nu sunt însă îndeplinite condiţiile de aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, căci, în această materie, nu suntem în prezenţa unei lacune de reglementare neintenţionate, ceea ce constituie principala condiţie de admisibilitate a analogiei.Dimpotrivă, voinţa legiuitorului este clară, în sensul de a nu da posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale între procuror şi inculpat.Dispoziţiile Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 prevedeau în mod expres în art. 480 alin. (3) că “Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.”De asemenea, în forma anterioară, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevedea că instanţa, în urma admiterii acordului încheiat, “dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3).”Prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 480 alin. (3) a fost abrogat (prin art. 102 pct. 283), iar art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat corespunzător (prin art. 102 pct. 290).În consecinţă, în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.”Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.În consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale actuale, procurorul nu poate. În faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură pen. , cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Prin Dec. nr. 4 din 11 februarie 2019 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală. Examinând conformitatea cu Legea fundamentală a mai multor dispoziţii ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, Curtea Constituțională a statuat că, raportat la “efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia cu privire la faptele pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. (…) Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun” (Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 16; în acelaşi sens, deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 523 din 26 iunie 2018).De asemenea instanţa de contencios constituţional a arătat că “(…) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii presupune manifestarea de voinţă a inculpatului de a recurge la această procedură, precum şi o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată şi declaraţia formală de recunoaştere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri şi a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri (Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 199 din 22 martie 2017, paragraful 15).Aşadar, chiar dacă acuzatul recunoaşte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, instanţei îi este interzis sa încuviinţeze cererea acestuia de urmare a procedurii abreviate în situaţia în care constată că probele strânse în cursul urmăririi penale, în baza cărora inculpatul a solicitat să fie judecat, nu sunt satisfăcătoare, îndestulătoare, lămuritoare pentru clarificarea tuturor aspectelor necesare pentru rezolvarea corespunzătoare a cauzei, în acord cu principiul legalităţii şi cel al aflării adevărului, într-o atare ipoteză revenindu-i obligaţia de a parcurge procedura obişnuită şi de a administra, la propunerea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate sau din oficiu, toate dovezile necesare pentru justa soluţionare a procesului.Reprezentând elementul central al oricărei proceduri judiciare penale, probele furnizează elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor indispensabile pentru corecta rezolvare a conflictului de drept penal, astfel încât administrarea lor potrivit dreptului comun, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în situaţia în care instanţa constată insuficienţa celor strânse în cursul anchetei penale, constituie o garanţie fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului aflării adevărului în cauza dedusă judecăţii, astfel încât orice acuzat care a comis o infracţiune să fie pedepsit potrivit legii şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, indiferent dacă, din diverse motive, a recunoscut învinuirea formulată împotriva sa.Ca atare, obligaţia instanţei de a respinge solicitarea de urmare a procedurii simplificate de judecată în cazul în care nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală, chiar dacă inculpatul a acceptat integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, are menirea de a asigura tocmai lămurirea, prin administrarea de probe, a tuturor aspectelor ce privesc cauza dedusă judecăţii, astfel încât să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că persoana trimisă în judecată a săvârşit infracţiunea ce i-a fost imputată sau, dimpotrivă, să se constate că dovezile strânse pe parcursul procesului nu confirmă ori nu demonstrează cu certitudine că aceasta este autorul faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, caz în care devin incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.Dacă însă cererea de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii este încuviinţată, considerându-se astfel că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, inclusiv recunoaşterea integrală şi necondiţionată a faptelor (atât sub aspectul elementelor de natură obiectivă, cât şi al celor de factură subiectivă) şi caracterul îndestulător al probelor administrate în cursul urmăririi penale pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, din moment ce inculpatul a acceptat fără rezerve comiterea actelor de conduită ce i-au fost imputate, iar organul judiciar, dispunând parcurgerea judecăţii prescurtate, a apreciat, implicit, că există probe suficiente că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora.În situaţia în care, în pofida atitudinii inculpatului de asumare integrală şi necondiţionată a învinuirii, se apreciază că mijloacele de probă din faza anchetei penale nu oferă informaţii satisfăcătoare, îndestulătoare, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului în speţă, existând dubii/îndoieli ca acesta ar fi autorul faptelor, instanţa, aşa cum s-a arătat şi anterior, are obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura abreviată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat.Între procedura în cazul recunoaşterii învinuirii şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală există o incompatibilitate evidentă, ce rezultă chiar din modul de edictare a normelor ce reglementează această instituţie şi, respectiv, cazul de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale indicat, deoarece, în privinţa celui din urmă, textul de lege stipulează că este incident atunci când “nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea”, în timp ce procedura abreviată poate fi urmată numai dacă, printre altele, inculpatul “recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa”, iar “instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală rezultă că noua codificare procesual penală nu exclude de plano pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata s-a efectuat în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, însă cazurile în care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, în special, la recunoaşterea în totalitate a faptelor şi aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei), aşa încât, dacă se consideră că acestea sunt îndeplinite şi se face aplicarea art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decât prin prisma suficienţei probelor în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei), ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea, în continuare, a acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare şi neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale, absenţa discernământului în comiterea faptei, lipsa calităţii speciale prevăzute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii etc. (în acelaşi sens, Mihail Udroiu şi colaboratorii, “Codul de procedură penală”, Comentariu pe articole, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1539).În concluzie, având în vedere că, potrivit prescripţiilor normative ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, pentru aplicarea acesteia este imperios necesar ca inculpatul să accepte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul tuturor elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv [condiţie reglementată de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală], dar şi ca instanţa să aprecieze că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [cerinţă prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală], în situaţia admiterii cererii şi judecării cauzei într-o asemenea procedură, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 474 alin. (1) din Codul de procedură penală, va admite sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, va stabili că, în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proced uri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală. Art. 396, alin. (5) și alin. (10) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea învinuirii, Renunţarea la aplicarea pedepsei
REZOLVAREA CAUZELOR Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. v. şi Rechizitoriul
RIDICAREA SILITĂ DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală. Împotriva măsurii dispuse sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele şi semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să fie predate. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii. Art. 171, alin. (2) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . . v. Contestarea măsurilor asigurătorii, Darea în urmărire
ROLUL ACTIV ÎN AFLAREA ADEVĂRULUI. În procesul penal , procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părții din proces, în spiritul legalității (Decizia nr.983 din 8 iulie 2010 ). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluționare a cauzei (Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010).
ROLUL INSTANŢEI DE JUDECATĂ v. Judecata
ROLUL MINISTERULUI PUBLIC În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. v. Ministerul public
S
SARCINA ORGANULUI DE URMĂRIRE PE TIMPUL SUSPENDĂRII v. Suspendarea urmăririi penale
SARCINA PROBEI aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă; suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare; persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.
SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea; dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Prin Dec. nr. 250 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei. punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii”, astfel cum a reţinut instanţa europeană în jurisprudenţa precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau Dec. , nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal. Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau Dec. , în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu “acuzaţia penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau Dec. , asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete.Noua lege procesual penală prevede, cu titlu de noutate, în art. 386 alin. (2), că dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident şi în apel. De pildă, în ipoteza în care instanţa constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală şi de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracţiune pentru care, potrivit noilor dispoziţii, este necesară plângerea prealabilă – în speţă, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art. 242 alin. (2) şi (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) din Codul penal, şi tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 din acelaşi Cod – instanţa de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunţă la formularea respectivei plângeri (în acest sens Decizia nr. 187 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, §§ 21-23). Curtea constată că din normele procesual penale ale art. 386 alin. (2) rezultă fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, ulterior, de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue cercetarea judecătorească sau să dispună încetarea procesului penal. Schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, “simplul fapt pentru judecător de a fi luat o Dec. înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De altfel, şi Î. C. C. J. , constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că “ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek and Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că “Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată”. Ţinând cont că dispoziţiile art. 386 din Codul de procedură penală în vigoare îşi au corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 şi art. 334 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Dec. i nr. I din 16 ianuarie 2016 a Î. C, C. J. – Secţiile Unite se menţin şi în prezent. 45. În acelaşi fel şi Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, precitată, că “susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 334 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] aduc atingere independenţei şi imparţialităţii instanţei de judecată, este de asemenea neîntemeiată. Se constată că prevederile legale criticate nu numai că nu îngrădesc independenţa şi imparţialitatea instanţei, ci, dimpotrivă, acestea sunt expresia principiului consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii». […] Sub acest aspect, imparţialitatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauză. Cu acest prilej, instanţa nu îşi exprimă părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, aşa cum pretinde autorul excepţiei, ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflării adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluţionare corectă a cauzei, în cadrul unui proces echitabil”.Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei. Cu toate că normele procesual penale criticate nu reglementează, în mod expres, felul hotărârii prin care se pronunţă schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, interpretarea acestora de către instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi caracterul echitabil al procesului. Or, astfel cum s-a arătat în precedent, practica instanţelor de judecată, inclusiv practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul schimbării încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin sentinţă sau Dec. , în funcţie de stadiul procesual, cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, cât şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 48. În raport cu această practică a instanţelor de judecată, Curtea reţine că instanţa de control constituţional a statuat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea Constituţională are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (în acest sens Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30). Curtea reţine că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă, instanţa de control constituţional se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora “Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.[…]”. Încadrarea juridică atribuită actelor materiale descrise în actul de sesizare este atributul instanţei de judecată, iar pronunţarea asupra schimbării încadrării juridice nu poate fi condiţionată de potenţiala asumare de către inculpat a faptelor descrise în rechizitoriu. Aşa încât, Curtea constată că şi acestor din urmă norme procesual penale le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. v. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
SCHIMBAREA REGIMULUI DE EXECUTARE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI v. Alte modificări de pedepse, Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, Liberarea condiţionată, Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
SCHIMBĂRILE PRIVIND MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCHIMBĂRILE PRIVIND MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCOPUL RECURSULUI ÎN CASAŢIE ŞI INSTANŢA COMPETENTĂ v. Recursul în casaţie
SCOPUL, CONDIŢIILE GENERALE DE APLICARE ŞI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
SCRIPTE DE COMPARAŢIE v. Prezentarea scriptelor de comparaţie
SECURITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI În situaţiile prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind s. n. R. , M.Of. nr. 163 din 7 august 1991, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora: să solicite şi să obţină obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la autorităţi sau instituţii publice, respectiv să solicite de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice; să consulte specialişti ori experţi; să primească sesizări sau note de relaţii; să fixeze unele momente operative prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori să efectueze constatări personale, cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, dacă această activitate este efectuată ocazional; să solicite obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii; să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. Activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului se efectuează numai în situaţiile în care: nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete; a fost obţinută autorizaţia prevăzută de lege. Activităţile specifice prevăzute mai sus pot consta în: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private; localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condiţiile legii. Organele care pun în executare activităţile autorizate sunt obligate să le întrerupă de îndată atunci când temeiurile care le-au justificat au încetat şi să îl informeze despre aceasta pe procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J.. Procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.informează I.C.C.J.despre întreruperea activităţilor autorizate atunci când temeiurile care le-au justificat au încetat. Aceleaşi organe au obligaţia să îl informeze în scris pe procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.despre rezultatul activităţilor autorizate prin mandat şi despre măsurile luate, conform legii. Procedura de autorizare a activităţilor specifice, precum şi desfăşurarea activităţilor autorizate se fac cu respectarea prevederilor legale privind protecţia informaţiilor clasificate.Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 C.pr.pen., însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora.În cazul în care datele şi informaţiile rezultate din activităţile autorizate nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire penală şi nici nu justifică desfăşurarea în continuare de activităţi de informaţii cu privire la acea persoană, din dispoziţia conducătorului organului de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se dispune notificarea persoanei ale cărei drepturi sau libertăţi au fost afectate prin activităţile autorizate, cu privire la activităţile desfăşurate faţă de aceasta şi perioadele în care s-au desfăşurat. Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare. Desfăşurarea, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării în condiţiile prezentei legi sau cu depăşirea autorizării acordate se pedepseşte cu închisoare . Tentativa se pedepseşte.
Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) – e) C. pr. pen. , nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, C.E.D.O. , în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. c României, §l 31, a arătat că, deşi art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern. Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii. Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. Curtea Constituțională a reţinut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă […], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 53). Totodată, pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, C.E.D.O. a reţinut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor (a se vedea, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, §§ 88-90). Curtea observă că, în prezent, art. 342 din Codul de procedură penală dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care sau administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege (Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 721 din 21 august 2018). În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017). Curtea constată că în cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de I. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018. Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018 şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil. În acest context, Curtea reţine că una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, M. Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008). Curtea a apreciat că în analiza efectivităţii accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017).. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că efectivitatea verificării legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalităţii de administrare a probelor. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. În ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Curtea reţine că în cazul supravegherii tehnice autorizarea acesteia se poate dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte celelalte condiţii care trebuie îndeplinite, Curtea observă că dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală prevăd că această măsură trebuie să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Astfel, în cazul supravegherii tehnice dispuse potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situaţiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. Aşa fiind, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare. În acest context, Curtea constată că analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 44). În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea urmează a analiza în ce măsură sunt aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute. În primul rând, Curtea observă că desfăşurarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii se poate autoriza în cazul existenţei unei situaţii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, aceste activităţi se pot dispune atunci când nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 56). Curtea constată că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Î. C, C. J. autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest context, Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător. Cu toate acestea, Curtea subliniază, astfel cum a reţinut în propria jurisprudenţă, că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Raportat la cauza de faţă, în condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că încuviinţarea acestora de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Cu alte cuvinte, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală. Astfel, Curtea constată că în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie. În acest context, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora. Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudenţa sa, potrivit cărora ansamblul activităţilor derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, §§ 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii. Pe de altă parte, în afara implicaţiilor evidente ale finalităţilor diferite ale activităţilor întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi ale activităţilor procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de I. C. C. J. ). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege. Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element. Curtea, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată c arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17). Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.Prin Dec. nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 / 2020 Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Curtea Constituțională respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Valeriu Ştefan Zgonea în Dosarul nr. 48.938/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală – Judecătorul de cameră preliminară.
SEMNAREA HOTĂRÂRII v. Hotărârea
SEMNĂTURĂ ELECTRONICĂ v. şi Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
SENTINŢA v. Hotărârea
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII În vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informaţii pot efectua, cu respectarea Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S. R. I., M.Of. nr. 33 din 3 martie 1992 verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la autorităţi sau instituţii publice, respectiv solicitarea de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii; fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice sau constatări personale, cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, dacă nu este efectuată sistematic; obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii. S. R. I. efectuează prin laboratoare de specialitate şi specialişti proprii constatări dispuse sau solicitate în condiţiile legii. În situaţiile care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale, S. R. I., prin cadre desemnate în acest scop, desfăşoară activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, efectuate potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991, cu modificările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător.Activităţile specifice culegerii de informaţii, arătate mai sus, sunt controlate de Parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.În cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C.pr.pen. S.R.I. acordă sprijin D.N.A., DIICOT şi structurilor locale ale Ministerului Public, fie informativ, fie tehnic; dacă în urmă cu câţiva ani se considera că s-a atins obiectivul odată cu sesizarea D.N.A., de exemplu, dacă ulterior S.R.I. se retrăgea din câmpul tactic odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, apreciind că misiunea a fost încheiată, în prezent, operând cu instrumentele juridice puse la îndemână de legiuitor, capabilităţile S.R.I. sunt extinse până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze penale.
SESIZAREA DIN OFICIU Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât prin plângere, denunţ sau printr-o sesizare făcută de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane şi încheie un proces-verbal în acest sens.
SESIZAREA INSTANŢEI CU ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
SESIZAREA I.C.C.J.ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al I.C.C.J., al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia I.C.C.J.nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita I.C.C.J.să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. S. Î. c. . C. J. se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, , prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Prin încheiere , cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca I.C.C.J.să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea Dec. i . După înregistrarea cauzei la I. C. C. J., încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe. Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării. Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a I.C.C.J.sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor. Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale I.C.C.J., preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii I.C.C.J.va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele I.C.C.J., care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili. Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. Efectele Dec. i încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 C.pr.pen. posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze I.C.C.J.în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 C.pr.pen., obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de I.C.C.J.prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 C.pr.pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 C.pr.pen. pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă ; faţă de faptul că recalificarea căii de atac nu se circumscrie aspectului prevăzut de art. 38518 din Codul de procedură anterior, în sensul în care decizia Curţii de apel este obligatorie doar sub aspectul limitelor stabilite în conţinutul Dec. i, şi nu în ceea ce priveşte calea de atac ce trebuie exercitată, Înalta Curte apreciază că sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia. Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte stabileşte că, în urma desfiinţării Dec. i date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente: analiza dispoziţiilor art. 465 C.pr.pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor CEDO, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele. Prin posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac, practic CEDO vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.H. , iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (v Cauza Brumărescu c. României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh c. Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, CEDO impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului. Aşadar, Convenţia creează un adevărat cadru juridic privitor la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranaţională, dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor în acest domeniu între autorităţile naţionale, cu vocaţia de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi şi libertăţi, şi instanţa europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în discuţie. Prin exercitarea acestei căi de atac, CEDO a integrat pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv şi a pus bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le părţilor beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor, instituind astfel măsuri de garanţie suplimentară, pentru că acest sistem are la bază elemente de garanţie cu scop final de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante care îşi păstrează propriile caracteristici de fond şi de procedură, având însă ca obiectiv final armonizarea sistemelor jurisdicţionale în funcţie de un sistem minim de protecţie, pe care îl defineşte şi pe care statele pot să îl depăşească.C.E.D.H. este, în acelaşi timp, atât un tratat internaţional, cât şi expresia unei tradiţii constituţionale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esenţial european al protecţiei unor drepturi fundamentale ale omului2, pentru că demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele C.E.D.H. ar fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii, încălcându-şi astfel obligaţia asumată prin aderarea la C.E.D.H. , aceea de a se conforma la deciziile pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi. Deşi Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, conformarea efectivă derivând, în lipsa forţei executorii a deciziilor, din “loialitatea convenţională” (Cauza Maestri c. Italiei), extrasă din conţinutul înserat în art. 1 al C.E.D.H. şi parafrazând dispoziţiile cuprinse în art. 34 şi, respectiv, art. 38 alin. (1) din C.E.D.H. , se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană. În urma desfiinţării Dec. i date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Dec. nr. 2/2015 din 2 februarie 2015). Mecanismul de unificare a practicii judiciare nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Faţă de argumentele care fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi care prevalează, nu se mai impune analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 C.pr.pen., Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată c soluţiei procurorului de neurmărire penală (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Decizia nr. 23/2014)
SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu; când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora; în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce priveşte infracţiunile de absenţă nejustificată, dezertare, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii şi de insubordonare prevăzute în art. 413 – 417 C.pen.; la primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale, iar în cazul când nu este competent, înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent; în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc; atunci când sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de lege, organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare. În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea. Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile; în cazuri, parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile.v Constatarea infracţiunii flagrante, Denunţul, Efectuarea de verificări prealabile,Plângerea prealabilă, Plângerea, Sesizarea din oficiu, Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane, Sesizarea din oficiu
SESIZĂRILE FĂCUTE DE PERSOANE CU FUNCŢII DE CONDUCERE ŞI DE ALTE PERSOANE Orice persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi orice persoană cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară; orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuţiilor sale a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.
SISTEMUL INFORMATIC este orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. v. Accesul la un sistem informatic
SISTEMUL NAŢIONAL DE DATE GENETICE JUDICIARE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, instanţele de judecată şi organele de urmărire penală care dispun prelevarea au obligaţia de a informa persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) dinLegea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea S.N.D.G.J., M.Of. nr. 289 din 14 aprilie 2008, că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic Prelevarea probelor biologice este dispusă de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare ori prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei. Prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) din lege , în vederea adăugării profilelor genetice în S.N.D.G.J., se realizează la introducerea în penitenciar, de personalul medical al penitenciarului, cu sprijinul personalului de pază şi în prezenţa unui poliţist, fără nicio altă notificare prealabilă din partea instanţei de judecată. Prelevarea probelor biologice de la persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) din lege, pentru care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., se realizează de către personalul Poliţiei Române instruit în acest sens, imediat după comunicarea hotărârii definitive de condamnare, respectiv a hotărârii prin care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei. În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori, după caz, achitarea sau încetarea procesului penal, ştergerea datelor din S.N.D.G.J. se efectuează în baza ordonanţei emise de procuror ori, după caz, în baza hotărârii judecătoreşti, dacă în cuprinsul acestora există menţiuni exprese cu privire la măsura ştergerii; în aceste situaţii, dispozitivul ordonanţei procurorului ori, după caz, al hotărârii judecătoreşti se comunică de îndată administratorului S.N.D.G.J. Profilele genetice obţinute de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor cuprinse în anexă, introduse în S.N.D.G.J., sunt şterse după trecerea unei perioade de 5 ani de la decesul acestora. Profilele genetice obţinute de la persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) teza a II-a, pentru care instanţa de judecată a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, introduse în S.N.D.G.J., sunt păstrate timp de 10 ani, iar în cazul în care acestea decedează înainte de împlinirea termenului respectiv, profilele genetice sunt păstrate încă 2 ani după deces, după care sunt şterse.
SITUAŢIILE PRIVIND DESPĂGUBIRILE CIVILE v. Reabilitarea
SOLUŢIILE Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele stabilite de către judecătorul de cameră preliminarăşi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora. Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, , prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul stabilit de către judecătorul de cameră preliminară), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii. În cazurile prevăzute mai sus, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate . Restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheiere . Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară declină competența. Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză. Prin Dec. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală , Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale; constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională; constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Prevederile menţionate trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 CEDH, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia c Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray c Regatului Unit, paragraful 62). Curtea Constituțională constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis c Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro c Spaniei, §§ 108 – 114). 34. Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, ne M. Of. la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. În ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev c Rusiei, paragraful 95). Instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers c Belgiei, §§ 27-29). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis c Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter c Austriei). Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Curtea observă că, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. . Potrivit art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea constată că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea constată că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Mai mult decât atât, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea reţine dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, anterior citată, Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Dreptul la o procedură orală şi la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracţiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanţă (Hotărârea din 20 iulie 2000 pronunţată în Cauza Tierce şi alţii c San Marino, paragraful 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicţie şi în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Koottummel c Austriei, §§ 18-21). În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părţilor le sunt oferite posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cazurile lor în scris şi de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Schlumpf c Elveţiei, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în Cauza Igual Coll c Spaniei, §§ 28-38). Având în vedere că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci şi în procedura camerei preliminare, oferind o protecţie sporită celei regăsite la nivelul Convenţiei. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, Curtea Constituțională constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. . Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate.Potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire ia soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea reţine că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constatate că dispoziţiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea reţine că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea apreciază că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. Referitor la dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează contestaţia cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. (3) şi (5) din acelaşi cod. Curtea reţine că aceste dispoziţii, prin prisma criticilor formulate, nu impietează asupra drepturilor procesuale ale procurorului şi inculpatului, astfel încât în raport cu aceste critici excepţia apare ca fiind neîntemeiată. Art. 346, alin. (1), alin. (2) alin. (4) a fost modificat prin Legea 75/2016 .
SOLUŢIILE DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului; acă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 3 zile; dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat cu nulitatea actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii; probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei; dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară îsi declină competenţa; judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză; recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului actual de procedură penală, declarate c sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, se soluţionează conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la contestaţie de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul competent de la I. C. C. J.. v. Declinarea de competenţă, Nulităţile
SOLUŢIILE DE NEURMĂRIRE ŞI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile care împiedică acţiunea penală sau renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.; procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite . Art. 314, alin. (1), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Clasarea, Renunţarea la urmărirea penală
SOLUŢIILE DUPĂ REJUDECARE v. Revizuirea
SOLUŢIILE INSTANŢEI Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi. În situaţia de respingere, instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor.
SOLUŢIILE LA JUDECATA ÎN APEL Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;dacă apelul este nefondat;admite apelul şi:desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare;desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Dispoziţiile art. 406 alin. (1), (2) şi (5) privind redactarea şi semnarea hotărârii sunt aplicabile. Art. 421 a fost modificat prin Legea 130/2021 . Art. 421, pct. 2., lit. a) și lit. b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Redactarea şi semnarea hotărârii
oSOLUŢIILE LA JUDECATA RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
SOLUŢIONAREA ACŢIUNII CIVILE v. Recunoaşterea vinovăţiei
SOLUŢIONAREA CAUZEI Deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de maximum 60 de zile de la închiderea dezbaterilor. La închiderea dezbaterilor, preşedintele completului informează părţile şi persoana vătămată prezente asupra datei şi modalităţii de pronunţare a hotărârii. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate amâna succesiv pronunţarea, fiecare amânare neputând depăşi 30 de zile. În toate cazurile, deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc mai târziu de 120 de zile de la închiderea dezbaterilor. Art. 391 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Deliberarea
SOLUŢIONAREA CERERILOR FICTIVECererile prevăzute de prezentul titlu în privinţa cărora rezultă că nu privesc o persoană condamnată determinată ori formulate împotriva unei persoane care nu poate fi determinată, precum şi cererile formulate în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile. Art. 6011 a fost adăugat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
SOLUŢIONAREA PLÂNGERII DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:respinge plângerea ca nefondată;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Î. C. C. J. , completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii:respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii;admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Prin Dec. nr. 599 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională. din punct de vedere terminologic, noţiunea de “tribunal independent şi imparţial” are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea constată că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997 când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că “fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. În acest sens, Curtea reaminteşte faptul că aplicabilitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil în fazele premergătoare judecăţii a fost confirmată în jurisprudenţa sa. Astfel, prin Decizia nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007, M. Of. nr. 866 din 18 decembrie 2007, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 172 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, întrucât prevederea “care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea” cuprinsă în acest text, precum şi dispoziţia “care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea”, cuprinsă în art. 173 alin. 1 din acelaşi cod, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare. Spre deosebire de dispoziţiile art. 2781 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluţia adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în absenţa petentului, procurorului şi a intimaţilor, în condiţii lipsite de contradictorialitate şi oralitate, instituie un standard de protecţie mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituţie ori de celelalte prevederi din tratatele internaţionale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru a stabili dacă standardul astfel instituit de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ţinută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci şi de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva clasărilor şi renunţărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Conceptul de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73.). Codul de procedură penală român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea identifică şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală. Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului şi a intimaţilor respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot depune anumite note scrise. Curtea constată că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. Pentru ca părţile vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului ia un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Aşa fiind, împrejurarea că petentului i se comunică termenul de soluţionare a plângerii nu poate complini lipsa unei proceduri echitabile care reclamă în această situaţie citarea, cu atât mai mult cu cât echitatea are în vedere nu numai procedura în ansamblu, ci şi interesul public şi al victimelor unor infracţiuni. Totodată, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conţinutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. De asemenea, Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor-unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară. Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă – aşa cum este judecătorul de cameră preliminară – este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective Iară o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, posibilitatea prezenţei persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îi constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme. Totodată, Curtea reaminteşte faptul că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public exercită prin procurori mai multe atribuţii, între care regăsim pe acelea referitoare la efectuarea urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege. Or, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, este evident că, în activitatea judiciară, în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea acestuia în cadrul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea mai constată că acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului constituţional statuat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza prin emiterea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge, prin absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, dreptul la apărare. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de camera preliminară. Aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Jurisprudenţa instanţei europene confirmă o astfel de interpretare, sens în care prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău c României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existenţa unui prejudiciu real după ce a constatat că părţile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Or, în cazul de faţă, nu poate fi pus în discuţie un astfel de aspect câtă vreme, prin prezenta Dec. , Curtea Constituţională, cenzurând absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, a instituit necesitatea lor cu prilejul pronunţării asupra plângerilor împotriva soluţiilor procurorului.
Prin Dec. nr. 733 din 29 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are, însă, un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În viziunea noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele-existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea fazei fiind în competenţa exclusivă a procurorului. Deşi reglementată distinct, ca procedură specială, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale – nefiind nici dispoziţie de netrimitere, nici dispoziţie de trimitere în judecată -, în măsura în care acordul de recunoaştere este validat de către instanţa de judecată. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Astfel, dacă pentru unul dintre inculpaţi sau pentru una dintre infracţiuni se dispune trimiterea în judecată, iar pentru ceilalţi inculpaţi ori pentru celelalte fapte procurorul dă soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, actele de dispoziţie pentru ambele situaţii vor fi cuprinse în rechizitoriu, care se substituie ordonanţei. În acest caz, faptele şi persoanele care constituie obiectul dispoziţiilor de netrimitere în judecată, deşi cuprinse în rechizitoriu, nu vor fi obiect al judecăţii. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală-atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Similar clasării, soluţia de renunţare la urmărirea penală se poate dispune tot doar de către procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Renunţarea la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei atât în situaţia în care nu s-a început urmărirea, cât şi atunci când s-a început urmărirea, dar se ajunge la concluzia că nu există un interes public în continuarea acesteia. Astfel, potrivit art. 318 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia; când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Temeiul juridic al soluţiei de renunţare la urmărirea penală, şi anume lipsa interesului public în urmărirea penală a infracţiunii şi a suspectului sau a inculpatului (când autorul faptei este cunoscut), este reglementat separat de cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale – prevăzute de art. 16 alin. (1) din noul Cod de procedură penală şi care constituie temeiurile de drept ale soluţiei de clasare – şi, spre deosebire de acestea, este lăsat la aprecierea procurorului. Potrivit doctrinei, reglementarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală introduce în legislaţia procesual penală română principiul oportunităţii urmăririi penale şi face trecerea de la un sistem de urmărire obligatorie, guvernat de principiul legalităţii acuzării, la un sistem de urmărire bazat pe principiul oportunităţii acuzării. Această schimbare de optică a legiuitorului este legată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea creării unei soluţii intermediare, pentru faptele de gravitate redusă, între soluţia de trimitere în judecată şi cea de clasare, caracterizată prin absenţa oricărei sancţionări sau atenţionări a făptuitorului. Renunţarea la urmărirea penală este considerată, într-o opinie, ca fiind o instituţie procesual penală cu caracter de noutate, care vine să suplinească atât soluţia de scoatere de sub urmărire dispusă de procuror pentru cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), cât şi soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de instanţă în cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale). Curtea reţine că vechiul Cod penal reglementa, în art. 181, instituţia “faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni” aplicabilă faptelor “lipsite în mod vădit de importanţă”, căreia îi corespundea cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968, care, la rândul lui, atrăgea – în cursul urmăririi penale – soluţia de scoatere de sub urmărire, respectiv – în cursul judecăţii – soluţia de achitare. În plus, în condiţiile art. 90 din Codul penal anterior, instanţa avea posibilitatea de a dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrăgea o sancţiune cu caracter administrativ, situaţie în care instanţa pronunţa încetarea procesului penal, pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968, şi aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 din vechiul Cod penal. În ceea ce priveşte procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, aceasta este reglementată de art. 340 şi art. 341 din noul Cod de procedură penală. Din perspectiva evoluţiei legislaţiei procesual penale în această materie, un pas important îl reprezintă Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Raţiunea acestei interpretări constă în aceea că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut necesitatea unei intervenţii a legiuitorului, care să reglementeze dreptul persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului de a se adresa instanţei de judecată competente. Ca urmare a Dec. i Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale ( M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003), au fost introduse în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţiile art. 2781 – modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi ( M. Of. nr. 677 din 7 august 2006) şi prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor ( M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010) – care reglementau procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Soluţiile pe care judecătorul le putea pronunţa în această procedură erau stabilite la alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, fără a se prevedea, însă, posibilitatea ca judecătorul să admită plângerea formulată de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi să schimbe temeiul de drept al soluţiei date de procuror. Creându-se o practică judiciară neunitară, Î. C. C. J. – Secţiile Unite a stabilit, prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008, M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii, că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 C. pr. pen. (din 1968) de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) C. pr. pen. (din 1968). Pentru a ajunge la această interpretare, instanţa supremă a reţinut, prin decizia menţionată anterior, că, “potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, atunci când judecătorul constată că plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată este întemeiată, o admite, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, procedând, după caz, astfel:În cazul prevăzut la lit. b), trimite cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale sau redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza unei urmăriri penale inexistente sau incomplete.Spre deosebire de această situaţie, în cazul prevăzut la lit. c) a aceluiaşi articol, dacă se constată că probele existente la dosar sunt suficiente, judecătorul va reţine cauza spre judecare. Prin urmare, în acest ultim caz, faza urmăririi penale este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor”. Î. C. C. J. a mai reţinut că, “în ipoteza plângerii formulate de însăşi persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, ar fi de neconceput ca tocmai plângerea ei să se constituie în act de sesizare a instanţei împotriva sa, cu încălcarea implicită a principiului procesual non reformatio in pejus. De aceea, în raport cu aceste limite în care poate fi circumscris controlul judiciar în cadrul procedurii reglementate în art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată solicită schimbarea temeiului de drept al acestei soluţii, dispusă prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă se apreciază că este întemeiată plângerea prin care s-a invocat neefectuarea urmăririi penale sau caracterul ei incomplet, judecătorul nu poate pronunţa decât soluţia prevăzută la alin. 8 lit. b) din acelaşi articol. Tot astfel, trebuie admis că, în ipoteza când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul are de asemenea posibilitatea să schimbe temeiul de drept al soluţiei dispuse de procuror, tot în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală“. Cele statuate prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008 a Î. C, C. J. – Secţiile Unite au fost preluate în dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din noul Cod de procedură penală, în baza cărora, în procedura destinată soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară poate modifica temeiul juridic al soluţiei de clasare atacate. În acest sens, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusa prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 din Codul de procedură penală poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Soluţiile care pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în această procedură, în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sunt cele prevăzute de art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (7) din Codul de procedură penală: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. Din formularea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală reiese că, raportat la cele statuate prin Decizia Î. C, C. J. – Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, legiuitorul a extins sfera persoanelor care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut neapărat calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi şi persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului de drept al clasării din art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) în art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), pentru a-şi deschide, astfel, calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Soluţia schimbării temeiului juridic al soluţiei de casare atacate, prevăzută de alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) ale art. 341 din Codul de procedură penală, spre deosebire de soluţiile de la alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) ale aceluiaşi articol, vizează ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată că nu se impune trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală, respectiv – în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare – pentru a completa urmărirea penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală stabilesc soluţia (admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea) pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa în ipoteza în care probatoriul este complet, însă procurorul a făcut o apreciere eronată a probelor. Cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul plângerii îl poate constitui atât soluţia de clasare, cât şi soluţia de renunţare la urmărirea penală, Curtea observă că, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, în condiţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, doar cu privire la schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, iar nu şi cu privire la plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect sau de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, deşi soluţia de renunţare la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei penale de către procuror, iar plângerea în faţa judecătorului trebuie să primească soluţionare, cu respectarea principiului procesual non reformatio in pejus. În noul Cod de procedură penală, temeiurile de drept ale soluţiilor de neurmărire şi de netrimitere în judecată nu mai au o reglementare comună, aşa cum se întâmpla sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, care stabilea, în art. 10 alin. 1, atât cazurile în care procurorul dispunea scoaterea de sub urmărire [art. 10 alin. 1 lit. a)-e), când exista învinuit sau inculpat în cauză], cât şi pe cele în care dădea soluţia de încetare a urmăririi penale [art. 10 alin. 1 lit. f)-h), i1) şi j), când exista învinuit sau inculpat în cauză]. Ca urmare a Dec. i Î. C, C. J. – Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, în procedura reglementată de art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, era, astfel, posibilă schimbarea temeiului juridic al soluţiei procurorului, la solicitarea persoanei faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, din art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) în art. 10 alin. 1 lit. a) din vechiul cod (fapta nu există). În această privinţă, Curtea reţine că, prin aceeaşi încheiere din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, prin care a fost sesizată cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Î. C. C. J. pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca instanţa supremă să lămurească dacă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală are posibilitatea ca, în urma admiterii plângerii, să schimbe soluţia din renunţare la urmărirea penală în clasare atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Cu privire la textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de suspect, deşi consacrat expres de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este unul electiv, din moment ce, în ipoteza în care urmărirea penală este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, prin care se invocă unul din temeiurile de drept care atrag pronunţarea unei soluţii de clasare, nu poate fi soluţionată favorabil. Astfel, interesele legitime ale suspectului faţă de care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, deşi este o modalitate de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi cenzurată de judecător în vederea restabilirii intereselor legitime încălcate. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie – consacrat de Constituţie în art. 21, care la alin. (1) prevede că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” – înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului – aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – însă, legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură, în caz contrar, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” (Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 347 din 3 aprilie 2007, M. Of. nr. 307 din 9 mai 2007). Aşadar, în această cheie trebuie interpretat principiul liberului acces la justiţie, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza procedurile judiciare, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1994, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, §§ 31-35, exigenţele art. 6 din Convenţie, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie, inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Sub aspectul dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a stabilit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 30 octombrie 1998, pronunţată în Cauza F.E. c Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar c Regatului Unit, paragraful 46). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră “dreptul la un tribunal” în raport cu care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanţiile referitoare la organizarea şi la compunerea instanţei, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, paragraful 36). Convenţia are ca scop să protejeze drepturi concrete şi elective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey c Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris c Regatului Unit, paragraful 59). În această privinţă, Curtea de la Strasbourg a reţinut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate “dreptul la o instanţă”, ţinând cont de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34-35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Cauza Yagtzilar şi alţii c Greciei, paragraful 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci c României, paragraful 35, M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006). Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet.
Prin Dec. nr. 243 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară cu privire la dispoziţia de începere a judecăţii referitor la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este neconstituţională. deşi intenţia manifestă a legiuitorului, exprimată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 a fost ca “persoana dedusă judecăţii” prin încheierea de începere a judecăţii, pronunţată în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, să poată beneficia de aceleaşi drepturi procesuale ca persoanele trimise în judecată prin rechizitoriu – actuala reglementare a căii de atac a contestaţiei în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată asigură controlul de legalitate al încheierii de începere a judecăţii, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, iar nu şi în ceea ce priveşte soluţia de începere a judecăţii. Aşa încât, din această perspectivă, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală este de natură a aduce atingere egalităţii în drepturi între cetăţeni din perspectiva recunoaşterii dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19, “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare”. Curtea reţine că asemenea erori de drept pot interveni şi în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea acestor erori de drept comise la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, petentul şi intimaţii (inculpaţi) din procedura privind soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se află într-o situaţie similară, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, cu părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară, în ceea ce priveşte contestarea soluţiei de începere a judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară. Mai mult, Curtea reţine că, în condiţiile în care normele procesual penale criticate permit contestarea încheierii de începere a judecăţii doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, în condiţiile în care intimaţii, având calitatea de inculpaţi în cauza penală, nu au interes să invoce astfel de excepţii având în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă, raportat la aceştia, încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are caracter definitiv. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al Românie», Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). În aceste condiţii, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii, dispusă prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, creează un tratament discriminatoriu, fiind o consecinţă a opţiunii legiuitorului, transpusă în norma procedurală, în total dezacord cu raţiunea acesteia precizată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013, respectiv egalitatea de drepturi între persoanele deduse judecăţii prin încheierea de începere a judecăţii, respectiv prin rechizitoriu. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, petentul şi intimaţii din procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, respectiv părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie, în temeiul art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 347 alin. (1) din acelaşi act normativ, contrar dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte vreo justificare obiectivă şi rezonabilă. În concluzie, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat ce rezultă din dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală este nejustificat şi conduce la o discriminare. Cu privire la accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că acestea reprezintă aspecte ale accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (în acest sens, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, §§ 31 şi 32). Totodată, este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată), însă orice limitare a accesului liber la justiţie trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Plecând de la aceste premise, Curtea constată că lipsirea petentului şi intimaţilor din procedura de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie o măsură excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la dreptul la apărare şi exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii, este înlăturată singura cale de atac cu privire la aceasta din urmă. Or, Curtea a statuat într-o jurisprudenţa constantă că semnificaţia sintagmei “în condiţiile legii”, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, “se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei” (a se vedea Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, şi Decizia nr. 84 din 4 mai 2000, M. Of. nr. 367 din 8 august 2000). Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune soluţia de începere a judecăţii, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie actul de sesizare a instanţei de fond, având, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, valenţele unui rechizitoriu, iar procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. În aceste condiţii, prin reglementarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală şi înlăturarea, în acest mod, a controlului judiciar sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală aduc atingere accesului liber la justiţie al petentului şi intimaţilor, în substanţa sa, încălcând astfel prevederile art. 21 din Constituţie, şi restrâng, în mod neproporţional, dreptul la apărare al acestora, consacrat de art. 24 din Constituţie. n ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,republicatăM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului; în acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. În aceste condiţii, pornind de la scopul contestaţiei – de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise pe parcursul soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 51), Curtea constată că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea ca, pe calea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, să se verifice, inclusiv la iniţiativa procurorului, legalitatea încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale (în mod similar, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 25). Având în vedere că procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, paragraful 43), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21, art. 24 şi art. 131 din Legea fundamentală impun ca procurorul, petentul şi intimaţii să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă, cuprinsă în dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.
Prin Dec. nr. 33 din 11 decembrie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare,Î. C. C. J. ,COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că atunci când există o urmărire penală completă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare. Conform art. 314 din Codul de procedură penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi cod, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unui dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1); renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului.Clasarea se dispune când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării şi, respectiv, există unul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.Potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.Conform alin. (2) al textului de lege menţionat, când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.Art. 327 din Codul de procedură penală prevede că atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal; emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.Renunţarea la urmărirea penală este una dintre soluţiile pe care le poate dispune procurorul în cursul urmăririi penale, ce suplineşte scoaterea de sub urmărire penală întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală anterior raportat la art. 181 din Codul penal anterior.În art. 318 din Codul de procedură penală sunt stabilite condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru a se dispune o soluţie de renunţare la urmărirea penală.O primă condiţie se referă la pericolul social abstract al infracţiunii, şi anume infracţiunea să fie pedepsită de lege cu pedeapsa amenzii ori pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depăşească 7 ani.Referitor la criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală – dacă există sau nu un interes public în urmărirea faptei – legea procesuală distinge între criterii de ordin obiectiv – conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii – şi, respectiv, criterii de ordin subiectiv.Criteriile de ordin subiectiv sunt aplicabile doar în măsura în care autorul faptei este cunoscut, având calitatea de suspect sau inculpat şi vizează persoana inculpatului sau a suspectului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.Potrivit art. 181 din Codul penal anterior nu constituia infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.Conform alin. 2 al textului de lege anterior menţionat, la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţinea seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.Alin. 3 al art. 181 din Codul penal anterior prevedea că, în cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa putea aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 din Codul penal.Din examinarea dispoziţiilor legale prevăzute în noul Cod de procedură penală şi în Codul penal anterior rezultă existenţa unor criterii similare pentru a se dispune renunţarea la urmărirea penală şi, respectiv, scoaterea de sub urmărirea penală în cazul în care se constata lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni.Prin Decizia penală nr. 44/2008, M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, Î. C. C. J. , Secţiile Unite, a decis că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală anterior de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) din Codul de procedură penală.Prin decizia penală anterior menţionată, Înalta Curte a stabilit că judecătorul poate să dispună schimbarea temeiului de drept al soluţiei de netrimitere în judecată, inclusiv temeiul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală anterior, respectiv fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.Excluderea posibilităţii de a se schimba soluţia de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, în ipoteza unei urmăriri penale complete, atunci când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală obligă practic judecătorul de cameră preliminară să respingă plângerea împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală conform art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală.Procedându-se în acest mod, soluţia de renunţare la urmărirea penală ar fi practic exclusă de la controlul judecătoresc, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, Dec. i Curţii Constituţionale nr. 486/1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care este garantat accesul liber la justiţie, în sensul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, în condiţiile garantării dreptului la un proces echitabil.De asemenea, prin Decizia nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale s-a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală anterior “este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct”.Faţă de considerentele anterior expuse, se va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea şi se va stabili că în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, Judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Art. 341 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .. (9) din partea 2, titlul I, capitolul VII modificat de Art. II, punctul 94. din Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) v. Accesul liber la justiție , Camera preliminară, Procedura de soluționare a contestației
SOLUŢIONAREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc; în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii; ziua şi ora se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi; de asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu; inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei; soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului; în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu; participarea procurorului este obligatorie.; judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror; înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa.
SPĂLAREA BANILOR După primirea sesizării, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciul Român de Informaţii pot solicita Oficiului s. b. completarea acesteia. Oficiul are obligaţia de a pune la dispoziţie procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciului Român de Informaţii, la solicitarea acestora, datele şi informaţiile pe care le-a obţinut potrivit dispoziţiilor prezentei legi. Organele de urmărire penală vor comunica periodic Oficiului stadiul de rezolvare a sesizărilor transmise, precum şi cuantumul sumelor aflate în conturile persoanelor fizice sau juridice pentru care s-a dispus blocarea, ca urmare a suspendărilor efectuate ori a măsurilor asigurătorii dispuse. Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea s. b. şi a finanţării terorismului, scop în care primeşte, analizează, prelucrează informaţii şi sesizează, în condiţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în M.Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă I.C.C.J.şi Serviciul Român de Informaţii. Hotărârea judecătorească definitivă privind infracţiunea prevăzută la art. 29din lege, se comunică Oficiului.”
SPECIALIŞTII funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe; dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
STABILIREA COMPETENȚEI, inclusiv a celei după calitatea persoanei și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituționale. Astfel, reglementarea competenței curților de apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art.16 din Legea fundamentală, deoarece situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. Instituirea unor reguli de competență după calitatea persoanei nu îngrădește dreptul persoanelor de a se adresa instanțelor judecătorești și de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către curțile de apel.
STATUTUL CADRELOR MILITARE Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naţionale. În cazul în care s-a dispus achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la aplicarea pedepsei, clasarea ori renunţarea la urmărirea penală, cadrele militare care au fost suspendate din funcţie în condiţiile prevăzute de Legea nr. 80/1995 privind s. c. m. , M.Of. nr. 155 din 20 iulie 1995, şi care s-au aflat la dispoziţie sunt repuse în drepturile avute la data suspendării din funcţie sau la data punerii la dispoziţie, după caz, inclusiv în funcţia deţinută anterior sau în una echivalentă, şi vor primi toate drepturile ce li s-ar fi acordat în perioada cât s-au aflat suspendate, respectiv puse la dispoziţie, potrivit normelor legale în vigoare la data reîncadrării în funcţie.Numirea, promovarea, transferul, limitele de vârstă, condiţiile de menţinere în magistratură şi celelalte aspecte ale carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor militari sunt supuse normelor care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor.
STATUTUL CORPULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR Dacă s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c unui membru al Corpului diplomatic şi consular al României pentru o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu statutul său, ministrul afacerilor externe va lua măsura suspendării raporturilor de muncă.
STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI AL SENATORILOR Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi ori arestaţi preventiv sau la domiciliu fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi fără a se proceda la ascultarea lor.
STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare dispusă potrivit Legii nr. nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007, se suspendă până la dispunerea clasării ori renunţării la urmărirea penală sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal. În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. De la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice.
STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI CU STATUT SPECIAL DIN ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR În cazul în care c funcţionarului public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obişnuită. După punerea în mişcare a acţiunii penale sau după trimiterea sa în judecată, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se pune la dispoziţie. Funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite, în scris, de conducătorul unităţii şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, şi de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată în M.Of. nr. 628 din 22 septembrie 2009. Pe perioada arestării preventive şi a arestului la domiciliu, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare este suspendat din funcţie. Pe timpul suspendării, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute de prezenta lege. În cazul în care s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.
STATUTUL JUDECĂTORILOR Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
STATUTUL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR Procurorii stagiari au dreptul să efectueze şi să semneze acte procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate, şi să pună concluzii în instanţă Poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al Ministerului Apărării Naţionale privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister. Numirea ca judecător sau procuror militar, transferul de la instanţele sau parchetele civile la instanţele ori parchetele militare, precum şi acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a judecătorilor şi procurorilor militari se fac potrivit unui regulament comun al Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Apărării Naţionale. Suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor şi interzicerea provizorie a exercitării anumitor atribuţii de către aceştia se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii. Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
STATUTUL POLIŢISTULUI În cazul în care c poliţistului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, caz în care operează procedura disciplinară obişnuită; poliţistul faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală este pus la dispoziţie, cu excepţia cazurilor în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru o infracţiune din culpă şi se apreciază că aceasta nu aduce atingere prestigiului profesiei; poliţistul arestat preventiv sau aflat în arest la domiciliu se suspendă din funcţie; poliţistul pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite în scris de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege; în perioada suspendării poliţistul nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute în prezenta lege şi este obligat să predea armamentul, legitimaţia şi insigna. În cazul în care s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne
STATUTUL PROCURORILOR Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
STINGEREA ACŢIUNII PENALE are loc prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală; în cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
STRĂMUTAREA CAUZEI poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta nr. 18/2016 . Cererea se depune la instanţa de unde se solicită s şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de s, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive. Cererea se înaintează de îndată Î. C, C. J. sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită s sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei s se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de s. Când I. C. C. J. este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei s se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În cazul respingerii cererii de s, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Introducerea unei cereri de s nu suspendă judecarea cauzei. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de s prin sentinţă. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, I. C. C. J. dispune s judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită s, iar curtea de apel dispune s judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită s din circumscripţia sa. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de s. Sentinţa nu este supusă niciunei căi de atac. După strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza. Prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară. Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în care aceasta nu mai este competentă. Art. 75, alin. (3) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.
STRIGAREA CAUZEI ŞI APELUL CELOR CITAŢI Preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate şi constată care dintre ele s-au prezentat; în cazul participanţilor care lipsesc verifică dacă le-a fost înmânată citaţia în condiţiile art. 260 şi dacă şi-au justificat în vreun fel absenţa; părţile şi persoana vătămată se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
SUBIECŢI PROCESUALI . Alţiparticipanţi, în afara subiecţilor procesuali principali, sunt : martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. v. Subiecţii procesuali principali
SUBIECŢII PROCESUALI PRINCIPALI sunt suspectul şi persoana vătămată şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
SUBSTANŢE STUPEFIANTE Prin Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională constată că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) este neconstituţională. Infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,republicatăM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României,republicatăM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). Dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, M. Of. nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. Legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014. Infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de “trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de “trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen. , în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 C. pr. pen., este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. v Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, Droguri
SUMELE CUVENITE MARTORULUI, EXPERTULUI ŞI INTERPRETULUI v. Cheltuielile judiciare
SUMUM IUS, SUMA INIURIA (lat. ) supremul drept, suprema nedreptate, abuzul de drept nu e lege
SUPLIMENTUL DE EXPERTIZĂ se efectueazăde către acelaşi expert când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului; când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert; când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.
SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală.;de asemenea, procurorul exercită supravegherea activităţii organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale; organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze; în exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri; procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal; în exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării; procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale. Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul naţional urmărirea se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel; conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acest oraş când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală. Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat; preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza. Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz; dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor; organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală; în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal sau, după caz, pentru neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta ori poate solicita retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.
SUPRAVEGHEREA EXECUTĂRII PEDEPSELOR COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANELOR JURIDICE În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau, după caz, art. 140 alin. (2) ori (3) C.pen.; sesizarea instanţei se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanţei de executare; persoana juridică este citată la judecată; participarea procurorului este obligatorie; după concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ constă în interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane.S. t. se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii; orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege; raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni enumerate mai sus; dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror; atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului. S. t. se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Art. 139, alin. (2) a fost modificat prin Legeanr. 219/2021 )
Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Art. 139, alin. (3) a făcut obiectul din Dec. nr. 55/2020 (exceptie admisa partial) Actul . )Prin s t se înţelege interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic,supravegherea video, audio sau prin fotografiere,localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnico. Art. 138, alin. . (13) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. nr. 18/2016 . v. Metode speciale de supraveghere sau cercetare, Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ, REŢINEREA, PREDAREA ŞI PERCHEZIŢIONAREA CORESPONDENŢEI ŞI A OBIECTELOR, PERCHEZIŢIA ŞI OBŢINEREA DATELOR DE TRAFIC ŞI DE LOCALIZARE PRELUCRATE DE CĂTRE FURNIZORII DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII ELECTRONICE ORI FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI ÎN PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. Art. 524 a fost modificat prin Legea 75/2016 .
SUPRAVEGHEREA VIDEO, AUDIO SAU PRIN FOTOGRAFIERE constă în fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
SUSPECTUL este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În cursul procesului penal, s. are aceleasi drepturile ca si inculpatul, dacă legea nu prevede altfel: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă c sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; alte drepturi prevăzute de lege. v.Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului, Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului. V și Drepturile avocatului
SUSPENDAREA EXECUTĂRII v. Recursul în casaţie
SUSPENDAREA JUDECĂŢII Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, s. j. până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Instanţa dispune suspendarea judecăţii numai dacă, luând în considerare toate circumstanţele cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se află sau prin intermediul videoconferinţei ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori bunei desfăşurări a judecăţii. Dacă nu se dispune suspendarea judecăţii, audierea suspectului sau inculpatului la locul unde se află sau prin videoconferinţă nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului.Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.S. j. se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii. Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus cu privire la suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii. Instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat s. j. Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei. Art. 367, alin. (8) a fost modificat prin Legea 75/2016 . Art. 367, alin. (4) a fost modificat prin Legea 228/2020 . Art. 367, alin. (1) a fost completat prin Legea 228/2020 .
SUSPENDAREA JUDECĂŢII ÎN CAZ DE EXTRĂDARE ACTIVĂ În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Încheierea instanţei este supusă contestaţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanţa ierarhic superioară. Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, în termen de 5 zile de la primirea dosarului, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Art. 368, alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
SUSPENDAREA URMĂRIRII PENALE În cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale; s.u.p. se dispune şi în situaţia în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană, s.u.p. se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.; după s.u.p., procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare penală ori poate dispune preluarea sa; ordonanţa de s.u.p.se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali; în timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor procesuali; la reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului; organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat s.u.p. v. şi Reluarea urmăririi penale
SUSPICIUNE REZONABILĂ bănuială legitimă, bănuială raţională . Procesul penal presupune existenţa unor condiții expres reglementate prin lege, referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte s. r. că persoana în cauză va/a săvârși/t o infracțiune sau se/va sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii c altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă c acesteia. V și Actele încheiate de unele organe de constatare, Autopsia medico-legală, Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror, Conservarea datelor informatice, Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane, Expertiza toxicologică, Incompatibilitatea judecătorului, Livrarea supravegheată , Martor, Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice, Prezumţia de nevinovăţie, Procesul penal, Strămutare, Supravegherea tehnică, Suspectul , Temeiul strămutării, Trimiterea cauzei la un alt parchet, Utilizarea investigatorilor sub acoperire
Ș
ŞEDINŢA DE JUDECATĂ v. Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată, Pregătirea şedinţei de judecată
TEHNICI SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE v Metode speciale de supraveghere sau cercetare
TEMEIUL STRĂMUTĂRII I.C.C.J.strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.
TERMENELE socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an; dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, t. expiră în ultima zi a acelei luni. La calcularea t. procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea t., în afară de cazul când legea dispune altfel; când ultima zi a unui t. cade într-o zi nelucrătoare, t. expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. La calcularea t. pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă t., nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte; când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit t., nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste t.; când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit t., expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii; pentru celelalte t. procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi.În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte t. intră în durata acestuia. De exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea t. „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea t. de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 § 3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste t. .v Acte considerate ca făcute în termen ; Acțiunea civilă; Apelul; Calculul termenelor procedurale; Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi; Calculul termenelor procedurale ; Calea de atac; Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror;Conservarea datelor informatice; Controlul judiciar pe cauțiune; Dreptul de petiționare; Durata arestului la domiciliu; Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale; Durata controlului judiciar;Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă; Durata procedurii ;Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale;Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice ; Revizuirea; Termenul rezonabil al procesului penal
TERMENII EXPLICAŢI ÎN CODUL PENAL Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
TERMENUL DE DECLARARE A APELULUI Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, de la data comunicării copiei minutei. În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor.Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f) – persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.. Art. 410, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . Art. 410, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Apelul
TERMENUL DE DECLARARE A RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
TERMENUL DE INTRODUCERE A CERERII v. Revizuirea
TERMENUL DE INTRODUCERE A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Dec. i instanţei de apel. Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând.Art. 428 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) v. Contestaţia în anulare
TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un t. r.
TERMINAREA URMĂRIRII PENALE v. Înaintarea dosarului privind pe inculpat
TERORISM Ameninţările la adresa securităţii naţionale a României în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M.Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care se aplică în mod corespunzător.
TIPURI DE COMUNICARE v. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
TITULARII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI ŞI LIMITELE ACESTUIA v. Recunoaşterea vinovăţiei
TRAFICUL DE PERSOANE Şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de minori, prevăzută de art. 211 C.pen., şi de pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 C.pen., sunt nepublice. La desfăşurarea şedinţelor pot asista părţile, reprezentanţii acestora, avocaţii, reprezentanţii Agenţiei Naţionale c Traficului de Persoane, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. În cauzele privind infracţiunile prevăzute în cap. VII din titlul I al părţii speciale a Codului penal şi în cauzele privind infracţiunile de facilitare a şederii ilegale în România, prevăzută de art. 264 C.pen., şi de pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 C.pen., ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se face în prezenţa a cel puţin unuia dintre părinţi sau a altui reprezentant legal, fiind totodată obligatorie şi citarea unui psiholog, respectiv a unui reprezentant al Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.La judecarea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 C.pen., şi facilitare a şederii ilegale în România, prevăzută de art. 264 C.pen., la cererea persoanei vătămate, instanţa poate declara şedinţa nepublică. Victimelor infracţiunilor de trafic de persoane li se acordă o protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială. Viaţa privată şi identitatea victimelor infracţiunilor de trafic de persoane sunt ocrotite. Victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul la recuperarea lor fizică, psihologică şi socială. Victimelor minore ale infracţiunilor de trafic de persoane li se acordă protecţie şi asistenţă specială, în raport cu vârsta lor. Femeilor victime ale infracţiunii de trafic de persoane, precum şi celor care sunt supuse unui risc ridicat de a deveni victime ale acestor infracţiuni li se acordă o protecţie şi o asistenţă socială specifice. Ministerul Afacerilor Interne asigură protecţia fizică a victimelor traficului de persoane.Victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul să primească, în limba pe care o înţeleg, informaţii cu privire la procedurile judiciare şi administrative aplicabile.v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
TRANZACŢIA, MEDIEREA ŞI RECUNOAŞTEREA PRETENŢIILOR CIVILE. În cursul procesului penal, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere; inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile; în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
TRANZACŢIILE FINANCIARE v. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
TRATAMENTUL MEDICAL SUB PAZĂ PERMANENTĂ În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii; timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă intră în durata arestării preventive.
TRATATELE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
TRECEREA CAUZEI DE LA UN ORGAN DE CERCETARE PENALĂ LA ALTUL v. Su pravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
TRIBUNAL INDEPENDENT ȘI IMPARȚIAL din punct de vedere terminologic, noțiunea are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudența C. E. D. O. . Astfel, această noțiune trebuie privită în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Substanța garanției în discuție este dată de „dreptul la un tribunal” ca drept de acces la justiție sau la un judecător. După cum a decis instanța europeană de contencios al drepturilor omului, un „tribunal” se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură ( în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții c. Belgiei, § 99).
TRIBUNALUL se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură (v, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții c. Belgiei, § 99).
TRIMITEREA CAUZEI LA UN ALT PARCHET Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispoziţiile privind strămutarea fiind aplicabile în mod corespunzător. v. şi Efectuarea urmăririi penale de către procuror, Strămutarea
TRIMITEREA LA ALT ORGAN DE URMĂRIRE PENALĂ v. Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
TRIMITEREA LA ORGANUL COMPETENT v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
U
URMĂRIREA PENALĂ are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată; procedura din cursul u. p. este nepublică. Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror; în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul u. p. , va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată; organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării u. p. v Darea în urmărire
UTILIZAREA INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE SAU CU IDENTITATE REALĂ ŞI A COLABORATORILOR Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus; , măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;c)probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 148, alin. (1), litera a) a fost modificat prin Legea 219/2021 . Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare;perioada pentru care s-a autorizat măsura;identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza ordonanţei emise potrivit celor de mai sus, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.În cazul în care desfăşurarea activităţii investigatorului impune participarea autorizată la anumite activităţi, procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 150. Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi. Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Art. 148, alin. (9)a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și prin Legea 219/2021 . În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală.
UTILIZAREA INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ŞI A COLABORATORILOR se face prin folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
V
VALORIFICAREA BUNURILOR Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se dispune valorificarea acestora. Bunurile mobile aflate la organele de valorificare sau la deţinător, pentru care s-a dispus restituirea prin încheierea judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, se restituie proprietarului sau persoanei îndreptăţite. În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării şi sancţionării contravenţiilor pe bază de proces-verbal, pentru care s-a dispus restituirea, eventualele cheltuieli de restituire sunt în sarcina organelor care au dispus măsura confiscării. Încheierea judecătorului de cameră preliminară sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă se comunică de îndată deţinătorului, în vederea notificării proprietarului sau persoanei îndreptăţite, conform Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată în M.Of. nr. 195 din 27 martie 2009
VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE ÎN CURSUL JUDECĂŢII
În cursul judecăţii, instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop, instanţa de judecată fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie. La termenul fixat, se pune în discuţia părţilor, în camera de consiliu, valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii sau cereri legate de acestea. Lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii. Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile formulate, instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată. Încheierea instanţei este definitivă. Prin Dec. nr. 354 din 22 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2523 alin. (3) teza finală C. pr. pen. , Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă care nu permite, în cursul judecăţii, contestarea luării de către instanţă a măsurii valorificării bunurilor mobile sechestrate este neconstituţională. Curtea arată că acest caz este o excepţie notabilă de la dreptul dublului grad de jurisdicţie, iar modalitatea de reglementare este asimetrică faţă de situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea constată că situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii este similară situaţiei analizate prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care a fost cenzurată soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C. pr. pen. care, deşi permitea contestarea modului de ducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, nu permitea şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată. Astfel, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac. Apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate – în speţă fiind vorba de încheierea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii care, potrivit art. 370 alin. (3) C. pr. pen. , este tot o hotărâre judecătorească. Aşa fiind, spre deosebire de situaţia în care măsura valorificării prin vânzare a unui bun mobil este dispusă în cursul urmăririi penale, ipoteză în care părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula – în acord cu art. 2522 alin. (4) C. pr. pen. – contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 10 zile, în situaţia în care aceeaşi măsură este dispusă în cursul judecăţii, încheierea astfel pronunţată este definitivă, părţile, procurorul, custodele sau orice altă persoană interesată neputând contesta luarea unei astfel de măsuri. În aceste condiţii, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă. Raportat la materia luării măsurilor asigurătorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunţate, se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar dreptului de proprietate privată. Or statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie în acord cu exigenţele referitoare la echitatea procedurilor. Aşa fiind, excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care instanţa de judecată, în cursul judecăţii, dispune cu privire la valorificarea unui bun mobil sechestrat determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestei măsuri. Principiul de rang constituţional al accesului liber la justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime, dar şi cel al legalităţii care trebuie să guverneze procesul penal exclud posibilitatea ca dreptul oricărei persoane interesate să fie limitat doar la contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate – în condiţiile art. 2524 alin. (1) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate – deoarece se pot ivi situaţii în care împrejurarea avută în vedere în momentul dispunerii valorificării să nu fie conformă cu exigenţele legale, neexistând nicio justificare obiectivă sau raţională pentru a nega dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei pentru apărarea drepturilor sale. Totodată, Curtea constată că, dacă, în cursul urmăririi penale, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată, atât cu privire la dispunerea valorificării, cât şi cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acesteia [a se vedea art. 2522 alin. (4) şi art. 2524 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. ], în cursul judecăţii, încheierea instanţei de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată numai cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acestei încheieri, măsura dispunerii valorificării bunurilor mobile sechestrate neputând fi supusă vreunei căi de atac [a se vedea art. 2524 alin. (1) teza a treia C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât, în cauză, dispunându-se în mod definitiv asupra vânzării unui bun mobil sechestrat, proprietarul a pierdut nu numai atributul dispoziţiei juridice şi materiale, ci însăşi proprietatea acelui bun. Aşadar, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi examinat în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin reglementarea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a dispunerii măsurii valorificării prin vânzare de către instanţă, fără consimţământul proprietarului, a unui bun mobil sechestrat. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 2522 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară în termen de 10 zile -, ci şi în fazele ulterioare (primă instanţă sau apel). Prin urmare, faptul că încheierea instanţei de judecată, prin care s-a dispus, fără consimţământul proprietarului, valorificarea unui bun mobil sechestrat, poate fi atacată cu apel, potrivit art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală, numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc, fără putinţă de tăgadă, în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea criticată a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie. De asemenea, Curtea observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Aşa fiind, Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte poate oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (v în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015). Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, “Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii instanţei de judecată de valorificare a unui bun mobil sechestrat sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispuse de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva încheierii instanţei de judecată (primă instanţă sau apel) prin care s-a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie. Aşa fiind, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de art. 2523 alin. (3) teza finală C. pr. pen. este neconstituţională şi impune, pe cale de consecinţă, instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care instanţa de judecată (primă instanţă sau apel), a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat.
VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE În cursul urmăririi penale, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă procurorul care a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl sesizează cu o propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul; participarea procurorului este obligatorie; la termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custodelui faptul că se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate; după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile prevăzute de lege; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii; ]mpotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către părţi, custode, procuror, precum şi de către orice altă persoană interesată în termen de 10 zile; termenul curge de la comunicare pentru procuror, părţi sau custode sau de la data când au luat la cunoştinţă de încheiere în cazul altor persoane interesate; părţile sau custodele pot face contestaţie numai c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate; procurorul poate face contestaţie numai c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a respins propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate; contestaţia este suspensivă de executare; judecarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
VALORIFICAREA LUCRURILOR NERIDICATE v.Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
VERIFICAREA COMPETENŢEI Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare; dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent; dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
VERIFICAREA LEGALITĂŢII HOTĂRÂRII v. Recursul în casaţie
VERIFICAREA LUCRĂRILOR URMĂRIRII PENALE În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală , procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora; rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere. v. Clasarea, Înaintarea dosarului privind pe inculpat
VERIFICAREA MĂSURII ASIGURĂTORII În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător. Art. 2501 a fost introdus prinLegea nr. 6/2021 )
VERIFICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂȚII Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Art. 208, alin. (4) a fost completat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 208, alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 și prin Legea nr. 130/2021 .
VERIFICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , prin Decizia 16/2018 , Curtea Constituțională stabileşte că: “Termenul “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.” Art. 207, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 . Art. 207, alin. (6) a fost completat prin Legea nr. 75/2016 . v. Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
VERIFICĂRI PREALABILE v. Sesizarea organelor de urmărire penală
M-am alăturat, în anul 1982, micului colectiv redacțional. Erau anii în care doctrina dreptului penal era consolidată după decenii de socialism. Împreună cu colegii mei încercam să păstrăm o linie decentă și de un pronunțat caracter științific ideilor promovate. În acele timpuri, accentul era pus pe apărarea avutului obștesc, pe coperta interioară a codurilor aveam trecute pedepsele pentru delapidare din 10 în10 mii de lei prejudiciu, în marje din care orice deviere devenea neclară, sancțiunile erau parcă bătute în cuie.
Se zvonea că, în acei ani, fiecare al zecelea cetățean al Moldovei era în sau trecuse prin închisoare. Circula ideea unei noi viziuni la cele mai înalte foruri conducătoare, asupra unor principii ce se voiau inovatoare. Apariția unui decret de amnistie în 1988[1] a tulburat apele . Se ștergeau toate pedepsele aplicate de până la 10 ani, iar sancțiunile mai mari erau reduse la jumătate. Mi se părea totuși prea mult!
În mediul avocățesc, părerile erau totuși împărțite. Îmi amintesc că am cerut părerea unui deosebit de competent jurist, Vasile Papadopol, cel care, pește câțiva ani, avea să realizeze, alături de un alt reprezentant de seamă al gândirii acelor vremi, și îl pomenesc pe Doru Pavel, o lucrare importantă a gândirii juridice penale românești[2].
Domnul Papadopol m-a luat pe după gât și mi-a povestit o ispravă din tinerețea sa. Era în vremea când se puneau bazele comuniste ale societății, la a cărei alcătuire își adusese întregul prestigiu marele Vintilă Dongoroz. Papadopol era tânăr absolvent de drept și i-a prezentat nemulțumirea sa față de noua orientare. Mi-a povestit cum cu mare deferență profesorul l-a luat pe după gât și i-a spus: „Dragul meu, legiuitorul poate orice”. Aceeași lecție mi-o prezenta și mie, cu multă amărăciune, cel interogat. Oare Omul este sub vremi, întotdeauna?
După ani, într-un nou secol, ne confruntăm, astăzi, cu o nouă revoluție a formelor gândirii. Dintr-un tiraj de mii de exemplare ale revistei, astăzi viețuim cu puțin peste patru sute. În noile condiții nu mi se pare puțin. Ion Cristoiu se plângea că literatura, în general publicistica, se învârte într-un tiraj de câteva sute. Constatăm astăzi o explozie a site-urilor internetului. Ideile circulă cu viteza cu care sunt gândite. Gândirea juridică în sine nu s-a schimbat, este modificat doar motorul, iar nu automobilul (electric). Întrebarea care se ridică, din nou: Oare suntem noi demni, și în ce măsură, să ducem mai departe gândirea juridică românească? În cei treizeci de ani am făcut ceva constructiv în cultura națională? Publicată în Uniunea Juriștilor din România, Revista Dreptul 150 de ani de existență,coordonatori Ovidiu Predescu,Cristian Ionescu,Liviu-Bogdan Ciucă , Ed.Universul Juridic, 2021, pp. 52-53.
dorin.ciuncan. com
dciuncan@gmail.com
[1] Decret nr. 11 din 26 ianuarie 1988 privind amnistierea unor infracțiuni și reducerea unor pedepse. Și se comută în 20 ani inchisoare pedepsele cu moartea aplicate de instanțele de judecată.( https://idrept.ro)
[2] V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității infracționale în dreptul penal român, Ed. Șansa, cred, 1992. Pentru mine, alături de dr. doc. Mihail Eliescu, cu Raspunderea civilă delictuală, (Ed. Academiei). 1972, acestea erau bornele ce au jalonat doctrina juridică a întregii perioade.
Cunoașterea problematicii legate de analiza rwglementărilor privitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare nu poate oferi decât o perspectivă limitată asupra fenomenului judiciar actual (autorități, implicații politice etc.).
Ne bucurăm dacă punctele de vedere exprimate vor reprezenta un sprijin în activitatea operativ‑curentă sau, cel puțin, un moment de reflecție doctrinară.
Este permisă orice utilizare privată (reproducere ulterioară), sub rezerva dreptului moral prevăzut în art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată.
Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudență și doctrină până la data de 1 februarie 2022. Comentariile poartă amprenta datei când au fost elaborate; este evident că soluțiile doctrinare își păstrează în întregime valabilitatea pro rata temporis.
• atunci când se află în responsabilitatea lor, ar trebui să se asigure că persoanele implicate într- o anchetă sunt tratate în mod uman și că își pot exercita drepturile legitime;
• ar trebui să-și folosească toată autoritatea, în măsura în care este posibil, în limitele competenței și puterii lor, să se asigure că organele de anchetă respectă legea și standardele de conduită specifice, pentru a fi răspunzători în fața unei autorități competente, pentru orice abuz de putere sau comportament;
• ar trebui să se asigure că rezultatele anchetei și care sunt prezentate judecătorului de instanță reflectă realitatea constatărilor, pentru a nu induce în eroare instanța[1].
Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală, de către organele judiciare, cu participarea părților, a subiecților procesuali principali și a altor subiecți procesuali și care are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.
Potrivit jurisprudenței Curții[2], fiecare procedură penală, inclusiv aspectele procedurale, trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să asigure egalitatea instrumentelor procuraturii și ale apărării. Acesta este un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil. Mai mult, articolul 6 (1) al CEDO cere ca autoritățile de urmărire penală să facă cunoscute apărării, în faza de judecată, toate probele relevante de care dispun, pentru sau împotriva persoanei învinuite. Dreptul la un proces echitabil include principiul egalității de forțe și presupune, de asemenea, principiul procedurii contradictorii. Aceasta include dreptul la dezvăluirea integrală, în timp util, a tuturor materialelor relevante aflate în posesia procurorului. Aceasta presupune punerea la dispoziție a tuturor elementelor de probă și obligația procurorului sau a altei autorități de investigare, de a căuta dovezi privind stabilirea vinovăției și nevinovăției.
Principiul egalității de forțe impune, ca parte a unei proceduri penale echitabile, ca persoana care face obiectul unei investigații să fie în măsură să-și prezinte cazul în fața unei instanțe fără a fi dezavantajată în mod substanțial față de partea opusă. Prin urmare, ar trebui să se mențină un echilibru echitabil între părți, permițândule să discute orice element al anchetei.
[1] Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) Opinia nr. 10 (2015) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul procurorilor în cadrul cercetării penale https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/avizul_ccpe_nr_10.pdf20 Noiembrie 2015 CCPE (2015)3 v și Legea nr. 51/1991 privind organizarea Serviciului Român de Informații, Legea nr. 14/1992, Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea nr. 78/2000 privind constatarea și sancționarea faptelor de corupție.
[2] V cauza Messier c Franței (CEDO, 30 iunie 2011).
[3] V cauza Salduz c Turciei (CEDO, 27 noiembrie 2008). Salduz a fost condamnat pentru terrorism, bazat pe expunerea faptelor fără asistență juridică pe durata primului interogatoriu luat de către poliție. Potrivit Curții, dreptul tuturor suspecților de a avea acces la asistență juridică este unul dintre elementele fundamentale ale unui proces echitabil. V CONSILIUL CONSULTATIV AL PROCURORILOR EUROPENI (CCPE) Opinia nr. 10 (2015) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul procurorilor în cadrul cercetării penale https://www.mpublic.ro/
Urmărirea penală este acea fază a procesului penal care are drept obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată..
Din analiza art. 5 alin. (1) C.pr.pen. , potrivit căruia „Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.”, a art. 5 alin. (2) teza I C.pr.pen. , conform căruia „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.”, coroborat cu art. 100 alin. (1) C.pr.pen. , conform căruia „În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penale strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.”, reies o serie de obligații pe care organele judiciare trebuie să le respecte pe durata întregului proces penal: constatarea existenței faptei ce constituie obiectul acuzației[1]; stabilirea împrejurărilor în care s-a produs fapta; stabilirea formei și modalității vinovăției; stabilirea mobilului și scopului urmărit de făptuitor; stabilirea prejudiciului cauzat (dacă există); constatarea oricăror aspecte care ar putea să influențeze răspunderea penală și civilă a făptuitorului.
Articolul 97 C. pr. pen. [2] reglementează Proba și mijloacele de probă. Astfel,constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (alin. 1).
Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a)declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b)declarațiile persoanei vătămate;
c)declarațiile pârții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d)declarațiile martorilor;
e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;[3]
f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. (alin. 2)[4]
Alineatul (3) definește procedeul probatoriu ca fiind modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă[5].
Caracterul special al metodelor speciale de supraveghere sau de cercetare ca procedee probatorii, este dat de nivelul de intruziune în viața privată a persoanelor cercetate.
Printre procedeele probatorii, reglementate în procedura penală întâlnim alături de metodele speciale de supraveghere sau cercetare , Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, Expertiza și constatarea, Cercetarea locului faptei și reconstituirea,Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane.
Ca regulă generală, deosebirea dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare Unele procedee probatorii (precum cele speciale de supraveghere sau de cercetare) sunt dispuse și îndeplinite fără știrea persoanelor avute în vedere, în timp ce la altele (percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, expertiza și constatarea sau cercetarea locului faptei) prezența suspectului este cerută de lege[6].
Situția excluderii probelor nelegal sau neloial administrate cunoaște o reglementare detaliată, fiind însușită teoria legitimității, care plasează dezbaterea într-un context mai larg, având în vedere funcțiile procesului penal și ale hotărârii judecătorești cu care acesta se finalizează. Având în vedere natura acestei instituții (preluată în sistemul de drept continental din tradiția common-law), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, excluderea mijloacelor de probă administrate se poate dispune numai în cazul în care se constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocul de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu.
O altă instituție nou introdusă este excluderea probei derivate (doctrina „efectului la distanță” sau „fructele pomului otrăvit”) ce are ca obiect înlăturarea mijloacelor de probă administrate în mod legal, dar care sunt derivate din probe obținute în mod ilegal[7].
Sintagma „indicii temeinice” se întâlnește în procedură la art. 153, art. 202, art. 231 C. pr. pen. , iar „bănuiala rezonabilă” o găsim la art. 77, art.231, art. 305 C. pr. pen.
În ceea ce privește existența probelor necesare pentru a da naștere unei suspiciuni rezonabile că inculpații au comis infracțiunile menționate, jurisprudența a constatat că prin termenul „probă” se înțelege, un element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități.
Instanța[8]reține că în ceea ce privește arestarea preventivă, jurisprudența relevantă a CEDO, precum cea din cauzele Assanidzé c. Georgiei, P. c. Romaniei , I. P. și alții c Romaniei Cererile nr. 6289/03, 6297/03 și 9115/03, Scundeanu c Romaniei sau C. c României , 2008 , prevede că art. 5 § 1 lit. c) din Convenție a fost încălcat de fiecare dată cand instanțele nu au furnizat, motivele concrete care le-au determinat să adopte o astfel de măsură în conformitate cu art. 148 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. De asemenea, Curtea observă că instanțele interne au obligația de a examina în mod individual situația inculpatului, profilul său personal și situația sa familială și posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, conform art. 5 § 3 din Convenție, care conține cerința ca autoritățile să țină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situației în cauză, iar acuzatul oferă garanții privind prezentarea la audiere.
Atat cu ocazia luarii măsurii arestării preventive cat și cu ocazia prelungirii sau menținerii acestei măsuri, instanțele interne trebuie să ofere motive concrete pentru a susține argumentul „pericolului pentru ordinea publică”, nelimitandu-se doar la reproducerea textului articolului din cod în mod stereotip. De asemenea, Curtea a stabilit că menționarea stării de recidivă a reclamantului nu este suficientă pentru a justifica o arestare preventivă și că pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice, pe motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii sau plasării inculpatului în arest preventiv.
În ceea ce privește existența unor indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat, Curtea consideră îndeplinită prima condiție cerută de art. 223 alin.2 C. pr. pen. O atare concluzie se impune în raport de ansamblul materialului probator administrat în cauză, material probatoriu ce a fost analizat anterior cu ocazia fiecărei mențineri sau prelungiri a stării de arest preventiv.
În cauza de față nu se pune problema existenței doar a unor indicii, ci în mod cert există mijloace de probă în sensul enumerării acestora de către codul de procedură penală, care atestă existența suspiciunii rezonabile că inculpatul se face vinovat de săvarșirea infracțiunilor pentru care este cercetat.
Curtea constată că în prima fază a detenției provizorii, existența motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenție, iar probele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu probele necesare pentru a justifica o condamnare. În accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului prin motive verosimile se înțeleg date, informații de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit infracțiunea respectivă (cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit), fără a fi necesar ca, la momentul luării sau menținerii măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).
Curtea nu poate să nu observe că fapta inculpatului denotă o totală lipsă de respect și de teamă față de repercusiunile legale ale faptelor lui, acesta acționând cu o îndrăzneală deosebită. Un astfel de comportament nu poate conduce decat la concluzia că acest inculpat este periculos pentru societate și îndrăzneț în urmărirea rezoluțiilor lui infracționale.
În aceste condiții, Curtea consideră că inculpatul trebuie să fie învățat că regulile de conviețuire socială sunt mai presus de propriul lui interes și este necesar să îi fie aratat că astfel de atitudini nu pot fi tolerate sau acceptate de către societate, reacția normală a societății fiind aceea de a dori scoaterea, chiar și temporară, din mijlocul ei a unor astfel de indivizi. Ca atare, Curtea apreciază că la acest moment măsura privativă de libertate este singura aptă să prevină săvârșirea de noi fapte penale de către acesta, precum și să asigure buna desfășurare a procesului penal, o măsură restrângătoare de libertate fiind total insuficientă.
Astfel de fapte, trebuie în mod obligatoriu să constituie un avertisment pentru societate în ansamblul său și trebuie reprimate și dezavuate în mod clar de către reprezentanții societății, pentru a constitui un exemplu clar pentru oricine ar considera că legile sau rigorile sociale sunt mai prejos de propria sa persoană și nu i se aplică și lui.
Curtea consideră că interesul societății de a se afla în siguranță și de a elimina, măcar temporar, elementele care prezintă un grad de pericol social crescut este primordial și trebuie să fie plasat înaintea unui posibil prejudiciu personal ce i s-ar cauza unui inculpat prin privarea sa temporară de libertate.
Curtea consideră că luarea uneia dintre măsurile neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală nu poate fi compatibilă cu gradul de pericol social al inculpatului și al faptelor lui, obligațiile ce s-ar putea fixa în sarcina acestuia nefiind suficiente pentru garantarea siguranței societății, inculpatul prezentând un pericol concret pentru ceilalți membri ai societății, lăsarea lui în libertate nefiind bine venită la acest moment.
În acest context, Curtea apreciază că scopul măsurilor preventive prevăzut în dispozițiile art. 202C.pr.pen. nu se poate realiza printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă, care nu ar fi de natură a asigura buna desfășurare a procesului penal, mai ales la acest moment procesual, și nici reala conservare a ordinii publice.
De asemenea, Curtea reține că privarea de libertate a inculpatului nu a depășit un termen rezonabil și temeiurile de fapt care au stat la baza privării de libertate a inculpatului nu au încetat și nici nu s-au modificat în nici un mod.
Toate acestea conduc la concluzia că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă în prezent și în cauză se justifică menținerea arestării preventive.
Așadar, instanța apreciază că în cauză nu s-au schimbat și nu au dispărut temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive[9].
Prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003) s‑a produs modificarea și completarea Codului de procedură anterior, astfel încât, după articolul 224 se introduseseră articolele 2241‑2244.
Textul de mai sus este preluat la modificarea Legii nr. 78 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin Ordonanța de urgență nr. 124 din 6 septembrie 2005, cu următoarele diferențe:
‑ persoana investigată este doar un funcționar (prin „funcționar” înțelegându‑se orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau altei persoane juridice de interes public, serviciile de interes public, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice);
‑ autorizarea folosirii investigatorilor se restrânge doar la anumite infracțiuni din Legea nr. 78 (în acest sens, ordonanța de urgență modifică Codul de procedură penală);
‑ scopul măsurii se raportează la obținerea de probe (și nu pentru strângerea de date);
‑ investigatorii sunt limitați la lucrătorii operativi din cadrul poliției judiciare (și anume la ofițerii de poliție judiciară ai Direcției Naționale Anticorupție, dar și la organele de cercetare penală ale poliției judiciare din fostul Minister al Administrației și Internelor – Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 617 din 29 decembrie 2003);
‑ limitarea măsurii la maximum 4 luni, justificat.
Principala deosebire o constituie excepția de la principiul statuat în art. 68 alin. (2) C. pr. pen. anterior (este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe, corespunzând actualului art. 101 – Principiul loialității administrării probelor[10]).
În principiu, sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
Sintagma are însă raportări variate.
Referitor la condițiile reținerii, art. 143 C. pr. pen. anterior stipula că măsura reținerii poate fi luată față de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Articolul 202 C. pr. pen. reglementează scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive.
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [alin. (3)].
În baza art. 209 C. pr. pen. , organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.
Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa, atrăgându‑i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [alin. (6)].
Cu titlul de exemplu, amintim Regulamentul de organizare și funcționare a Gărzii Financiare, Ordinul emis de Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală cu nr. 1931 din 31 mai 2010[11], în care se dispune: Comisarii din cadrul diviziilor de control operativ inopinat solicită, în condițiile și potrivit Codului de procedură penală, efectuarea de către organele abilitate de lege a perchezițiilor în localuri publice sau particulare – case, curți, dependințe și grădini – dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse documente, mărfuri sau se desfășoară activități care au ca efect evaziunea ori frauda fiscală (art. 7 pct. 9).
Personalul din Serviciul de control operativ și inopinat în domeniul producției și comercializării de alcool și băuturi alcoolice funcționează în cadrul Diviziei control operativ inopinat – produse accizate 8. solicită, în condițiile și potrivit Codului de procedură penală, efectuarea de către organele abilitate de lege a perchezițiilor în localuri publice sau particulare – case, curți, dependințe și grădini, dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse documente, mărfuri ori se desfășoară activități care au ca efect evaziunea sau frauda fiscală [art. 10 alin. (1)].
Personalul Gărzii Financiare are îndatorirea [art. 34 lit. e)] să exercite prerogativele funcției în scopul cunoașterii, prevenirii, descoperirii faptelor de evaziune și de fraudă fiscală și al luării măsurilor prevăzute de lege pentru diminuarea și eliminarea acestora, inclusiv pentru sesizarea organelor de urmărire penală ori de câte ori apar indiciile săvârșirii unor infracțiuni în acest domeniu[12].
În art. 6 din Legea nr. 230 din 13 iulie 2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor[13], se arată că Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, și va sesiza de îndată Parchetul.
Printre altele, Jandarmeria Română, prin structurile sale specializate, are ca atribuție să execute, în condițiile legii, la solicitarea autorităților competente, omisiuni de urmărire și prindere a evadaților, dezertorilor și a altor persoane despre care există date și indicii temeinice că intenționează să săvârșească sau au săvârșit infracțiuni ori care se sustrag măsurii arestării preventive sau executării pedepselor privative de libertate [art. 19 Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, publicată în M. Of. nr. 1175 din 13 decembrie 2004, lit. g)].
Împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s‑a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România (art. 44 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004).
În cazul în care există indicii temeinice că s‑a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele atribuite prin prezenta lege în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub acoperire sau colaboratori și informatori ai poliției judiciare, în condițiile prevăzute de art. 2241‑2244 C. pr. pen. , care se aplică în mod corespunzător.
Investigatorii sub acoperire sunt ofițeri sau agenți de poliție judiciară special desemnați în acest scop și pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului anume desemnat de procurorul‑șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Dispozițiile art. 22 din Legea nr. 39/2003 privind combaterea și prevenirea criminalității organizate se aplică în mod corespunzător (cf. art. 17 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, publicată în M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004).
Articolul 180 din Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piața de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, dispune că în situația în care C.N.V.M. este solicitată cu privire la aprobarea unui prospect/document de ofertă, aceasta poate:
a) să ceară ofertantului să insereze informații suplimentare în prospectul/documentul de ofertă necesare protecției investitorilor;
b) să ceară ofertantului și persoanelor care îl controlează sau sunt controlate de acesta, informații și documente;
c) să ceară auditorilor și conducerii ofertantului și intermediarilor, informații și documente necesare în vederea protecției investitorilor;
d) să dispună suspendarea derulării unei oferte de câte ori consideră necesar, pe o perioadă de cel mult 10 zile lucrătoare pentru fiecare suspendare, dacă există indicii temeinice privind încălcarea prevederilor prezentei legi și a reglementărilor emise de C.N.V.M.
Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunilor, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, procurorul poate dispune, pe o durată de cel mult 30 de zile:
a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;
b) punerea sub supraveghere a sistemelor de comunicații;
c) punerea sub supraveghere sau accesul la sisteme informaționale (art. 15 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate[14]).
Procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate autoriza, la solicitarea instituțiilor sau a organelor legal abilitate, efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără sustragerea sau substituirea totală ori parțială a bunurilor care fac obiectul livrării.
Livrarea supravegheată este autorizată prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 203 C. pr. pen. , următoarele:
a) indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;
b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate și, după caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum și la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;
c) timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
d) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Nu se poate autoriza efectuarea livrărilor supravegheate în cazul în care prin acestea s‑ar pune în pericol siguranța națională, ordinea sau sănătatea publică.
Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sauefectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente, cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parțială a bunurilor care fac obiectul livrării (art. 151 alin.1 modificat prin O. U. G. nr. 18/2016 ).
Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul țării numai dacă procurorul care supraveghează sauefectuează urmărirea penală se asigură că autoritățile care au, potrivit legii, atribuții în legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulației sau ieșirii de pe teritoriul țării a bunurilor vizate păstrează confidențialitatea activităților desfășurate și garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.
În cazul în care există indicii temeinice că s‑a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave de către unul sau mai mulți membri ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind săvârșirea infracțiunii și identificarea făptuitorilor, polițiști sub acoperire din cadrul structurilor specializate ale Ministerului de Interne (art. 17).
Autorizarea pentru folosirea polițiștilor sub acoperire se dă de către procurorul desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 203 C. pr. pen. , următoarele:
a) indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesară;
b) identitatea sub care polițistul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;
c) numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a polițistului sub acoperire;
d) activitățile pe care le poate desfășura polițistul sub acoperire;
e) perioada desfășurării activităților autorizate.
Persoana de legătură din cadrul structurii specializate din care face parte polițistul sub acoperire are obligația de a prezenta procurorului rapoarte periodice referitoare la activitățile desfășurate de polițistul sub acoperire. Rapoartele periodice au caracter confidențial, se întocmesc în formă scrisă pe baza informațiilor furnizate, în măsura posibilului, de către polițistul sub acoperire și trebuie să cuprindă detalii referitoare la toate activitățile desfășurate de acesta, datele și informațiile culese cu privire la infracțiunile grave săvârșite sau care urmează să fie săvârșite și la făptuitori, precum și orice alte date și informații necesare pentru prevenirea infracțiunilor grave (art. 18).
În cazuri temeinic justificate polițistul sub acoperire poate solicita autorizarea desfășurării și a altor activități decât cele pentru care există autorizarea, potrivit art. 18 alin. (1), procurorul urmând să se pronunțe de îndată prin ordonanță motivată, în cazul aprobării acestei solicitări.
În cazul în care polițistul sub acoperire desfășoară alte activități decât cele pentru care a primit autorizarea prevăzută la alin. (1) sau la art. 18 alin. (1), precum și dacă intră în posesia unor informații referitoare la posibilitatea survenirii unui pericol imediat, acesta informează de îndată ce este posibil persoana de legătură, care are obligația de a aduce neîntârziat aceste informații la cunoștință procurorului care a dat autorizarea (art. 19).
Sintagma este, deci, raportată la:
‑ presupunerea căpersoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta, când din datele existente în cauză rezultă aceasta;
‑ existența unor nereguli sau fraude ale căror urmărire și constatare nu pot suferi întârziere
‑ faptul că intenționează să săvârșească sau au săvârșit infracțiuni, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace
‑ că intenționează să desfășoare acte de terorism
În genere, legiuitorul s‑a orientat spre ideea că s‑a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza întâi și alin. (3), precum și ale art. 148 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. anterior, publicată în M. Of. nr. 34 din 11 ianuarie 2005, a observat că măsura reținerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Această dispoziție a legii este o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivită cărora reținerea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege (referitor la dispozițiile art. 143 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. anterior).
De asemenea, din analiza textelor considerate ca fiind neconstituționale, Curtea a arătat că nu rezultă o încălcare a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, republicată, referitoare la prezumția de nevinovăție. Reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura reținerii [art. 143 alin. (1) teza întâi] și a arestării preventive [art. 148 alin. (1) lit. i)], și pe acela în care există „indicii temeinice”, respectiv „date sau indicii suficiente”, legea nu‑l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârșirea infracțiunii – lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă –, ci prevede numai o condiție pentru luarea măsurii reținerii sau a arestării preventive a inculpatului, esențialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate.
Măsura reținerii, ca și aceea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertății persoanei, permisă de Constituție, republicată, prin art. 53, în scopul bunei desfășurări a instrucției penale, iar condiția ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă tocmai o garanție împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.
Raportând dispozițiile de lege criticate la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, curtea constată, în mod contrar afirmațiilor autorului excepției, că aceste dispoziții legale transpun întocmai în dreptul intern prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Brogan și alții c. Regatului Unit, în 1988, a decis că nu s‑au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din CEDH atunci când arestarea persoanei respective s‑a făcut în condițiile existenței unor motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune[15].
În consecință, dacă prin termenul „probă” se înțelege, conform dispozițiilor art. 63 C. pr. pen. anterior [art. 97 alin. (1) C. pr. pen. în vigoare], „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit‑o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” din conținutul alin. (3) al art. 143 C. pr. pen. anterior, rezultă că ele sunt SIMPLE PRESUPUNERI, DETERMINATE DE APARENȚE MAI MULT SAU MAI PUȚIN GRĂITOARE.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapte care impun o procedură specială.
Termenul de „indicii temeinice” semnifică, astfel cum s‑a arătat, faptul că din datele concrete existente s‑ar putea presupune că persoana în cauză a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități (zvon public).
Raționamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, pentru care este necesară. Lipsa unor elemente reale, raționale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de utilizare a unor procedee speciale de obținere a probelor (art. 261 din Legea nr. 78/2000) să fie ab initio ilegală[16].Accentul trebuie pus pe gravitatea unei asemenea fapte, și nu pe persoana care ar putea săvârși – într‑o eventualitate – o faptă de corupție.
Este foarte greu de susținut despre o persoană că se pregătește să săvârșească o faptă de corupție sau, și mai greu, că are o propensiune spre săvârșirea de fapte de corupție. Presupunerea că o persoană se pregătește să săvârșească o faptă de corupție, astfel cum va fi ilustrată în ordonanță trebuie să fie suficient de credibilă[17] și probantă.
Pe de altă parte, determinarea poziției procedurale a agentului, ca martor [art. 261 alin. (10)] nu rezolvă problema poziției procesuale a acestuia. Văzând dispozițiile art. 10 lit. i1) C. pr. pen. anterior, potrivit cărora poateexista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, de lege ferenda ar trebui inclusă o cauză de nepedepsire, justificativă, pentru agent (art. 24 C. pen. reglementează ordinul legii și comanda autorității legitime astfel:
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârșirea ei a fost impusă sau autorizată de lege.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.
În Codul penal în vigoare, art. 23 prevede:
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.
Referitor la înlăturarea acestei cauze din codul din 1968, Vintilă Dongoroz a justificat astfel: „Nu au fost incluse printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, ordinul legii și comanda autorității legitime (art. 137 C. pen. anterior). În primul caz, problema răspunderii penale se soluționează în sensul că fapta ordonată de lege nu poate constitui infracțiune. Când este vorba de comanda autorității, dacă aceasta este dată pe temeiul legii, ca în cazul precedent, nu constituie infracțiune, iar dacă ordinul este ilegal, se aplică dispozițiile de la abuzul în serviciu pentru executanți și cele de la instigare pentru persoana care a dat ordinul ilegal)”[18].
Semnalăm și posibilitatea utilizării lit. e) a aceluiași articol.
Referitor la excepția de la aplicarea art. 68 C. pr. pen. , procurorul trebuie să aprecieze dacă se impune provocarea infracțiunii, în funcție de rațiunea care ar impune capcanarea (singure, antecedentele nefiind relevante), întinderea incitării (infracțiunea s‑ar fi produs chiar și fără intervenția agentului[19]), natura și presiunile care s–ar produce. Utilizarea este abuzivă atunci când interesul public va fi subsidiar neamestecului în viața privată a unei persoane. Motivarea va fi supusă dezbaterii publice ulterioare în fața unui judecător. Dacă fapta s–a produs doar printr‑o provocare (guet–apens în dreptul francez, entrapement în common law), fără altă probă decât procesul‑verbal al agentului, elementele care determină răspunderea penală sunt insuficiente pentru a obține o condamnare.
De lege ferenda s–ar impune ca folosirea unui agent provocator să fie ordonată doar de către un judecător în contradictoriu cu un avocat special, pentru ocrotirea drepturilor persoanelor, pentru a înlătura o suspiciune de folosire nejustificată a unor asemenea proceduri.
Până la adoptarea unor garanții la nivelul unei instanțe, apreciem că utilizarea unui agent este o provocare dacă reprezintă o condiție sine qua non antrenării răspunderii penale. Singur, procesul‑verbal încheiat de investigatorul sub acoperire nu poate constitui unicul mijloc de probă a antrenării răspunderii penale (Teixeira de Castro, §32).
[1] B. Micu, R. Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură si avocatură. Teste grilă, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2019 p. 11.
[3] Art. 97, alin. (2), lit. e) a fost modificat de art. 102, pct. 58. din Legea 255/2013 . Textul anterior vorbea despre e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.
[4] Tehnica legislativă impunea un nou alineat, și nu o literă nouă (lit. f) !
[5] La articolul 97, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3) prin pct. 59 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Monitorul Oficial cu numărul 515 din data de 14 august 2013 . Legea a abrogat Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, reM.Of., nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. III din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M.Of., nr. 468 din 1 iulie 2003. Legea nr. 255 a suferit modificări : Decretul nr. 698/2013 privind promulgarea Legii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M.Of. 515 din 14 august 2013); Ordonanta urgenta nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. 620 din 4 octombrie 2013); Ordonanta urgenta nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. 620 din 4 octombrie 2013); Ordonanta urgenta nr.116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii (M.Of. 837 din 24 decembrie 2013); Ordonanta urgenta nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii (M.Of. 837 din 24 decembrie 2013); Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. 466 din 25 iunie 2014); Legea nr.129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M.Of. 589 din 18 iulie 2019). Legea transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează: 1.art. 1, art. 2 alin. (1)-(5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; 2.art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
[6] Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de procedura penala comentat , 2015, Hamangiu
[7]Codul de procedură penală, Fişa tehnică, proiectului: ianuarie 2007
[8] Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a II-a penală, Decizia penală nr.4 CO din 11 ianuarie 2019
[9] Curtea de Apel Bucureşti , Secţia a II-a penală, Decizia penală nr.4 CO din 11 ianuarie 2019
[10] Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a‑şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
[12] Art. 19 din O.U.G. nr. 74 din 26 iunie 2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, modificată prin O.U.G. nr. 8 din 26 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 151 din 28 februarie 2014, dispune că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se abrogă O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în M. Of. nr. 712 din 13 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea nr. 1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în M. Of. nr. 800 din 24 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor şi prin preluarea activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se desfiinţează.
[13] Publicată în M. Of. nr. 618 din 15 iulie 2005. Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism a fost publicată în M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, astfel cum a fost modificată prin Rectificarea publicată în M. Of. nr. 117 din 1 martie 2013, precum şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
[14] Publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003. Art. 15‑19 din Legea nr. 39/2003 au fost abrogate la data de 1 februarie 2014 de art. 60 din Legea nr. 255/2013.
[15] În schimb, în CEDH, Affaire Edwards et Lewis c. Royaume‑Uni, (Requêtes nos 39647/98 et 40461/98), Arrêt, Le 27 octobre 2004 se arată că: Les requérants affirment tous deux avoir été victimes d’un guet‑apens. La Cour rappelle que, si la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, l’exigence générale d’équité des procédures pénales consacrée par l’article 6 implique que l’intérêt public à lutter contre la criminalité ne peut justifier l’utilisation d’éléments recueillis à la suite d’une provocation policière.
Dans l’affaire Teixeira de Castro, la Cour avait estimé que l’activité des deux policiers mis en cause avait outrepassé celle qu’on pouvait attendre d’agents infiltrés dans la mesure où les intéressés «ne [s’étaient] pas limités à examiner d’une manière purement passive l’activité délictueuse de M. Teixeira de Castro mais [avaient] exercé une influence de nature à l’inciter à commettre l’infraction». La Cour avait conclu «que l’activité des deux policiers [avait] outrepassé celle d’un agent infiltré puisqu’ils [avaient] provoqué l’infraction, et que rien n’indiqu[ait] que sans leur intervention celle‑ci aurait été perpétrée».
En droit anglais, si le guet‑apens ne constitue pas un moyen de défense au fond en matière pénale, il fait peser sur le juge l’obligation soit de prononcer l’abandon des poursuites pour cause d’abus de la procédure judiciaire, soit d’exclure les preuves obtenues grâce au guet‑apens au motif que l’admission de ces preuves aurait un effet tellement préjudiciable sur l’équité de la procédure que le tribunal ne pourrait que les écarter.Ainsi que les requérants le font observer, il est impossible à la Cour de déterminer si les requérants ont ou non été victimes de guets‑apens contraires à l’article 6, puisque les informations pertinentes n’ont pas été divulguées par les autorités de poursuite. Aussi est‑il capital que la Cour examine la procédure dans le cadre de laquelle il a été, dans chacune des deux affaires, statué sur l’allégation de guet‑apens, afin de vérifier si les droits de la défense ont été adéquatement. (s.n. – D.C.) Textul se află la www.hudoc.
[16] CEDH, AFFAIRE EDWARDS et LEWIS c. ROYAUME‑UNI, (Requêtes nos 39647/98 et 40461/98), ARRÊT, Le 27 octobre 2004: Dans l’affaire Looseley, la Chambre des lords a admis qu’il n’est pas possible de donner une définition compréhensive de ce qui constitue une conduite policière inacceptable ou un «coup monté par les autorités». Dans chaque cas, c’est au juge de décider, à la lumière de l’ensemble des circonstances, si la conduite de la police ou de toute autre force de l’ordre a été à ce point incorrecte qu’elle a mis en cause l’administration de la justice. Les éléments à prendre en compte sont notamment les suivants: la nature de l’infraction, le motif à l’origine de l’opération de police en cause, la possibilité d’utiliser d’autres méthodes de détection et la nature et l’étendue de la participation de la police à l’infraction: plus grande est la récompense promise par la police et plus insistantes et persistantes sont les ouvertures faites par elle, plus une juridiction sera encline à conclure que la police a dépassé les bornes, son comportement ayant pu provoquer chez une personne qui d’ordinaire s’abstient de tels agissements la commission d’une infraction. La police doit agir de bonne foi lorsqu’elle recherche les preuves d’une infraction qu’elle a des raisons plausibles de soupçonner une personne d’être sur le point de commettre ou d’être déjà en train de commettre, et ses opérations doivent faire l’objet d’une surveillance adéquate. Quant aux antécédents judiciaires de l’accusé, ils ne sont normalement pas pertinents, sauf s’ils peuvent être reliés à d’autres éléments propres à rendre plausibles des soupçons d’après lesquels l’intéressé se livrait à l’activité criminelle en question avant l’implication de la police.
Dans l’affaire Looseley, Lord Nicholls of Birkenhead s’exprima comme suit (§ 1):
«(…) Toute juridiction a un pouvoir et un devoir implicites de prévenir l’usage abusif de sa saisine. Il s’agit là d’un principe fondamental de l’état de droit. En l’appliquant, les tribunaux empêchent les agents exécutifs de l’Etat de détourner les fonctions coercitives d’application de la loi confiées aux organes juridictionnels et d’opprimer ce faisant les citoyens de l’Etat. Le guet‑apens (…) constitue un exemple de cas où pareil détournement peut se produire. Il n’est tout simplement pas acceptable que l’Etat, par le truchement de ses agents et au moyen de la ruse, amène ses citoyens à commettre des actes interdits par la loi pour après les poursuivre de ce chef. Pareille attitude s’analyse en un guet‑apens constitutif d’un abus de la puissance publique et de la procédure judiciaire. Le caractère fâcheux, effrayant, voire sinistre dans des cas extrêmes, des conséquences possibles de tels agissements est manifeste. Le rôle des tribunaux est de s’interposer entre l’Etat et ses citoyens et de veiller à ce que rien de semblable ne se produise».
[17] În CEDH, Lüdi c. Elveţiei, hotărârea din 15 iunie 1992, intervenţia investigatorului a fost limitată la aceea de agent infiltrat, nu provocator.
[18] V. Dongoroz ş.a., Noul cod penal şi codul penal anterior, prezentare comparativă, Bucureşti, 1968, p. 44.
[19] CEDH, Affaire Teixeira de Castro c. Portugal, (44/1997/828/1034), Arrêt/Judgment, 9 juin/June 1998: Selon la Commission, les agissements de la police ont été de manière essentielle, sinon exclusive, à l’origine de l’accomplissement du forfait et de la condamnation du requérant à une peine assez lourde. Ce faisant, ils ont provoqué une activité criminelle qui, autrement, n’aurait peut‑être pas eu lieu. Cette situation a affecté de manière irrémédiable le caractère équitable de la procédure.
Complexitatea informațiilor pe care le relevă probele în procesul penal este pe măsura diversității mijloacelor de probă și a procedeelor tehnice, așa cum apar ele în viața concretă.
Potrivit principiului actoriincubit probatio, procurorul are obligația de a manifesta o deosebită grijă în privința administrării probelor în acuzare și în apărare[1].
Aprecierea probelor se înfățișează ca rezultatul unui întreg proces cognitiv al realității obiective (exprimate prin probe – întrucât vorbim de un adevăr judiciar), un rol deosebit în această activitate revenind procurorului, care, la rândul său, trebuie să convingă pe judecător, în urma examinării tuturor dovezilor administrate, de valoarea afirmațiilor sale.
Creșterea volumului de activitate procesat electronic (datele în formă electronică sunt reprezentări ale informației într‑o formă convențională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice – tehnologie software și hardware, proiectare, realizare, testare, implementare și modificare a sistemelor informatice ce conțin software ca principală componentă) determină dezvoltarea unor tehnici de anchetă și a unor programe adecvate combaterii acestor genuri de criminalitate[2].
Strategia guvernamentală privește atât algoritmul general de dezvoltare a societății informaționale, cât și alte aspecte, asociate generic în termenul IAP (sau „e – administrație”), care se referă la utilizarea metodelor specifice tehnologiei informaționale în modernizarea administrației noastre și care cuprinde următoarele categorii de acțiune:
a) informatizarea, determinantă pentru creșterea eficienței operaționale în cadrul organismelor administrației publice centrale și locale;
b) informatizarea serviciilor având ca beneficiari cetățenii și agenții economici, fapt care implică adesea integrarea serviciilor prestate de administrația publică centrală și locală;
c) asigurarea accesului la informații prin tehnologii informaționale pentru utilizatorii finali ai serviciilor administrației publice centrale.
Până în prezent, computerizarea aplicată de organismele administrației publice centrale a fost cu precădere de primul tip și, în general, a funcționat sub o responsabilitate sectorială, la nivel de departament/agenție/minister sau doar la nivelul administrației publice centrale.
Strategia privind IAP propusă de Guvern [3]accentuează acțiunile de tipul celor prevăzute la lit. b) și c), acestea având un impact și o relevanță directe pentru utilizatori; ea propune, de asemenea, implicarea tuturor administrațiilor publice centrale și locale și a tuturor instituțiilor publice: județe, municipii, orașe, școli, spitale, unități locale de sănătate publică, oficii de muncă, camere de comerț și altele, practic orice agenție sau organizație care exercită funcții de furnizare de servicii publice către populație sau agenți economici.
Obiectul principal al investigațiilor organelor judiciare îl constituie fișierele, în timp ce examinarea programelor trebuie lăsată pe mâna experților (stocarea temporară a informației, stocarea caching, stocarea permanentă a informației, stocarea hosting).
Într‑un sistem electronic operativ există posibilitatea unor intervenții frauduloase anticipate prin care să se urmărească manipularea tranzacțiilor de intrare în ordinator în scopul de a introduce date false – total sau parțial – la un acces nepermis și chiar introducerea unei bombe logice, a unui sistem de distrugere a datelor și care constă în introducerea unor instrucțiuni care se execută numai dacă este îndeplinită condiția unei utilizări neautorizate, în momentul percheziției sau, chiar ulterior, a expertizei.
Desfășurarea fazei de urmărire penală are ca moment procesual inițial pornirea procesului penal prin începerea urmăririi (art. 228 C. pr. pen. anterior, corespunzător art. 305 din Codul de procedură enală în vigoare) și ca moment procesual final pozitiv, trimiterea cauzei spre judecare (conform art. 262 C. pr. pen. anterior, corespunzător art. 327 C. pr. pen. în vigoare).
Până la momentul urmăririi penale pe bază de acțiune penală pusă în mișcare, activitatea primei etape conține activități de cercetare. Acest stadiu are ca punct final pozitiv prezentarea materialului de urmărire penală.
Faza urmăririi este o fază scrisă, impusă de necesitățile documentării: actele care se administrează oral se transpun în declarații scrise, procese‑verbale etc., în vederea prezentării lor în faza de judecată.
Oricine pretinde un drept trebuie să și dovedească existența acestuia. A proba un drept înseamnă a stabili existența unui act sau a unui fapt juridic.
Forța probantă a unui act întocmit sub forma unui înscris este dată de faptul că atât timp cât nu se dovedește falsul celor consemnate, constatările înscrisului sunt prezumate a fi adevărate (instrument de plată electronică, instrument de plată cu acces la distanță, instrument de monedă electronică etc.). Un înscris în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. Înscrisul în formă electronică, căruia i s‑a încorporat, atașat sau i s‑a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul în formă electronică, căruia i s‑a încorporat, atașat sau i s‑a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are același efect ca actul autentic între cei care l‑au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.
Până la înscrisul în fals (art. 180‑184 C. pr. civ. anterior) toate mențiunile privind constatările funcționarului competent sunt reputate a fi adevărate.
În schimb, fac dovada numai până la proba contrară mențiunile privind adevărul celor declarate de părți, deoarece funcționarul nu a putut decât să ia act de acele declarații (fără a controla dacă ele corespund realității). Ca atare, aceste mențiuni pot fi răsturnate prin simpla probă contrară[4].
Conținutul raportului juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă când actul juridic indică o valoare de 250 lei sau mai mică; această restricție se aplică atât în materia civilă, cât și penală[5]. Este vorba, repetăm, de conținutul obligațiilor civile asumate, iar nu de faptul civil (delictual) sau fapta penală ca element al unei infracțiuni.
Proba trebuie să se refere direct la actul ori faptul din care rezultă o încălcare de lege (în cazul unei infracțiuni); de exemplu, dovada faptului păgubitor care îndreptățește pe victimă să ceară făptuitorului despăgubiri[6]. Cel mai adesea însă proba directă este cu neputință de făcut, judecătorul neputându‑se convinge cu privire la existența faptului invocat decât prin dovedirea altui fapt, strâns legat de primul prin mijlocul de probă al prezumțiilor. De aceea, o importanță vitală pentru procuror o are stocarea datelor pe echipamentele electronice de calcul. Dar valoarea acestor acte nu trebuie să fie negată pornindu‑se de la deficiențe de procedură, de tehnică criminalistică.
Fapta penală este un element obiectiv al răspunderii penale, accentul fiind pus pe urmarea socialmente periculoasă, în timp ce faptul juridic în sens larg (deci și actul juridic) este obiectul material al infracțiunii sau, sub aspectul analizat, probă materială a faptei penale; este de dovedit o altă relație socială, cea delictuală dintre părți și terț‑stat, nu aceea dintre părți.
Libera apreciere a probelor în penal se referă la procesul psihic de determinare a conexiunilor dintre faptă și urmări, fără a înlătura însă restrângerile determinate de valoarea probelor legale[7] (civile).
Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit‑o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care nu pot fi înlăturate de apărare.
Noutatea acumulărilor de date pe format electronic impune astfel adaptarea procedurilor tehnice la noutatea suportului. Hardul conține sau poartă urme ale faptelor penale săvârșite, putând reprezenta un mijloc material de probă. De asemenea, mijloacele electronice pot fi folosite sau pot fi destinate ele însele să servească la săvârșirea de infracțiuni sau pot fi produsul unei infracțiuni.
În acest fel, procurorul are obligația de a ridica orice obiecte și înscrisuri, chiar sub format electronic, în măsura în care pot servi ca mijloace de probă în procesul penal (echipamente electronice și rețele de cablu, fibră optică, radio, satelit și altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informației). Dar, în cazul unor activități curente pe calculator nimic nu poate prezuma o activitate absolută, generalizată infracțională. De aceea, regula ar trebui să fie aceea de a nu bloca activitatea curentă a persoanei juridice care utilizează un calculator. Ori de câte ori se impune, procurorul trebuie să se limiteze la o copie de pe obiectul ce poate servi drept mijloc de probă, a softului reținând numai copia. Procedeul tehnic poate consta în fixarea materialului probator pe CD sau pe dischete. În aceste condiții, operațiunea trebuie adusă la cunoștința proprietarului P.C., reaudierea, revizualizarea materialului trebuind efectuată în prezența acestuia, a apărătorului. Valoarea unor asemenea elemente va consta numai în cantitatea de adevăr pe care partea adversă nu o poate contesta. De aceea, respectarea normelor procedurale este de imperativă necesitate.
La cererea organului judiciar, orice persoană are obligația de a pune la dispoziție destinatarilor și autorităților publice mijloace care să permită accesul facil, direct, permanent și gratuit cel puțin la următoarele informații:
a) numele sau denumirea furnizorului de servicii;
b) domiciliul sau sediul furnizorului de servicii;
c) numerele de telefon, fax, adresa de poștă electronică și orice alte date necesare contactării furnizorului de servicii în mod direct și efectiv;
d) numărul de înmatriculare sau alte mijloace similare de identificare, în cazul în care furnizorul de servicii este înscris în registrul comerțului sau în alt registru public similar;
e) codul de înregistrare fiscală;
f) datele de identificare ale autorității competente, în cazul în care activitatea furnizorului de servicii este supusă unui regim de autorizare;
g) indicarea reglementărilor aplicabile profesiei respective în statul în care furnizorul de servicii este stabilit, precum și a mijloacelor de acces la acestea, în cazul în care furnizorul de servicii este membru al unei profesii liberale;
h) tarifele aferente serviciilor oferite, care trebuie indicate cu respectarea normelor privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, cu precizarea scutirii, includerii sau neincluderii taxei pe valoarea adăugată, precum și a cuantumului acesteia;
i) includerea sau neincluderea în preț a cheltuielilor de livrare, precum și valoarea acestora, dacă este cazul;
j) orice alte informații pe care furnizorul de servicii este obligat să le pună la dispoziție destinatarilor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
De asemenea, furnizorul unui serviciu al societății informaționale care facilitează accesul la informația furnizată de alți furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alți furnizori, are obligația de a pune la dispoziție organelor judiciare, la cererea legală a organului judiciar, a unor instrumente de căutare a informațiilor sau a unor legături cu alte pagini web ale destinatarilor serviciului său. De altfel, furnizorii de servicii sunt obligați să informeze de îndată autoritățile publice competente despre orice activități cu aparență nelegală desfășurate de destinatarii serviciilor lor sau despre informațiile cu aparență nelegală furnizate de aceștia. În același sens, organul judiciar, colaborează cu Autoritatea de reglementare în comunicații și tehnologia informației, care, potrivit legii, este competentă să supravegheze și să controleze respectarea regimului legal.
Dacă suportul de stocare a datelor nu este predat de bunăvoie, procurorul poate dispune ridicarea silită. Dacă persoana căreia i s‑a cerut să predea un anumit fișier tăgăduiește existența sau deținerea acestuia, precum și ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesar, se poate dispune efectuarea unei percheziții. Întrucât Constituția arată că percheziția se poate dispune numai de către un magistrat, apreciem că o percheziție domiciliară nu se poate face fără autorizația procurorului, și numai cu acordul scris al locatarului. Nu este nevoie de un acord scris dacă se constată predarea de bunăvoie a hardului. Această situație trebuie însă a fi consemnată ca atare în scris.
Mai amintim că textul art. 103 C. pr. pen. prevedea că percheziția începută între orele 6‑20 poate continua și în timpul nopții. Dar Constituția – text principial, de strictă și imediată aplicare – interzice efectuarea perchezițiilor în timpul nopții. De aceea, socotim că – excepție făcând flagrantul – orice percheziție trebuie să înceteze până la orele 20. În schimb, ridicarea de obiecte și înscrisuri se poate face de procuror și în timpul nopții.
În prezența persoanelor indicate în Codul de procedură penală se va proceda la vizualizarea materialelor de pe suportul electronic, iar fișierele care interesează vor fi copiate pe un alt suport. Dacă interesează întreg conținutul hardului, acesta se va copia cu grijă, asigurându‑se transferul tuturor fișierelor. Pentru a nu fi alterate, informațiile se stochează pe un CD‑R, (recordable) și nu pe unul ce permite modificarea ulterioară a datelor (CD‑RW – rewritable). În același fel trebuie transferate fișierele aflate pe dischete. Astfel, obiecțiile privind falsificarea datelor sunt înlăturate. Această operație se va face întotdeauna în prezența persoanei de la care se vor ridica înscrisurile în formă electronică sau la care se efectuează percheziția, iar, în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant al său, a unui membru de familie sau a unui coleg sau vecin. Aceste operațiuni se efectuează de către procuror în prezența unor martori asistenți. Procurorul are dreptul să deschidă orice alte mijloace electronice sau tehnice care pot păstra informații în format electronic, poate deschide dischete sau CD‑uri dacă cel în măsură să o facă refuză aceasta.
Atragem atenția că este o obligație elementară, înscrisă în art. 105 alin. (2) C. pr. pen. , ca procurorul să se limiteze numai la ridicarea înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită. Organul judiciar are obligația să ia toate măsurile ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate trebuie să fie:
a) obținute și prelucrate în mod corect și legal;
b) înregistrate în scopuri determinate și legitime și nu sunt utilizate în mod incompatibil cu aceste scopuri;
c) adecvate, pertinente și neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate;
d) exacte și, dacă este necesar, actualizate;
e) păstrate într‑o formă care să permită identificarea persoanelor în cauză pe o durată ce nu o depășește pe cea necesară scopurilor pentru care ele sunt înregistrate.
Fișierele a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică întotdeauna.
După efectuarea acestor activități tehnice, hardul, celelalte suporturi electronice sau copia acestora se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea, după care se etichetează și se sigilează. Calculatorul neavând de ce să fie ridicat, poate fi sechestrat dar lăsat în păstrare celui la care se află sau unui custode.
Spunem acesta întrucât suntem doar în ipoteza unor infracțiuni referitoare la înscrisuri – sub formă electronică, și nu în cazul altor infracțiuni (de exemplu, în cazul unor furturi de componente electronice este evident că vor fi ridicate toate obiectele). Credem că putem interpreta textul art. 107 alin. final C. pr. pen. anterior, în sensul ca toate copiile să poată fi ridicate în dublu exemplar, una dintre probe lăsându‑se celui la care se află originalul, iar, în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele arătate în art. 108 alin. final C. pr. pen. anterior.
Despre efectuarea percheziției, respectiv a ridicării de fișiere, trebuie întocmit un proces‑verbal care să cuprindă descrierea amănunțită a celor constatate și a măsurilor luate, dar mai ales obiecțiile persoanelor la care se referă procesul‑verbal și ale martorilor asistenți.
O altă prevedere esențială se referă la condițiile în care fișierele au fost descoperite în calculator și copiate.
Când există pericol de dispariție și dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală folosește cunoștințele unui specialist, prin dispunerea efectuării unei constatări tehnico‑științifice. Apreciem că un asemenea caz apare dacă informațiile sunt criptate, codate sau parolate. Raportul prin care se consemnează operațiile și concluziile constatărilor tehnico‑științifice poate constitui mijloc de probă. Observăm că diferența procedurală dintre constatare tehnico‑științifică și expertiză este caracterul de urgență al celei dintâi. Lămurirea unor fapte sau împrejurări poate atrage necesitatea ordonării unei expertize.
Partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă persoana numită în calitate de expert să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala sa, și un expert sau un specialist, nominalizat de ea, din categoria persoanelor prevăzute la art. 11‑14 din Ordonanța de Guvern nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară[8].
Probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de magistrat potrivit convingerii lor, confirmată în urma examinării tuturor probelor administrate, aceștia conducându‑se după conștiința lor (juridică, aș adăuga). Doctrina consideră că probele nu sunt ierarhizate în nici un fel. Aserțiunea este valabilă, în sensul că nici o dovadă nu are valoare probatorie prestabilită față de restul probelor (adică indiferent de cine și în ce condiții ar fi redactate).
Legea de procedură penală nu pretinde, de exemplu, procedura înscrierii în fals în vederea înlăturării de la aprecierea situației în cauză a împrejurărilor consemnate într‑un act (proces‑verbal), și nici nu are de ce. În cazul probelor de același fel (cu aceeași forță probantă civilă sau penală), abia după constatarea săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri o asemenea probă va fi interpretată și apreciată în mod inegal[9].
În raport cu domeniile de acțiune și cu modurile de operare utilizate în sectorul economico‑financiar, organele judiciare care efectuează cercetări trebuie să adopte modalități tactico‑penale specifice, eficiente, care să asigure o ripostă fermă a societății, concretizată în descoperirea promptă și tragerea la răspundere a infractorilor.
Excluderea probelor obținute în mod nelegal
Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime (art. 21 alin. 1 din Constituție).
Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil (alin. 3).
Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal (Art. 102 alin. 1 C. pr. pen. )
(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
Articolul 102, alin. (3) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea că (3)În mod excepțional, dispozițiile alin. (2) nu se aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecțiuni de formă sau există alte neregularități procedurale care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acestuia.
Articolul 102, alin. (5) a fost abrogat de Legea nr. 255/2013 . Textul anterior spunea că (5)Probele derivate din probele prevăzute la alin. (2) nu se exclud dacă probele obținute în mod nelegal sunt folosite în condițiile alin. (3)
Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la prevederile art. art. 102 alin. (3) C. pr. pen., Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei[10].
Curtea constată că menținerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze, asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate.
Spre deosebire de soluția juridică anterior menționată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei”- respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice, – este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, Curtea reține că doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (§27).
Problema juridică invocată de autorii excepției de neconstituționalitate a făcut obiectul activității de legiferare și al controlului de constituționalitate și în alte state europene. În acest sens, Curtea constată că instituția nulității probelor presupune îndepărtarea fizică a mijloacelor materiale de probă din dosarele cauzelor în state precum Austria, Croația și Slovenia. Astfel, conform art. 139 alin. (4) C. pr. pen. austriac, probele obținute în mod nelegal trebuie distruse fizic, din oficiu sau la cererea părții interesate. De asemenea, art. 86 din Codul de procedură penală din Croația, prevede că probele excluse din procesul penal, printr-o hotărâre rămasă definitivă având acest obiect, urmează să fie sigilate și păstrate separat de restul dosarului de către secretariatul instanței, acestea neputând fi examinate sau folosite pe parcursul soluționării cauzei penale. Totodată, dispozițiile art. 83 din Codul de procedură penală din Slovenia obligă la îndepărtarea fizică din dosar a probelor excluse din procesul penal, iar art. 39 din același cod prevede o garanție suplimentară, conform căreia judecătorii care au studiat probele excluse din procesul penal nu au dreptul să se pronunțe cu privire la răspunderea penală a persoanei condamnate. În acest ultim sens este și Decizia Curții Constituționale a Sloveniei nr. U-I-92/96 prin care s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin participarea la soluționarea raportului penal de conflict a judecătorului care a luat cunoștință de probele declarate inadmisibile. Potrivit acesteia din urmă, dispozițiile Codului de procedură penală al Sloveniei care permit judecătorului să se familiarizeze cu informațiile pe care organele poliției le-au colectat în etapa anterioară judecății (care trebuie eliminate din dosar și pe care nu se poate baza soluționarea cauzei), care nu prevăd și excluderea judecătorului care s-a familiarizat cu respectivele informații, nu sunt conforme cu dreptul la un proces echitabil, reglementat la art. 23 din Constituția Sloveniei. Prin decizia anterior invocată, Curtea Constituțională a Sloveniei nu a declarat neconstituționale anumite dispoziții legale din cuprinsul Codului de procedură penală, ci a sancționat ca fiind neconformă cu dreptul la un proces echitabil lipsa din legislația procesual penală a unei dispoziții legale care să interzică participarea la soluționarea fondului cauzei penale a unui judecător aflat în ipoteza juridică anterior menționată[11] .
Într-o opinie s-a arătat că legiuitorul a exclus în mod expres înregistrările, iar mijlocul de probă îl constituie procesul verbal, sau, în anumite situații, înregistrările Art. 143, alin. (2) – o copie a suportului se atașează, în plic sigilat, la procesul verbal în care se consemnează fiecare activitate de supraveghere tehnică înregistrările (suportul) fac parte integrantă din procesul verbal, care conform legii reprezintă mijloc de probă situația de la art. 139, alin. (3) este una specială – înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane și oricare alte înregistrări nu sunt rezultatul unor activități de supraveghere tehnică ale organelor de urmărire penală și nu sunt atașate unor procese verbale
Este necesar ca aceste tipuri de înregistrări să fie declarate în mod expres ca fiind mijloace de probă . Procesele verbale (inclusiv cele de redare a convorbirilor) nu sunt singura modalitate de materializare a rezultatelor supravegherii în mijloace de probă rezultatele supravegherii video, audio sau prin fotografiere pot fi materializate și în planșe foto, care constituie, prin ele însele, mijloace de probă (fotografii), conform art. 97, alin. (2), lit. e), dar care, în acest caz, se atașează la procesul verbal în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică.
La momentul sesizării instanței de judecată cu judecarea fondului cauzei au fost înaintați și suporții optici care conțineau înregistrarea comunicărilor telefonice, inclusiv cele care trebuiau distruse, astfel că inculpații au solicitat redarea comunicărilor ambientale care ar fi trebuit a fi distruse.
În aceste condiții s-a ridicat problema dacă instanța de judecată mai avea posibilitatea de a reda în încheierea de ședință această înregistrare spre a fi avută în vedere la soluționarea cauzei.
(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice, direct sau indirect, pe orice cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
(3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
(4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii.
(5) Dacă, în cadrul obligației prevăzute la alin. (2) lit. a), s-a impus inculpatului interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, câte o copie de pe ordonanța procurorului ori, după caz, a încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată se comunică, în ziua emiterii ordonanței sau a pronunțării încheierii, inculpatului, unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește și are interdicția de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor și organelor de frontieră, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligației care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6) Instituția, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.
(7) În cazul în care pe durata măsurii controlului judiciar inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 212 alin. (3)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(8) Procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta.
(9) Dispozițiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, când judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu.
(10) În cazul prevăzut la alin. (8), judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen de soluționare în camera de consiliu în termen de 5 zile de la înregistrarea propunerii sau a cererii, comunicând procurorului și inculpatului termenul fixat.
(11) Procurorul înaintează dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți în termen de cel mult 24 de ore de la solicitarea acestuia.
(12) Propunerea procurorului se comunică inculpatului, iar cererea inculpatului se comunică procurorului.
(13) Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează propunerea sau cererea în lipsa inculpatului și a procurorului. Inculpatul și procurorul au dreptul de a depune concluzii scrise, care sunt prezentate judecătorului de drepturi și libertăți cu cel puțin 24 de ore înainte de expirarea termenului stabilit pentru soluționarea propunerii sau a cererii.
(14) Dacă, în cursul urmăririi penale, s-a impus inculpatului obligația prevăzută la alin. (2) lit. a), judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura verifică din oficiu, prin încheiere, la fiecare 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat stabilirea acestei obligații, dispunând, după caz, înlocuirea ori încetarea ei.
(15) În cazul prevăzut în alin. (14), judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, prin încheiere, în lipsa inculpatului și a procurorului. Inculpatul și procurorul au dreptul de a depune concluzii scrise, care sunt prezentate judecătorului de drepturi și libertăți cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea termenului de verificare stabilit și comunicat de acesta.
Articolul 215 a făcut obiectul unei excepții de neconstituţionalitate, excepție admisa prin Decizia nr. 712/2014 .
Drepturile fundamentale nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Însă, textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală şi urmează a analiza dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional.
Curtea constată că, din analiza textului constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, M.Of. nr. 433 din data de 28 iunie 2010).
Conform art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; şi c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; şi k) să nu emită cecuri[20].
În conformitate cu dispozițiile art. 202NCPP măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Este evident faptul că măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, din moment ce acesta se află abia la debutul fazei camerei preliminare, urmând ca în continuare să fie efectuate toate actele procedurale necesare și utile cauzei.
Rezonanța socială a faptei trebuie să reprezinte, în egală măsură, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret și aceasta este evidentă în cauza de față. Prin lăsarea în deplină libertate a inculpaților s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în opinia publică, fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care membrii comunității ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni grave îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății unei persoanei sunt judecate fără a li se aplica constrângeri de natură procedurală. În plus, principiul proporționalității impune ca atunci când se ia o măsură privativă sau restrictivă de libertate să se aibă în vedere obligativitatea realizării unui echilibru între necesitatea apărării interesului public și importanța dreptului la libertate al inculpaților. Acest echilibru este respectat în cauza de față, măsura preventivă luată împotriva inculpaților nefiind disproporționată în raport cu necesitatea apărării valorilor individuale. Modalitatea în care se susține că ar fi fost comisă fapta și natura valorilor sociale afectate impun concluzia că lăsarea în deplină libertate a inculpaților ar genera o stare de insecuritate, reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică, iar interesul social al protejării societății primează interesului personal al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate.
Instanța a concluzionat că este necesară intervenția imediată a puterii de constrângere a statului prin menținerea unei restrângeri a libertății persoanei. Această limitare este rezonabilă și proporțională finalității urmărite prin procesul penal, iar măsura preventivă este justificată prin prisma prevederilor art. 5 par. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Garanțiile recunoscute de aceste prevederi și de jurisprudența relevantă a Curții în domeniu sunt aplicabile și au fost examinate în concret în raport cu circumstanțele cauzei, cu scopul măsurilor preventive (așa cum este enunțat de art. 202NCPP) și cu indiciile de fapt elocvente de care judecătorul dispune în acest moment. Adoptarea măsurilor preventive nu poate fi disociată nici de interesul adoptării unor măsuri eficiente și urgente de apărare socială[21].
În strânsă legătură cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului se află Directiva nr. 2012/13/UE din 22 mai 201218[22] emisă de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale unde se prevede fără echivoc că înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[23].
Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul pocedurilor penale a fost adoptată în scopul de a reechilibra drepturile justițiabililor chemați în fața organelor de poliție sau a parchetelor și privește persoanele suspectate sau inculpate, din momentul în care sunt informate de autoritățile naționale competente de faptul că sunt suspectate sau acuzate de săvârșirea de infracțiuni, până la finalizarea procedurilor. Directiva stabilește obligația autorităților statale de a informa persoanele în cauză, verbal sau în scris, atât cu privire la drepturile de care se bucură pe parcursul procedurii (dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul la un interpret, dreptul de a păstra tăcerera etc.), cât și cu privire la acuzația ce li se aduce, deopotrivă în legătură cu elementele de incriminare și cu cele ce susțin nevinovăția acestora. Persoanele arestate trebuie să fie informate în plus și în mod obligatoriu prin înmânarea unei note scrise în acest sens, Directiva cuprinzând un model orientativ în Anexa I.
Dreptul la informare poate fi limitat (însă nu refuzat în integralitate, spre exemplu nu în ce privește dreptul de a cunoaște acuzația): atunci când informația implică un risc grav pentru viața sau drepturile fundamentale ale unei terțe persoane (este necesară în această apreciere parcurgerea testului de proporționalitate, pentru a păstra un echilibru între drepturile implicate); când este strict necesar pentru protecția unui interes public important (este dat exemplul compromiterii unui anchete în curs de desfășurare sau al afectării grave a securității interne a statului membru respectiv). Limitarea trebuie decisă motivat de o autoritate judiciară sau, cel puțin, trebuie să poată fi supusă unui control jurisdicțional din partea acesteia. Directiva a fost transpusă prin prevederile art. 9, art. 10, art. 78, art. 83, art. 88-92, art. 94, art. 374 C. pr. pen. .
Revenind la dreptul intern, reținem o situație întâlnită în practică în materia interceptării comunicărilor telefonice, care nu a fost reglementată de către legislația procesual-penală fiind aceea în care săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, iar informațiile sunt utile lămuririi cauzei.
Deși în Codul de procedură penală nu se prevede în mod expres, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1969[24], din interpretarea legislației privind informațiile clasificate[25] s-ar putea concluziona că aceste convorbiri sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal.
S-a apreciat că în situația în care conțin informații relevante cauzei, acestea trebuie să fie redate în cuprinsul unor procese-verbale separate iar mai apoi pentru părțile din proces (suspect, inculpat, parte civilă, parte responsabil-civilmente) și apărătorii acestora să fie urmată procedura de autorizare prevăzută de art. 28 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate care prevăd că „accesul la informații secrete de stat este permis numai în baza unei autorizații scrise (pe nivel de secretizare), eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat”[26].
[1] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, p. 266.
[2] C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în Buletin de criminologie şi de criminalistică nr. 1‑2/1994, p. 91 sqq.
[4] Menţiunile făcute de funcţionar, care nu are legătură cu actul juridic, nu sunt decât un început de probă.
La înscrisurile sub semnătură privată contestate se procedează la verificarea de scripte (art. 162 sqq. C. pr. civ.) ca prezumţie de validitate.
În dreptul comercial, în genere, proba contractelor se face prin orice mijloc de probă scrisă.
[5] I. Stoenescu, Probele, în Drept procesual civil român de I. Stoenescu şi G. Porumb, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 144; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed. a II‑a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 364.
[6] M.V. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, pp. 188‑189.
[7] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 335. De exemplu, procesele‑verbale au o putere devenită prestabilită de lege, împotriva lor uzitându‑se aceeaşi procedură a înscrierii în fals. Dar apreciat (penal) ca simplu fapt, procesul‑verbal nu are de ce să fie declarat fals (N. Volonciu, p. 337).
Eroarea, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi cu orice mijloc (chiar şi împotriva unui act autentic), ca fapt distinct de actul constatat prin înscris, împotriva căruia se înscriu raporturile cu statul‑terţ (a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 176; I. Stoenescu, op. cit., V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, pp. 275‑276).
[8] Publicată în M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, modificată prin Legea nr. 208 din 11 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 784 din 24 noiembrie 2010.
[9] În sens contrar, a se vedea: N. Volonciu, op. cit., p. 337; A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 75. Acest renumit autor se pronunţă asupra caracterului considerat vetust al reglementării art. 1191 alin. (2) C. civ. anterior, care ar restrânge „într‑o oarecare măsură libertatea de apreciere a judecătorului în ce priveşte puterea doveditoare a probelor” (p. 75), text care ar trebui interpretat prin prisma conţinutului nou al dreptului. Socotim îndemnul exagerat. Când părţile au întocmit un înscris consemnând (doar) un acord de voinţă, au făcut‑o chiar pentru a preconstitui o probă. Legea dă dreptul ca acest conţinut al actului să nu fie combătut, dar tot legea sancţionează cu nulitate fraudarea legii. Ceea ce a ocrotit legiuitorul a fost „răstălmăcirea” înţelesului înţelegerii lor; în nici un caz (alt) fapt juridic (delictual) nu constituie un (alt) act juridic.
Dispoziţia alin. (2) din art. 1191 C. civ. trebuie considerată ca având la bază doar prezumţia voinţei comune a părţilor, în sensul înţelegerii lor, altul decât un alt fapt delictual socotit şi apreciat ulterior.
[10] Curtea Constituțională, Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial nr. 177 din 26 februarie 2018
[11] Curtea Constituțională, Decizia nr. 22 / 2018, § 28
[12] Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere – Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
[13] Încheierea nr. 61/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, nepublicată.
[14] Curtea de Apel Târgu-Mureș, Încheierea din data de 23.04.2012 pronunțată în dosarul nr. 99/57/2001, nepublicată. V Valentin Trif, Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice, http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
[15] Cauza Dumitru Popescu c. României şi cauza Van Vondel c. Olandei
[16] Î.C.C.J., S.pen. , încheierea din data de 18.03.2016 pronunțată în dosar nr. 2826/1/2015, nepublicată
[17] Curtea de Apel Constanța, S. Penală, încheierea din data de 11 mai 2016 pronunțată în dosar nr. 2351/88/2015/a2, nepublicată.
[20] Curtea Constituțională , Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015
[21] CURTEA DE APEL BACĂU, SECŢIA PENALĂ SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE, DECIZIA PENALĂ nr. 35 din 15 ianuarie 2019, https://idrept.ro/
[22] Association for European Integration and Ekhimdziev c Bulgariei, www.echr.coe.int.
[23] art.1 paragrafele 30 și 32 din Directiva nr. 2012/13/UE/22.05.2012 pe http://documents.tips/documents/directiva-201213ue-a-parlamentului-european-i-a-consiliului-din-22-mai.html.
[24] Art.913 din Codul de procedură penală din 1968: „Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate”.
[25] Legea nr. 182/2002 privind informațiile clasificate (M.Of. nr. 284 din 12 aprilie 2001)
[26] Valentin Trif, Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice, http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
În perioada 15 martie – 30 iunie 2014 pe adresa de e-mail au fost semnalate de procurori o serie de probleme privind interpretarea și aplicarea noilor coduri în materie penalăce au format obiectul dezbaterilor interne. La întrebarea dacă un martor poate fi însoțit de un avocat, s-a răspuns că doar părțile și subiecții procesuali au în cauză interese proprii ce trebuie apărate. Cum martorul are obligația civică de a ajuta la aflarea adevărului, ei „nu au și nu trebuie să aibă interese proprii”[2]. Să sperăm că, în teritoriu, asistența juridică a fost permisă și în sensul unei neincriminări, deși, art. 6 sau 99(care vorbește numai de suspect) ocolesc aspectul. În procrdură avem un solid art. 118. Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa (Dreptul martorului de a nu se acuza)). Această regulă trebuie adusă la cunoștința persoanei audiate, alături de obligația de a spune tot ce știe!
Calitatea procesuală de suspect sau inculpat și cea de martor se diferențiază în raport cu drepturile și obligațiile distincte ale titularilor. În timp ce martorul este obligat să declare tot ceea ce știe, inculpatul are dreptul necondiționat de a nu da declarații în fața organelor judiciare.
A se reține infracțiunea de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, fiind obligat să își asume riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Declarația martorului poate fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, fiind o garanție a respectării dreptului persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat, neputând fi folosite împotriva sa.
Dacă a renunțat la dreptul la tăcere, continuând să facă declarații, persoana care a participat la săvârșirea infracțiunii și a fost judecată separat de ceilalți participanți, fiind audiată, ulterior, ca martor în cauza disjunsă, are obligația de a spune adevărul, chiar cu riscul de a se autoincrimina, în caz contrar săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Sancțiunea, în cazul constatării incidenței dispozițiilor art. 118 C. pr. pen. , nu este înlăturarea răspunderii penale a unei persoane acuzate de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ci excluderea declarației de martor a persoanei care, anterior, a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat în același dosar.
Prin Decizia nr. 519 din 6.07.2017 s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 teza I C. pr. pen..
La § 16 din considerentele deciziei, Curtea reține că declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală. Curtea a constatat că obligația organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă și la persoana care a săvârșit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 C. pr. pen.
De asemenea, prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 s-a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (2) lit. a) și b) C. pr. pen., care exclud dreptul de a refuza să fie audiate, în calitate de martor, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți.
La pct. 14 din considerentele deciziei se arată că poate avea calitate de martor orice persoană care are cunoștință de fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au, în cauză, calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate, fiind apreciat că acestea au un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nefiind considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății[3].
în doctrină s-a apreciat că “atât în procesul civil, cât și în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații mincinoase sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările care i se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Într-o asemenea situație, martorului nu i se poate cere să fie obiectiv, în același timp în care, deasupra sa, planează sancțiunea penală”[4]
Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului.
Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un “martor asimilat”, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă.
Raportând distincțiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării, rezultă că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal[5].
Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale[6] se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2).
Potrivit articolul 3,Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei.
1. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
2. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.
3. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.
4. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Printre altele, Codul de procedură penală are ca obiectiv și stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și drepturilor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal[8].
Prin modificările noului Cod de procedură penală s‑a vizat, printre altele, îmbunătățirea tehnicilor de supraveghere și a tehnicilor de cercetare, subliniindu‑se principiul că tehnicile de supraveghere sunt dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți, în concordanță atât cu practica CEDO, cât și cu soluțiile adoptate în legislațiile altor state.
Tehnicile de cercetare presupun intruziuni minime în viața privată a persoanei, astfel încât nu se justifică reglementarea unor garanții excesive[9].
În Hotărârea PG și JH c. UK, din 25 septembrie 2001 (§§ 35‑63) s‑a arătat că solicitarea listei de convorbiri nu reprezintă, în sine, o încălcare prevederilor art. 8 din Convenție.
Principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului și abuzului în ceea ce privește utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică și dispozitivelor instalate în localurile de poliție.
În cauză, conversațiile purtate în apartament au fost supravegheate de poliție, iar dispozitivul a fost descoperit de către cei urmăriți. Poliția a obținut ulterior factura detaliată a apelurilor telefonice efectuate din apartament. Deși nu s‑a mai comis nicio faptă, reclamanții au fost arestați și trimiși în judecată pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni. La sfatul avocatului, cei doi au preferat să păstreze tăcerea și au refuzat să ofere eșantioane de voce pentru compararea cu înregistrările. În consecință, polițiștii au obținut autorizarea de a înregistra în secret discuțiile purtate de reclamanți în celulă, iar un expert a confruntat vocile de pe cele două mostre de înregistrări. Acestea au fost utilizate pentru a se motiva condamnarea reclamanților.
Obținerea de către poliție a unor informații telefonice situată a constituit o ingerință în dreptul la inviolabilitatea corespondenței reclamanților. Problema centrală consta în existența unei norme legale și dacă viza un scop legitim, dacă există suficiente garanții contra arbitrariului Curtea a considerat că, dat fiind că existau informații privind comiterea unei infracțiuni grave, ingerința statului a fost proporțională, astfel că art. 8 nu a fost violat sub acest aspect.
Ținând cont de faptul că există cazuri în care oamenii se angajează conștient în activități înregistrate sau raportate public, ori susceptibile de a fi, faptul de a aștepta o anumită formă de respect al intimității poate juca un rol semnificativ. În schimb, protecția vieții private poate intra în joc atunci când există o înregistrare sistematică sau permanentă a unor elemente din domeniul public. Curtea Europeană a considerat că obținerea unor eșantioane de voce ale reclamanților pentru a fi supuse analizei comparative cu altele ține de tratamentul datelor cu caracter personal, astfel că art. 8 este aplicabil. Curtea a considerat că principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului și abuzului în ceea ce privește utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică și dispozitivelor instalate în localurile de poliție. Ținând cont că, la momentul evenimentelor, dreptul britanic nu conținea nicio lege care să permită și să reglementeze astfel de cazuri, Curtea a constatat că măsura nu a fost prevăzută de lege, astfel că art. 8 a fost violat sub acest aspect[10].
The Court’s assessment
There are a number of elements relevant to a consideration of whether a person’s private life is concerned by measures effected outside a person’s home or private premises. Since there are occasions when people knowingly or intentionally involve themselves in activities which are or may be recorded or reported in a public manner, a person’s reasonable expectations as to privacy may be a significant, although not necessarily conclusive, factor. A person who walks down the street will, inevitably, be visible to any member of the public who is also present. Monitoring by technological means of the same public scene (for example, a security guard viewing through closed‑circuit television) is of a similar character. Private‑life considerations may arise, however, once any systematic or permanent record comes into existence of such material from the public domain. It is for this reason that files gathered by security services on a particular individual fall within the scope of Article 8, even where the information has not been gathered by any intrusive or covert method (see Rotaru v. Romania [GC], no. 28341/95, §§ 43‑44, ECHR 2000‑V). The Court has referred in this context to the Council of Europe’s Convention of 28 January 1981 for the protection of individuals with regard to automatic processing of personal data, which came into force on 1 October 1985 and whose purpose is “to secure in the territory of each Party for every individual (…) respect for his rights and fundamental freedoms, and in particular his right to privacy, with regard to automatic processing of personal data relating to him” (Article 1), such data being defined as “any information relating to an identified or identifiable individual” (Article 2) (see Amann v. Switzerland [GC], no. 27798/95, §§ 65‑67, ECHR 2000‑II, where the storing of information about the applicant on a card in a file was found to be an interference with private life, even though it contained no sensitive information and had probably never been consulted).
(….)
60. The Court concludes therefore that the recording of the applicants’ voices when being charged and when in their police cell discloses an interference with their right to respect for private life within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention.
It recalls that the Government relied as the legal basis for the measure on the general powers of the police to store and gather evidence. While it may be permissible to rely on the implied powers of police officers to note evidence and collect and store exhibits for steps taken in the course of an investigation, it is trite law that specific statutory or other express legal authority is required for more invasive measures, whether searching private property or taking personal body samples. The Court has found that the lack of any express basis in law for the interception of telephone calls on public and private telephone systems and for using covert surveillance devices on private premises does not conform with the requirement of lawfulness (see Malone, Halford and Khan, all cited above). It considers that no material difference arises where the recording device is operated, without the knowledge or consent of the individual concerned, on police premises. The underlying principle that domestic law should provide protection against arbitrariness and abuse in the use of covert surveillance techniques applies equally in that situation.
63. The Court notes that the Regulation of Investigatory Powers Act 2000 contains provisions concerning covert surveillance on police premises. However, at the relevant time, there existed no statutory system to regulate the use of covert listening devices by the police on their own premises.
The interference was not therefore “in accordance with the law” as required by the second paragraph of Article 8 and there has been a violation of this provision. In these circumstances, an examination of the necessity of the interference is no longer required[11].
Potrivit art. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013[12],textul are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum și prin punerea de acord a legislației cu dispozițiile acesteia.
Potrivit art. 102 pct. 83 al legii, denumirea capitolului IV din titlul IV al Părții generale se modifică și va avea următorul cuprins:„CAPITOLUL IV: Metode speciale de supraveghere sau cercetare”.
Codul de procedură penală[13] adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014[14].
Modificarea introdusă prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012[15] transpune în legislația națională art. 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005.
Modificarea introdusă prin Legea nr. 255/2013 transpune dispoziții cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează:
1. art. 1, art. 2 alin. (1)‑(5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) și (9) și art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010;
2. art. 3, 4, 6, 7 și art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul la un proces echitabil. Articolul 48 alineatul 2 din Cartă garantează respectarea dreptului la apărare.
Articolul 6 din Cartă și articolul 5 din CEDO consacră dreptul la libertatea și la siguranța persoanei. Orice limitare a acestui drept nu trebuie să depășească limitările permise în conformitate cu articolul 5 din CEDO și deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate că statele membre sunt părți la CEDO, experiența a arătat că doar acest element nu poate oferi întotdeauna un grad suficient de încredere în sistemele de justiție penală ale altor state membre[16].
În Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale s‑a subliniat că consolidarea încrederii reciproce necesită norme detaliate privind protecția drepturilor și garanțiilor procedurale care își au originea în Cartă și în CEDO.
Normele minime comune ar trebui să aibă ca rezultat sporirea încrederii în sistemele de justiție penală ale tuturor statelor membre.
La 30 noiembrie 2009, Consiliul a adoptat o rezoluție privind o Foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Foaia de parcurs pune în evidență faptul că ordinea prezentării drepturilor este orientativă, prin urmare poate fi modificată în funcție de priorități.
La 11 decembrie 2009, Consiliul European a salutat Foaia de parcurs și a integrat‑o în Programul de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora. Consiliul European a subliniat caracterul neexhaustiv al Foii de parcurs, invitând Comisia să studieze elemente suplimentare ale drepturilor procedurale minime ale persoanelor suspectate sau acuzate și să evalueze dacă este necesară analizarea altor aspecte, de exemplu prezumția de nevinovăție, pentru a promova o mai bună cooperare în domeniu.
Directiva se referă la măsura B din Foaia de parcurs. Aceasta stabilește standarde minime comune ce urmează a fi aplicate în domeniul informării cu privire la drepturi și la acuzare, care vor fi aduse la cunoștința persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, în vederea consolidării încrederii reciproce a statelor membre. Directiva dezvoltă drepturile prevăzute în Cartă, în special articolele 6, 47 și 48 din aceasta, prin întemeierea pe articolele 5 și 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezenta directivă, termenul „acuzare” descrie același concept ca termenul „acuzație” utilizat în articolul 6 alineatul 1 din CEDO.
În comunicarea sa din 20 aprilie 2010 intitulată „Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei. Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”, Comisia a anunțat că va prezenta o propunere privind dreptul la informare privind drepturile și informarea privind acuzațiile în 2010.
Directiva se aplică persoanelor suspectate[17] și acuzate, indiferent de statutul lor juridic, cetățenie sau naționalitate.
Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă[18].
Prezenta directivă stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate. Acest lucru nu afectează informațiile furnizate cu privire la alte drepturi procedurale care derivă din Cartă, din CEDO, din dreptul intern și din legislația aplicabilă a Uniunii, astfel cum a fost interpretată de instanțele competente. Odată ce s‑a furnizat o informare cu privire la un anumit drept, autoritățile competente nu ar trebui obligate să o repete, cu excepția situației în care circumstanțele specifice ale cauzei sau normele specifice din dreptul intern necesită aceasta.
Referirile din directivă la persoane suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute ar trebui înțelese ca trimițând la orice situație în care, în cursul procedurilor penale, persoanele suspectate sau acuzate sunt lipsite de libertate în sensul art. 5 alin. 1 lit. c) din CEDH, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cazul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, informațiile privind drepturile procedurale aplicabile ar trebui furnizate printr‑o notă scrisă privind drepturile, întocmită într‑un mod ușor de înțeles, astfel încât să ajute persoanele respective la înțelegerea efectivă a drepturilor de care beneficiază. O astfel de Notă privind drepturile ar trebui furnizată cu promptitudine fiecărei persoane arestate în momentul lipsirii de libertate prin intervenția autorităților de aplicare a legii, în contextul procedurilor penale. Nota ar trebui să cuprindă informațiile de bază privind posibilitățile de contestare a legalității arestării, de obținere a unei revizuiri a reținerii sau de solicitare a eliberării provizorii, atunci când și în măsura în care există astfel de drepturi în legislația națională.
Modelul respectiv (prevăzut în anexă) este orientativ și poate face obiectul revizuirii în contextul raportului Comisiei privind punerea în aplicare a prezentei directive și, de asemenea, odată cu intrarea în vigoare a tuturor măsurilor din Foaia de parcurs. În conținutul Notei privind drepturile pot fi incluse și alte drepturi procedurale relevante care se aplică în statele membre.
Condițiile și regulile specifice privind dreptul persoanei suspectate sau acuzate să informeze o altă persoană în legătură cu arestarea sau reținerea urmează să fie determinate de către statele membre în cadrul dreptului intern. După cum se menționează în Foaia de parcurs, exercitarea acestui drept nu ar trebui să aducă atingere cursului normal al procedurilor penale.
Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind siguranța persoanelor reținute în locuri de detenție.
Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să‑și poată pregăti apărarea și să se garanteze echitatea procedurilor penale[19].
Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului, referitoare la infracțiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum și a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
În cazul în care, în cursul procedurilor penale, detaliile acuzării se modifică într‑o măsură care să afecteze în mod substanțial poziția persoanei suspectate sau acuzate, modificările ar trebui să i se comunice persoanei respective atunci când este necesar pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor și la timp pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare[20].
Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul 4 din Convenție și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției[21].
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale, cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într‑un dosar sau deținute de autoritățile competente, în orice mod adecvat, în conformitate cu dreptul intern.
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în această directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de Convenție și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul de acces la materialele unei cauze ar trebui exercitat fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind protecția datelor personale și localizarea persoanelor din programele de protecție a martorilor.
Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. O aplicare practică și eficace a unor dispoziții, cum ar fi obligația de a asigura persoanelor suspectate sau acuzate informațiile privind drepturile lor într‑un limbaj simplu și accesibil, ar putea fi realizată prin diverse mijloace, inclusiv prin măsuri nelegislative, ca, de exemplu, o formare corespunzătoare a autorităților competente sau o notă privind drepturile, redactată într‑un limbaj simplu și netehnic, care să fie ușor de înțeles de către o persoană din afara sistemului judiciar, care nu cunoaște dreptul procedural penal.
Dreptul la informare în scris cu privire la drepturile în momentul arestării, prevăzut în directivă, ar trebui să se aplice, mutatis mutandis, și persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare, în baza Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[22].
Această directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile menționate în prezenta directivă în vederea asigurării unui nivel mai ridicat de protecție și în situațiile care nu sunt tratate în mod expres în directivă. Nivelul de protecție nu ar trebui să scadă niciodată sub standardele prevăzute de Convenție, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Directiva respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Cartă. În special, prezenta directivă urmărește promovarea dreptului la libertate, a dreptului la un proces echitabil și a drepturilor în materie de apărare. Aceasta ar trebui pusă în aplicare în mod corespunzător[23].
Dispozițiile acestei directive, care corespund drepturilor garantate de Convenție, ar trebui să fie interpretate și puse în aplicare cu respectarea drepturilor respective, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Deoarece obiectivul directivei, respectiv stabilirea unor standarde minime comune referitoare la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, nu poate fi realizat de statele membre prin acțiune unilaterală la nivel național, regional sau local și, prin urmare, având în vedere dimensiunea și efectele sale, poate fi atins mai bine la nivelul Uniunii. Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, această directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
Referindu‑se la articolul 140 C. pr. pen. , Traian Băsescu a afirmat că păstrarea acestei prevederi în forma în care există în noul Cod de procedură penală va conduce la rămânerea României fără mijloace de identificare și prevenire a infracțiunilor precumabuz în serviciu, trafic de influență, fraude fiscale, trafic de persoane, criminalitate transfrontalieră, comercializare sau tranzit de droguri pe teritoriul României[24].
Direcția Națională Anticorupție își exprimă deosebita îngrijorare privind intrarea în vigoare, în forma adoptată de Parlament, a prevederilor noului Cod penal și ale noului Cod de procedură penală la data de 1 februarie 2014, situație în care există un risc major ca eficiența investigațiilor în cauzele de corupție să fie semnificativ diminuată[25].
Dispozițiile referitoare la efectuarea urmăririi penale in personam „sunt neclare cu privire la momentul la care trebuie să îi fie adusă la cunoștință suspectului această calitate, ceea ce ar atrage imposibilitatea folosirii tehnicilor speciale de investigație”.
Reglementarea a fost criticată de către practicieni întrucât poate fi interpretată în sensul că persoana cercetată devine suspect și trebuie anunțată în momentul în care există indicii rezonabile că a săvârșit o infracțiune, ceea lipsește de eficiență metode de investigație precum interceptarea comunicațiilor sau folosirea investigatorilor sub acoperire.
„Prevederile noului Cod de procedură penală lipsesc de eficiență corpul de specialiști care funcționează în cadrul organelor de urmărire penală, în condițiile în care rapoartele de constatare întocmite de aceștia nu ar mai avea o valoare probatorie proprie, fiind obligatorie înlocuirea lor cu un raport de expertiză.
Normele tranzitorii nu cuprind prevederi referitoare la măsurilor de supraveghere autorizate potrivit legii vechi și care sunt în curs și nu reglementează situația persoanelor împotriva cărora s‑a dispus începerea urmăririi penale potrivit vechilor dispoziții, ceea ce va genera dificultăți de interpretare în practică”[26].
Astfel, interceptarea convorbirilor telefonice este înlocuită cu instituția supravegherii tehnice, iar regimul interceptărilor efectuate până în prezent în raport cu noua instituție nu este suficient reglementat.
În ședința din 30 ianuarie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât sesizarea Ministerului Justiției[27], printre altele, cu propunerea de completare a art. 138 – după alineatul (13) se introduce un nou alineat, alineatul (14), cu următorul cuprins:
„(14) Metodele speciale de supraveghere sau cercetare se dispun și în cazul în care urmărirea penală este începută potrivit art. 305 alin. (1)”.
Credem că suntem în fața unei situații de neînțeles pentru noi. Textul probabil că poate fi interpretabil. Părerea noastră este că și înainte și după 1 februarie 2014 supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă
(Art. 305 – Începerea urmăririi penale).
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu‑se în acest sens un proces‑verbal.
Prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016, la art. 142, după alin. (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:” (11) Pentru realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.”
Procurorii trebuie să-și adapteze activitatea la evoluția rapidă a criminalității . Referitor la existența unor Tehnici/metode speciale de investigare , în Opinia nr. 10 (2015) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul procurorilor în cadrul cercetării penale[28] se arată că. trebuie să facă uz de noile tehnici disponibile, în măsura în care sunt conforme cu legea și să acorde atenția cuvenită nevoii de specializare și multidisciplinaritate.
Procurorii ar trebui să țină seama de faptul că utilizarea unor astfel de tehnici poate avea ca rezultat și restricții sau constrângeri asupra drepturilor persoanelor: de exemplu utilizarea informatorilor, agenții sub acoperire, înregistrarea întâlnirilor, supravegherea și interceptarea apelurilor telefonice, e-mailuri, comunicarea prin internet, utilizarea programelor informatice intruzive, G.P.S. sau scanere etc.
Procurorii implicați în investigații care utilizează tehnici speciale deosebit de invazive pentru viața privată, aceștia nu ar trebui să recurgă la o astfel de măsură de investigație, cu excepția cazurilor grave, atunci când o infracțiune gravă a fost săvârșită sau premeditată și numai dacă alte măsuri nu sunt utilizabile sau adecvate și “în măsura în care acest lucru este necesar într-o societate democratică și este considerat adecvat pentru executarea unei activități eficiente de cercetare și urmărire penală” (Rec (2005) 10, § 2).
Procurorii trebuie să respecte, în acest context, principiile proporționalității și imparțialității, drepturile fundamentale ale indivizilor, precum și prezumția de nevinovăție.
Pentru a obține un echilibru adecvat în utilizarea acestor tehnici, statele membre trebuie:
• să ia măsurile legislative adecvate pentru a permite și a defini limitele privind utilizarea probelor obținute prin utilizarea acestor noi tehnici;
• să ia măsurile adecvate pentru a îndeplini cerințele impuse de CEDO și principiile care derivă din jurisprudența Curții (controlul judiciar, respectarea legalității etc.);
• asigurarea instruirii corespunzătoare a procurorilor și a personalului implicat în serviciile de urmărire penală, pentru a permite procurorilor să utilizeze eficient noile tehnici și să faciliteze anchetele penale.
Dreptul de acces la dosar este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE din 12 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care în art. 7 dispune că: „(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor arestate sau a avocaților acestora. (2) Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea. (3) Fără a aduce atingere alineatului (1), accesul la materialele menționate la alin. (2) se acordă în timp util pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare și cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță. În cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia autorităților competente, acestea acordă accesul la ele în timp util pentru a putea fi luate în considerare. (4) Prin derogare de la alin. (2) și (3), cu condiția ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfășoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”.[29]
Denumirea capitolului IV a fost modificată prin art. 102, punctul 83. din titlul III din Legea nr. 255/2013 . Demunirea anterioară era aceea de Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare
În Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală s-a arătat că Autorizarea jurisdicțională a anumitor acte investigative reprezintă un important mijloc de control al dispunerii acestora, în vederea asigurării echilibrului dintre limitarea drepturilor fundamentale ale individului și interesul public ce impune desfășurarea acestor acte.În ceea ce privește audierea suspectului sau inculpatului în cursul urmăririi penale, se intenționează reglementarea posibilității înregistrării audio sau audiovideo a audierii, cu înștiințarea acestuia, precum și a obligativității comunicării drepturilor (dreptul de a nu face declarații, dreptul la apărător și dreptul la interpret), în formă scrisă, distinct de procesul-verbal de consemnare a declarației. Sub aspectul audierii martorilor, se propune reglementarea dreptului martorului de a nu se autoincrimina prin declarațiile sale.În materia tehnicilor speciale de investigație se are în vedere reglementarea unitară a acestora într-un singur capitol din partea generală a proiectului, prin transferul dispozițiilor privind investigatorii sub acoperire din partea specială în partea generală. În mod special, în materia interceptărilor și înregistrărilor audiovideo se intenționează reglementarea obligației organelor judiciare de a informa persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate despre efectuarea acestui act de investigație imediat după finalizarea lui sau, în caz de pericol pentru desfășurarea urmăririi penale, la un moment ulterior. În egală măsură se intenționează reglementarea mai clară a ipotezei interceptărilor prezentate de părți și a condițiilor de admisibilitate a acestora[30].
Judecătorul de drepturi și libertăți va soluționa cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări referitoare la măsurile preventive, la măsurile asigurătorii, la măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, la actele procurorului, în cazurile prevăzute de lege, la autorizarea perchezițiilor, a tehnicilor speciale de supraveghere sau de cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, la administrarea anticipată a probelor, precum și orice alte cazuri prevăzute de lege.
În procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală și a trimiterii în judecată, soluționează plângerile împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, precum și orice alte cauze prevăzute de lege.
Referitor la dreptul avocatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, a fost menținută reglementarea actuală, fiind însă prevăzute expres excepțiile de la exercitarea acestui drept, respectiv situația tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare, a percheziției informatice sau a percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante și situația în care prin prezența avocatului s-ar aduce atingere dreptului la apărare al celorlalte părți sau subiecți procesuali. În acest ultim caz întrebările pe care avocatul dorește să le adreseze părților sau celorlalți subiecți pot fi formulate de către organul de urmărire penală.
În vederea respectării dreptului la viață privată și la corespondență, se instituie reguli procedurale în materia tehnicilor speciale de supraveghere și cercetare, care să satisfacă cerințele de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate.
Sunt calificate și definite drept tehnici /metode speciale de supraveghere sau cercetare:
interceptarea convorbirilor și comunicărilor;
supravegherea video, audio sau prin fotografiere în spații private;
localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloace tehnice de supraveghere;
obținerea listei convorbirilor telefonice;
reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
monitorizarea tranzacțiilor financiare și dezvăluirea datelor financiare;
utilizarea investigatorilor sub acoperire;
constatarea unei infracțiuni de corupție, sau a încheierii unei convenții;
livrarea supravegheată;
identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicații ori a unui punct de acces la un computer.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că statul poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penale, dar numai dacă o astfel de măsură – și în special durata sa – este proporțională cu scopurile urmărite [vezi, mutatis mutandis, Nagy c Ungariei (dec.), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov și Fedorova, , § 41, Antonenkov ș. a. c Ucrainei, nr. 14.183/02, § 61, 22 noiembrie 2005 , Petre c României,[31], Rosengren c României[32]].
În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se realizează reglementarea explicită a principiului proporționalității oricărei măsuri preventive cu gravitatea acuzației aduse unei persoane, precum și a principiului necesității unei astfel de măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa.
Ca regulă generală, s-a reglementat necesitatea informării scrise a persoanei supuse oricărei măsuri preventive asupra tuturor drepturilor pe care legea i le recunoaște.[33]
În toate cazurile de autorizare a acestor măsuri, proiectul impune necesitatea existenței unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, respectarea principiului subsidiarității – fiind reliefat caracterul de excepție al ingerinței în dreptul la viață privată – precum și a principiului proporționalității măsurii cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii.
Tot în vederea garantării dreptului prevăzut de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, proiectul instituie, cu titlu de principiu, obligația procurorului ca, după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, să informeze în scris, în cel mai scurt timp, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.
Procurorii ar trebui să țină seama de faptul că utilizarea unor astfel de tehnici poate avea ca rezultat și restricții sau constrângeri asupra drepturilor persoanelor: de ex. utilizarea informatorilor, agenții sub acoperire, înregistrarea întâlnirilor, supravegherea și interceptarea apelurilor telefonice, e-mailuri, comunicarea prin internet, utilizarea programelor informatice intruzive, G.P.S. sau scanere, etc.
În statele membre în care procurorii sunt implicați în investigații care utilizează tehnici speciale deosebit de invazive pentru viața privată, aceștia nu ar trebui să recurgă la o astfel de măsură de investigație, cu excepția cazurilor grave, atunci când o infracțiune gravă a fost săvârșită sau premeditată și numai dacă alte măsuri nu sunt utilizabile sau adecvate și “în măsura în care acest lucru este necesar într-o societate democratică și este considerat adecvat pentru executarea unei activități eficiente de cercetare și urmărire penală” (Rec (2005) 10, paragraf 2). Procurorii trebuie să respecte, în acest context, principiile proporționalității și imparțialității, drepturile fundamentale ale indivizilor, precum și prezumția de nevinovăție.[35]
Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare [art. 138 alin. (2) C.pr.pen. ].
Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe [art. 138 alin. (3) C.pr.pen. ].
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic [art. 138 alin. (4) C.pr.pen. ].
Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic [art. 138 alin. (5) C.pr.pen. ]. [36].
Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora [art. 138 alin. (6) C.pr.pen. ]. Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate [art. 138 alin. (7) C.pr.pen. ]. Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc [art. 138 alin. (8) C.pr.pen. ].
Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane [art. 138 alin. (9) C.pr.pen. ].
[1] M. Udroiu, Fișe de procedură penală: partea generală, partea specială; NCPP, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 22. 22
[3] În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate: Decizia penală nr. 397/A din 21.11.2014; Decizia penală nr. 217/A din 17.09.2018; Decizia penală nr. 213 din 9.06.2015; Decizia penală nr 1957 din 29.09.1979, Tribunalul Suprem – Secţia penală; Decizia penală nr. 40/A din 20.02.2018. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie a statuat că dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele pentru care este acuzat şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie a unei proceduri echitabile în procesul penal. De asemenea s-a reţinut că, deşi art. 6 din Convenţie nu menţionează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, circumscrise noţiunii de “proces echitabil”. S-a mai statuat că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie tinde să protejeze o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase (Hotărârea din 25.02.1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei; Hotărârea din 8.02.1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit al Marii Britanii; Hotărârea din 17.12.1996, pronunţată în Cauza Saunders c Regatului Unit al Marii Britanii).
[4] Avram Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Academiei , Bucureşti, 1980, pp. 60-61
[5] Î.C.C.J.,Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 10/2019 Dosar nr. 377/1din 17 aprilie 2019, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 416 din 28 mai 2019
[6] Jurnalul Oficial L 142, 1 iunie 2012, pp. 0001‑0010. Articolul 10:nicio dispoziţie a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanţiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziţii relevante de drept internaţional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecţie (Menţinerea nivelului de protecţie).
[7] În cazul Coëme şi alţii c. Belgiei (Cererile nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96), Hotărâre, 22 iunie 2000, Final 18 octombrie 2000,§126, CEDO reiterează că dreptul de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane, dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se incrimina se află în centrul noţiunii de proces echitabil (a se vedea şi Funke c. Franţei, din 25 februarie 1993, seria A nr. 256‑A, p. 22, § 44; a se vedea, de asemenea, Saunders c. Regatului Unit, din 17 decembrie 1996, Rapoarte 1996‑VI, p. 2064‑65, §§ 68 şi 71).
[8] Expunerea de motive pe http://www.cdep.ro/proiecte/2013/100/30/1/em249.pdf.
[11] CEDO, secţia III, hotărârea P.G. şi J.H. c. Marii Britanii, 25 septembrie 2001, pe http://hudoc.echr.coe.int.
[12] Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
[13] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, prezentul Cod de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, conform art. 103 din Legea nr. 255/2013. Noul Cod de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012, publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
[24]Scrisoarea lui T. Băsescu, adresată premierului V. Ponta, Cancelaria Preşedintelui, nr. 307 din 30 ianuarie 2014.
[25] Comunicat din 30 ianuarie 2014, nr. 73/VIII/3, pe http://www.pna.ro. Pe de altă parte, s‑a observat că multe dosare din ultimii ani s‑au bazat exclusiv pe interceptări telefonice – v pe luju.ro, Disperat că marile parchete nu mai pot vâna cetaţeni prin interceptari– Băsescu se leapadă de promulgarea Codurilor Boc‑Predoiu.
[27] 30 ianuarie 2014, Comunicatde presă privind sesizarea Ministerului Justiţiei pentru iniţierea unei modificări a Legii de punere în aplicare a Codului Penal, Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004, pe http://www.csm1909.ro/ csm.
[28] Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) Opinia nr. 10 (2015) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul procurorilor în cadrul cercetării penale https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/avizul_ccpe_nr_10.pdf 20 Noiembrie 2015 CCPE (2015)3, §§ 40, -43
[29] Judecător Sanda Frunză Grefier Laura Bondar , Experți coautori, Ghid practic managementul activităţii grefierului în procesul penal: 2016, http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1821/Ghid%2. „O altă particularitate ce se impune a fi menționată constă în înregistrarea dosarelor confidențiale, având ca obiect măsuri de supraveghere, percheziții informatice ori domiciliare, în cazul cărora se impune aplicarea în mod obligatoriu a bifei Dosar Confidențial, astfel încât, datorită caracterului nepublic al fazei de urmărire penală și al confidențialității acestor tipuri de informații, datele regăsite în sistemul ECRIS să nu apară pe Portalul Instanțelor de Judecată. ECRIS-ul a fost modificat, astfel încât, în mod automat, la înregistrarea unui dosar confidenţial (după alegerea obiectului principal) va fi aplicată bifa confidenţial, ce va fi vizibilă la secţiunea Informaţii generale. Astfel, chiar dacă grefierul nu aplică bifa confidenţial la momentul înregistrării dosarului, după înregistrarea lui la secţiunea Informaţii generale se va regăsi bifa Dosar confidenţial aplicată automat. În practică, în cadrul unor instanţe grefierii registratori aplică în continuare bifa Dosar Confidenţial la momentul înregistrării dosarului. ”Socotim că în dreptul nostru nu poate fi necesar un asemenea Dosar Confidențial. Condițiile unei ședințe nepublice le găsim reglementate în art. 351, art. 509, în cauzele cu inculpați minori, sau art. 535, la judecarea contestației la hotărârea primei instanțe la cererea de reabilitare.
[30] HOTĂRÂRE nr. 829 din 25 iulie 2007pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală
M. Of. nr. 556 din 14 august 2007
[31] O limitare a libertăţii de a circula, dispusă pentru a asigura o bună desfăşurare a procedurii penale în curs, nu pune prin ea însăşi probleme în privinţa art. 2 din Protocolul nr. 4, atâta vreme cât această măsură rămâne proporţională cu scopul legitim urmărit, mai ales în ceea ce priveşte durata sa . La data faptelor, legislaţia internă conferea ministrului de interne posibilitatea de a interzice unei persoane să părăsească ţara pe perioada desfăşurării procesului penal. Totuşi, persoana în cauza avea posibilitatea de a contesta această măsură în faţa jurisdicţiilor administrative.
CEDO, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre c României, (Cererea nr. 71.649/01), MONITORUL OFICIAL nr. 591 din 28 august 2007, § 47, 48
[32] interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti a durat până la finalul procedurii, deşi acuzaţiile aduse reclamantului s-au prescris. Mai mult chiar, el nu a fost în niciun moment informat de către autorităţi despre revocarea interdicţiei (vezi şi Ivanov, § 85). De asemenea, Curtea reiterează că în Cauza Raimondo c Italiei a constatat o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amânare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului (vezi Raimondo, § 39). Astfel, măsura a durat 6 ani şi 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4.39. Mai mult chiar, Curtea observă că instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a măsurii, deşi reclamantul a contestat această măsură în mod repetat (v, mutatis mutandis, Labita c Italiei [MC], nr. 26.772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV). Curtea consideră că lipsa motivării în deciziile instanţelor interne aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua inevitabil odată cu trecerea timpului (v Luordo c Italiei, nr. 32.190/96, § 96, CEDO 2003-IX).40. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că nu a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general şi drepturile reclamantului.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. HOTĂRÂREA din 24 aprilie 2008 în Cauza Rosengren c României (Cererea nr. 70.786/01), MONITORUL OFICIAL nr. 88 din 8 februarie 2010
[33]NOUL CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ; PREZENTAREA PRINCIPALELOR OBIECTIVE , EXPUNERE DE MOTIVE. Cătălin PREDOIU, MINISTRUL JUSTIŢIEI ŞI LIBERTĂŢILOR CETĂŢENEŞTI
[35] Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) Opinia nr. 10 (2015) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind rolul procurorilor în cadrul cercetării penale, 20 Noiembrie 2015. Opinia folosește noțiunea de tehnici. De exemplu, făcând referire laRecomandarea Rec (2005) 10 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind “tehnicile speciale de investigare”, la III. Rolul procurorilor în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare în timpul investigațiilor și al tehnicilor de investigare, la B. Tehnici speciale de investigare, pct. 41, 42, 43
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului. (2) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
(3)Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.
(4) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(5) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic.
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.
(7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.
(8) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
(9) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
(10)Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
(11)Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă.
(12)Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
(13)Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).
Art. 138, alin. (1) a fost modificat prin Art. 102, pct. 84. din Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea (1)Constituie tehnici speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a)interceptarea convorbirilor și comunicărilor;
b)accesul la un sistem informatic;
c)supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d)localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e)obținerea listei convorbirilor telefonice;
f)reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g)solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacțiile financiare, precum și a datelor financiare ale unei persoane;
h)utilizarea investigatorilor sub acoperire;
i)constatarea unei infracțiuni de corupție sau a încheierii unei convenții;
j)livrarea supravegheată;
k)identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicații sau a unui punct de acces la un computer.
Litera j). a fost modificată prin Art. 1 din Legea 75/2016[1]. Forma anterioară prevedea j)obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
Articolul 138, alin. (2) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea(2)Prin interceptarea convorbirilor sau comunicărilor se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare, precum și înregistrarea datelor de trafic ce indică sursa, destinația, data, ora, dimensiunea, durata ori tipul comunicării efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.
Articolul 138, alin. (9) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea(9)Prin solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacțiile financiare, precum și a datelor financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare efectuate prin intermediul unei bănci sau al altei instituții competente ori obținerea de la o bancă sau de la altă instituție financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la conturile sau tranzacțiile unei persoane.
Articolul 138, alin. (10) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea(10)Constatarea unei infracțiuni de corupție se poate realiza și prin acțiunea sau inacțiunea ce este similară unei infracțiuni de corupție, îndeplinită în scopul strângerii de probe în cadrul procesului penal.
Articolul 138, alin. (11) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea(11)Constatarea încheierii unei convenții se poate realiza și prin cumpărarea sau orice altă operațiune privind un obiect ce poate constitui mijloc de probă de la o persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni, prestarea unui serviciu pentru persoana suspectată de comiterea unei infracțiuni ori cumpărarea sau orice altă operațiune privind o persoană care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane sau a unei răpiri.
Articolul 138, alin. (12) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Forma anterioară prevedea(12)Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
Articolul 138, alin. (13) a fost modificat de Legea 255/2013. Forma anterioară prevedea (13)Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e)..
Articolul 138, alin. (13) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Forma inițială prevedea (13)Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre tehnicile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) și g).
În Expunerea de motive în aplicarea Legii nr. 130/2010, se arată că procedura penală face distincție între tehnicile de supraveghere, interceptarea convorbirilor și comunicărilor, accesul la un sistem informatic, supreavegherea video, audio ssau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacțiile financiare, precum și a datelor financiare ale unei persoane, și tehnicile de cercetare ( obținerea listei convorbirilor, utilizrea investigatorilor sub acoperire, participarea autorizată la anumite activități, livrarea supraveghtă și identificarea abonatului).
Potrivit acestei distincții, se stabilește principiul că tehnicile de supraveghere sunt dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți, iar tehnicile de cercetare de către procuror. Acest principiu este în concoedanță atâtcu practica CEDO, cât și cu soluțiile adoptate în legislațiile altor state. . Astfel, în cauza PG și JH c UK (hotărârea din 25 septembrie 2001 §§35-63, Curtea a arătat că solicitarea de către poliție de la compania de telefonie a listei cu convorbirile purtate de pe telefonul fix al reclamantului nu reprezintă în sine încălcarea prevederilor art. 8 din CEDH. Tehnicile de cercetare presupun intruziuni minime în viața privată, astfel încât nu se justifică reglementarea unor garanții excesive care au ca finalitateîngreunarea activității de urmărire penală și creșterea volumului de activitate al organelor judecătorești.
Reglementarea acestor tehnici în noul Cod de procedură penală cuprinde mai multe contradicții care atrag ineficiența procediurilor și au necesitat modificarea în consecință pentru unitate și coerență de reglementare. De lege lata, textul prevede că măsurile sunt fie dispuse (art. 150), aprobate (art. 52, 170, 191), fie încuviințate (art. 153, 154) de către jucecătorul de drepturi și libertăți, deși nu există diferențe de fond între aceste noțiuni. [2]
Noțiunea de supraveghere tehnică. Noul Cod de procedură penală definește, în art. 138 alin. (13), noțiunea de supraveghere tehnică cu referire la utilizarea uneia dintre următoarele metode: – interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță. Prin această metodă se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare [art. 138 alin. (2) NCPP];
– accesul la un sistem informatic. Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe. Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic [art.138 alin. (3)-(5) NCPP];
Conform art. 55 alin. (5) C.pr.pen. , organele de cercetare penală speciale sunt „ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”, iar, potrivit art. 57 alin. (2) C.pr.pen. , efectuează acte de urmărire penală: în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari; în cazul infracțiunilor de corupție și de serviciu, prevăzute de Codul penal, săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. [3]
În cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de titlul X C. pen. și al infracțiunilor de terorism, organele de cercetare penală speciale pot efectua punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, din dispoziția procurorului.
Măsurile de supraveghere tehnică, reprezintă una dintre cele mai severe intruziuni în viața privată a persoanei, astfel că s-a urmărit necesitatea corelării legislației procesual penale la aceste metode investigative moderne, demersuri destinate asigurării conformității între reglementarea procesual penală și exigențele legii fundamentale, astfel cum acestea sunt edictate în Constituția României precum și cu cerințele normative și jurisprudențiale izvorâte din art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului[4]. În acest proces de elaborare a legislației corespunzătoare, aflat într-o continuă dinamică determinată de evoluția atât a metodelor tehnice, dar și a viziunii Curții Europene de Drepturilor Omului asupra metodelor de cercetare specială, principala dificultate a fost și este reprezentată de găsirea unui cadru normativ adecvat, simplu și predictibil, care să satisfacă necesitatea combaterii și descoperirii infracțiunilor, dar și să limiteze ingerința în drepturile fundamentale ale persoanei. Deși în redactarea originară a Codului de procedură penală (1969) aceste mijloace de cercetare a infracțiunilor lipseau, opera legislativă a ultimilor 20 de ani a cunoscut chiar un exces de reglementare, astfel încât anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală, dincolo de sediul materiei reprezentat de art. 911 -916 C. pr. pen. și art. 2241 -2244 C. pr. pen. (1969), numeroase acte normative cuprindeau dispoziții relevante în materie
Legislația internă amintită se completează în mod corespunzător cu cea comunitară, cea mai relevantă în acest sens fiind Recomandarea Rec (2005)10 a Comitetului de Miniștri privitoare la tehnicile speciale de investigare.
În acest sens sunt relevante Legea nr. 51/1991 privind organizarea Serviciului Român de Informații, Legea nr. 14/1992, Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, Legea nr. 78/2000 privind constatarea și sancționarea faptelor de corupție. În materie penală, un element important din punct de vedere al dreptului comunitar a fost adoptarea Tratatului de la Lisabona [5] astfel că după intrarea în vigoare a acestuia statele membre au urmărit să își armonizeze legislațiile penale într-o manieră de natură să reflecte tendința unei politici penale comune[6].
Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțional o parte din art. 142 alin. 1 C.pr.pen. care se referă la organele care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică considerând că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” nu respectă condițiile de calitate, inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei si previzibilității, întrucât nu permite subiecților de drept să determine care sunt organele specializate ale statului abilitate să realizeze măsurile dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică, măsuri cu un grad ridicat de intruziune in viața privată a persoanelor. Conditiile procedurale intrinseci recurgerii la măsurile tehnice de supraveghere prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a-e C. pr. pen. rezultă din cercetarea prevederilor art. 139 alin. 1 lit a-c C. pr. pen. , iar ele se materializează în existența unor date sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate de art. 139 alin. 1 lit. a C.proc.pen., proportionalitatea acestei măsuri cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale (art. 139 alin. 1 lit. b C.proc.pen.) si respectarea caracterului subsidiar al măsurii (art. 139 alin. 1 lit. c C.proc.pen.). Cerinta proportionalității între măsura de supraveghere și drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei (art. 139 alin. 1 lit. b C.proc.pen.) nu reprezintă altceva decât transpunerea în mod expres în plan procesual a prevederilor art. 53 alin. 2 din Constituția României, a practicii constante în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a Recomandării Rec(2005)10 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei[7] . În cea din urmă recomandare comunitară, se arată încă din preambulul acesteia că asigurarea echilibrului just între drepturile individului și asigurarea siguranței publice prin măsuri de aplicare a legii este un deziderat fundamental, în condițiile în care tehnicile speciale de investigare reprezintă un instrument vital in combatarea criminalității.
ÎNREGISTRĂRI. INFRACȚIUNI PRIVIND SIGURANȚA NAȚIONALĂ. DEȚINERE ILEGALĂ DE MIJLOACE SPECIFICE DE INTERRCEPTARE
Între mai multe ipoteze alternative prevăzute în art. 19 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, deținerea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor, ca și folosirea ilegală a acestora constituie infracțiune; nefiind caracterizată prin scop și nici o infracțiune de rezultat, fapta este consumată din momentul dețineri acelor mijloace, sau al folosirii lor, iar lipsa intenției calificate, de a pune în pericol siguranța națională, este relevantă numai cu privire la individualizarea pedepsei și a modalității de executare a acesteia, iar nu cu privire la existența infracțiunii.
Inculpatul B.F. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de desfășurare a unor activități care pun în pericol siguranța națională prevăzută în art. 20 C.pen. raportat la art. 19 alin. 1 teza III din Legea nr. 51/1991 și a infracțiunii de sustragere de înscrisuri prevăzută în art. 242 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 31 alin. 2 din același cod, reținându-se că, în anul 1996, în calitate de director general al unei uzine cu profil special de producție și profitând de această funcție, ș I instalat, în birou, un sistem propriu de supraveghere audio-video la care avea numai el acces; prin acest sistem a supravegheat peste 600 de cetățeni români și străini aflați în incinta uzinei, iar în ziua de 12 iulie 1997, după ce fusese suspendat din funcție, a pătruns în uzină de unde a sustras 22 de documente secret de stat și de serviciu.
Tribunalul Alba, prin sentința penală nr. 174 din 30 septembrie 1999, a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de sustragere de înscrisuri și l-a achitat pentru tentativă la infracțiunea de desfășurare a unor activități care pun în pericol siguranța națională, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen. cu motivarea că inculpatul nu a intenționat să creeze un asemenea pericol.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 286 din 21 septembrie 2000, a respins apelurile procurorului și inculpatului.
Recursul declarat de procuror este fondat.
În raport cu probele administrate în cauză, este stabilit că în timpul cât inculpatul a fost directorul general al uzinei, a fost instalat în unitate un sistem legal de monitorizare.
Inculpatul, din proprie inițiativă și contrar legii, și-a instalat un sistem propriu de supraveghere audio-video, mascat, la care avea acces numai el, sistem prin care au fost supravegheate numeroase persoane.
Martorii care au instalat sistemul de supraveghere au atras atenția inculpatului că sunt necesare aprobări speciale, iar inculpatul I asigurat că va obține aceste aprobări.
Potrivit art. 19 alin. 1 teza III din Legea nr. 51/1991, constituie infracțiune deținerea de mijloace specifice de interceptare, precum și folosirea ilegală a unor asemenea mijloace.
Ca atare, inculpatul a săvârșit infracțiunea prevăzută în textul de lege menționat, în formă consumată, iar nu tentată, cum a fost încadrată fapta în rechizitoriu, motiv pentru care recursul declarat de procuror a fost admis și s-a dispus condamnarea inculpatului și pentru această infracțiune.
[1] LEGE nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Monitorul Oficial nr. 334 din 29 aprilie 2016
[3] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 160-161. Para p. 40
[4] Valentin Trif, Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
[5]https://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.5.pdf . Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (JO C 306, 17.12.2007), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
[6]Supravegherea (secretă) reprezintă strângerea și arhivarea datelor private.
Art.8 CEDH sancționează înregistrarea, folosirea și refuzul dreptului de contestare (Leander c Suedia; Koop c. Suedia; Amann c Elveția).
– prevăzută de lege adică, precisă plus calitatea legii (compatibilitatea legii cu proeminența dreptului, ca protecție contra arbitrariului):
– prevăzută de lege adică accesibilă plus previzibilă (adică precisă, permițând corectarea conduitei).
(Malone c UK,1984, Amann c Elveția).
– pericolul arbitrariului ; apare atunci când atribuțiile autorității se exercită în secret (CEDH, Rotaru c Rom. § 55) principiul preeminenței este încălcat
– imposibilitatea cenzurării
– nelimitată marja acordată executivului.
Cauza Rotaru c România amintește:
– S.R.I. nu are competența de a culege, păstra și comunica date privind viața p.civilă, ci pentru securitatea națională.
– dreptul român nu definește genul de informație ce poate fi înregistrată;
– privată;
– categorii de persoane;
– obiectul măsurilor de supraveghere.
– CEDH, Klass și alții c Germania, 1978 refderitor la supraveghere poștală sau telefonică: aceasta trebuie dublată de o „garanții potrivite și suficiente contra abuzurilor” (chiar în materie de spionaj, droguri sau terorism) și este de dorit ca acest control să aparțină unui judecător,
Încălcarea principiului inviolabilității secretului corespondenței și a convorbirilor chiar și pentru combaterea crimei organizate, are loc în condițiile autorizate cu respectarea strictă a dispozițiilor legii
– Actul Comunicațiilor promulgat în 1934 Sect.605 interzicea interceptarea comunicațiilor.
– Legea pentru cenzură, dec.1941 înființat Oficiul pentru Cenzură, permite FBI interceptări fără decizie administrativă de la companiile telefonice. FISA – Foreign Intelligence Surveillance Act, Legea supravegherii activității de informații externe, 25 octombrie 1978, înființează Curtea pentru supravegherea activității de informații externe care autoriza activitatea NSA și FBI (Legea FISA, 25 octombrie 1978)
-… și numai dacă alte mijloace de investigare nu sunt suficiente aflării adevărului;
– pe baza unor indicii precise că persoana a săvârșit infracțiunea privind și locuri frecventate de aceea sau pe baza unui fapt precis, față de persoane care sunt în comunicare regulată cu suspectul. (L. belgiană 30 iunie 1994 privind ascultările, înregistrarea comunicaților și telecomunicațiilor private)
– În Germania sunt interzise ascultările unor categorii obligate la secret profesional (experți, contabili, medici, avocați etc.)
– În Franța, art. 100 – 100-7 C. pr. pen. , interceptările sunt ordonate judiciar. L. nr. 91/646 din 10 iulie 1991 relativ la secretul corespondenței emise pe calea telecomunicațiilor (J.O. 13 iulie 1991 cu rectif. J.O. 10 aug.1991 pentru interceptări de securitate cu autorizația motivată a primului ministru pe o durată de maxim 4 luni. Transcrierile vor privi doar sesizarea. Distrugerea se face la cel târziu 10 zile de la data la care a fost efectuată [6]
Marți,13 martie 2001, directorul Institutului Național de Expertiză Criminalistică din cadrul Ministerului Justiției, prof. Lucian Ionescu, a făcut o declarație-șoc, în fața reprezentanților Băncii Naționale, cu prilejul prezentării raportului privind corupția în România. Lucian Ionescu a afirmat că „Nu există mijloace de stabilire a vocii. Expertizarea vocii este fără acoperire tehnică. Sistemul folosit până acum a dat mari erori. Este necesară formarea specialiștilor în domeniu și apoi achiziționarea aparaturii aferente. Realitatea tristă este că suntem departe de ziua în care vom putea face expertize în materie de voci, fiind complet lipsiți de tehnica modernă de investigare a probelor materiale”. Declarația este de natură a influența serios cercetarea judecătorească a cazurilor în care există ca „probe” astfel de materiale.
Precizăm că în multe cazuri de corupție cele mai „solide” probe, dacă nu singurele, sunt casetele audio, acestea fiind înregistrate, de regulă, de mituitori ca „o măsură de precauție”, „un as în mânecă”. Cum vor putea autoritățile să lupte împotriva corupției fără să aibă bine pus la punct sistemul expertizării criminalistice, rămâne de văzut[6]
– Legile care autorizează ascultarea convorbirilor trebuie să fie redactate în termeni „deosebiți de preciși” ținând seama că procedeele tehnice utilizate se perfecționează rapid
(Nu este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea)
– Puterea de a supraveghea cetățenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituțiilor democratice[6].
[7] Spre exemplu, hotărârile CEDO din cauzele Malone c Regatul Unit al Marii Britanii (2.08.1984), Khan c Regatul Unit al Marii Britanii (12.05.2000), Vetter c Franța (31.05.2005). Khan c Regatului Unit, nr. 35394/97 şi J.H. c Regatului Unit, nr. 44787/98, v Valentin TRIF, http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
[8]V despre Convorbiri (telefonice), Al. Ţuculeanu, 1/1997, 43; I. Gorgăneanu în „R.D.P.” nr. 1/1997, p. 50; D. Ciuncan, „R.D.P.” nr. 1/1997, p. 57
MODALITĂȚI CONCRETE DE REALIZARE A ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO SAU VIDEO
Secțiunea a V1 C. pr. pen. anterior a fost introdusă prin Legea nr.141/1996 reglementând în concret (art. 911 – 915) condițiile înregistrării convorbirilor.
Acestea pot servi ca mijloace de probă dacă:
– din conținutul înregistrărilor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului judiciar formal;
– dacă înregistrarea este apreciată de cel ce o autoriză ca fiind utilă, pentru aflarea adevărului, în acea fază a urmăririi penale;
– dacă sunt date sau indicii privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
– dacă acea infracțiune este suficient de gravă pentru ca legea să dispună că urmărirea penală se face din oficiu;
– dacă datele sau indiciile existente la momentul autorizării, la cunoștința procurorului sunt apreciate de acesta ca fiind temeinice.
Pentru certificarea înregistrărilor, se întocmește un proces-verbal despre efectuarea înregistrărilor, singurul mijloc de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă (element de fapt care servește la constatarea existenței – sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea făptuitorului și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei).
Întrucât nu există mijloace de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor acte este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; la noi sistemul folosit până acum a dat mari erori1[1].
Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui, potrivit art. 224 alin. final C. pr. pen., mijloace de probă, înseamnă că există o delimitare foarte clară, procedurală, între cele două consemnări. Ca atare, înregistrările fiind întotdeauna mijloc de probă[2] (procedural, procesual), autorizarea procurorului nu are cum să fie dată pentru o eventuală (altă) consemnare într-un alt proces-verbal (de consemnare a actului premergător) decât acela de certificare a înregistrărilor; deci nu există autorizare a procurorului înainte de o urmărire penală începută[3].
Referirea la „pregătirea unei infracțiuni” nu face posibilă, prin sine însăși, efectuarea unui act premergător, ci face trimitere la acele infracțiuni la care legiuitorul a incriminat, ca infracțiuni de sine stătătoare, chiar și actele premergătoare, ca excepție.
Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obținute sau autorizate de către procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, și nu de informare.
Pe conținut, ele pot fi (și trebuie să fie obținute) în orice spațiu – public sau privat – în orice zonă, oricât de intimă, de la orice telefon sau incintă, a oricărei instituții publice sau private, dacă este autorizată de procuror, în faza urmăririi penale[4].
Spunem aceasta întrucât procurorul nu are cum să dea o autorizare fără să existe anterior, în prealabil, date și indicii temeinice, care să îl determine la o atât de gravă încălcare a vieții private.
Termenii legii sunt deosebit de preciși, ținând seama de progresul tehnic. În lege nu mai este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea[5], plecându-se de la principiul independenței magistraților și moralității lor.
Puterea de a supraveghea cetățenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituțiilor democratice.
Este însă de dorit, în actualul stadiu al evoluției societății românești, să existe un control din partea puterii judecătorești. Numai un judecător – magistrat independent și imparțial – reprezintă o garanție potrivită și suficientă contra abuzurilor[6]. Fără controlul unui magistrat independent – a spus curtea europeană – există îndoieli asupra respectării secretului relațiilor interumane, aducând prejudicii evidente dreptului de apărare[7] .
Odată obținută – cu limitările impuse, în cadrul temporal, în locația autorizată – se va înregistra orice convorbire ce privește infracțiunea pentru care este deja începută urmărirea penală, fără o distincție – imposibil de făcut inițial – între convorbirile obișnuite și cele profesionale[8].
Apreciind calitatea profesională a specialiștilor, constatăm că numai ei sunt cei ce vor tria materialul brut în procesul-verbal, prezentând magistratului toate datele necesare cauzei, obținute în orice locație în care au fost produse (chiar în cele mai intime momente – răspunzând astfel întrebării direct formulate) ambientală sau domestică. Condiția ce se impune pentru autorizare este, repetăm, dacă sunt temeiuri, și numai dacă alte mijloace de investigare (a faptei, nu a relației sociale) nu sunt suficiente aflării adevărului[9].
Socotim că nu este necesară (nici măcar posibilă) autorizarea unei percheziții, rostul înregistrărilor fiind, prin ipoteză, acela al interceptărilor, nu al ridicării silite generale de obiecte[10].
Deși art. 98 C. pr. pen. anteror se referă doar la relațiile organului de cercetare penală cu unitățile poștale și de transport, fiind necesar, sub acest aspect, extinderea cadrului legislativ, apreciem că legislația noastră oferă posibilități largi de interpretare. Astfel, organul judiciar (nu informativ) efectuând activitățile specifice procedurale la o unitate la care se referă art. 145 C. pen. anterior, trebuie să se legitimeze și, în mod absolut obligatoriu, trebuie să înfățișeze reprezentantului instituției autorizația de înregistrare (nu de interceptare) dată de procuror. O copie a autorizației trebuie lăsată unității pentru a se putea justifica de eventualele acuzații privind încălcarea raporturilor cu abonații acestora de exemplu, referitor la viața privată.
Dacă se doresc doar date privind raporturile cu abonații (de exemplu, telefonice) este necesar prezentarea către operator a unei cereri a procurorului sau a instanței, urmată de dare de dovadă. Procurorul poate solicita asemenea probe, repetăm, întrucât nici o lege nu îi conferă o altă poziție decât aceia de organ judiciar numai într-un dosar de urmărire penală[11].
În concluzie, orice înregistrare judiciară trebuie autorizată motivat. Valoarea probatorie a transcripțiilor (procesului verbal) este foarte scăzută, trebuind înlăturată în lipsa altor probe legale. Înregistrările informative, fără scop judiciar nu îl privesc pe magistrat; un cadru legislativ este absolut necesar, sub sancțiune penală (art. 195, 192 sau 194, 196 C.pen.anterior).
În S.U.A., legislația permite ca anumite comunicații să fie interceptate fără ordin judecătoresc. De exemplu, comunicațiile interceptate de către una dintre părțile participante la convorbiri nu cad sub incidența Legii privind regimul privat al comunicațiilor electronice din 1986.
Interceptările efectuate cu acordul uneia dintre părți la o convorbire sunt, de asemenea, permise, dar numai dacă acuzarea va dovedi că acordul a fost voluntar.
În caz de urgențe extreme care implică pericolul iminent de moarte, suveranitatea națională sau crima organizată, ordinul tribunalului poate fi solicitat la 48 de ore după ce interceptarea a început.
În genere, cererea procurorului are alături o declarație scrisă a ofițerului responsabil al cazului conținând o prezentare completă a faptelor în baza cărora se justifică eliberarea unui ordin judecătoresc de interceptare.
Supravegherea electronică, în ansamblu, poate fi utilizată numai pentru investigarea anumitor infracțiuni grave. Supravegherea electronică autorizată nu poate depăși 30 de zile, cu posibilitatea reînnoirii judecătorești a termenului. La finalul interceptării autorizate înregistrările originale trebuie predate imediat tribunalului.
Persoanele supravegheate vor fi înștiințate despre aceasta
– în 90 zile de la respingerea unei cereri
– la încheierea supravegherii sau, cel târziu, la data judecății.
Acuzatul va primi probele obținute înainte de proces.
Anularea probei se dispune dacă interceptarea a fost ilegală, ordinul a fost aparent insuficient sau interceptarea nu s-a efectuat conform ordinului.
Lipsa unei cauze probabile care să justifice interceptarea conduce la anulare, dar simpla amânare a notificării interceptării conduce la anularea doar dacă acuzatul poate demonstra un prejudiciu. Se prezumă aceasta dacă ordinul a fost dat bazat pe declarații false (al 4-lea amendament al Constituției prevede dreptul la securitate personală.
Legea franceză nr. 91 – 646 din 10 iulie 1991 referitoare la secretul corespondenței expediate pe calea telecomunicațiilor.
Începând cu Legea din 8 februarie 1995, art. 100-7 C. pr. pen. fr. dispune că nici o interceptare pe linia unui parlamentar nu poate fi făcută fără informarea președintelui camerei respective. Nici o interceptare a unui cabinet de avocatură nu poate fi făcută fără informarea președintelui baroului, sancțiunea fiind nulitatea.
Reglementările se aplică oricăror telecomunicații, deci și internetului, e-mail.
Interceptările de securitate se fac sub controlul Comisiei Naționale de Interceptări de Securitate cf. Legii din 10 iulie 1991 și privesc și conservarea potențialului științific și economic al Franței,prevenirea terorismului, crima organizată.
Nici o rațiune nu permite excluderea activității profesionale sau comerciale din sfera noțiunii de viață privată[12].
Înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viața privată a unui individ, cât și folosirea lor și refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea viații private, garantat de art. 8 alin. 1 CEDH[13].
O persoană poate, în anumite condiții, să pretindă că a fost victimă a unei încălcări, generată de simpla existență a unor măsuri secrete sau a unei legislații ce permite, astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate[14].
Un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranței naționale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democrația pe motiv că o apără[15].
Interceptările nu pot fi ordonate decât sub prezumția săvârșirii unei infracțiuni determinate, la cunoștința magistratului ce a fost sesizat, și cu respectarea art. 8 CEDH[16].
Interceptările trebuie să se fondeze pe o lege de o precizie aparte. Existența unor reguli clare și detaliate apar indispensabile cu atât mai mult cu cât tehnicile se perfecționează.
Deși legea franceză oferă anumite garanții, ea nu procură, în același timp, o securitate juridică suficientă. Absența regulilor obligă pe judecător să fixeze el o limită de durată sau să specifice condițiile întocmirii procesului verbal respectiv[17].
Jurisprudența franceză a refuzat să asimileze înscrisul cu înregistrarea magnetică[18].
Magistrații nu au ajuns încă la un consens în ce privește specificul obținerii, conservării și evidențierii relevanței fiecărui mijloc de probă[19].
Notă: Critica alegației – drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege.
Nu magistrații sunt cei vinovați de interceptări ilegale. Proba trebuie să fie admisibilă și relevantă[20].
Teoria aparenței. Teoria funcționarului de fapt Error communis facit ius.Lex Barbarius Philipus valida actele săvârșite de un pretor incapabil (sclav). Ulpian justifica actul pe împrejurarea că dacă în momentul în care a fost ales pretorul s-ar fi știut că este sclav, în chiar acel moment ar fi fost declarat cetățean roman liber și, ca atare, actele sale ar fi fost, în acest fel, valabile. Buna-credință, onestitatea, loialitatea, prudența, ordinea, temperanța, cu consecința intenția dreaptă, diligența,liceitatea și abținerea. Echitatea
Excepție – credința eronată și scuzabilă cu antonimul său – dolul și frauda.
Digeste, I, 14, 3, De oficiis praetorum
– Pe Legea siguranței se fac interceptări, iar nu înregistrări. Pe C. pr. pen. se pot face întrgistrări. Pe Legea nr. 78/2000 se face punere sub ascultare, și nu înregistrări.
– Ascultarea liniilor telefonice, din O.U. nr. 43/2002 a fost corectată prin interceptarea comunicațiilor, în L.503/2002
Art. 139, alin. (4) C. pr. pen. arată că raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139, alin. (2) dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror
pentru a fi dispusă supravegherea raportului dintre avocat și persoana care o asistă este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 139, alin. (1) din Cpp Condiția privind existența unei ”suspiciuni rezonabile” este înlocuită cu cerința „existenței datelor” cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege
Textul privindu-l pe avocat este mai restrictiv decât cel general, în sensul că cerința existenței ”datelor”, și nu a unei „suspiciuni rezonabile ” presupune un mai mare grad de certitudine și un aspect mai concret al informațiilor existente cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de către avocat . M. Udroiu arată că supravegherea tehnică ”nu se poate dispune pentru a fi descoperite aceste date, ci ele trebuie să existe la momentul în care se dispune procedeul probatoriu ”
Indiferent de datele existente, nu se poate dispune în nicio situație, supravegherea tehnică a raportului dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apără În ipoteza în care s-a dispus supravegherea raportului avocat – persoana pe care o asistă/reprezintă, iar pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care îl apără, probele astfel obținute se exclud și nu pot fi utilizate nici în cadrul acelei cauze penale și nici în cadrul unei alte cauze penale[21]
Profesor I. Neagu a arătat că în cuprinsul art. 139, alin. (4) există „unele omisiuni ale legiuitorului” evidențiindu-se terminologia diferită utilizată Secretul profesional al avocatului este de ordine publică, fiind opozabil tuturor participanților la procesul penal, iar excluderea probelor obținute în acest mod ar trebui dispusă în toate cazurile în care au fost supravegheate raporturi ale avocatului cu cel căruia îi acordă asistență juridică sau pe care îl reprezintă, indiferent de calitatea procesuală.
Într-o opinie, excluderea probelor nu operează în toate cazurile în care au fost supravegheate raporturi ale avocatului cu persoana căreia îi acordă asistență sau pe care o reprezintă, ci numai în cazul supravegherii raportului dintre avocat și suspect sau inculpat sau al raportului avocat – persoană reținută sau arestată Deosebirea de formulare între cele două teze ale art. 139, alin. (4) nu constituie o simplă omisiune a legiuitorului.
Codul de procedură penală oferă suficiente garanții în materie, care, în cazul supravegherii relației avocat/persoană asistată/reprezentată sunt suplimentate de cerința existenței datelor privind pregătirea/săvârșirea uneia dintre infracțiunile prev. de art. 139, alin. (2) Aceeași concluzie rezultă indubitabil din interpretarea literală a textului, în condițiile în care legea procesual penală este de strictă interpretare Art. 147, alin. (2) – în situația în care există dat e că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unor infracțiuni dintre cele prev. la art. 139, alin. (2), poate fi dispusă, în condițiile legii, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite inclusiv în raporturile dintre avocat și suspect sau inculpat
1. Legea română nu permite organelor judecătorești să se pronunțe asupra deținerii și utilizării fișierelor de securitate de către S.R.I.
Legea nu enunță cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I. are dreptul de a-și exercita atributele sale și nu oferă unui justițiabil o cale efectivă de recurs în fața unei autorități naționale.
2. Chiar dacă această culegere de date este mult anterioară în timp, lipsa unei căi de atac efective afectează dreptul la viață privată. Oricum, în speță, memorizarea de date și utilizarea sunt ulterioare CEDH.
3. Legea nr. 14/1992 autoriza S.R.I. de a culege, memoriza și utiliza numai informații atingând securitatea națională.
Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informații și nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date și nici limite de vechime.
Art. 45 a legii nu include nici o dispoziție explicită și detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat și destinația ce se poate da informațiilor.
Sistemul românesc de colectare și schimbare a informațiilor nu oferă o garanție a unui control judiciar, cel puțin într-o ultimă fază.
Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităților în acest domeniu.
În speță, detenția și utilizarea de către S.R.I. de informații asupra vieții private (asupra trecutului său eronat apreciat ca legionar și comunicat unei instanțe în aplicarea D-l nr. 118/1990) nu este „prevăzută de către lege” în sensul art. 8 CEDH.
Formularea vagă a legii împiedică însăși CEDH de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, și dacă acesta era – presupunând un scop legitim, necesară într-o societate democratică.
4. Existența art. 54 alin. 2 D.31/54 care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obțină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora nu echivalează cu existența unei căi de ataca în baza art. 13 CEDH, a unui recurs permițând oricui de a se prevala de dreptul și libertățile convenției, așa cum sunt consacrate.
Instanța de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituție judiciară, în sens strict, fiind necesară existența unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere român secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.
5. În baza art. 6 § 1 CEDH, CAB era competentă să acorde despăgubiri morale și rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.[22]
Există o violare a art. 8 CEDH dacă legislația nu reglementează mijloacele și limitele în care ar putea fi întrebuințate aparatele de supraveghere. Instrucțiunile interne (care limitează abuzul) nu protejează eficient cetățeanul contra abuzului autorităților[23].
Legislația în cauză are un scop legitim, acela de a proteja securitatea națională și de a asigura apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. Supravegherea secretă este necesară dar măsurile trebuiesc luate cu existența unor garanții potrivite și suficiente contra abuzurilor.
Este de dorit, în principiu, ca acest control să fie încredințat unui judecător (suficient de independent).
(plen) hot. din 6 septembrie 1978 (Klass ș.a. vs. Germania)[24]
Este recomandabilă elaborarea unei legislații care să prevadă:
– categoriile de infractori
– natura infracțiunilor
– limitarea în timp
– decizia să aparțină judecătorului
– condițiile procesului-verbal de sinteză
– utilizare
– respectarea secretului
– distrugerea după condamnare (neurmărire sau eliberare).
Toate în scopul unei protecții adecvate împotriva abuzurilor posibile[25]
Nu constituie o interceptare ilegală simpla rezumare auzită de polițist a unei conversații purtate în prezența lor, fără artificii sau stratageme.
Utilizarea, în afara anchetei, a unui procedeu tehnic având ca singur scop identificarea autorului unui apel telefonic nu este iregular.[26]
Amintim că activitățile de intelligence nu se raportează la o activitate procedural penală, atât timp cât antamează o faptă penală care excede sensul Codului de procedură penală.
JURISPRUDENȚA CEDO: Cauza Klass și alții c Germaniei – în noțiunile de „corespondență” și de „viață privată” sunt incluse și comunicațiile telefonice, fie că sunt efectuate de la domiciliul unei persoane, fie că sunt efectuate din localuri profesionale (cum ar fi sediile cabinetelor de avocatură) Cauzele Niemietz c Germaniei și Kopp c Elveției – termenul de „domiciliu” poate include și cabinetul unui membru al unei profesii liberale
JURISPRUDENȚA CEDO: Cauza S. c Elveției – este exclusă înregistrarea convorbirilor purtate de o persoană privată de libertate cu avocatul său ales Art. 89, alin. (2) din Cpp – persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei (probele se exclud) Interdicția este mai largă, cuprinde și raportul dintre avocat și alte persoane care sunt reținute sau arestate, cum ar fi persoanele supuse măsurii arestării provizorii în vederea extrădării
JURISPRUDENȚA CEDO: Cauza Campbell c Regatului Unit – citirea corespondenței unui deținut destinată unui avocat sau provenind de la acesta nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepționale, dacă autoritățile pot crede că prin conținutul scrisorii se amenință securitatea instituției sau a altora sau îmbracă un caracter de delict într-o altă manieră Cauza Andre și alții c Franței – Convenția nu interzice impunerea pentru avocați a unor obligații susceptibile de a privi relațiile cu clienții lor, în special în cazul constatării existenței unor indicii plauzibile de participare a avocatului la săvârșirea unui infracțiuni sau în cadrul luptei contra unor anumite practici, cum ar fi cele de spălare a banilor
Cauzele Kopp c Elveției și Kruslin c Franței – ca principiu, Curtea admite ingerințele în viața privată, cu condiția ca legislația internă să indice cu claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților naționale în acest domeniu Cauza S. și Marper c Regatului Unit – în contextul interceptărilor telefonice este esențială stabilirea unor reguli clare și detaliate, în special în ceea ce privește durata, păstrarea, utilizarea, accesul terților, procedurile de păstrare a integrității și confidențialității datelor obținute și procedurile de distrugere a acestora, de așa manieră încât justițiabilii să dispună de suficiente garanții împotriva riscului de abuz și a arbitrariului
INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 28 coroborat cu art. 8 din CEDH, precum și ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Constituție coroborat cu art. 6 din aceeași convenție, deoarece este posibilă autorizarea interceptărilor și înregistrărilor audiovideo, indiferent dacă este sau nu declanșat un proces penal. Or, obținerea unor astfel de mijloace de probă anterior începerii urmăririi penale, deci în afara regulilor specifice procesului penal (!?!), ar fi de natură a leza echitatea procesului și inviolabilitatea secretului corespondenței.
De asemenea, în ipoteza dispunerii interceptărilor și înregistrărilor audiovideo atunci când există doar date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, este afectat și principiul proporționalității consacrat de art. 8 § 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece gravitatea faptei penale ce nu ar fi fost încă efectiv (!?!) comisă (!?!) nu poate fi evaluată, pentru a fi pusă în balanță cu gravitatea ingerinței în exercitarea dreptului la viață privată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 911 C. pr. pen. cu denumirea marginală Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, care au următorul conținut:
“Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispozițiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.
Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa președintelui instanței autorizația se dă de către judecătorul desemnat de acesta.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 și 2.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.”
Interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excede competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată ” .
Dispozițiile art. 911 C. pr. pen. nu contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni [27] . Dispozițiile art. 911 C. pr. pen. nu permit administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi așa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în fața instanțelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale.
Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții și care au ca scop verificarea și completarea informațiilor deținute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanțiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigațiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existența certă a unei urmăriri penale începute.
De altfel, interceptarea și înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, așa cum se prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 și 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât și in rem. În plus, textul stabilește în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea în acord cu art. 20 C. pen. referitor la tentativă, și nu în sfera unor simple acte de pregătire (Curtea Constituțională, Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, M.Of. nr. 563 din 13 august 2009).
Procedul penal cuprinde, ca regulă, trei faze procesuale, și anume urmărirea penală(cu etapele cercetării penale – și cu stadiile începerii cercetării, efectuarea cercetării, punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului, și, respectiv, terminarea cercetării – precum și a rezolvării cauzei de către procuror), judecata (în prima instanță, în apel și, respectiv, în recurs ) și executarea hotărârii penale definitive, fiecare având obiective distincte. Mai amintim că judecata în prima instanță are următoarele stadii procesuale efectuarea actelor pregătitoare, ședința, deliberarea și darea hotărârii.
Este absolut improprie utilizarea termenului de fază, pentru desemnarea actelor materiale premergătoare, doar procesul-verbal prin care se constată efectuarea lor putând constitui mijloc de probă. Pe de altă parte, investigatorul sub acoperire poate fi martor. Aceste acte procedurale derivă din actul procesual ce le-a încuviințat. Natura lor procesuală este aceea de acte derivate, iar nu sui generis, prin care se poate spune orice și nimic.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului căruia i-ar reveni competența să judece cauza, la cererea procurorului căruia i-ar reveni competența să efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Activitățile premergătoare se justifică pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Determinativul final se raportează la ambele premise.
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 252 din 17 februarie 2011, M.Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011, Deciziei nr. 1.373 din 26 octombrie 2010, M.Of. nr. 42 din 18 ianuarie 2011 și Deciziei nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, M.Of. nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituțională a statuat că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale.
În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), § 82. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale și Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente [28]
Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 [29]
În această privință, trebuie reamintit faptul că expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, , § 49; Aalmoes și alți 112; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006 -…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Asupra utilizării, de către instanțele naționale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate, reclamantul arată, în esență, că soluția de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naționale și a Convenției. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obținut privează acuzatul de un proces echitabil și duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu și in abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenției garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuși aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ține în primul rând de dreptul intern. Așadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului național (Schenk împotriva Elveției, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, și P.G și J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale și, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (Khan, § 40; P.G și J.H împotriva Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49).
Acest lucru nu înlătură datoria Curții de a cerceta dacă în cauza de față procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard împotriva Franței din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, și Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuși de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuție o decizie de condamnare (Khan, § 34, și P.G și J.H, § 76).
Sesizate cu privire la temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva reclamantului, instanțele naționale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 C. pr. pen. anterior, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului și avocatului său le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conțineau transcrierile conversațiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către președintele Tribunalului Militar Teritorial București . Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de ședință a Tribunalului Militar Teritorial București din data de 16 februarie 1999 , cât și din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-și întemeia excepția de neconstituționalitate a art. 91 C. pr. pen. anterior, care atestă o cunoaștere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice și procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanțele interceptării .
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probațiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită și nu sunt ierarhizate, forța lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce privește ansamblul probelor administrate, fără să existe, așadar, prezumția de preeminență a unei probe față de alta . Ea consideră că în cauza de față trebuie acordată importanță faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor[30]
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naționali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil și, așadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a III-a, HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României nr. 2, M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01).
[1] L.Ionescu, declaraţia făcută în faţa reprezentanţilor Băncii Mondiale, consemnată în “Adevărul”din 14 martie 2001.
[2] A se vedea distincţia mijloace de investigare, procedee probatorii şi probe şi mijloace de probă şi la G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementară privind înregistrările în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70.
[3] Domeniul siguranţei naţionale este expres şi limitativ reglementat, potrivit art.13 din Legea nr.51/1991. A se vedea şi D. Ciuncan, Înregistrate audio şi video, mijloace de probă, în „R.D.P.” nr.1/1997, p.58.
[4] Cabinet privat de avocatură (Kopp c Elveţia, 1998, în „R.D.P.” nr. 3/1998, p.154).
[5] CEDH, cauza Huvig c Franţa, 1990; Krushi c Franţa, 1990; Curtea Constituţională, decizia nr. 21/2000, în M.Of.nr.159 din 17 aprilie 2000 etc.
[6] Chiar în materie de spionaj, droguri sau terorism (Klass ş.a. c Germania, 1978, în V.Berger, Jurisprudenţa CEDH, nr.1008).
[7] Chiar în materie de spionaj, droguri, crimă organizată privind lipsa controlului unui judecător pentru o înregistrare dispusă doar de Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţie, loc.cit. în „R.D.P.” nr. 3/1998, p.155.
[8] A se vedea şi Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p.41, referitor la Proiectul legii privind dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor informaţiei. Apreciem şi noi necesitatea asimilării legislative cu orice interceptare (di-n reţelele informatice).
În Franţa, interceptabile sunt ordonante judiciar conform art.100-100-7 C.pr.pen., existând obligaţia distingerii lor după consemnare (Pentru că doar procesul verbal este utilizabil judiciar). n sens contrar C.Păun, Practică judiciară a CEDH, în „R.D.P.” nr.3/1998, p.155-156, care ar considera incomplet cadrul legislativ sub această distincţie.
[9] În acest sens, Legea belgiană din 30 iunie 1994 privind ascultările, înregistrarea comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor private.
În alte legiuiri: se cere „un început de bănuială” (Ucraina, Lituania, Rusia); “o bănuială serioasă (în Austria şi Germania); „o bănuială suficientă” (în S.U.A.); în plus, se impune criteriul gravităţii faptelor (peste zece ani închisoare) în Austria.
Întotdeauna se aplică principiul subsidiarităţii (riscul nedescoperirii prin alte mijoace).
În acest sens, a se vedea Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999.
Pentru o prezentare comparativă vezi şi D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, pp. 30 sqq
[10] În sens contrar, Ioana Vasiu, loc.cit., p.41. Orice ridicare de obiecte făcută într-o autorizare de interceptare este ilegală.
[11] Compară cu Legea nr. 58/1998, art. 35, unde datele bancare se acordă numai pentru un inculpat, cu o acţiune penală pusă în mişcare.
[12] CEDH, Niemietz c Germania, hot.din 16 decembrie 1992. Rotaru c România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
[13] CEDH, Leander c Suedia hot. din 26 martie 1987 .Kopp c Suedia, hot. din 25 martie 1998. Amann c Suedia
[14] CEDH, Klass ş.a. c Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Rotaru c România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
[15] CEDH, Leander c Suedia, hot. din 26 martie 1987. Klass ş.a. c Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Chahal c U.K., hot. din 15 noiembrie 1996.Tinnely & sons ltd. şi McElduff ş.a. c U.K., hot. din 10 iulie 1998. Rotaru c România, hot. din 29 martie 2000, în M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001
[16] Camera penală a Curţii franceze de casaţie, hot. din 23 iulie 1985, în Bulletin des arreT. S. de la Chambre criminelle nr. 275, Recueil Dalloz, 1986, Informations rapides 120 cu observaţii J. Pradel. hot. din 3 iunie 1992 în Bull. Crim. nr. 219
[17] CEDH, Kruslin c Franţa, hot. din 24 aprilie 1990
[18] Trib.civ.Siene, hot.din 28 iunie 1939, în Gaz. Pal. 1939, 2.353. Trib.Dijon, hot. din 16 noiembrie 1954 în J.C.P. 1955, 8550
[19] Raport către Parlament al S.R.I., 2002, în „România liberă” din 4.04.2002
[20]Zeydel, wiretepping as Evidence în Court în Great Britain and the British Commonwealth of Nations, Washington, D.C., 1961, pp.57 sqq
[21] V Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere – Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
[22] Rotaru c România, hot. din 4 mai 2000. O.54 al procurorului general al P.C.S.J. din 18.12.1996 a fost abrogat prin O. nr. 70 din 19.11.1997. De esenţă este introducerea ideii înregistrării „la solicitarea organelor de urmărire penală care efectuează acte premergătoare”. V și Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio-video, filmărilor şi fotografierilor „Pro lege” nr. 2/2001, p. 26; D. Ciuncan, C.Turianu, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, „Dreptul” nr. 1/2002, p.148
[23] CEDH, Khan c U.K. hot. din mai 2000, în C. Păun, „R.D.P.” nr. 4/ 2001, 159
[25] (Cam.) hot. din 24 aprilie 90 (Huvig c Franţa)
[26] C. Casaţie franceză, camera penală, hot.din 2 aprilie 1997 în „Buletin des arrêts de la chambre criminelle” nr. 131; „Revue de science criminelle et de droit pénal compare” Sirey, 1997, 858 cu observaţii Dintelhac. V și Rodica Chelaru, Arta diversiunii, „Sfera politicii”, nr. 39, iunie 1996, p.49 şi urm.
[27]Curtea Constituțională, Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, M.Of., nr. 338 din 1 mai 2008).
[28]Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.516 din 15 noiembrie 2011, M.Of., nr. 902 din 20 decembrie 2011).
[29] a se vedea, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
[30] V mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin c Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002
Într-o speță, inculpatul C.B. a. fost trimis în judecată pentru faptul că, în calitate de subofițer de poliție cu funcție de agent de circulație, a luat mită 100.000 de lei de la un contravenient, pentru a nu încheia actul de constatare, iar inculpații B.A. și G.N. au fost trimiși în judecată pentru că au făcut afirmații mincinoase în favoarea primului inculpat, cu ocazia ascultării lor ca martori, în cursul urmăririi penale.
Prima instanță i-a achitat pe toți inculpații pe considerentul că din probele administrate nu rezultă neîndoielnic vinovăția inculpatului C.B., iar înregistrarea audio a convorbirii dintre inculpat și mituitorul care a denunțat fapta, înregistrare care a fost folosită de acuzare, nu poate servi ca mijloc de probă, fiind făcută fără respectarea prevederilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală.
Apelul declarat de procuror, cu motivarea că instanțele au înlăturat un mijloc de probă, contrar prevederilor art. 64 și art. 915 alin. 2 din Codul de procedură penală, au fost respinse.
Împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță și în apel, procurorul a declarat recurs cu aceeași motivare în drept.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a putea constitui mijloc de probă, este necesar ca înregistrarea audio sau video să îndeplinească condițiile pe care legiuitorul le-a prevăzut în art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală. Or, este de observat că, pe de o parte; denunțătorul care a prezentat înregistrarea nu este parte în procesul desfășurat în fața instanțelor, în speța respectivă, iar, pe de altă parte, înregistrările făcute fără autorizare, în condiții de clandestinitate, constituie o încălcare a prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituție și ale art. 68 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar potrivit art. 915 alin. 2 din același Cod înregistrările prezentate de parte pot servi ca mijloc de probă numai dacă nu sunt interzise de lege. În consecință, pentru considerentele sus-menționate, recursul procurorului se respinge[1].
O altă problemă care se poate ridica în practică, care până la acest moment a fost rar întâlnită în materia expertizei înregistrărilor, este aceea a interogatoriului expertului, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în repetate rânduri. Articolul 6 § 3 lit. d din CEDO stabilește că acuzatul în procesul penal are dreptul să audieze martorii folosind următoarea formulare: ,,Orice acuzat are, în special, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”[2].
Astfel, CEDO recunoaște că deși acest text legal se referă la martori, și nu la experți, aceste drepturi intră în atributele de bază ale unui proces echitabil, drept stabilit prin art. 6 § 1 CEDH.
Ținând seama de această circumstanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică pentru interogatoriul experților aceleași criterii ca și pentru interogatoriul martorilor. Deci dacă suspectului, în timpul anchetei preventive sau în timpul procesului nu i se permite să pună întrebări expertului pentru a verifica veridicitatea lor sau pentru a pune la îndoială concluziile lui, acest fapt poate fi calificat ca fiind o încălcare al art. 6 § 1 [3].
EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ
Articolul 913 C. pr. pen. anterior trata Certificarea înregistrărilor (Articolul 913 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006) . Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispozițiile art. 97 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în art. 912 alin. (5) și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 912 alin. (5), cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.
Pe de altă parte, textul art. 913 C. pr. pen. prevede, clar și explicit, că instanței i se transmite o copie a suportului original, consecința fiind aceea că ceea ce se află în posesia instanței nu este altceva decât ceea ce legea prevede în mod explicit, adică o copie, iar nu un original.
Din considerente ce ne scapă, care țin de manipularea frauduloasă a probelor în scopul inducerii în eroare a instanțelor, D.N.A. refuză să pună la dispoziția părților, a instanțelor și a experților suporturile originale ale interceptărilor și înregistrărilor, finalitatea urmărită fiind :
– ascunderea față de părți a deținerii de către D.N.A. a echipamentelor de interceptare, înregistrare și prelucrare a înregistrărilor (echipamente deținute potrivit art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002);
– ascunderea denaturării interceptărilor și înregistrărilor (prin metoda colajelor) în scopul punerii în operă a înscenărilor judiciare .
În acest sens, învederăm (cu titlu de exemplu) cauzele Dolenchi și David c D.N.A. și Bolocan c D.N.A., cauze în care D.N.A. a refuzat să pună la dispoziția instanțelor originalele suporturilor înregistrărilor invocate de organul de urmărire penală (Gabriela Ghita , Inregistrarile SRI folosite in procesele penale nu sunt probe legale , în “Ziua veche”, 22 Aprilie 2010; ghita_gabriela29@yahoo.com).
Pe cale de consecință, inexistența suporturilor originale ale interceptărilor și înregistrărilor invocate ca probe de D.N.A. și refuzul permiterii accesului părților și instanțelor la suporturile originale, cât timp cerința existenței suporturilor originale constituie o condiție legală imperativă de valabilitate a interceptărilor sau/și înregistrărilor prezentate ca probe, determină nulitatea absolută a interceptărilor și înregistrărilor și sub acest aspect.
În acest sens, învederăm hotărârile CEDO în multiple cauze, ultima dintre acestea fiind cauza Natunen c. Finlanda.
Într-o altă cauză penală, expertul INEC, a declarat că materialul scris suferă de redare în rezumat a unor înregistrări. Acesta a declarat ca “originale sunt numai înregistrarile de pe (din) server, de aceea pentru a stabili dacă înregistrarile sunt autentice, este necesar accesul la originalele aflate pe server” (SRI ține la secret probe din dosarul senatorului Cătălin Voicu, REALITATEA TV, 7 septembrie 2011 ).
Expertul desemnat de instanță a precizat că nu poate confirma dacă înregistrările sunt autentice, din simplul motiv că SRI nu-i permite accesul la aparatele de înregistrare.
Părerea noastră este că și înregistrarile de pe (din) server, sunt tot copii, în materialitatea lor. De fapt nu există original, în materialitatea lui. Formularea legii penale este greșită. Legea penală ar trebui să prevadă că prima descărcare de pe server, autentificată prin semnătură electronică, poate fi folosită ca probă.
În actuala reglementare, chiar dacă s-ar aplica semnătura electronică, tot o copie confirmată se cheamă că ar fi. Este drept că ar fi copie pe care nu s-ar mai putea interveni ulterior. Legea ar trebui să admită o asemenea probă drept copie certificată.
O înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare. În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către nici un expert[4]
Codul nou de procedură penală , și anume art. 139 și urm. , încearcă să corecteze eroarea. Dar, după părerea noastră, puterile procurorului excede o egalitate a armelor.
Revenim la 11/8/2011 – Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, Dosar nr. 6367/2/2010. În procesul verbal din ședința publică din ziua de 21 octombrie 2011 este consemnată declarația martorului Pop Gheorghe, expert criminalist, în care se menționează existența unui Protocol între DNA și INEC cu privire la procedurile de urmat în cadrul efectuării expertizelor privind autenticitatea înregistrărilor, respectiv la modalitatea de lucru în cazul echipamentelor utilizate la efectuarea înregistrărilor. Echipamentele utilizate la efectuarea înregistrărilor au devenit disponibile pentru examinare.
Martorul afirmă că pentru a fi autentică, înregistrarea trebuie să îndeplinească trei cerințe, și anume, înregistrarea să fie originală, ceea ce se poate formula cu expresia ”să fie efectuată simultan cu evenimentele conținute, ” să fie nealterată de la momentul realizării ei, să fie efectuată cu echipamentul prezentat de parte. În lipsa unuia dintre aceste trei elemente, din punct de vedere științific, un expert nu poate stabili că înregistrarea este autentică.
Dar aceste cerințe, ele însele, sunt impuse analizei expertului. Înregistrarea analizată este, după mine, tot o copie.
Adăugăm,opinia publică:
”Ăștia de la DNA sunt incredibili… în loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , se ocupă doar de poliție politică și [de] tot felul de murdării și acuzații false. D.N.A. și-a pierdut orice credibilitate, s-a ajuns în acel punct în care orice persoană luată în vizor de D.N.A. este văzută drept victimă a variatelor interese politice. Sunt ferm convins ca va veni ziua în care aceasta instituție va fi nominalizată [drept] ceea ce este, un Gestapo modern, o veritabilă poliție politică, va fi desființată, toate acțiunile ei vor fi lovite de nulitate, iar răufăcătorii acesteia vor fi trași la răspundere! ” [5] ( Comentariu de ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A. Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).
În loc să se ia de adevărații marii corupți ai României , – care scapă dintr-un bun început, prin excepții de procedură, pentru anchetă viciată, incompletă, eronată, pentru justiție televizată – se ocupă doar de … Este părerea publică!
THE RIGHTS OF THE DEFENCE, A DEFECT IN THE LEGISLATION, IN THAT IT FAILED TO OFFER ADEQUATE PROTECTION TO THE DEFENCE, THE EVIDENCE OBTAINED THROUGH TELEPHONE SURVEILLANCE, THE PRINCIPLE OF EQUALITY OF ARMS
CASE OF NATUNEN v. FINLAND, FOURTH SECTION, (Application no. 21022/04), JUDGMENT, 31 March 2009, FINAL, 30/06/2009
38. The Court reiterates that the guarantees in paragraph 3 of Article 6 are specific aspects of the right to a fair trial set out in paragraph 1. In the circumstances of the case it finds it unnecessary to examine the applicant’s allegations separately from the standpoint of paragraph 3 (b), since they amount to a complaint that he did not receive a fair trial. It will therefore confine its examination to the question of whether the proceedings in their entirety were fair (see Edwards v. the United Kingdom, 16 December 1992, §§ 33-34, Series A no. 247-B, and Rowe and Davis v. the United Kingdom [GC], no. 28901/95, § 59, ECHR 2000-II).
39. It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 60, with further references).
40. However, the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused. In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1. Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights must be sufficiently counterbalanced by the procedures followed by the judicial authorities (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 61, with further references).
41. In cases where evidence has been withheld from the defence on public interest grounds, it is not the role of this Court to decide whether or not such non-disclosure was strictly necessary since, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them. In any event, in many cases, such as the present one, where the evidence in question has never been revealed, it would not be possible for the Court to attempt to weigh the public interest in non-disclosure against that of the accused in having sight of the material. It must therefore scrutinise the decision-making procedure to ensure that, as far as possible, it complied with the requirements to provide adversarial proceedings and equality of arms and incorporated adequate safeguards to protect the interests of the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 62).
42. More specifically, Article 6 § 3 (b) guarantees the accused “adequate time and facilities for the preparation of his defence” and therefore implies that the substantive defence activity on his behalf may comprise everything which is “necessary” to prepare the main trial. The accused must have the opportunity to organise his defence in an appropriate way and without restriction as to the possibility to put all relevant defence arguments before the trial court and thus to influence the outcome of the proceedings (see Can v. Austria, no. 9300/81, § 53, Commission’s report of 12 July 1984, Series A no. 96, and Moiseyev v. Russia, no. 62936/00, § 220, 9 October 2008). Furthermore, the facilities which should be enjoyed by everyone charged with a criminal offence include the opportunity to acquaint himself, for the purposes of preparing his defence, with the results of investigations carried out throughout the proceedings (see C.G.P. v. the Netherlands, (dec.), no. 29835/96, 15 January 1997, and Galstyan v. Armenia, no. 26986/03, § 84, 15 November 2007).
43. Failure to disclose to the defence material evidence, which contains such particulars which could enable the accused to exonerate himself or have his sentence reduced would constitute a refusal of facilities necessary for the preparation of the defence, and therefore a violation of the right guaranteed in Article 6 § 3 (b) of the Convention (see C.G.P., cited above). The accused may, however, be expected to give specific reasons for his request (see Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 52, Series A no. 284) and the domestic courts are entitled to examine the validity of these reasons (see C.G.P., cited above).
44. Turning to the present case, the Court observes that the number of the destroyed recordings, or the contents thereof, cannot be verified from the material submitted. The Government have not, however, contested the applicant’s submission that the amount of such recordings was of some significance. Nor have they been able to provide any specific information about their contents.
45. As to the Government’s contention that the applicant had only pleaded the relevance of the destroyed recordings after having submitted his letter of appeal to the Court of Appeal, the Court notes that under domestic law the Court of Appeal was empowered to consider questions of both fact and law, and it was still open to the applicant to request new evidence to be produced at that stage. Moreover, the Government have not argued that the requested recordings would, in fact, have been available in the District Court proceedings, any more than in the proceedings before the Court of Appeal. The Court notes in this connection that, although the actual time of destruction of the recordings in question remains unclear, it had presumably taken place in the course of the pre-trial investigation. In this respect the Court refers to the relevant provision of the Coercive Measures Act in force at the relevant time (see paragraph 21 above). As to the Government’s argument that the applicant could have described the contents of the destroyed recordings, the Court considers that the applicant could not have been expected to announce his alleged involvement in a different offence, punishable by law, prior to any charges having been brought against him.
46. The Court reiterates that the requirements of Article 6 presuppose that having given specific reasons for the request for disclosure of certain evidence which could enable the accused to exonerate himself, he should be entitled to have the validity of those reasons examined by a court. Although the applicant, in this case, must have known the contents of the destroyed recordings, as far as they involved him, and even if he had been able to put questions during the trial concerning all of the conversations with the other defendants, the Court points out that the national courts did not find the defendants’ allegations about the purchase of illegal weapons credible, for lack of other supporting evidence (see paragraphs 12 and 17 above). Furthermore, the Court of Appeal did not refuse to order the disclosure of the requested recordings on the ground that the applicant had not given specific and acceptable reasons for his request. Instead, it declined to render a decision in that respect, as the recordings had been destroyed and could thus not have been disclosed to the defence or produced to the court (see paragraphs 15 and 16 above).
47. Even though the police and the prosecutor were obliged by law to take into consideration both the facts for and against the suspect, a procedure whereby the investigating authority itself, even when co-operating with the prosecution, attempts to assess what may or may not be relevant to the case, cannot comply with the requirements of Article 6 § 1. Moreover, it is not clear to what extent the prosecutor was, in fact, involved in the decision to destroy those recordings which were not included in the case file. In this case, the destruction of certain material obtained through telephone surveillance made it impossible for the defence to verify its assumptions as to its relevance and to prove their correctness before the trial courts.
48. The Court finds that the present case is different from, inter alia, Fitt v. the United Kingdom [GC] (no. 29777/96, ECHR 2000-II) and Jasper v. the United Kingdom [GC] (no. 27052/95, 16 February 2000) where the Court was satisfied that the defence were kept informed and were permitted to make submissions and participate in the decision-making process as far as possible and noted that the need for disclosure was at all times under the assessment of the trial judge, providing a further, important, safeguard. In those cases the Court found no violation under Article 6 § 1 (see Fitt, §§ 48-49, and Jasper, §§ 55-56). The Court recalls that, in this case, the decision regarding the undisclosed evidence was, presumably, made in the course of the pre-trial investigation without providing the defence with the opportunity to participate in the decision-making process.
49. In the present case the Court further notes that the contested measure stemmed from a defect in the legislation, in that it failed to offer adequate protection to the defence, rather than any misconduct of the authorities, who were obliged by law, in force at the time, to destroy the impugned recordings (see paragraph 21 above). The Court observes that in the Government Bill for the amendment of the Coercive Measures Act it was considered problematic that information supporting the innocence of the suspect could be destroyed before the resolution of the case (see paragraph 22 above). The relevant provision was amended with effect from 1 January 2004 with a view to better safeguarding the rights of the defence. This amendment, however, came too late for the applicant.
50. Having regard to the above considerations, the Court concludes that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention.
II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 2 OF THE CONVENTION
51. The applicant also complained under Article 6 § 2 of the Convention that the presumption of innocence had not been respected as he had been made to bear the burden of proof about not being involved in the purchase of illegal drugs. The said Article reads:
“2. Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”
52. The Government contested that argument.
53. The Court reiterates that, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them, while it is for the Court to ascertain that the proceedings considered as a whole were fair, which in the case of criminal proceedings includes the observance of the presumption of innocence. Article 6 § 2 requires, inter alia, that when carrying out their duties, the members of a court should not start with the preconceived idea that the accused has committed the offence charged; the burden of proof is on the prosecution, and any doubt should benefit the accused. Thus, the presumption of innocence will be infringed where the burden of proof is shifted from the prosecution to the defence (see Telfner v. Austria, no. 33501/96, § 15, 20 March 2001, with further references).
54. The Court observes that, in this case, and subject to its above findings on the applicant’s complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (b) of the Convention, the District Court convicted the applicant after adversarial proceedings, in which he had the possibility to challenge the evidence produced against him. The applicant’s conviction was upheld by the Court of Appeal after a full review of the case in an oral hearing. Both courts gave reasons for their decisions. Having regard to the facts of the case, and given its subsidiary role regarding the assessment of evidence, the Court cannot conclude that the prosecutor had failed to establish a convincing prima facie case against the applicant. There is no indication that the domestic courts had a preconceived idea of the applicant’s guilt. In these circumstances it cannot be said that the domestic courts had shifted the burden of proof to the defendant (see, a contrario, Telfner v. Austria, cited above, § 18). It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaints concerning the lack of equality of arms and the right to adequate facilities for the preparation of the applicant’s defence admissible and the remainder of the application inadmissible;
2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention;
De-a lungul timpului, dispozițiile art. 911, 912 și 915 C. pr. pen. au fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, de exemplu, prin deciziile nr. 1573 , nr. 182/2010, nr. 1556/2009, nr. 962/2009, nr. 968/2007 sau nr. 410/2008, prin respingerea excepției de neconstituționalitate .
S-a susținut că prevederile art. 911, 912 și 915 C. pr. pen. încalcă dreptul la respectarea vieții intime, familiale și private și inviolabilitatea secretului corespondenței, deoarece interceptările și înregistrările audio sau video pot viza și alte persoane din anturajul participanților, care nu au însă nicio legătură cu săvârșirea infracțiunii care face obiectul cercetării.
Astfel, prin Decizia nr.182 din 2 martie 2010, M.Of. nr. 193 din 26 martie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată o critică, reținând că dispozițiile de procedură referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.
De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
În plus, – spune instanța – însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivată de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.281/2003 și Legea nr.356/2006) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc ( Decizia nr. 1573 din 7 decembrie 2010 , M.Of. nr. 88 din 2 februarie 2011; în același sens este și Decizia nr.936 din 6 iulie 2010, M.Of. nr. 579 din 16 august 2010).
Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 508/2004: “(2) Dispozițiile procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt obligatorii pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de ofițerii și agenții de politie judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.”
În motivarea unei excepții de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 911, art. 912 alin. 2 și art. 915 C. pr. pen. afectează dispozițiile constituționale ale art.28 raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 53 și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală coroborat cu art. 6 din aceeași convenție, deoarece procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanșarea procesului penal sau înainte de săvârșirea unei infracțiuni.
De asemenea, prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr.508/2004 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției în numele legii și la unicitatea, egalitatea și imparțialitatea ei și ale art. 131 alin. (2) referitoare la exercitarea atribuțiilor Ministerului Public prin procurori constituiți în parchete, deoarece prin conținutul lor atribuie organelor de poliție judiciară competența de a efectua acte de urmărire penală “în numele procurorului”, fără o limitare a categoriei actelor procedurale ce ar putea fi întocmite în acest mod, ceea ce permite o delegare generală a acestora, în flagrantă contradicție cu textele constituționale arătate mai sus.
Prin Decizia nr.1556 din 17 noiembrie 2009, M.Of. nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911, art. 912 alin. 2 și art. 915 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.
De asemenea, Curtea a mai statuat că “nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni”.
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr.351 din 17 martie 2009, M.Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009, Curtea a statuat că prevederile criticate se aplică în mod uniform tuturor celor aflați în ipoteza normelor criticate. Faptul că în anumite cazuri ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism efectuează acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a garanțiilor dreptului la un proces echitabil ori a statutului procurorului, consacrate prin art. 21 alin. (3) și art. 132 din Legea fundamentală, întrucât, pe de-o parte, această poliție judiciară a fost creată în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, iar pe de altă parte, actele de cercetare ale acestor ofițeri se efectuează în numele procurorului și numai după emiterea unei dispoziții scrise a acestuia.
Totodată, ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului, ceea ce dă expresie prevederilor art.131 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora parchetele conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.
Dispozițiile criticate nu contravin nici prevederilor constituționale ale art.124 alin. (2) potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, întrucât actul de justiție, în sensul textului constituțional invocat, este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, care, în materie penală, soluționează cauzele în faza de judecată. Or, prevederile art. 9 alin. (1) și (2) teza a doua din Legea nr. 508/2004 vizează prima fază a procesului penal, faza urmăririi penale ( Curtea Constituțională, Decizia nr. 182 din 2 martie 2010, M.Of. nr. 193 din 26 martie 2010).
Potrivit art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, având următorul cuprins: “Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.”
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 911, art. 912 alin. 2 și art. 915 C. pr. pen. afectează dispozițiile constituționale ale art. 28 raportat la art. 8 , art. 53 și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală coroborat cu art. 6 din aceeași convenție, deoarece procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanșarea procesului penal sau înainte de săvârșirea unei infracțiuni.
De asemenea, prevederile art. 10 alin. (4) teza a doua contravin dispozițiilor constituționale ale art.16 alin. (1), art.21 alin. (3), art.124 alin. (1) și (2) șiart.131 alin. (2), deoarece se atribuie organelor de poliție judiciară competența de a efectua acte de urmărire penală “în numele procurorului”, fără o limitare a categoriei actelor procedurale ce ar putea fi întocmite în acest mod. Se permite astfel eludarea normelor procedurale privitoare la competența materială funcțională, de cele mai multe ori aproape toate actele procedurale fiind întocmite de ofițeri de poliție judiciară, procurorul mărginindu-se doar la a audia inculpații și a le prezenta materialul de urmărire penală.
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr.968 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 12 decembrie 2007, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, reținând în esență că ofițerii de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului, ceea ce dă expresie prevederilorart.131 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora parchetele conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii. De asemenea, “susținerile autorilor excepției, în sensul că aceste dispoziții ar crea discriminări între inculpații din cauzele instrumentate de Direcția Națională Anticorupție și cei din alte cauze, în care urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 și Codului de procedură penală, cu ale căror dispoziții se completează această ordonanță, urmărirea penală se efectuează de către procuror, nefiind deci în prezența unei încălcări a principiului egalității în fața legii, consacrat de prevederile art.16 alin. (1) din Constituție.
Faptul că, în anumite cazuri, ofițerii de poliție judiciară ai Direcției Naționale Anticorupție efectuează acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a garanțiilor dreptului la un proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală, întrucât, pe de-o parte, această poliție judiciară a fost creată în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, iar, pe de altă parte, actele de cercetare ale acestor ofițeri se efectuează în numele procurorului și numai după dispoziția scrisă a acestuia.”
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr.962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009 și a Deciziei nr.410 din 10 aprilie 2008, M.Of. nr. 338 din 1 mai 2008, au fost respinse ca nefondate excepții similare, reținându-se, în esență, că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.
De asemenea, Curtea a statuat că “actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții și care au ca scop verificarea și completarea informațiilor deținute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanțiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigațiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existența certă a unei urmăriri penale începute”. În acest sens, Curtea reține că măsurile procesuale reprezintă totalitatea mijloacelor de constrângere (măsuri de prevenție, de ocrotire și siguranță, asigurătorii, ce privesc restituirea lucrurilor ori restabilirea situației anterioare) prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune.
“[…] De altfel, interceptarea și înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, așa cum se prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art.221 și 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât și in rem.”
Curtea mai constată că însăși instanța europeană a validat prevederile legale contestate prin cauza Dumitru Popescu versus România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.281/2003 și Legea nr.356/2006) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile art. 911, art. 912 alin. 2 și art. 915 C. pr. pen. oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc ( Decizia nr. 1556 din 17 noiembrie 2009 , M.Of. nr. 887 din 18 decembrie 2009).
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr.410 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile legale criticate nu permit, așa cum în mod eronat susține autorul excepției, administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi așa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în fața instanțelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale.
În plus, textul stabilește în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea în acord cu art.20 C. pen. referitor la tentativă, și nu în sfera unor simple acte de pregătire (Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 , M.Of. nr. 563 din 13 august 2009; idem, Decizia nr. 968 din 30 octombrie 2007, M.Of. nr. 854 din 12 decembrie 2007).
În motivarea unei excepții de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art.16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art.21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art.24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, ale art.124 referitoare la Înfăptuirea justiției, ale art.28 referitoare la Secretul corespondenței și ale art.53 referitoare la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, deoarece se creează o vădită disproporție în favoarea organului de cercetare penală, învinuiții fiind practic lipsiți de orice mijloace eficiente de a se apăra demonstrând că înregistrările și interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate.
Guvernul României, dar și Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu conțin nicio discriminare și nici nu creează privilegii pentru persoanele aflate în aceeași situație juridică. De asemenea, nu se poate reține că a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanța de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor ori înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. În sfârșit, Constituția României prevede la art.53 posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condițiilor stabilite, precum și asigurarea garanțiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exercițiului unor drepturi rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate.
Cât privește pretinsa încălcare a art.28 din Constituție, Avocatul Poporului mai arată că interceptarea și înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate poate avea loc în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condițiilor stabilite de Legea fundamentală pentru restrângerea exercițiului dreptului consacrat de art. 28, precum și asigurarea garanțiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exercițiului dreptului respectiv rezultă chiar din analiza redactării textelor legale criticate.
Curtea Constituțională constată că susținerile autorului excepției în ce privește lipsa garanțiilor procedurale privind respectarea dreptului la un proces echitabil nu sunt întemeiate. Textele legale criticate, ca de altfel întreaga secțiune din Codul de procedură penală referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării
De asemenea, este neîntemeiată și susținerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoștință despre conținutul interceptărilor efectuate și, eventual, de a se apăra demonstrând că înregistrările și interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 913 alin. 4 din Codul de procedură penală, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrare și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. De asemenea, potrivit art. 916 alin. 1 din același cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau din oficiu de către instanța de judecată. Iată că legislația procedurală penală română asigură controlul prin justiție și în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor (Curtea Constituțională, Decizia nr. 410/2008 ).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat referitor la nulitatea înregistrărilor convorbirilor telefonice, vizând îndeplinirea condițiile de legalitate și proporționalitate.
Admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanța europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare (CEDH,CauzaCoban , Asim Babuscum, versus Spaniei din 6 mai 2003, cit. apud Curtea Constituțională , Decizia nr. 410/2008).
Pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, articolul 6 § 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (CEDH,Cauza Klimentyev c Rusiei din 16 noiembrie 2006, idem Curtea Constituțională , Decizia nr. 410/2008).
Secretul corespondenței nu este un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni[6]
Art. 139:Supravegherea tehnică
(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
(4) Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.
Articolul 139, alin. (2) a fost modificat de Legea nrrr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea
(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Articolul 139, alin. (2) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Forma anterioară prevedea(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
Articolul 139, alin. (4) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea (4)Raportul dintre avocat și partea pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice, decât dată există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, urmând a fi șterse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror.
Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare[7].
Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare [art. 138 alin. (2) C.pr.pen. ]. Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe [art. 138 alin. (3) C.pr.pen. ]. Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic [art. 138 alin. (4) C.pr.pen. ]. Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic [art. 138 alin. (5) C.pr.pen. ].
Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora [art. 138 alin. (6) C.pr.pen. ]. Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate [art. 138 alin. (7) C.pr.pen. ]. Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc [art. 138 alin. (8) C.pr.pen. ]. Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane [art. 138 alin. (9) C.pr.pen. ].
Conform art. 139 alin. (1) și (2) C.pr.pen. , supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea uneia dintre următoarele: infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale; infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive; infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați; infracțiuni de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile; acte de terorism; acte de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori; acte de falsificare de instrumente de plată electronică; infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală; infracțiuni de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție; infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru dispunerea măsurii supravegherii tehnice, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice [art. 140 alin. (6) C.pr.pen. ].
Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege [art. 139 alin. (3) C.pr.pen. ].
Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului [art. 139 alin. (4) C.pr.pen. ][8].
Supravegherea tehnică poate fi dispusă nu numai în cazul în care organele de urmărire penală au indicii temeinice că s-a săvârșit sau urmează să se comită o infracțiune ci și atunci când există o suspiciune rezonabilă chiar și cu privire la pregătirea unei infracțiuni.
Într-o opinie s-a arătat că, suspiciunea, fie ea și rezonabilă, are un caracter subiectiv, nu poate fi cuantificată în nici un mod, diferă de la caz la caz și de la individ la individ, astfel încât nu poate fi instituită prin norme juridice, mai ales de procedură , care prin esența lor sunt de strictă interpretare.
Imposibilitatea obținerii probelor în alt mod decât prin luarea acestei măsuri sau abținerea acestora cu acea dificultate deosebită ar prejudicia ancheta sau există pericol pentru siguranța persoanelor ori a unor bunuri de valoare. Pentru ca această ultimă condiție să fie îndeplinită nu trebuie ca toate cele trei situații să fie realizate, fiind suficientă numai una dintre acestea (imposibilitatea, pericolul, siguranța). Dacă în ceea ce privește siguranța persoanelor s-ar putea să nu existe diferențe mari de interpretare întrucât aceasta trebuie să pornească întotdeauna de la valorile ocrotite (viața, sănătatea, integritatea, libertatea etc.) ce nu pot fi contestate, nu același lucru se poate spune despre siguranța unor „bunuri de valoare” care în absența trimiterii la niște criterii ar putea genera o practică neunitară. O altă observație care are în vedere lărgirea sferei infracțiunilor în cazul cărora se poate dispune supravegherea tehnică, noul cod de procedură penală prevăzând noi fapte penale ca infracțiunile contra patrimoniului, șantajul, violul, lipsirea de libertate, evaziunea fiscală, infracțiunile contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, ori alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare
Judecătorul dacă va aprecia necesar va dispune și informarea avocatului, ceea ce este tot un aspect de noutate. Din analiza textului reiese că informarea judecătorului are loc după distrugerea probelor și nu înainte pentru că în caz contrar s-ar fi precizat necesitatea avizului din partea judecătorului pentru distrugerea probelor.
[1]Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia. nr. 1602 din 6 martie 2001.
[2] Valentin Trif, Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice, http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
[3] Cauza Balsyte-Lideiliene c Lituaniei, www.jurisprudentacedo.com.
[4] C. Grigoraș, Expertiza înregistrărilor audio, în „Dreptul” nr. 1 /2003, 164. Enunțurile par a se exclude. Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul înaintat judecătorului J. J. Sirica, la 31 mai 1974, credem că a arătat o ștergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului.
[5] Comentariu de Începutul sfârșitului, din 25 noiembrie 2011, la V. Rascanu, R. Savaliuc, Exclusivitate – Înregistrare bombă în dosarul examenelor fraudate de la I.N.M. : procurorii D.N.A. Lucian Papici și Elena Botezan, înregistrați în timp ce făceau presiuni asupra unui inculpat! în Luju, 24 noiembrie 2011 ).
[6] Curtea Constituţională, Decizia nr. 410/2008 V și „numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului”, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, § 23
[7] Art. 139, alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 49 din 27 februarie 2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative , Monitorul Oficial nr. 194 din data de 2 martie 2018. Idem art. 148 alineatul (1) litera a) şi alineatul (9), articolului 150 alineatul (1) litera a), articolului 152 alineatul (1) litera a) şi articolului 223 alineatul (2), expresia şi al materiilor explozive se înlocuieşte cu expresia al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi.
[8] C.-S. Paraschiv , M.-G. Teodorescu, A.S. Nicolescu, Drept procesual penal. Partea generală. Note de curs, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2020;
Curtea Constituțională statuat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991[1].
Prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, a constatat constituţionalitatea acestora. Mai mult, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că eliminarea unei dispoziţii asemănătoare celei conţinute de art. 139 alin. (3) C. pr. pen. este neconstituţională. Astfel, Curtea a apreciat că eliminarea posibilităţii de probaţiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune şi nu numai al acesteia de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.
Curtea reţine că dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. fac parte din capitolul “Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, articolul având denumirea marginală “Supravegherea tehnică”. Alineatul (3) al art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele
Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale este reglementată de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Această activitate se execută, potrivit art. 6 coroborat cu art. 8 şi art. 9 de către Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora, precum şi de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, instituţii care îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale poate fi împărţită în două categorii, în funcţie de necesitatea existenţei unei autorizaţii prealabile, după cum urmează: activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care nu necesită o autorizaţie prealabilă – a se vedea art. 13 lit. a) – d) din Legea nr. 51/1991 coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ; activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care necesită o autorizaţie prealabilă – a se vedea art. 13 lit. e) coroborat cu art. 121 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi art. 13 lit. f) coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ (şi anume, activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului).
În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) – e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. c României, § 31, a arătat că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Aşa fiind, Curtea constată că, în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii.
În acest context, Curtea constată că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.
Curtea a reţinut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă […], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei[2] .
Totodată, pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor (a se vedea, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov c Rusiei, §§ 88-90).
Aşa fiind, Curtea observă că, în prezent, art. 342 C. pr. pen. dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 C. pr. pen., care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege[3] .
În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr. 529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018.
Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, precitată, şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil.
Una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare[4] . De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).
În analiza efectivităţii accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017).
Curtea constată că efectivitatea verificării legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalităţii de administrare a probelor.
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
În ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Curtea reţine că în cazul supravegherii tehnice autorizarea acesteia se poate dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen..
Dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b) şi c) C. pr. pen. prevăd că această măsură trebuie să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen., măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Astfel, în cazul supravegherii tehnice dispuse potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situaţiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu.
Aşa fiind, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.
Analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M.Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 44).
În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea urmează a analiza în ce măsură sunt aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute.
Desfăşurarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii se poate autoriza în cazul existenţei unei situaţii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, aceste activităţi se pot dispune atunci când nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 56). Curtea constată că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător. Cu toate acestea, Curtea subliniază, astfel cum a reţinut în propria jurisprudenţă, că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Raportat la cauza de faţă, în condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că încuviinţarea acestora de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Cu alte cuvinte, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală.
În cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie.
Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora.
Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudenţa sa, potrivit cărora ansamblul activităţilor derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.
Pe de altă parte, în afara implicaţiilor evidente ale finalităţilor diferite ale activităţilor întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi ale activităţilor procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege.
Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.
Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.
Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element.
Curtea, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019 a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale.
Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M.Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17).
Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil[5].
Interceptarea convorbirilor telefonice dreptul la respectarea vieții private și la corespondență
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și la corespondență. O astfel de ingerință va încălca art. 8 § 2 din Convenție, cu excepția cazului în care este „în conformitate cu legea”/prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime conform § ului 2 și, în plus, este „necesară într‑o societate democratică”, pentru atingerea scopului urmărit. Cuvintele „în conformitate cu legea” impun, în primul rând, faptul că măsura contestată ar trebui să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, această expresie nu se referă doar la dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii, cerându‑i să fie compatibilă cu statul de drept. Prin urmare, expresia implică faptul că trebuie să existe o măsură de protecție a dreptului intern împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice în dreptul la respectarea vieții private. Din această cerință rezultă necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, de asemenea, să poată prevedea consecințele pe care aceasta le are asupra sa. Îndeosebi în situația în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscul arbitrarului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori de interceptare a comunicațiilor de către o autoritate a statului, cerința previzibilității implică faptul ca legea internă să fie suficient de clară în scopul de a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritatea poate lua aceste măsuri secrete. Este esențial să existe reguli clare și detaliate în această materie, în special în condițiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată[6]
Plecând de la aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenție, în sensul îndeplinirii condiției de a fi previzibilă. Astfel, în scopul evitării abuzurilor, este necesară existența unor garanții minime în lege precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice puteau fi interceptate, natura infracțiunilor pentru care putea fi dispusă măsura, o limită cu privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor‑verbale de redare a convorbirilor telefonice, măsurile ce trebuie luate pentru a comunica intact și complet înregistrările realizate, în scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării, condițiile în care benzile înregistrate puteau fi șterse sau distruse dacă acuzatul nu mai era trimis în judecată[7].
Observăm o permanentă teamă de abuz. Mai mult decât o critică textuală, pericolul evidențiat este acela al utilizării dispozițiilor în alte scopuri, de eludare a legii. Teama este a relei credințe în interpretarea și aplicarea oricăror norme, cel puțin din comoditate! Dispozițiile legale sunt criticate sub aspectul limitării posibilității de control asupra activității organelor de cercetare!.
Autorii excepției critică dispozițiile art. 911-915 C. pr. pen. (anterior) și pentru faptul că acestea, datorită necorelării lor cu dispozițiile art. 26 și 28 din Constituție și cu cele ale art. 8 din convenție, “sunt eliptice, de natură să dea naștere la interpretări abuzive”. Se arată că înregistrările audio și video se efectuează cu autorizația procurorului pentru durata de până la cel mult 30 de zile, autorizația putând fi prelungită de procuror pentru același număr de zile. În opinia autorilor excepției dispozițiile legale criticate nu conțin garanții procesual penale care să stăvilească abuzurile și să ofere cadrul legal persoanei interesate să conteste legalitatea înregistrărilor, în sensul de a se verifica dacă au fost respectate dispozițiile legale privind înregistrarea și certificarea înregistrărilor. Se precizează că singura posibilitate a celui vătămat, în mod nejustificat, prin activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice, dispusă prin mandat, este aceea de a se adresa cu plângere, în temeiul art. 278 C.pr.pen. , prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior, după caz. Se apreciază că un asemenea control a posteriori este insuficient pentru a garanta legalitatea înregistrărilor, având în vedere că procedura de autorizare a acestor operațiuni este dată în competența exclusivă a procurorului desemnat fie de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel, fie de procurorul general, fără să existe un control din partea altui organ. Se susține că lipsa unui control jurisdicțional al înregistrărilor audio-video, chiar dacă un asemenea control este posibil numai după finalizarea lor, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituție, privitoare la accesul liber la justiție. Pe de altă parte, dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale și pentru că acordă posibilitatea procurorului să își prelungească propria măsură de autorizare. Acest atribut se impune să aparțină “unei persoane independente, respectiv unui judecător”.
Se mai arată că dispozițiile art. 911-915 C. pr. pen. nu reglementează obligația organului de urmărire penală și a procurorului de a depune în dosarul penal acele acte și materiale care au fost avute în vedere de procuror atunci când a acordat sau a prelungit autorizația de înregistrare, în scopul de a se putea verifica legalitatea autorizării. De asemenea, aceleași dispoziții nu reglementează măsuri de precauție, astfel încât înregistrările efectuate să fie “intacte și complete, […] în scopul de a fi controlate, eventual, de către judecători și de către apărare”.
Se susține, în altă ordine de idei, că dispozițiile legale criticate au permis Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Tribunalului Militar Teritorial București să încalce drepturile fundamentale prevăzute la art. 21, 26 și 28 din Constituție, prin aceea că:
– Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe au refuzat să pună la dispoziție celor interesați documentația în baza căreia au solicitat și au obținut autorizația de interceptare, pentru a se putea verifica legalitatea acțiunii;
– procurorul a refuzat să pună la dispoziție inculpaților, avocaților și judecătorilor, cu ocazia judecății, documentația în baza căreia s-a acordat autorizația de interceptare și astfel a fost imposibil să se verifice legalitatea acțiunii;
– Serviciul de Informații Externe a prezentat Parchetului Militar acte din care au fost scoase diverse pasaje, necomunicând interceptările integrale nici la cererea tribunalului, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel a prezentat tribunalului note de constatare a unor convorbiri telefonice înregistrate neautorizat sau vădit fragmentate prin scoaterea unor pasaje;
– Tribunalul a refuzat să verifice cum a intrat Parchetul în posesia unor tabele telefonice din rețelele telefonice G.S.M. “Dialog” sau “Connex”.
Instanța de judecată, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, consideră, în principiu, că ridicarea acesteia este admisibilă, întrucât în cauză “există dovezi din care rezultă că au fost luate măsuri, au fost desfășurate activități și s-au întocmit acte cu caracter de probă în temeiul art. 90 alin. 2 și la art. 91 C.pr.pen. “. Cadrul general al activităților privind interceptările convorbirilor telefonice este reglementat prin dispozițiile Codului de procedură penală care constituie și temeiul legal pentru folosirea ca probe în procesul penal a datelor obținute. Se apreciază că, întrucât în baza dispozițiilor art. 911-915 C. pr. pen. s-au făcut acte procesuale și s-au administrat probe pe baza cărora s-a întocmit actul de sesizare, soluționarea cauzei depinde de acestea. Instanța consideră că aceste dispoziții sunt constituționale, întrucât, potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) din legea fundamentală, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege – astfel cum este, în speță, Codul de procedură penală – și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, desfășurarea instrucției penale și alte finalități expres enumerate.
Examinând susținerile autorilor excepției de neconstituționalitate, referitoare la lipsa garanțiilor procedurale pentru prevenirea sau înlăturarea eventualelor abuzuri în aplicarea dispozițiilor legale criticate, Curtea Constituțională constată că acestea nu sunt întemeiate.
Într-adevăr, în textele art. 911-915 C. pr. pen. sunt prevăzute suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, iar eventuala nerespectare de către organul de urmărire penală a acestor reglementări nu constituie, astfel cum s-a mai arătat anterior, o problemă de constituționalitate a textelor legale, ci una de aplicare a lor, ceea ce însă excede competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit tezei a doua a alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, “Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției”. Așa fiind, examinarea și soluționarea acestor aspecte sunt de competența exclusivă a instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului penal.
În lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție Curtea constată, de asemenea, că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie.
De altfel, în cadrul preocupărilor pentru perfecționarea legislației, inclusiv sub aspectul realizării reformei procedurii penale, dispozițiile art. 911-915 au fost introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 tocmai în scopul punerii de acord a reglementărilor interne cu reglementările internaționale pertinente.
Astfel CEDH admite prin prevederile art. 8 § 2 amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale [.]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”.
Art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, că “În exercitarea drepturilor și libertăților sale fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”.
În examinarea excepției de neconstituționalitate Curtea Constituțională are în vedere, de asemenea, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în cazul “Klass și alții contra Germaniei”, 1978, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “puterea de a supraveghea în secret cetățenii este o caracteristică a statului polițist și nu este tolerată de către convenție decât în măsura strict necesară apărării instituțiilor democratice”. S-a considerat totodată că legislația trebuie să aibă un scop legitim, privit din perspectiva convenției, și anume “de a proteja securitatea națională și de a asigura apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor”. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că “societățile democratice sunt amenințate în zilele noastre de forme foarte complexe de spionaj și de terorism, astfel încât statul trebuie să fie capabil, pentru a combate eficient aceste amenințări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriul său. Ea trebuie deci să admită că existența unor dispoziții legislative care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, a trimiterilor poștale și a telecomunicațiilor este necesară într-o societate democratică, pentru securitatea națională ori apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor”.
Celelalte cazuri din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorii excepției, nu confirmă neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate. Într-adevăr, Curtea europeană a statuat în cazul “Malone c Regatului Unit”, 1985, ca și în cazurile “Kruslin contra Franței”, 1990, și “Huvig c Franței”, 1990, că legea care prevede posibilitatea unor ingerințe ale autorităților publice în viața intimă, familială și privată a persoanei ori în secretul corespondenței sale, respectiv restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, trebuie să aibă “suficientă claritate pentru a da individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului” și să fie accesibilă “pentru persoana în cauză, care, în plus, trebuie să poată să-i prevadă consecințele în privința sa”. Din perspectiva acestor statuări Curtea Constituțională constată că textele art. 911-915 C. pr. pen. sunt clare și conțin garanții corespunzătoare împotriva interpretării și aplicării lor arbitrare, precum și că, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetățean are posibilitatea să ia cunoștință de ele și să prevadă consecințele ce decurg din lege.
Curtea, trecând la examinarea susținerilor autorilor excepției, potrivit cărora dispozițiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituție, deoarece nu permit accesul liber în justiție printr-o cale de atac împotriva autorizației date de procuror, constată că nici acestea nu pot fi reținute. Într-adevăr, posibilitatea atacării în justiție a unei măsuri dispuse de procuror în timpul urmăririi penale presupune comunicarea măsurii respective către persoana vizată. Or, după cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul “Klass și alții c Germaniei”, 1978, “faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii [….] nu ar putea fi incompatibil cu art. 8, întrucât tocmai această abținere este aceea care asigură eficiența măsurii”.
De altfel, legislația procedurală penală română asigură controlul prin justiție și în acest domeniu. Instanța de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 278 C.pr.pen. , orice persoană care se consideră lezată în drepturile sau interesele sale prin actele sau măsurile luate ori dispuse de procuror poate introduce plângere pe cale ierarhică în sistemul organelor Ministerului Public. În plus, pe baza Deciziei Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, referitoare la constituționalitatea dispozițiilor art. 278 C.pr.pen. , M.Of. nr. 105 din 6 martie 1998, s-a deschis calea acțiunii în justiție pentru persoana nemulțumită de modul de soluționare a plângerii sale în cadrul ierarhiei organelor Ministerului Public, în cauzele care nu ajung în fața instanțelor de judecată, făcându-se aplicarea în mod direct a prevederilor art. 21 din Constituție.
În sfârșit, Curtea analizează solicitarea formulată de apărătorii unora dintre autorii excepției, cu ocazia dezbaterii cauzei la Curtea Constituțională, în sensul de a se extinde controlul de constituționalitate, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, și asupra dispozițiilor art. 119 alin. 2 C.pr.pen. , întrucât nici un institut de specialitate din țară nu are în prezent dotarea tehnică necesară pentru a putea efectua expertizarea înregistrărilor audio sau video, în special expertizarea autenticității vocii.
Sub acest aspect Curtea constată că o asemenea cerere nu poate fi primită din trei motive. În primul rând, pentru că, în conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituție și cu cele ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepțiile de neconstituționalitate a unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții ale acestora pot fi ridicate doar în fața instanțelor de judecată, iar nu și direct în fața Curții Constituționale. În al doilea rând, pentru că extinderea controlului de constituționalitate, conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, se poate face doar în cazul admiterii excepției ridicate în fața unei instanțe de judecată, Curtea Constituțională urmând a se “pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”, iar în cauza de față excepția de neconstituționalitate nu este admisă nici cu privire la textele de lege criticate prin sesizare. În al treilea rând,
Curtea reține că existența sau inexistența dotărilor tehnice, precum și posibilitatea sau imposibilitatea efectuării unei expertizări concludente sunt probleme care vizează modul de punere în aplicare a prevederilor legale, iar nu constituționalitatea acestora[8].
Înregistrările prezentate de părți
Rațiunea reglementării în conținutul art. 916 alin. 2 C. pr. pen. a posibilității ca înregistrările prezentate de părți să poată “constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege” este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
Mai mult, legislația procesual-penală prevede suficiente garanții în vederea înlăturării unor eventuale abuzuri, dispozițiile art. 916 alin. 2 C. pr. pen. aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 C.pr.pen. .
Se constată, de asemenea, că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie. Astfel, CEDH admite, prin prevederile art. 8 § 2, amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale [ … ]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”.
Art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”.
În examinarea excepției de neconstituționalitate, trebuie avută în vedere, de asemenea, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza “P.G. șiJ.H. c Regatului Unit”, 2001, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește invocarea de către autorul excepției a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume cauza “Burzo c României”, 2002, se constată că aceasta nu numai că nu confirmă neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate, dar nici nu are incidență în cauză. Astfel, în cauza amintită, Curtea europeană a reținut că susținerile privind încălcarea art. 8 CEDH nu se sprijină pe niciun element din dosar, respingând cererea ca inadmisibilă.
În legătură cu constituționalitatea prevederilor de lege criticate în prezenta cauză, sub aspectul altor critici de neconstituționalitate, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 21 din 3 februarie 2000, M.Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000, precum și prin Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, M.Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005, reținând că acestea nu încalcă dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, fiind în concordanță și cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin aceleași decizii s-a constatat, de asemenea, că dispozițiile menționate respectă condițiile stabilite de Constituție pentru restrângerea exercițiului unor drepturi[9].
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a statuat că rațiunea reglementării în conținutul art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală a posibilității ca înregistrările prezentate de părți să poată “constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege” este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
Mai mult, legislația procesual-penală prevede suficiente garanții în vederea înlăturării unor eventuale abuzuri, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală.
Curtea a mai reținut că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere nici art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, în § 2, admite amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul desfășurării instrucției penale (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de prevenire a faptelor penale[10].
Obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: “Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M.Of. nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziția similară regăsindu-se în art. 916 alin. 2.
Curtea reține că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, M.Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, M.Of. nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, M.Of. nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
În ceea ce privește eventualele abuzuri, Curtea a reținut că legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării acestora, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește noua reglementare, Curtea observă că și în acest caz dispozițiile criticate se aplică numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-art. 1811 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri și ridica excepții referitoare la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane.
Cu aceleași prilejuri, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie. Astfel, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale admite, prin prevederile art. 8 § 2, amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale […]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”. Totodată, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”.
Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepției de neconstituționalitate trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunțată în Cauza P.G. și J.H. c Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil.
În completarea celor reținute prin deciziile anterior menționate, Curtea observă că, fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care se modifica art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, aceasta a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilității de probațiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.
Distinct de cele reținute în jurisprudența sa, aspecte care își păstrează valabilitatea și în ceea ce privește dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea observă că dispoziția de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Totodată, Curtea reține că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege criticată include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse[11].
Într-o altă cauză, Curtea constată că dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului Curții Constituționale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 756 din 13 decembrie 2016,M.Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, prin care Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), ale art. 20 și art. 21 alin. (3), precum și cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate deopotrivă și în prezenta cauză, s-a observat că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale,M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi,M.Of. nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat, căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziția similară regăsindu-se în art. 916 alin. 2. În continuare, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, M.Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, M.Of. nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, M.Of. nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că rațiunea reglementării este aceea ca oricine are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale (v §§ 21 și 22 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016).
În ceea ce privește eventualele abuzuri, prin aceeași decizie , Curtea a reținut că legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării acestora, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește noua reglementare, Curtea a observat că, și în acest caz, dispozițiile criticate se aplică numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-1811 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri și ridica excepții referitoare la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane.
Curtea constată că s-a mai pronunțat și cu privire la critici similare formulate în raport cu aceleași dispoziții din acte internaționale, invocate în temeiul art. 20 din Constituție. În acest sens a reținut că art. 8 § 2 CEDH admite ingerința unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale […]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale” (a se vedea Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010). Totodată, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”. Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepției de neconstituționalitate trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunțată în Cauza P.G. și J.H. c Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil. (a se vedea §§ 24 și 25 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, )
Curtea a mai reținut că, fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care se modifică art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare ( § 26 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată). Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009,M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilității de probațiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituție și principiile accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. Curtea a mai observat că dispoziția de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Totodată, Curtea a reținut că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege criticată include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse[12].
Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” – șinu în alte scopuri – (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) .
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ
În procesul de elaborare a legislației corespunzătoare, aflat într-o continuă dinamică determinată de evoluția atât a metodelor tehnice, dar și a viziunii Curții Europene de Drepturilor Omului asupra metodelor de cercetare specială, principala , o dificultate a fost și este reprezentată de găsirea unui cadru normativ adecvat, simplu și predictibil, care să satisfacă necesitatea combaterii și descoperirii infracțiunilor, dar și să limiteze ingerința în drepturile fundamentale ale persoanei.
Deși în redactarea originară a Codului de procedură penală din 1969 aceste mijloace de cercetare a infracțiunilor lipseau, opera legislativă a ultimilor 20 de ani a cunoscut chiar un exces de reglementare, astfel încât anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală, dincolo de sediul materiei reprezentat de art. 911 -916 C. pr. pen. și art. 2241 -2244 C. pr. pen. anterior, numeroase acte normative cuprindeau dispoziții relevante în materie . Legislația internă amintită se completează în mod corespunzător cu cea comunitară, cea mai relevantă în acest sens fiind Recomandarea Rec (2005)10 a Comitetului de Miniștri privitoare la tehnicile speciale de investigare.
În acest sens, sunt relevante Legea nr. 51/1991 privind organizarea Serviciului Român de Informații, Legea nr. 14/1992, Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, Legea nr. 78/2000 privind constatarea și sancționarea faptelor de corupție[13].
În art. 139 C.pr.pen. , adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, modificat prin O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2014 ,M.Of. nr. 98/07.02.2014 este reglementată, ca metodă specială, supravegherea tehnică.
Aceasta este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți[[14]– ca magistrat independent – atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
– măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
– probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea[15].
Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării (Art. 140).
Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și
b) sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus ( art. 141).
Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (Art. 142).
Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date (Art. 1421,introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014)
În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea națională.
Anterior, în procesul cu S.R.I., o instanță civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale. Magistrații au constatat că decizia irevocabilă a instanței civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D. P. pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greșită. „Contrar apărărilor formulate de intimații inculpați în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor și au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. a fost autorizată în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, se arată în motivarea instanței [16] .
Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă [17] .
Instanța a reținut, în esență, existența „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieții private, săvârșită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”.
În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel București au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condițiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanța Libia și cu procesul de privatizare și postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului, astfel că nu se poate reține încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991.
Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P. D. C. a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracțiunilor, „chiar în condițiile în care instanța de contencios european a reținut lipsa de previzibilitate a Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curții Constituționale nr.766 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 16.05.2007, în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate”.
Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate,M.Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidența unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpații au solicitat instanței de judecată în apel să se pronunțe asupra legalității interceptării convorbirilor și să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanța de judecată să declasifice autorizația emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informațiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret.
Autorii excepției mai arată că prin dispozițiile legale contestate se încalcă și principiul separației puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar și judecătorului accesul la informații necesare și utile înfăptuirii justiției și poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaților, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat.
Curtea de Apel București – Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informații este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (O.R.N.I.S.S.).
Rezultă, așadar, că, în timp ce autorizațiile emise de procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici acesteia și nici părților.
Pentru aceste considerente, instanța de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție, existând o inegalitate în privința evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991. Această diferențiere are implicații în ce privește dreptul la apărare și la un proces echitabil al părților în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităților statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată și, deci, cenzurată de instanța învestită cu soluționarea cauzei.
În ce privește art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanța de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite și în prezent ca, în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, interceptarea comunicațiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 și 28 din Constituție.
Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situații și pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicațiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanța de judecată apreciază că prin această dispoziție legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privința interceptărilor și înregistrărilor audio și video, inclusiv a garanțiilor oferite în această materie.
În sfârșit, instanța de judecată opinează că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 și ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) și art. 24, art. 16 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanțelor de judecată și al părților interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat.
Procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 și 28 din Constituție, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenței CEDO, conține o serie de garanții esențiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinței autorităților publice în sfera vieții private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) și poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepționale”, legea neprevăzând nici în ce condiții sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor. Totodată, legea nu conține dispoziții referitoare la certificarea înregistrărilor obținute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare și nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conțin elemente pertinente pentru apărarea siguranței naționale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informațiilor obținute întâmplător cu privire la terțe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informațiilor deținute de serviciile secrete și la durata de păstrare a acestora.
În sfârșit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiții informațiile obținute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralității înregistrărilor atunci când considerente ce țin de apărarea siguranței naționale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale și nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării.
Curtea nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.
Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.
Nu poate fi reținută nici obiecția că instanța de judecată nu are acces la cunoașterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăți care pot apărea în această privință țin de aplicarea legii, și nu de constituționalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competența Curții Constituționale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul și după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanței și a părților de a cunoaște, dezbate și evalua înseși probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar.
Nu se poate reține neconstituționalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepțional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizație – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispozițiile art. 53 din Constituție.
În sfârșit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, deoarece declasificarea informațiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, și nu o activitate judiciară.
Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004,M.Of. nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.
Curtea Constituțională arată că nu se poate reține nici neconstituționalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competența de a emite mandate de interceptare a convorbirilor telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziții de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituțională nu împiedică stabilirea unei asemenea competențe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societății și desfășurându-și activitatea pe baza principiilor imparțialității și legalității.
Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României[18] .
Curtea Constituțională nu a ținut seama de existența art. X din Legea nr. 281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003…
Revenind la speță, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. era ulterioară 2003/2004. Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată.
Judecătorii au arătat că „ interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obținut cu consecința că proba nu poate fi folosită în procesul penal. ”, „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curții, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existența faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”. Instanța a menționat că inculpații nu au contestat elementele de fapt din conținutul discuțiilor prezentate, “ci au reacționat identic, invocând încălcarea drepturilor cetățenești și faptul că interceptările sunt nelegale” [19] .
Existând dovada unei probleme de drept care a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, ar putea apare necesitatea admisibilității intervenției unui recurs în interesul legii (conform Art. 472 din Noul Cod de procedură penală ).
Potrivit art. 471 C. pr. pen. , pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.
Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 și 108 din Legea nr. 255/2013.
Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secțiunea V s-a introdus Secțiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video.
Inițial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47), în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006 (pct. 1), în vigoare din 7 septembrie 2006, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale[20]adăuga : Ori de câte ori alte legi [21]prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C. pen. , a interceptării și înregistrării convorbirilor, a perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege.
Amintim din art. I al legii: interceptările și înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar și a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală.
Există în legislație dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor. Astfel, în art. 184 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[22] , în art. 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului [23], și în Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991.
Astfel, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
a) se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă;
b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;
c) se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.
Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;
b) să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării;
c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
d) să menționeze durata interceptării;
e) dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii ( Art. 184 alin. 1 și 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004).
Articolul 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004[24], dispune că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Conform pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități specifice culegerii de informații, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 13 din Legea nr. 51/1991[25], a fost abrogat ulterior prin Legea nr. 255/2013
Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penal[26], prevede, printre altele, în art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României,M.Of. nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează .
În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma “securitate națională”.
Durata de valabilitate a autorizării activităților este cea necesară pentru desfășurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Activitățile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
În ceea ce privește durata maximă a utilizării mijloacelor de supraveghere, Curtea nu a stabilit o durată maximă, fiind apreciată utilitatea în funcție de particularitatea cauzei. Astfel, s-a apreciat că un interval de timp între 2 luni și 6 luni este în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului[27], ori că este fondată interceptarea pe o perioadă de 3 luni cu posibilitatea prelungirii pe încă 3 luni[28].
Prin securitatea națională a Românieise înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (Art. 1).
În baza art. 15, propunerea de autorizare a unor activități specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.
Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În consecință, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune și modificarea expresă, nenominală a dispozițiilor celor trei legi amintite. Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor, ci o confirmă.
Prin Sentința civila nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul București a statuat: “Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 , Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea pronuntata în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în discuție, întrucât nu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. în acest sens, s-a reținut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speța, potrivit celor reținute mai sus), iarprocurorul român nu îndeplinește cerința independentei fata de executiv(Hotărârile Vasilescu și Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de legenu exista niciun control a priori al autorizației emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reținut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta și imparțiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic și lipsit de sancțiune) nu suplinește absenta totala a controlului asupra interceptărilor. CEDO a reținut și schimbarea legislativa intervenita în dispozițiile Codului de procedura penala prin Legile nr.281/2003 și nr.356/2006, dar a notat și poziția Curții Constituționale române exprimata în decizia pronuntata de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate.
In consecința acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speța), CEDO a reținut ca legea în discuție nu prezintă un grad minimal de protecție contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenție.
Tribunalul retine dispozițiile art.20 din Constituția României, în temeiul cărorajurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa în dreptul intern, chiar Curtea Constituționala reținând ca “interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și fata de instanța de contencios constituțional național”.
Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea CEDO reținuta mai sus este obligatorie pentru instanța naționala, în detrimentul legiiinterne, astfel incot se considera ca apărarea paratei(n.r. – SRI) însensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reținută. Acesta este motivul pentru care instanța apreciază cafapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P. D. C. , fiind totodată săvârșită cu vinovăție, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicațiilor reclamantului.
Va fi reținuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din incalcarea dreptului la viata intima și privata protejat de art.8 din Convenție, după cum va fi reținuta și legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei și prejudiciul suferit de reclamant”.
Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel București arată că: “In speță, prima instanța a reținut în mod corect ca fapta Serviciului Român de Informații, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieții private a apelantului P. D. C. , dar și ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din rețeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârșita cu incalcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune grava în viata privata a persoanei, incalca secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare și lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 și 28 din Constituția României, consacrate, de asemenea, și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (…)
Legislația română în materia siguranței națională a României, care nu suferise modificări până la apariția Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozițiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește respectarea secretului corespondentei (în care se include și convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanții suficiente împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricții secretului comunicațiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligația de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislația exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror și nu oferă garanții prevenirii arbitrariului și abuzului de drept.
Sub pretextul existentei unei amenințări la adresa siguranței naționale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P. D. C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an și 3 luni), pentru ca ulterior datele obținute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de drept comun, fără ca vreo instanța de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba.
Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituția publica în cauza, Serviciul Român de Informații a obținut și a deținut informații cu privire la viata privata a reclamantului P. D. C. , date cu privire la activități de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acțiuni, cu referiri la siguranța naționala a României.
Măsura luată de Serviciul Român de Informații, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în condițiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obținerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranței naționale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerința autorității statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informații, în exercițiul dreptului la corespondenta al reclamantului P. D. C. consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deși procedura de obținere și eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991 nu oferă nicio protecție juridica celui urmărit. (…)Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaționale în ceea ce privește respectarea secretului corespondentei (in care se include și convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare.(…) Așadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerința foarte grava în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activităti criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării.
In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislația româna nu prevede o protecție adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerința în dreptul reclamantului P. D. C. “nu era prevazuta de lege”, în sensul Convenției, articolul 8 fiind încălcat.
Chiar simpla existenta a legislației interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicații si, prin urmare, constituie o ingerința din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”.
Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: “ concluzia instanței de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei amenințări la adresa siguranței naționale, reprezintă o fapta ilicita, săvârșită chiar cu incalcarea legii naționale este corecta atât în ceea ce privește perioada anului 2003, cat și perioada anului 2004, prevederile art.13 alin.2 referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate și după modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003.
In acest context, împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an și 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanță din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situația premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitații acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerința în viata privata a acesteia. Conform Art. 8 din CEDO, obligația autorităților publice este de a nu exercita vreun amestec în viata privata, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepție, cu respectarea conditiilor și garanțiilor din § (2) al art. 8. Chiar daca aceste conditii și garanții sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieții private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere. Or, în speța, s-a reținut cainterceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică SRI – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”.
În Cauza Calmanovici c României[[29], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că,fiind cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 [30] .
Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan c Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, § 67; Weber și Saravia c Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță (Klass și alții c Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 911 – 914 C.pr.pen. , reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuție și, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanții suficiente împotriva arbitrarului.
Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție cerut de supremația dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine și următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de față, analiza Curții s-a referit în același timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, punerea sub ascultare în speță fiind întemeiată pe art. 13 din această lege și pe articolele menționate mai sus din Codul de procedură penală , care constituiau dreptul comun în materie și completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speță să analizeze mai jos existența garanțiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenție exclusiv în lumina art. 911 – 914 C. pr. pen. anterior (§120).
Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat(Kruslin, § 34, și Dumitru Popescu, § 70 – 77).
Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 C.pr.pen. ).
Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuție era de competența exclusivă a procurorului și că, în speță, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat și rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieții private a particularilor și care era lăsată la discreția procurorului. Or, Curtea reamintește că a constatat deja lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de Executiv (Dumitru Popescu, § 71).
Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective(Dumitru Popescu, , §§ 72 – 76).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție (§126).
În Cauza Dumitru Popescu (§61), Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului [31] .
În speță, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru c României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (§62).
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61 – 63).
Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru ca autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe (§65).
Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P. . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată (§66).
În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass c Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. În această materie, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 în fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (a se vedea, în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.
În caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41 ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală[32]
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă[33]
Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (a se vedea, per a contrario, Kruslin § 34).
Articolul 911 – 5 C. pr. pen. anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 911 – 5 C. pr. pen. anterior .
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76).
În opinia Curții, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).
Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător (§ 82 ).
În pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de decizia Curții Constituționale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală.
În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a III-a, Cauza Dumitru Popescu c României , nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007[34] .
În Cauza Răducu c României ,[35]Curtea reamintește că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, , § 67 și Klass și alții c Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911 – 914 C.pr.pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§94).
Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr. 281/2003, (și nu în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art. 13 din Legea nr. 51/1991 , modificat (prin Legea nr. 281), de instanță. după iunie 2003. Și prin pct. 47 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.
Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm și ca lege ferenda.
Modificarea adusă prin art. X din Legea nr. 281/2003 privește doar activitatea judiciară, și nu și aceea extrajudiciară , privind strict securitatea națională, fără implicații penale, procesuale. Dealtfel, în această situație, prevenind abuzurile, controlul independent, deși nu ar veni de la o instanță, – căci nu vorbim de o urmărire penală – ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior[36].
Dar, în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea folosi doar indirect[37]informații obținute pe această cale.
Serviciul tehnic al D. N. A. trebuie să acționeze numai în condițiile prestabilite de Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării supravegherii tehnice.
Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanță ar contraveni (!!) legislației secretului de stat. Dealtfel, întreaga activitate nu trebuie desfășurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor de cercetare specială se desfășoară , evident, în raport de exigențele codului de procedură penală[38].
În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate:
[…] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Secretul se răsfrânge și asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuiesc comunicate și celorlalte părți[39], putând fi folosite ca atare în instanță și de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de ședință secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice [40]
Dealtfel, Senatul a adoptat , în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privindsecuritatea cibernetică a României, prin care se constituie Sistemul Național de Securitate Cibernetică .
Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării[41]
PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității , drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
În sesizarea depusă se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin această lege , deținătorii de infrastructuri cibernetice vor trebui să se supună unor constrângeri generate de instituții ale sistemului național de securitate al țării . Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației.
“Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională admite[42] excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – Secția penală, din oficiu, și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 sunt neconstituționale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 C. pr. pen. sunt constituționale .
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 82/2012 , reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.
S-a constatat[43] că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( § 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36).
Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut că Directiva 2006/24/CE s-ar aplica chiar și acelora în privința cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave ( § 31).
S-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă.
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[44], prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. ( § 41).
În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51).
Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate (§53).
Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.
Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi (§63)..
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Curtea reține, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Totodată, Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești (§66).
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 67).
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 C. pr. pen. acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 C. pr. pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 C. pr. pen. nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În consecință, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv, legea poate fi folosită antrenând contradicții iremediabile în aplicarea practică.
Din conținutul alin. (3) rezultă că, deși nu sunt cuprinse în enumerarea mijloacelor de probă prevăzute în art. 97 alin. (2), aspect care apare ca o omisiune, înregistrările comunicărilor sau convorbirilor de orice fel, indiferent de mijlocul tehnic utilizat, constituie mijloace de probă. La acestea se adaugă, desigur, procesele-verbale de consemnare sau de transcriere a acestor înregistrări, care au tot valoarea de mijloc de probă, ca instrumentum, proba constituind-o conținutul propriu-zis al acelor convorbiri, comunicări etc.[45]
Potrivit art. 914 și art. 915 ale vechiului C.pr.pen. , condițiile de autorizare, de înregistrare și de certificare se aplică și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental și înregistrărilor de imagini, cu excepția redării în formă scrisă pentru acestea din urmă.
Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect nu a reținut apărările inculpaților, în sensul că în cauză se impun a fi înlăturate înregistrările efectuate înainte de începerea urmăririi penale.
Emiterea autorizației cerută de dispozițiile art. 911 C.pr.pen. anterior nu este condiționată de începerea urmăririi penale din moment ce textul de lege vorbește despre „pregătirea unei infracțiuni”, putând fi emisă deci înainte de săvârșirea acesteia, când practic nu poate exista urmărire penală începută.
În speță, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental s‑au efectuat cu autorizarea motivată a judecătorului de la instanța competentă, respectându‑se condițiile de legalitate cerute de dispozițiile art. 911 ‑913 C.pr.pen. anterior În acest sens se impune a fi menționat că potrivit adresei din data de 12 aprilie 2012, cererile de interceptare/înregistrare comunicări potrivit art. 911 C.pr.pen. se soluționează de președintele instanței, respectiv de vicepreședintele coordonator al secțiilor penale.
Convorbirile interceptate și înregistrate au fost redate integral în procese‑verbale certificate pentru autenticitate de către procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză, procese‑verbale ce constituie mijloace de probă. La aceste procese‑verbale au fost atașate copii ale suporturilor ce conțin înregistrarea convorbirilor și care au fost înaintate instanței conform art. 913 C.pr.pen. anterior[46]
Referitor la principiul subsidiarității procedeelor probatorii analizate, instituit expressiss verbis prin art. 139 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. , acesta reprezintă de asemenea o condiție de autorizare a metodelor de supraveghere tehnică. Potrivit art. 139 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. , orice metodă tehnică de supraveghere va fi autorizată doar atunci când probele nu ar putea fi obținute în alt mod, sau ar putea fi obținute cu dificultăți deosebite, prejudiciabile pentru ancheta penală, precum și atunci când există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare. Ca trăsătură marcantă a tehnicilor speciale de investigare, subsidiaritatea se caracterizează prin imposibilitatea sau dificultatea obținerii probei prin alte mijloace sau prin pericolul generat pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare in lipsa supravegherii tehnice a activității infractionale. În respectarea acestui principiu, ori de câte ori rezultatul urmărit prin metoda tehnică de supraveghere (identificarea de probe) poate fi atins prin alte procedee probatorii sau mijloace de probă, trebuie utilizate alte metode mai puțin intruzive[48] , mai ales în cazurile în care ancheta nu ar fi prejudiciată în acest mod.
Cu privire la incidența prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de observat faptul că CEDO s-a pronunțat în mai multe cauze în care a constat că au fost încălcate drepturile omului cu ocazia utilizării unor mijloace de supraveghere tehnică.
S-a considerat că interceptarea comunicărilor telefonice uneori este un mijloc necesar pentru lupta împotriva terorismului și a altor infracțiuni grave, fiind de asemenea punctat riscul arbitrariului care îl implica utilizare acestor măsuri. Ca o consecință particulară a caracterului secret al interceptărilor, Curtea tratează diferit fiecare interferență cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului respectiv condițiile de autorizare sunt urmărite cu strictețe să corespundă prevederilor art. 8 § 2 iar punctul de plecare în investigarea acuzațiilor de încălcare a acestora datorită interceptărilor este mai redus decât în alte cazuri de încălcare.
Astfel, Curtea a constatat deja, în circumstanțele specifice ale unei anumite cauze, faptul că instanțele interne au utilizat ca probă unică transcrieri ale unor conversații telefonice obținute ilegal nu intră în conflict cu cerințele privind echitatea, consacrate la art. 6 din Convenție[49] . Într-o altă cauză, Curtea subliniază că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat decizia pe înregistrări cu o autenticitate îndoielnică, dar acestea nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i s-au prezentat transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul. În plus, instanțele interne nici nu au ascultat casetele audio la ședințe, în prezența inculpaților, și nici nu au răspuns la repetatele plângeri ale reclamantului privind nelegalitatea înregistrărilor împrejurare în care s-a constatat că procedura din cauza reclamantului, în ansamblul său, a fost contrară cerințelor unui proces echitabil arătând că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție[50]
. De asemenea s-a considerat de către CEDO ca fiind o încălcare al art. 8 § 1 considerându-se că interceptarea comunicărilor telefonice este o ingerință în viața privată, putând afecta și dreptul la corespondență sau chiar dreptul de proprietate . În unele cazuri însă, Curtea nu face distincție între §§ art. 8, dar le restrânge forma ca fiind drepturi care interferează cu acest articol[51]
S-a mai stabilit că înregistrarea conversațiilor constituie o încălcare a dreptului la corespondență prevăzută de art. 8 din Convenție chiar dacă unul dintre participanții la conversație a fost de acord cu înregistrarea, deoarece nu își pierde caracterul privat[52]
Curtea a încercat să evite riscul de arbitrariu care îl implică utilizarea mijloacelor de supraveghere tehnică care au un caracter secret, sens în care a instituit măsuri care să asigure o protecție efectivă a vieții private și a corespondenței. Astfel Curtea a dezvoltat o serie de măsuri de siguranță cu privire la cerințele de bază pentru autorizarea supravegherii tehnice (natura infracțiunilor, categoriile de persoane care pot face obiectul interceptărilor, durata maximă a măsurii, procedura care trebuie urmată cu privire la datele obținute, protecția interceptărilor față de terțe persoane) cât și măsuri care să fie aplicate la finalizarea interceptării comunicărilor (crearea unui mecanism de control efectiv care să verifice dacă legea a fost respectată, supravegherea celor care efectuează interceptări să fie efectuată de către o autoritate independentă decât cea care a pus în executare mandatul).
S-a apreciat de asemenea că există o încălcare a Convenției atunci când legea nu prevede cu claritate care categorii de persoane ar putea fi afectate de interceptarea comunicărilor telefonice, formularea „alte persoane implicate în comiterea de infracțiuni” fiind considerată ca fiind ambiguă[53]
[1] Curtea Constituțională , Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020
[5] Curtea Constituțională , Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, cu opinie separată Judecători, dr. Livia Doina Stanciu, prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu.Sensul considerentului nr. 35 din Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 invocat de autorul excepţiei este tocmai acela de a evidenţia faptul că, fiind supuse exclusiv Codului de procedură penală, fără un regim/consacrare legală distinctă care să confere calitatea de mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, respectiv o anume valoare probatorie, reglementarea unei proceduri diferite de cea de drept comun, de verificare a legalităţii lor, nu îşi găseşte fundamentarea, iar procedura de drept comun este cea prevăzută de Codul de procedură penală. Astfel fiind, constatarea prin prezenta decizie a neconstituţionalităţii normelor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală determină, în realitate, obligaţia de reglementare a unei proceduri de verificare a legalităţii tuturor mijloacelor de probă, iar nu doar a înregistrărilor realizate în baza Legii nr. 51/1991. Opinia separată consideră că nu subzistă niciun element de natură să justifice soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată, prin care se elimină, de plano, o categorie de mijloace de probă din procesul penal, respectiv înregistrările efectuate de autorităţi care îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii; – astfel încât se impunea menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie şi, în consecinţă, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.
[6] CEDO, Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun c Germaniei, § 64 şi 65
[7] Curtea Constituțională, dec. nr. 486/2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017. V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[8] DECIZIA nr. 21 din 3 februarie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală , Monitorul Oficial cu numărul 159 din data de 17 aprilie 2000
[9] DECIZIE nr. 593 din 21 septembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial cu numărul 856 din data de 19 octombrie 2006
[10] DECIZIE nr. 1562 din 7 decembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală,
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 55 din data de 21 ianuarie 2011
[11] DECIZIE nr. 756 din 13 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial cu numărul 293 din data de 25 aprilie 2017
[12] Curtea Constituțională, DECIZIA nr. 743 din 21 noiembrie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală,
MONITORUL OFICIAL nr. 183 din 6 martie 2020
[13] Institutul de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu” al Academiei Române; e-mail: trif_valentin@yahoo.com
[14] Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 42-43.
[15] Compară cu CEDO, cauzele Kruslin c Franţa, hotărârea din 4 aprilie 1990 sau Huvig c Franţa, hotărârea din 24 aprilie 1990, la www.coe.
[16] Potrivit Mediafax, M. Stoica, Condamanări cu executare în dosarul „Rompetrol”
[17] Prin sentinţa civilă nr.709 din 11.05.2007 pronuntata în dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitivă prin respingerea apelului (cu opinie separată) şi irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a ICCJ Sectia Civila şi de Proprietate Intelectuala
[18] Curtea Constituţională, Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 , M.Of., nr. 183 din 3 martie 2004
[20] M.Of., nr. 468 din 1 iulie 2003, modificată prin Legea nr. 85 din 25 iunie 2014, M.Of., nr. 466 din 25 iunie 2014
[21] Vezi şi N.Volonciu, Ana Barbu, Codul de procedură penală comentat, art. 62-135, Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.139-140;D.L. Julean, Drept procesual penal, Parte generală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010, p. 262; un alt sens , Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 84 sqq.
[22] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, modificată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013 , M.Of., nr. 72 din 11 decembrie 2013,
[23] M.Of., nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M.Of., nr. 515 din 14 august 2013
[24] Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M.Of., nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , M.Of., nr. 515 din 14 august 2013
[25] Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991 privind securitatea naţională a României a fost , republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M.Of., nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 51/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, şi a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. O ultimă modificare este conţinută în Legea nr. 255 din 19 iulie 2013
[29] Hotărârea din 1 iulie 2008 , M.Of., nr. 283 din 30 aprilie 2009, (Cererea nr. 42.250/02)
[30] vezi, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48).
[31] printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
[32] V per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras c Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
[33] Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).
[35] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 21 aprilie 2009, www. CSM 1909.
[36] Ca entitate administrativă independent, de care aminteşte Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Asemenea activități nu privesc procedura penală, nu fac obiectul prezentei lucrări. Normele penale nu se aplică unor atare activități foarte utile social, de natură administrativă.
[37] Vezi şi Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014,p. 91. Cum ar putea fi acte de constatare, -înaintate de îndată- secrete de stat, în condiţiile în care atât iniţiativa, cât şi decizia finală în ce priveşte declasificarea aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, cu consecinţe directe şi asupra înfăptuirii actului de justiţie, ce constituie esenţa şi menirea puterii judecătoreşti?
[38] ICCJ, S.pen.,decizia nr.948 din 12 martie 2010, la www.scj.ro.
[39] Despre dreptul la informare ,vezi, Directiva 13/2012/UE.
[40] Există şi părerea unei excepţii, ca o confirmare a actului îndeplinit fără autorizaţie, conform art.19 di Legea nr.51/1991, la Gh.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, în „Dreptul”nr. 8/1997, p.73. Nu aceasta este soluţia încălcării principiilor legalităţii şi al egalităţii armelor.
[41] Iulia Carciog, editor: Antonia Niță, PNL cere CCR să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică, http://www.agerpres.ro , 23 decembrie 2014,
[42] Curtea Constituţională, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi ale art. 152 din Codul de procedură penală , M.Of., nr. 653 din 4 septembrie 2014. În acelaşi sens, Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, M.Of., nr. 775 din 24 octombrie 2014.
[43] Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
[45] A se vedea, în acest sens, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, art. 10 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 184 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală sau art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. V și Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala, Universul Juridic, 2014
[46] Î.C.C.J. , S. pen., dec. nr. 95 din 17 martie 2015 . . V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
Curtea Constituțională statuat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991[1].
Prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, a constatat constituţionalitatea acestora. Mai mult, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că eliminarea unei dispoziţii asemănătoare celei conţinute de art. 139 alin. (3) C. pr. pen. este neconstituţională. Astfel, Curtea a apreciat că eliminarea posibilităţii de probaţiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune şi nu numai al acesteia de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.
Curtea reţine că dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. fac parte din capitolul “Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, articolul având denumirea marginală “Supravegherea tehnică”. Alineatul (3) al art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele
Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale este reglementată de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Această activitate se execută, potrivit art. 6 coroborat cu art. 8 şi art. 9 de către Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora, precum şi de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, instituţii care îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale poate fi împărţită în două categorii, în funcţie de necesitatea existenţei unei autorizaţii prealabile, după cum urmează: activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care nu necesită o autorizaţie prealabilă – a se vedea art. 13 lit. a) – d) din Legea nr. 51/1991 coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ; activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care necesită o autorizaţie prealabilă – a se vedea art. 13 lit. e) coroborat cu art. 121 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi art. 13 lit. f) coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ (şi anume, activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului).
În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) – e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. c României, § 31, a arătat că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Aşa fiind, Curtea constată că, în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii.
În acest context, Curtea constată că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.
Curtea a reţinut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă […], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei[2] .
Totodată, pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor (a se vedea, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov c Rusiei, §§ 88-90).
Aşa fiind, Curtea observă că, în prezent, art. 342 C. pr. pen. dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 C. pr. pen., care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege[3] .
În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr. 529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018.
Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, precitată, şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil.
Una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare[4] . De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).
În analiza efectivităţii accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017).
Curtea constată că efectivitatea verificării legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalităţii de administrare a probelor.
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
În ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Curtea reţine că în cazul supravegherii tehnice autorizarea acesteia se poate dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen..
Dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b) şi c) C. pr. pen. prevăd că această măsură trebuie să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen., măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Astfel, în cazul supravegherii tehnice dispuse potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situaţiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu.
Aşa fiind, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.
Analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M.Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 44).
În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea urmează a analiza în ce măsură sunt aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute.
Desfăşurarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii se poate autoriza în cazul existenţei unei situaţii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, aceste activităţi se pot dispune atunci când nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 56). Curtea constată că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător. Cu toate acestea, Curtea subliniază, astfel cum a reţinut în propria jurisprudenţă, că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Raportat la cauza de faţă, în condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că încuviinţarea acestora de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Cu alte cuvinte, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală.
În cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie.
Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora.
Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudenţa sa, potrivit cărora ansamblul activităţilor derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.
Pe de altă parte, în afara implicaţiilor evidente ale finalităţilor diferite ale activităţilor întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi ale activităţilor procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege.
Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.
Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.
Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element.
Curtea, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019 a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale.
Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M.Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17).
Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil[5].
Interceptarea convorbirilor telefonice dreptul la respectarea vieții private și la corespondență
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o ingerință a unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și la corespondență. O astfel de ingerință va încălca art. 8 § 2 din Convenție, cu excepția cazului în care este „în conformitate cu legea”/prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime conform § ului 2 și, în plus, este „necesară într‑o societate democratică”, pentru atingerea scopului urmărit. Cuvintele „în conformitate cu legea” impun, în primul rând, faptul că măsura contestată ar trebui să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, această expresie nu se referă doar la dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii, cerându‑i să fie compatibilă cu statul de drept. Prin urmare, expresia implică faptul că trebuie să existe o măsură de protecție a dreptului intern împotriva ingerinței arbitrare a autorităților publice în dreptul la respectarea vieții private. Din această cerință rezultă necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, de asemenea, să poată prevedea consecințele pe care aceasta le are asupra sa. Îndeosebi în situația în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscul arbitrarului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori de interceptare a comunicațiilor de către o autoritate a statului, cerința previzibilității implică faptul ca legea internă să fie suficient de clară în scopul de a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritatea poate lua aceste măsuri secrete. Este esențial să existe reguli clare și detaliate în această materie, în special în condițiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată[6]
Plecând de la aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenție, în sensul îndeplinirii condiției de a fi previzibilă. Astfel, în scopul evitării abuzurilor, este necesară existența unor garanții minime în lege precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice puteau fi interceptate, natura infracțiunilor pentru care putea fi dispusă măsura, o limită cu privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor‑verbale de redare a convorbirilor telefonice, măsurile ce trebuie luate pentru a comunica intact și complet înregistrările realizate, în scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării, condițiile în care benzile înregistrate puteau fi șterse sau distruse dacă acuzatul nu mai era trimis în judecată[7].
Observăm o permanentă teamă de abuz. Mai mult decât o critică textuală, pericolul evidențiat este acela al utilizării dispozițiilor în alte scopuri, de eludare a legii. Teama este a relei credințe în interpretarea și aplicarea oricăror norme, cel puțin din comoditate! Dispozițiile legale sunt criticate sub aspectul limitării posibilității de control asupra activității organelor de cercetare!.
Autorii excepției critică dispozițiile art. 911-915 C. pr. pen. (anterior) și pentru faptul că acestea, datorită necorelării lor cu dispozițiile art. 26 și 28 din Constituție și cu cele ale art. 8 din convenție, “sunt eliptice, de natură să dea naștere la interpretări abuzive”. Se arată că înregistrările audio și video se efectuează cu autorizația procurorului pentru durata de până la cel mult 30 de zile, autorizația putând fi prelungită de procuror pentru același număr de zile. În opinia autorilor excepției dispozițiile legale criticate nu conțin garanții procesual penale care să stăvilească abuzurile și să ofere cadrul legal persoanei interesate să conteste legalitatea înregistrărilor, în sensul de a se verifica dacă au fost respectate dispozițiile legale privind înregistrarea și certificarea înregistrărilor. Se precizează că singura posibilitate a celui vătămat, în mod nejustificat, prin activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice, dispusă prin mandat, este aceea de a se adresa cu plângere, în temeiul art. 278 C.pr.pen. , prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior, după caz. Se apreciază că un asemenea control a posteriori este insuficient pentru a garanta legalitatea înregistrărilor, având în vedere că procedura de autorizare a acestor operațiuni este dată în competența exclusivă a procurorului desemnat fie de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel, fie de procurorul general, fără să existe un control din partea altui organ. Se susține că lipsa unui control jurisdicțional al înregistrărilor audio-video, chiar dacă un asemenea control este posibil numai după finalizarea lor, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituție, privitoare la accesul liber la justiție. Pe de altă parte, dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale și pentru că acordă posibilitatea procurorului să își prelungească propria măsură de autorizare. Acest atribut se impune să aparțină “unei persoane independente, respectiv unui judecător”.
Se mai arată că dispozițiile art. 911-915 C. pr. pen. nu reglementează obligația organului de urmărire penală și a procurorului de a depune în dosarul penal acele acte și materiale care au fost avute în vedere de procuror atunci când a acordat sau a prelungit autorizația de înregistrare, în scopul de a se putea verifica legalitatea autorizării. De asemenea, aceleași dispoziții nu reglementează măsuri de precauție, astfel încât înregistrările efectuate să fie “intacte și complete, […] în scopul de a fi controlate, eventual, de către judecători și de către apărare”.
Se susține, în altă ordine de idei, că dispozițiile legale criticate au permis Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Tribunalului Militar Teritorial București să încalce drepturile fundamentale prevăzute la art. 21, 26 și 28 din Constituție, prin aceea că:
– Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe au refuzat să pună la dispoziție celor interesați documentația în baza căreia au solicitat și au obținut autorizația de interceptare, pentru a se putea verifica legalitatea acțiunii;
– procurorul a refuzat să pună la dispoziție inculpaților, avocaților și judecătorilor, cu ocazia judecății, documentația în baza căreia s-a acordat autorizația de interceptare și astfel a fost imposibil să se verifice legalitatea acțiunii;
– Serviciul de Informații Externe a prezentat Parchetului Militar acte din care au fost scoase diverse pasaje, necomunicând interceptările integrale nici la cererea tribunalului, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel a prezentat tribunalului note de constatare a unor convorbiri telefonice înregistrate neautorizat sau vădit fragmentate prin scoaterea unor pasaje;
– Tribunalul a refuzat să verifice cum a intrat Parchetul în posesia unor tabele telefonice din rețelele telefonice G.S.M. “Dialog” sau “Connex”.
Instanța de judecată, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, consideră, în principiu, că ridicarea acesteia este admisibilă, întrucât în cauză “există dovezi din care rezultă că au fost luate măsuri, au fost desfășurate activități și s-au întocmit acte cu caracter de probă în temeiul art. 90 alin. 2 și la art. 91 C.pr.pen. “. Cadrul general al activităților privind interceptările convorbirilor telefonice este reglementat prin dispozițiile Codului de procedură penală care constituie și temeiul legal pentru folosirea ca probe în procesul penal a datelor obținute. Se apreciază că, întrucât în baza dispozițiilor art. 911-915 C. pr. pen. s-au făcut acte procesuale și s-au administrat probe pe baza cărora s-a întocmit actul de sesizare, soluționarea cauzei depinde de acestea. Instanța consideră că aceste dispoziții sunt constituționale, întrucât, potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) din legea fundamentală, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege – astfel cum este, în speță, Codul de procedură penală – și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, desfășurarea instrucției penale și alte finalități expres enumerate.
Examinând susținerile autorilor excepției de neconstituționalitate, referitoare la lipsa garanțiilor procedurale pentru prevenirea sau înlăturarea eventualelor abuzuri în aplicarea dispozițiilor legale criticate, Curtea Constituțională constată că acestea nu sunt întemeiate.
Într-adevăr, în textele art. 911-915 C. pr. pen. sunt prevăzute suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, iar eventuala nerespectare de către organul de urmărire penală a acestor reglementări nu constituie, astfel cum s-a mai arătat anterior, o problemă de constituționalitate a textelor legale, ci una de aplicare a lor, ceea ce însă excede competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit tezei a doua a alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, “Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției”. Așa fiind, examinarea și soluționarea acestor aspecte sunt de competența exclusivă a instanței de judecată învestite cu soluționarea procesului penal.
În lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție Curtea constată, de asemenea, că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie.
De altfel, în cadrul preocupărilor pentru perfecționarea legislației, inclusiv sub aspectul realizării reformei procedurii penale, dispozițiile art. 911-915 au fost introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 tocmai în scopul punerii de acord a reglementărilor interne cu reglementările internaționale pertinente.
Astfel CEDH admite prin prevederile art. 8 § 2 amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale [.]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”.
Art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, că “În exercitarea drepturilor și libertăților sale fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”.
În examinarea excepției de neconstituționalitate Curtea Constituțională are în vedere, de asemenea, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în cazul “Klass și alții contra Germaniei”, 1978, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “puterea de a supraveghea în secret cetățenii este o caracteristică a statului polițist și nu este tolerată de către convenție decât în măsura strict necesară apărării instituțiilor democratice”. S-a considerat totodată că legislația trebuie să aibă un scop legitim, privit din perspectiva convenției, și anume “de a proteja securitatea națională și de a asigura apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor”. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că “societățile democratice sunt amenințate în zilele noastre de forme foarte complexe de spionaj și de terorism, astfel încât statul trebuie să fie capabil, pentru a combate eficient aceste amenințări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriul său. Ea trebuie deci să admită că existența unor dispoziții legislative care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, a trimiterilor poștale și a telecomunicațiilor este necesară într-o societate democratică, pentru securitatea națională ori apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor”.
Celelalte cazuri din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorii excepției, nu confirmă neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate. Într-adevăr, Curtea europeană a statuat în cazul “Malone c Regatului Unit”, 1985, ca și în cazurile “Kruslin contra Franței”, 1990, și “Huvig c Franței”, 1990, că legea care prevede posibilitatea unor ingerințe ale autorităților publice în viața intimă, familială și privată a persoanei ori în secretul corespondenței sale, respectiv restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, trebuie să aibă “suficientă claritate pentru a da individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului” și să fie accesibilă “pentru persoana în cauză, care, în plus, trebuie să poată să-i prevadă consecințele în privința sa”. Din perspectiva acestor statuări Curtea Constituțională constată că textele art. 911-915 C. pr. pen. sunt clare și conțin garanții corespunzătoare împotriva interpretării și aplicării lor arbitrare, precum și că, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetățean are posibilitatea să ia cunoștință de ele și să prevadă consecințele ce decurg din lege.
Curtea, trecând la examinarea susținerilor autorilor excepției, potrivit cărora dispozițiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituție, deoarece nu permit accesul liber în justiție printr-o cale de atac împotriva autorizației date de procuror, constată că nici acestea nu pot fi reținute. Într-adevăr, posibilitatea atacării în justiție a unei măsuri dispuse de procuror în timpul urmăririi penale presupune comunicarea măsurii respective către persoana vizată. Or, după cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul “Klass și alții c Germaniei”, 1978, “faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii [….] nu ar putea fi incompatibil cu art. 8, întrucât tocmai această abținere este aceea care asigură eficiența măsurii”.
De altfel, legislația procedurală penală română asigură controlul prin justiție și în acest domeniu. Instanța de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor sau înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 278 C.pr.pen. , orice persoană care se consideră lezată în drepturile sau interesele sale prin actele sau măsurile luate ori dispuse de procuror poate introduce plângere pe cale ierarhică în sistemul organelor Ministerului Public. În plus, pe baza Deciziei Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997, referitoare la constituționalitatea dispozițiilor art. 278 C.pr.pen. , M.Of. nr. 105 din 6 martie 1998, s-a deschis calea acțiunii în justiție pentru persoana nemulțumită de modul de soluționare a plângerii sale în cadrul ierarhiei organelor Ministerului Public, în cauzele care nu ajung în fața instanțelor de judecată, făcându-se aplicarea în mod direct a prevederilor art. 21 din Constituție.
În sfârșit, Curtea analizează solicitarea formulată de apărătorii unora dintre autorii excepției, cu ocazia dezbaterii cauzei la Curtea Constituțională, în sensul de a se extinde controlul de constituționalitate, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, și asupra dispozițiilor art. 119 alin. 2 C.pr.pen. , întrucât nici un institut de specialitate din țară nu are în prezent dotarea tehnică necesară pentru a putea efectua expertizarea înregistrărilor audio sau video, în special expertizarea autenticității vocii.
Sub acest aspect Curtea constată că o asemenea cerere nu poate fi primită din trei motive. În primul rând, pentru că, în conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituție și cu cele ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepțiile de neconstituționalitate a unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții ale acestora pot fi ridicate doar în fața instanțelor de judecată, iar nu și direct în fața Curții Constituționale. În al doilea rând, pentru că extinderea controlului de constituționalitate, conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, se poate face doar în cazul admiterii excepției ridicate în fața unei instanțe de judecată, Curtea Constituțională urmând a se “pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”, iar în cauza de față excepția de neconstituționalitate nu este admisă nici cu privire la textele de lege criticate prin sesizare. În al treilea rând,
Curtea reține că existența sau inexistența dotărilor tehnice, precum și posibilitatea sau imposibilitatea efectuării unei expertizări concludente sunt probleme care vizează modul de punere în aplicare a prevederilor legale, iar nu constituționalitatea acestora[8].
Înregistrările prezentate de părți
Rațiunea reglementării în conținutul art. 916 alin. 2 C. pr. pen. a posibilității ca înregistrările prezentate de părți să poată “constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege” este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
Mai mult, legislația procesual-penală prevede suficiente garanții în vederea înlăturării unor eventuale abuzuri, dispozițiile art. 916 alin. 2 C. pr. pen. aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 C.pr.pen. .
Se constată, de asemenea, că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie. Astfel, CEDH admite, prin prevederile art. 8 § 2, amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale [ … ]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”.
Art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și promulgată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la pct. 2 al art. 29, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”.
În examinarea excepției de neconstituționalitate, trebuie avută în vedere, de asemenea, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza “P.G. șiJ.H. c Regatului Unit”, 2001, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește invocarea de către autorul excepției a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume cauza “Burzo c României”, 2002, se constată că aceasta nu numai că nu confirmă neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate, dar nici nu are incidență în cauză. Astfel, în cauza amintită, Curtea europeană a reținut că susținerile privind încălcarea art. 8 CEDH nu se sprijină pe niciun element din dosar, respingând cererea ca inadmisibilă.
În legătură cu constituționalitatea prevederilor de lege criticate în prezenta cauză, sub aspectul altor critici de neconstituționalitate, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 21 din 3 februarie 2000, M.Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000, precum și prin Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, M.Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005, reținând că acestea nu încalcă dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, fiind în concordanță și cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin aceleași decizii s-a constatat, de asemenea, că dispozițiile menționate respectă condițiile stabilite de Constituție pentru restrângerea exercițiului unor drepturi[9].
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a statuat că rațiunea reglementării în conținutul art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală a posibilității ca înregistrările prezentate de părți să poată “constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege” este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
Mai mult, legislația procesual-penală prevede suficiente garanții în vederea înlăturării unor eventuale abuzuri, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală.
Curtea a mai reținut că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere nici art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, în § 2, admite amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul desfășurării instrucției penale (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de prevenire a faptelor penale[10].
Obiectul unei alte excepții de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: “Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M.Of. nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziția similară regăsindu-se în art. 916 alin. 2.
Curtea reține că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, M.Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, M.Of. nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, M.Of. nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
În ceea ce privește eventualele abuzuri, Curtea a reținut că legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării acestora, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește noua reglementare, Curtea observă că și în acest caz dispozițiile criticate se aplică numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-art. 1811 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri și ridica excepții referitoare la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane.
Cu aceleași prilejuri, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaționale aplicabile în materie. Astfel, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale admite, prin prevederile art. 8 § 2, amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale […]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale”. Totodată, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”.
Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepției de neconstituționalitate trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunțată în Cauza P.G. și J.H. c Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil.
În completarea celor reținute prin deciziile anterior menționate, Curtea observă că, fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care se modifica art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, aceasta a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare. Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilității de probațiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.
Distinct de cele reținute în jurisprudența sa, aspecte care își păstrează valabilitatea și în ceea ce privește dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea observă că dispoziția de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Totodată, Curtea reține că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege criticată include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse[11].
Într-o altă cauză, Curtea constată că dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului Curții Constituționale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 756 din 13 decembrie 2016,M.Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, prin care Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), ale art. 20 și art. 21 alin. (3), precum și cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate deopotrivă și în prezenta cauză, s-a observat că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale,M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi,M.Of. nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat, căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziția similară regăsindu-se în art. 916 alin. 2. În continuare, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, M.Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, M.Of. nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, M.Of. nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, M.Of. nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că rațiunea reglementării este aceea ca oricine are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale (v §§ 21 și 22 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016).
În ceea ce privește eventualele abuzuri, prin aceeași decizie , Curtea a reținut că legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării acestora, dispozițiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce privește noua reglementare, Curtea a observat că, și în acest caz, dispozițiile criticate se aplică numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-1811 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri și ridica excepții referitoare la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce privește înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane.
Curtea constată că s-a mai pronunțat și cu privire la critici similare formulate în raport cu aceleași dispoziții din acte internaționale, invocate în temeiul art. 20 din Constituție. În acest sens a reținut că art. 8 § 2 CEDH admite ingerința unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și familiale a persoanei, a domiciliului său și a corespondenței sale, “în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale […]”. Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) și constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de “prevenire a faptelor penale” (a se vedea Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010). Totodată, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Același document internațional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că “în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o societate democratică”. Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepției de neconstituționalitate trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunțată în Cauza P.G. și J.H. c Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care “înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât și folosirea ei”, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil. (a se vedea §§ 24 și 25 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, )
Curtea a mai reținut că, fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care se modifică art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare ( § 26 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată). Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009,M.Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilității de probațiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituție și principiile accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. Curtea a mai observat că dispoziția de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Totodată, Curtea a reținut că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege criticată include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse[12].
Culegerea de informații și date cu privire la pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau la derularea acțiunilor cu caracter infracțional se realizează, fără îndoială, în scopul “desfășurării instrucției penale” – șinu în alte scopuri – (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) .
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ
În procesul de elaborare a legislației corespunzătoare, aflat într-o continuă dinamică determinată de evoluția atât a metodelor tehnice, dar și a viziunii Curții Europene de Drepturilor Omului asupra metodelor de cercetare specială, principala , o dificultate a fost și este reprezentată de găsirea unui cadru normativ adecvat, simplu și predictibil, care să satisfacă necesitatea combaterii și descoperirii infracțiunilor, dar și să limiteze ingerința în drepturile fundamentale ale persoanei.
Deși în redactarea originară a Codului de procedură penală din 1969 aceste mijloace de cercetare a infracțiunilor lipseau, opera legislativă a ultimilor 20 de ani a cunoscut chiar un exces de reglementare, astfel încât anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală, dincolo de sediul materiei reprezentat de art. 911 -916 C. pr. pen. și art. 2241 -2244 C. pr. pen. anterior, numeroase acte normative cuprindeau dispoziții relevante în materie . Legislația internă amintită se completează în mod corespunzător cu cea comunitară, cea mai relevantă în acest sens fiind Recomandarea Rec (2005)10 a Comitetului de Miniștri privitoare la tehnicile speciale de investigare.
În acest sens, sunt relevante Legea nr. 51/1991 privind organizarea Serviciului Român de Informații, Legea nr. 14/1992, Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, Legea nr. 78/2000 privind constatarea și sancționarea faptelor de corupție[13].
În art. 139 C.pr.pen. , adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, modificat prin O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2014 ,M.Of. nr. 98/07.02.2014 este reglementată, ca metodă specială, supravegherea tehnică.
Aceasta este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți[[14]– ca magistrat independent – atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
– măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
– probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea[15].
Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării (Art. 140).
Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și
b) sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus ( art. 141).
Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (Art. 142).
Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date (Art. 1421,introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014)
În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea națională.
Anterior, în procesul cu S.R.I., o instanță civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale. Magistrații au constatat că decizia irevocabilă a instanței civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D. P. pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greșită. „Contrar apărărilor formulate de intimații inculpați în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor și au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. a fost autorizată în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, se arată în motivarea instanței [16] .
Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă [17] .
Instanța a reținut, în esență, existența „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieții private, săvârșită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”.
În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel București au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condițiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanța Libia și cu procesul de privatizare și postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului, astfel că nu se poate reține încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991.
Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P. D. C. a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracțiunilor, „chiar în condițiile în care instanța de contencios european a reținut lipsa de previzibilitate a Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curții Constituționale nr.766 din 16 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 16.05.2007, în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate”.
Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate,M.Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidența unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpații au solicitat instanței de judecată în apel să se pronunțe asupra legalității interceptării convorbirilor și să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanța de judecată să declasifice autorizația emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informațiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret.
Autorii excepției mai arată că prin dispozițiile legale contestate se încalcă și principiul separației puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar și judecătorului accesul la informații necesare și utile înfăptuirii justiției și poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaților, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat.
Curtea de Apel București – Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informații este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (O.R.N.I.S.S.).
Rezultă, așadar, că, în timp ce autorizațiile emise de procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici acesteia și nici părților.
Pentru aceste considerente, instanța de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție, existând o inegalitate în privința evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991. Această diferențiere are implicații în ce privește dreptul la apărare și la un proces echitabil al părților în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităților statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată și, deci, cenzurată de instanța învestită cu soluționarea cauzei.
În ce privește art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanța de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite și în prezent ca, în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, interceptarea comunicațiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 și 28 din Constituție.
Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situații și pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicațiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanța de judecată apreciază că prin această dispoziție legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privința interceptărilor și înregistrărilor audio și video, inclusiv a garanțiilor oferite în această materie.
În sfârșit, instanța de judecată opinează că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 și ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) și art. 24, art. 16 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanțelor de judecată și al părților interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat.
Procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 și 28 din Constituție, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenței CEDO, conține o serie de garanții esențiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinței autorităților publice în sfera vieții private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) și poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepționale”, legea neprevăzând nici în ce condiții sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor. Totodată, legea nu conține dispoziții referitoare la certificarea înregistrărilor obținute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare și nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conțin elemente pertinente pentru apărarea siguranței naționale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informațiilor obținute întâmplător cu privire la terțe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informațiilor deținute de serviciile secrete și la durata de păstrare a acestora.
În sfârșit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiții informațiile obținute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralității înregistrărilor atunci când considerente ce țin de apărarea siguranței naționale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale și nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării.
Curtea nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.
Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.
Nu poate fi reținută nici obiecția că instanța de judecată nu are acces la cunoașterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăți care pot apărea în această privință țin de aplicarea legii, și nu de constituționalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competența Curții Constituționale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul și după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanței și a părților de a cunoaște, dezbate și evalua înseși probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar.
Nu se poate reține neconstituționalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepțional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizație – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispozițiile art. 53 din Constituție.
În sfârșit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, deoarece declasificarea informațiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, și nu o activitate judiciară.
Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004,M.Of. nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.
Curtea Constituțională arată că nu se poate reține nici neconstituționalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competența de a emite mandate de interceptare a convorbirilor telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziții de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituțională nu împiedică stabilirea unei asemenea competențe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societății și desfășurându-și activitatea pe baza principiilor imparțialității și legalității.
Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României[18] .
Curtea Constituțională nu a ținut seama de existența art. X din Legea nr. 281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003…
Revenind la speță, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. era ulterioară 2003/2004. Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată.
Judecătorii au arătat că „ interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obținut cu consecința că proba nu poate fi folosită în procesul penal. ”, „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curții, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existența faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”. Instanța a menționat că inculpații nu au contestat elementele de fapt din conținutul discuțiilor prezentate, “ci au reacționat identic, invocând încălcarea drepturilor cetățenești și faptul că interceptările sunt nelegale” [19] .
Existând dovada unei probleme de drept care a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, ar putea apare necesitatea admisibilității intervenției unui recurs în interesul legii (conform Art. 472 din Noul Cod de procedură penală ).
Potrivit art. 471 C. pr. pen. , pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.
Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 și 108 din Legea nr. 255/2013.
Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secțiunea V s-a introdus Secțiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video.
Inițial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47), în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006 (pct. 1), în vigoare din 7 septembrie 2006, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale[20]adăuga : Ori de câte ori alte legi [21]prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C. pen. , a interceptării și înregistrării convorbirilor, a perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege.
Amintim din art. I al legii: interceptările și înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar și a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală.
Există în legislație dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor. Astfel, în art. 184 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[22] , în art. 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului [23], și în Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991.
Astfel, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
a) se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă;
b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;
c) se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.
Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;
b) să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării;
c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
d) să menționeze durata interceptării;
e) dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii ( Art. 184 alin. 1 și 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004).
Articolul 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004[24], dispune că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Conform pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități specifice culegerii de informații, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 13 din Legea nr. 51/1991[25], a fost abrogat ulterior prin Legea nr. 255/2013
Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penal[26], prevede, printre altele, în art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României,M.Of. nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează .
În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma “securitate națională”.
Durata de valabilitate a autorizării activităților este cea necesară pentru desfășurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Activitățile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
În ceea ce privește durata maximă a utilizării mijloacelor de supraveghere, Curtea nu a stabilit o durată maximă, fiind apreciată utilitatea în funcție de particularitatea cauzei. Astfel, s-a apreciat că un interval de timp între 2 luni și 6 luni este în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului[27], ori că este fondată interceptarea pe o perioadă de 3 luni cu posibilitatea prelungirii pe încă 3 luni[28].
Prin securitatea națională a Românieise înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (Art. 1).
În baza art. 15, propunerea de autorizare a unor activități specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.
Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În consecință, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune și modificarea expresă, nenominală a dispozițiilor celor trei legi amintite. Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor, ci o confirmă.
Prin Sentința civila nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul București a statuat: “Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 , Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea pronuntata în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în discuție, întrucât nu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. în acest sens, s-a reținut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speța, potrivit celor reținute mai sus), iarprocurorul român nu îndeplinește cerința independentei fata de executiv(Hotărârile Vasilescu și Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de legenu exista niciun control a priori al autorizației emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reținut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta și imparțiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic și lipsit de sancțiune) nu suplinește absenta totala a controlului asupra interceptărilor. CEDO a reținut și schimbarea legislativa intervenita în dispozițiile Codului de procedura penala prin Legile nr.281/2003 și nr.356/2006, dar a notat și poziția Curții Constituționale române exprimata în decizia pronuntata de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate.
In consecința acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speța), CEDO a reținut ca legea în discuție nu prezintă un grad minimal de protecție contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenție.
Tribunalul retine dispozițiile art.20 din Constituția României, în temeiul cărorajurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa în dreptul intern, chiar Curtea Constituționala reținând ca “interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și fata de instanța de contencios constituțional național”.
Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea CEDO reținuta mai sus este obligatorie pentru instanța naționala, în detrimentul legiiinterne, astfel incot se considera ca apărarea paratei(n.r. – SRI) însensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reținută. Acesta este motivul pentru care instanța apreciază cafapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P. D. C. , fiind totodată săvârșită cu vinovăție, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicațiilor reclamantului.
Va fi reținuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din incalcarea dreptului la viata intima și privata protejat de art.8 din Convenție, după cum va fi reținuta și legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei și prejudiciul suferit de reclamant”.
Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel București arată că: “In speță, prima instanța a reținut în mod corect ca fapta Serviciului Român de Informații, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieții private a apelantului P. D. C. , dar și ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din rețeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârșita cu incalcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune grava în viata privata a persoanei, incalca secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare și lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 și 28 din Constituția României, consacrate, de asemenea, și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (…)
Legislația română în materia siguranței națională a României, care nu suferise modificări până la apariția Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozițiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește respectarea secretului corespondentei (în care se include și convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanții suficiente împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricții secretului comunicațiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligația de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislația exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror și nu oferă garanții prevenirii arbitrariului și abuzului de drept.
Sub pretextul existentei unei amenințări la adresa siguranței naționale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P. D. C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an și 3 luni), pentru ca ulterior datele obținute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de drept comun, fără ca vreo instanța de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba.
Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituția publica în cauza, Serviciul Român de Informații a obținut și a deținut informații cu privire la viata privata a reclamantului P. D. C. , date cu privire la activități de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acțiuni, cu referiri la siguranța naționala a României.
Măsura luată de Serviciul Român de Informații, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în condițiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obținerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranței naționale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerința autorității statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informații, în exercițiul dreptului la corespondenta al reclamantului P. D. C. consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deși procedura de obținere și eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991 nu oferă nicio protecție juridica celui urmărit. (…)Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaționale în ceea ce privește respectarea secretului corespondentei (in care se include și convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare.(…) Așadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerința foarte grava în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activităti criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării.
In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislația româna nu prevede o protecție adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerința în dreptul reclamantului P. D. C. “nu era prevazuta de lege”, în sensul Convenției, articolul 8 fiind încălcat.
Chiar simpla existenta a legislației interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicații si, prin urmare, constituie o ingerința din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”.
Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: “ concluzia instanței de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei amenințări la adresa siguranței naționale, reprezintă o fapta ilicita, săvârșită chiar cu incalcarea legii naționale este corecta atât în ceea ce privește perioada anului 2003, cat și perioada anului 2004, prevederile art.13 alin.2 referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate și după modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003.
In acest context, împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an și 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanță din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situația premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitații acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerința în viata privata a acesteia. Conform Art. 8 din CEDO, obligația autorităților publice este de a nu exercita vreun amestec în viata privata, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepție, cu respectarea conditiilor și garanțiilor din § (2) al art. 8. Chiar daca aceste conditii și garanții sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieții private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere. Or, în speța, s-a reținut cainterceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică SRI – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”.
În Cauza Calmanovici c României[[29], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că,fiind cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 [30] .
Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan c Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, § 67; Weber și Saravia c Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță (Klass și alții c Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 911 – 914 C.pr.pen. , reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuție și, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanții suficiente împotriva arbitrarului.
Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție cerut de supremația dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine și următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de față, analiza Curții s-a referit în același timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, punerea sub ascultare în speță fiind întemeiată pe art. 13 din această lege și pe articolele menționate mai sus din Codul de procedură penală , care constituiau dreptul comun în materie și completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speță să analizeze mai jos existența garanțiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenție exclusiv în lumina art. 911 – 914 C. pr. pen. anterior (§120).
Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat(Kruslin, § 34, și Dumitru Popescu, § 70 – 77).
Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 C.pr.pen. ).
Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuție era de competența exclusivă a procurorului și că, în speță, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat și rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieții private a particularilor și care era lăsată la discreția procurorului. Or, Curtea reamintește că a constatat deja lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de Executiv (Dumitru Popescu, § 71).
Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective(Dumitru Popescu, , §§ 72 – 76).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție (§126).
În Cauza Dumitru Popescu (§61), Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului [31] .
În speță, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru c României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (§62).
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61 – 63).
Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru ca autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe (§65).
Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P. . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată (§66).
În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass c Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. În această materie, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 în fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (a se vedea, în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.
În caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41 ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală[32]
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă[33]
Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (a se vedea, per a contrario, Kruslin § 34).
Articolul 911 – 5 C. pr. pen. anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 911 – 5 C. pr. pen. anterior .
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76).
În opinia Curții, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).
Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător (§ 82 ).
În pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de decizia Curții Constituționale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală.
În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a III-a, Cauza Dumitru Popescu c României , nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007[34] .
În Cauza Răducu c României ,[35]Curtea reamintește că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, , § 67 și Klass și alții c Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911 – 914 C.pr.pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§94).
Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr. 281/2003, (și nu în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art. 13 din Legea nr. 51/1991 , modificat (prin Legea nr. 281), de instanță. după iunie 2003. Și prin pct. 47 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.
Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm și ca lege ferenda.
Modificarea adusă prin art. X din Legea nr. 281/2003 privește doar activitatea judiciară, și nu și aceea extrajudiciară , privind strict securitatea națională, fără implicații penale, procesuale. Dealtfel, în această situație, prevenind abuzurile, controlul independent, deși nu ar veni de la o instanță, – căci nu vorbim de o urmărire penală – ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior[36].
Dar, în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea folosi doar indirect[37]informații obținute pe această cale.
Serviciul tehnic al D. N. A. trebuie să acționeze numai în condițiile prestabilite de Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării supravegherii tehnice.
Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanță ar contraveni (!!) legislației secretului de stat. Dealtfel, întreaga activitate nu trebuie desfășurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor de cercetare specială se desfășoară , evident, în raport de exigențele codului de procedură penală[38].
În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate:
[…] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Secretul se răsfrânge și asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuiesc comunicate și celorlalte părți[39], putând fi folosite ca atare în instanță și de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de ședință secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice [40]
Dealtfel, Senatul a adoptat , în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privindsecuritatea cibernetică a României, prin care se constituie Sistemul Național de Securitate Cibernetică .
Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării[41]
PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității , drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
În sesizarea depusă se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin această lege , deținătorii de infrastructuri cibernetice vor trebui să se supună unor constrângeri generate de instituții ale sistemului național de securitate al țării . Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației.
“Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională admite[42] excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – Secția penală, din oficiu, și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 sunt neconstituționale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 C. pr. pen. sunt constituționale .
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 82/2012 , reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.
S-a constatat[43] că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( § 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36).
Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut că Directiva 2006/24/CE s-ar aplica chiar și acelora în privința cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave ( § 31).
S-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă.
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[44], prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. ( § 41).
În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51).
Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate (§53).
Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.
Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi (§63)..
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Curtea reține, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Totodată, Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești (§66).
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 67).
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 C. pr. pen. acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 C. pr. pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 C. pr. pen. nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În consecință, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv, legea poate fi folosită antrenând contradicții iremediabile în aplicarea practică.
Din conținutul alin. (3) rezultă că, deși nu sunt cuprinse în enumerarea mijloacelor de probă prevăzute în art. 97 alin. (2), aspect care apare ca o omisiune, înregistrările comunicărilor sau convorbirilor de orice fel, indiferent de mijlocul tehnic utilizat, constituie mijloace de probă. La acestea se adaugă, desigur, procesele-verbale de consemnare sau de transcriere a acestor înregistrări, care au tot valoarea de mijloc de probă, ca instrumentum, proba constituind-o conținutul propriu-zis al acelor convorbiri, comunicări etc.[45]
Potrivit art. 914 și art. 915 ale vechiului C.pr.pen. , condițiile de autorizare, de înregistrare și de certificare se aplică și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental și înregistrărilor de imagini, cu excepția redării în formă scrisă pentru acestea din urmă.
Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect nu a reținut apărările inculpaților, în sensul că în cauză se impun a fi înlăturate înregistrările efectuate înainte de începerea urmăririi penale.
Emiterea autorizației cerută de dispozițiile art. 911 C.pr.pen. anterior nu este condiționată de începerea urmăririi penale din moment ce textul de lege vorbește despre „pregătirea unei infracțiuni”, putând fi emisă deci înainte de săvârșirea acesteia, când practic nu poate exista urmărire penală începută.
În speță, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice și a celor din mediul ambiental s‑au efectuat cu autorizarea motivată a judecătorului de la instanța competentă, respectându‑se condițiile de legalitate cerute de dispozițiile art. 911 ‑913 C.pr.pen. anterior În acest sens se impune a fi menționat că potrivit adresei din data de 12 aprilie 2012, cererile de interceptare/înregistrare comunicări potrivit art. 911 C.pr.pen. se soluționează de președintele instanței, respectiv de vicepreședintele coordonator al secțiilor penale.
Convorbirile interceptate și înregistrate au fost redate integral în procese‑verbale certificate pentru autenticitate de către procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză, procese‑verbale ce constituie mijloace de probă. La aceste procese‑verbale au fost atașate copii ale suporturilor ce conțin înregistrarea convorbirilor și care au fost înaintate instanței conform art. 913 C.pr.pen. anterior[46]
Referitor la principiul subsidiarității procedeelor probatorii analizate, instituit expressiss verbis prin art. 139 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. , acesta reprezintă de asemenea o condiție de autorizare a metodelor de supraveghere tehnică. Potrivit art. 139 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. , orice metodă tehnică de supraveghere va fi autorizată doar atunci când probele nu ar putea fi obținute în alt mod, sau ar putea fi obținute cu dificultăți deosebite, prejudiciabile pentru ancheta penală, precum și atunci când există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare. Ca trăsătură marcantă a tehnicilor speciale de investigare, subsidiaritatea se caracterizează prin imposibilitatea sau dificultatea obținerii probei prin alte mijloace sau prin pericolul generat pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor de valoare in lipsa supravegherii tehnice a activității infractionale. În respectarea acestui principiu, ori de câte ori rezultatul urmărit prin metoda tehnică de supraveghere (identificarea de probe) poate fi atins prin alte procedee probatorii sau mijloace de probă, trebuie utilizate alte metode mai puțin intruzive[48] , mai ales în cazurile în care ancheta nu ar fi prejudiciată în acest mod.
Cu privire la incidența prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de observat faptul că CEDO s-a pronunțat în mai multe cauze în care a constat că au fost încălcate drepturile omului cu ocazia utilizării unor mijloace de supraveghere tehnică.
S-a considerat că interceptarea comunicărilor telefonice uneori este un mijloc necesar pentru lupta împotriva terorismului și a altor infracțiuni grave, fiind de asemenea punctat riscul arbitrariului care îl implica utilizare acestor măsuri. Ca o consecință particulară a caracterului secret al interceptărilor, Curtea tratează diferit fiecare interferență cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului respectiv condițiile de autorizare sunt urmărite cu strictețe să corespundă prevederilor art. 8 § 2 iar punctul de plecare în investigarea acuzațiilor de încălcare a acestora datorită interceptărilor este mai redus decât în alte cazuri de încălcare.
Astfel, Curtea a constatat deja, în circumstanțele specifice ale unei anumite cauze, faptul că instanțele interne au utilizat ca probă unică transcrieri ale unor conversații telefonice obținute ilegal nu intră în conflict cu cerințele privind echitatea, consacrate la art. 6 din Convenție[49] . Într-o altă cauză, Curtea subliniază că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat decizia pe înregistrări cu o autenticitate îndoielnică, dar acestea nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i s-au prezentat transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul. În plus, instanțele interne nici nu au ascultat casetele audio la ședințe, în prezența inculpaților, și nici nu au răspuns la repetatele plângeri ale reclamantului privind nelegalitatea înregistrărilor împrejurare în care s-a constatat că procedura din cauza reclamantului, în ansamblul său, a fost contrară cerințelor unui proces echitabil arătând că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție[50]
. De asemenea s-a considerat de către CEDO ca fiind o încălcare al art. 8 § 1 considerându-se că interceptarea comunicărilor telefonice este o ingerință în viața privată, putând afecta și dreptul la corespondență sau chiar dreptul de proprietate . În unele cazuri însă, Curtea nu face distincție între §§ art. 8, dar le restrânge forma ca fiind drepturi care interferează cu acest articol[51]
S-a mai stabilit că înregistrarea conversațiilor constituie o încălcare a dreptului la corespondență prevăzută de art. 8 din Convenție chiar dacă unul dintre participanții la conversație a fost de acord cu înregistrarea, deoarece nu își pierde caracterul privat[52]
Curtea a încercat să evite riscul de arbitrariu care îl implică utilizarea mijloacelor de supraveghere tehnică care au un caracter secret, sens în care a instituit măsuri care să asigure o protecție efectivă a vieții private și a corespondenței. Astfel Curtea a dezvoltat o serie de măsuri de siguranță cu privire la cerințele de bază pentru autorizarea supravegherii tehnice (natura infracțiunilor, categoriile de persoane care pot face obiectul interceptărilor, durata maximă a măsurii, procedura care trebuie urmată cu privire la datele obținute, protecția interceptărilor față de terțe persoane) cât și măsuri care să fie aplicate la finalizarea interceptării comunicărilor (crearea unui mecanism de control efectiv care să verifice dacă legea a fost respectată, supravegherea celor care efectuează interceptări să fie efectuată de către o autoritate independentă decât cea care a pus în executare mandatul).
S-a apreciat de asemenea că există o încălcare a Convenției atunci când legea nu prevede cu claritate care categorii de persoane ar putea fi afectate de interceptarea comunicărilor telefonice, formularea „alte persoane implicate în comiterea de infracțiuni” fiind considerată ca fiind ambiguă[53]
[1] Curtea Constituțională , Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020
[5] Curtea Constituțională , Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, cu opinie separată Judecători, dr. Livia Doina Stanciu, prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu.Sensul considerentului nr. 35 din Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 invocat de autorul excepţiei este tocmai acela de a evidenţia faptul că, fiind supuse exclusiv Codului de procedură penală, fără un regim/consacrare legală distinctă care să confere calitatea de mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, respectiv o anume valoare probatorie, reglementarea unei proceduri diferite de cea de drept comun, de verificare a legalităţii lor, nu îşi găseşte fundamentarea, iar procedura de drept comun este cea prevăzută de Codul de procedură penală. Astfel fiind, constatarea prin prezenta decizie a neconstituţionalităţii normelor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală determină, în realitate, obligaţia de reglementare a unei proceduri de verificare a legalităţii tuturor mijloacelor de probă, iar nu doar a înregistrărilor realizate în baza Legii nr. 51/1991. Opinia separată consideră că nu subzistă niciun element de natură să justifice soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată, prin care se elimină, de plano, o categorie de mijloace de probă din procesul penal, respectiv înregistrările efectuate de autorităţi care îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii; – astfel încât se impunea menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie şi, în consecinţă, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.
[6] CEDO, Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun c Germaniei, § 64 şi 65
[7] Curtea Constituțională, dec. nr. 486/2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017. V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[8] DECIZIA nr. 21 din 3 februarie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală , Monitorul Oficial cu numărul 159 din data de 17 aprilie 2000
[9] DECIZIE nr. 593 din 21 septembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial cu numărul 856 din data de 19 octombrie 2006
[10] DECIZIE nr. 1562 din 7 decembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală,
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 55 din data de 21 ianuarie 2011
[11] DECIZIE nr. 756 din 13 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial cu numărul 293 din data de 25 aprilie 2017
[12] Curtea Constituțională, DECIZIA nr. 743 din 21 noiembrie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală,
MONITORUL OFICIAL nr. 183 din 6 martie 2020
[13] Institutul de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu” al Academiei Române; e-mail: trif_valentin@yahoo.com
[14] Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 42-43.
[15] Compară cu CEDO, cauzele Kruslin c Franţa, hotărârea din 4 aprilie 1990 sau Huvig c Franţa, hotărârea din 24 aprilie 1990, la www.coe.
[16] Potrivit Mediafax, M. Stoica, Condamanări cu executare în dosarul „Rompetrol”
[17] Prin sentinţa civilă nr.709 din 11.05.2007 pronuntata în dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitivă prin respingerea apelului (cu opinie separată) şi irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a ICCJ Sectia Civila şi de Proprietate Intelectuala
[18] Curtea Constituţională, Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 , M.Of., nr. 183 din 3 martie 2004
[20] M.Of., nr. 468 din 1 iulie 2003, modificată prin Legea nr. 85 din 25 iunie 2014, M.Of., nr. 466 din 25 iunie 2014
[21] Vezi şi N.Volonciu, Ana Barbu, Codul de procedură penală comentat, art. 62-135, Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.139-140;D.L. Julean, Drept procesual penal, Parte generală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2010, p. 262; un alt sens , Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 84 sqq.
[22] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, modificată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013 , M.Of., nr. 72 din 11 decembrie 2013,
[23] M.Of., nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M.Of., nr. 515 din 14 august 2013
[24] Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M.Of., nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , M.Of., nr. 515 din 14 august 2013
[25] Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991 privind securitatea naţională a României a fost , republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M.Of., nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 51/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, şi a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of., nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. O ultimă modificare este conţinută în Legea nr. 255 din 19 iulie 2013
[29] Hotărârea din 1 iulie 2008 , M.Of., nr. 283 din 30 aprilie 2009, (Cererea nr. 42.250/02)
[30] vezi, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48).
[31] printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franţei şi Huvig c Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
[32] V per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras c Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
[33] Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).
[35] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 21 aprilie 2009, www. CSM 1909.
[36] Ca entitate administrativă independent, de care aminteşte Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Asemenea activități nu privesc procedura penală, nu fac obiectul prezentei lucrări. Normele penale nu se aplică unor atare activități foarte utile social, de natură administrativă.
[37] Vezi şi Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică în Noul Cod de procedură penală , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014,p. 91. Cum ar putea fi acte de constatare, -înaintate de îndată- secrete de stat, în condiţiile în care atât iniţiativa, cât şi decizia finală în ce priveşte declasificarea aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, cu consecinţe directe şi asupra înfăptuirii actului de justiţie, ce constituie esenţa şi menirea puterii judecătoreşti?
[38] ICCJ, S.pen.,decizia nr.948 din 12 martie 2010, la www.scj.ro.
[39] Despre dreptul la informare ,vezi, Directiva 13/2012/UE.
[40] Există şi părerea unei excepţii, ca o confirmare a actului îndeplinit fără autorizaţie, conform art.19 di Legea nr.51/1991, la Gh.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, în „Dreptul”nr. 8/1997, p.73. Nu aceasta este soluţia încălcării principiilor legalităţii şi al egalităţii armelor.
[41] Iulia Carciog, editor: Antonia Niță, PNL cere CCR să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică, http://www.agerpres.ro , 23 decembrie 2014,
[42] Curtea Constituţională, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi ale art. 152 din Codul de procedură penală , M.Of., nr. 653 din 4 septembrie 2014. În acelaşi sens, Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, M.Of., nr. 775 din 24 octombrie 2014.
[43] Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
[45] A se vedea, în acest sens, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, art. 10 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 184 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală sau art. 20 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. V și Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala, Universul Juridic, 2014
[46] Î.C.C.J. , S. pen., dec. nr. 95 din 17 martie 2015 . . V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
Art. 140:Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.
(3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.
(4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.
(5) Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviințate;
e) perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului și ștampila instanței.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice.
(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
(8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.
(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1)-(8) se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 140 alin. (2) teza finală C.pr.pen. , procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorități prevăzute de lege, în vederea soluționării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate și certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale [art. 287 alin. (2) C.pr.pen. ]. Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie [art. 140 alin. (3) C.pr.pen. ].
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie. .
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac [art. 140 alin. (7) C.pr.pen. ]. O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți [art. 140 alin. (8) C.pr.pen. ]. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică se desfășoară în baza acelorași dispoziții în situația în care procurorul, la cererea motivată a persoanei vătămate, solicită judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării [art. 140 alin. (9) C.pr.pen. ].
O altă dispoziție nouă are în vedere termenul de păstrare a datelor rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea și localizarea persoanelor și nu sunt folosite în alte cauze penale. Potrivit dispozițiilor Noului Cod de procedură penală acestea pot fi distruse la împlinirea termenului de 1 an de la soluzționarea cauzei de către procuror care va întocmi un proces-verbal în acest sens.[1]
În art. 305 alin. (1) C.pr.pen. , potrivit căruia „când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă” , legiuitorul a instituit obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea penală, îndată după ce a fost legal sesizat.
Astfel, după începerea urmăririi penale cu privire la faptă în condițiile art. 305 alin. (1), cauza se află „în cursul urmăririi penale”, fază în care acuzația nu s-a formulat cu privire la o anumită persoană, prin urmare nicio persoană nu are calitatea de suspect. Pe de altă parte, deși supravegherea tehnică presupune o ingerință în viața privată a unei anumite persoane, utilizarea acestei metode de cercetare are doar semnificația investigării unei fapte (cea pentru care s-a început urmărirea), și nu echivalează cu formularea unei acuzații împotriva respectivei persoane. De aceea și dispozițiile art. 139 și ale art. 140 se referă doar la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei „infracțiuni” – deci cu privire la o faptă penală, și nu cu privire la autorul acesteia.
Potrivit art. 138 alin. (13) C.pr.pen., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre următoarele metode de cercetare sau supraveghere: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice și obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. În concluzie, un punct de vedere al momentului procesual, singura condiție pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică o reprezintă începerea urmăririi penale cu privire la faptă, procedura nefiind în nicio situație condiționată de efectuarea urmăririi penale față de o persoană. A susține contrariul sau a interpreta dispozițiile legale în sensul că supravegherea tehnică nu se poate dispune decât după încunoștințarea vreunei persoane, înseamnă, pe de o parte, a încălca dispoziția legală (adăugând o condiție neprevăzută de normă), iar pe de altă parte, a ignora conținutul art. 305 C.p.p., potrivit căruia urmărirea penală începe cu privire la faptă, și nu cu privire la persoană.[2]
Ni se pare o falsă problemă întrucât , după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa (Art. 145:Informarea persoanei supravegheate).
1. – În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, prin probe.
Potrivit art. 63 C. pr. pen. , constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele (art. 64 C. pr. pen.).
Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Atragem atenția că, potrivit art. 891 C. pr. pen. , formularele în care urmează a se consemna orice declarație, în faza de urmărire penală, vor fi în prealabil înregistrate și înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor în procesul penal revenind organului de urmărire penală și instanței de judecată.
Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea scrisă a procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, acesta argumentând că există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, adică atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, putând fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni, dar măsurile dispuse de instanță vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
Înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, pot fi făcute și la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea instanței de judecată. În acest caz, autorizarea instanței de judecată se dă procurorului competent, care va putea obiecta asupra legalității, permisibilității, temeiniciei, necesității , pertinenței, utilității, concludenței probei.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde:
indiciile concrete și
faptele care justifică măsura;
motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
persoana supravegheată,
mijlocul de comunicare sau
locul supus supravegherii;
perioada pentru care este autorizată interceptarea și înregistrarea.
În baza art. 912 C. pr. pen. anterior, procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probesau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic – de exemplu, printr-o prestare de servicii, prin împrumutul tehnicii etc. – la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. 1 C. pr. pen. ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Elementul de „grave prejudicii” și prejudiciul rezultat din întârziere trebuiesc dovedite, motivate expres în ordonanță, faptul putând fi discutat în contradictoriu în cursul judecății.
Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului și, dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 911 alin. 1-3 C. pr. pen. Dacă instanța nu confirmă ordonanța procurorului, ea trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea celor efectuate.
Instanța dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Acest lucru trebuie făcut imediat, la momentul în care nu mai afectează desfășurarea anchetei penale, dar nu mai târziu de momentul terminării urmăririi penale.
Desfășurându-și activitatea judiciară, potrivit legii, procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează:
autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora,
numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile,
numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute,
data și ora fiecărei convorbiri în parte și
numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea ,
efectuarea interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări.
Aceeași procedură trebuie aplicată și în cazulinterceptărilor și înregistrărilor dispuse, cu titlu provizoriu.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate. În cazul în care procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. În cazul în care organul de cercetare penală procedează la interceptări și înregistrări , procesul-verbal este verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se atașează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia și procesul-verbal se înaintează instanței care, după ce ascultă procurorul și părțile, HOTĂRĂȘTE care din informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. A „prezenta interes” înseamnă a avea o legătură cu cauza penală.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoțită de transcrierea integrală și copii de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat.
Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
Toate aceste înregistrări, folosite camijloace de probă , pot fi verificate, supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. Întrucât nu există mijloace absolute de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor mijloace este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; sistemul folosit până acum a dat mari erori.
Mijloacele de probă obținute în mod ilegal, obținute prin procedee interzise, fără autorizație, neredate, părți nescrise, neatașate, necertificate, neverificate, necontrasemnate, contrasemnate de alte persoane , cu utilizarea unui interpret neautorizat, netraduse corect, neatașate, nesigilate, declarate neinteresante , obținute provizoriu și nedistruse etc. nu pot fi folosite în procesul penal, iar înregistrarea convorbirilor dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă. Înregistrările prezentate de părți, pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.
Numai aceste înregistrări , cu toată procedura descrisă mai sus, pot fi folosite în cursul urmăririi penale , la luarea măsurilor preventive, în anchetă, la prezentarea materialului de urmărire penală etc.
În concluzie, ordinea operațiilor în succesiunea lor temporală este :
– acumularea de date, indicii despre săvârșirea unei infracțiuni,
– începerea urmăririi penale in rem sau respectiv in personam,
– solicitarea autorizării sau a confirmării interceptării provizorii,
– înregistrarea,
– certificarea pentru autentificare,
– ascultarea procurorului și a părților,
– hotărârea instanței asupra pertinenței informațiilor și
– încheierea unui proces-verbal în acest sens
2. – Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale.
Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate. Instanța poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.
Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret sau confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului sau a confidențialității.
Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obținute sau autorizate de procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, nu și în cazul unor activități de informare.
Această activitate de strângere de date, inclusiv înregistrări, pot fi obținute în orice spațiu (public sau privat), în orice zonă (oricât de intimă) dacă este autorizată „în faza urmăririi penale”, întrucât procurorul nu are cum să ceară autorizație fără să existe, anterior, date datele sau indiciile temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și justificarea că stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe[3].
Interceptările nu pot fi ordonate decât sub prezumția săvârșirii unei infracțiuni determinate, la cunoștința magistratului ce a fost sesizat, și cu respectarea art. 8 C. E. D. H. În acest fel, credem că au încetat orice fel de discuții legate de posibilitatea înregistrărilor ca act premergător[4].
Activitatea procurorului este o activitate judiciară, autorizarea procurorilor desemnați potrivit art. 13 din Legea siguranței naționale se face cu respectarea prevederilor din Codul de procedură penală, deci la care Legea nr. 51/1991 face trimitere, cu care legea siguranței se complinește. Nici un fel de autorizație nu poate fi cerută sau obținută de procuror în alte condiții decât cele arătate în Codul de procedură penală [5].
De altfel, Legea nr. 51/1991 a fost manifest criticată pentru imperfecțiunile ei.
Legile care autorizează ascultarea convorbirilor trebuie să fie redactate în termeni „deosebiți de preciși”, ținând seama că procedeele tehnice utilizate se perfecționează rapid[6], pentru că puterea de a supraveghea cetățenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituțiilor democratice[7]. Un sistem secret de supraveghere,- care nu este limitat de lege și controlat – , chiar având drept scop apărarea siguranței naționale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democrația pe motiv că o apără[8].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului , în cauza Rotaru cRomânia, prin hotărârea din 4 mai 2000[9], a statuat că :
Legea română nu permite organelor judecătorești să se pronunțe asupra deținerii și utilizării fișierelor de securitate de către S. R. I.
Legea nu enunță cu suficientă precizie condițiile în care S. R. I. are dreptul de a-și exercita atributele sale și nu oferă unui justițiabil o cale efectivă de recurs în fața unei autorități naționale.
Legea nr. 14/1992 autoriza S. R. I. de a culege, memoriza și utiliza numai informații atingând securitatea națională.
Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informații și nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date și nici limite de vechime.
Articolul 45 al legii nu include nici o dispoziție explicită și detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat și destinația ce se poate da informațiilor.
Sistemul românesc de colectare și schimbare a informațiilor nu oferă o garanție a unui control judiciar, cel puțin într-o ultimă fază.
Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităților în acest domeniu.
Formularea vagă a legii împiedică însăși C. E. D. H de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, și dacă acesta era – presupunând un scop legitim – , necesară într-o societate democratică.
Existența art. 54 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obțină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora, nu echivalează cu existența unei căi de ataca în baza art. 13 C. E. D. H. , a unui recurs permițând oricui de a se prevala de dreptul și libertățile convenției, așa cum sunt consacrate.
Instanța de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituție judiciară, în sens strict, fiind necesară existența unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere român secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.
În baza art. 6 § 1 C. E. D. H. , Curtea de Apel București era competentă , în cauză, să acorde despăgubiri morale și rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
În concluzie, interceptările informative nu au tangență cu activitatea de urmărire penală,
– înregistrările în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale sunt efectuate de procuror numai în condițiile Codului de procedură penală.
Statul român a fost găsit vinovat de utilizarea supravegherii tehnice cu încălcarea normelor conveției Europene a Drepturilor Omului (cauza Dumitru Popescu c României, Văduva c României,cauza Beraru c României, cauza Calmanovici c României, cauza Răducu c României, Asociația 21 Decembrie 1989 – președinte (Teodor Mărieș) si alții ” c României, , cauza Ulariu c României, cauza Constantin Bucur și Mircea Toma și Sorana Toma c României. A fost analizată și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește plângerile formulate împotriva unor state europene ce au avut drept obiect încălcările dreptului la viață intimă , familială sau privată și a secretului corespondenței (cauza Amann c Elveției,cauza Malone c Marea Britanii, cauza Niemitz c Germania, cauza Vettel c Franța, cauza Sciacca c Italia, cauza Iordachi și alții c Moldovei).
Articolul 21 alin. (2) din Constituție consacră regula potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiție. Părțile au dreptul la un proces echitabil, tar potrivit art. 24 alin. 1, Dreptul la apărare este garantat.
Curtea Europeană s-a preocupat de necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului și dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecție a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.
Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020[10], Curtea Constituțională a reconsiderat soluția anterioară, Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017[11] și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Curtea constată că art. 118 C. pr. pen. nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție ( § 79)
Se reține că Înalta Curtea de Casație și Justiție a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale… și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.”
Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)
Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conținut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzații ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat.
Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016[12] a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, a reținut că « Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deși acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracțională, nu aduce la cunoștința persoanei aceste aspecte și “alege” modalități alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe și să valorifice aceste probe împotriva aceleiași persoane.»
Într-o cauză[13], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat echitatea procedurii , cănd martorul a mărturisit săvârșirea faptei în fața organelor de urmărire penală, deși la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia; instanța europeană a arătat că organele judiciare au schimbat imediat calitatea sa din martor în suspect și nu au mai desfășurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii și numirea unui avocat.[14]
În consecință, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție . O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare[15].
Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiției, o analiză: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda, având în vedere Decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României[16]. D-sa apreciază că ar trebui reglementată instituția procesual penală a „martorului interesat”, în categoria altor subiecți procesuală (art. 34 C. pr. pen. ), ca fiind acea persoană cu privire la care există suspiciuni sau indicii că ar fi săvârșit sau ar fi participat la săvârșirea faptei.
Există o preocupare constantă pentru o poziție echilibrată a organului de urmărire, așa cum a observat și Curtea Constituțională, uneori lipsa calității oficiale de suspect derivă din lipsa manifestării de voință a organelor de urmărire penală, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen. și procedează la audierea persoanei în calitate de „martor”.
De altfel, Codul de procedură penală recunoaște deja această calitate în cazul anumitor persoane. Spre exemplu, art. 196 C. pr. pen. („Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane”), arată că organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora. De asemenea, art. 148 C.pr.pen. („Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor”) arată că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirii investigatorilor sub acoperire și atunci când există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile cercetate.
„Din moment ce este evident că există o prezumție de parțialitate, martorul-denunțător sau declarația oferită de acesta nu poate prezenta aceeași credibilitate precum a unui martor veritabil.
Un alt exemplu ar fi acela al metodelor speciale de supraveghere tehnică. Conform art. 140 alin. (5) lit. f) C. pr. pen. , încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute.
Din acest punct de vedere, pentru a fi dispusă în mod efectiv oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică, chiar dacă nu este menționată expressis verbis această condiție în codul de procedură penală, este necesar ca judecătorului de drepturi și libertăți să îi fie prezentate probe din care să rezulte anumite suspiciuni că persoana supusă acelor măsuri de supraveghere solicitate de procuror este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile cercetate. În caz contrar, dacă procurorul nu ar fi obligat să demonstreze în fața judecătorului de drepturi și libertăți implicarea persoanei respective, ar însemna că orice persoană ar putea fi supusă (în mod arbitrar) unor asemenea măsuri care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În concluzie, pentru ca supraveghere tehnică să fie dispusă cu privire la o persoană, la dosarul înaintat către judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să existe anumite mijloace de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă este implicată sau are o strânsă legătură cu infracțiunile cercetate.
Cu toate acestea, în situația dispunerii unor măsuri de supraveghere tehnică față de o persoană, Codul de procedură penală nu impune ca persoana respectivă să aibă calitatea de suspect ori inculpat. Prin urmare, în situația în care persoana respectivă este chemată de parchet pentru a susține o declarație în calitate de „martor” (uneori chiar în timp ce este supusă unor măsuri de supraveghere tehnică), apreciem că această persoană nu poate fi audiată în calitate de „martor.”
Existând posibilitatea că aceste împrejurări să fie create în mod intenționat de către parchet (spre exemplu, pentru a urmări reacția persoanei citate în calitate de „martor” după ce părăsește sediul parchetului), se pune problema încălcării principiului loialității procedurilor.
Citând doctrina[17], D-sa se referă la acel principiu al loialității procedurilor (în special, urmărirea penală) care decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.
„Semnificația acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire penală, cameră preliminară, judecător de drepturi și libertăți și judecată), organele judiciare trebuie să desfășoare activitățile specifice aținându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu rea-credință a probelor.”
Apreciind în mod deosebit preocuparea judicioasă pentru construirea unui proces modern, echitabil, în practică nu vedem necesitatea unor construcții colaterale, care ar putea cel mult îngreuna procedura.
În Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 [18] Curtea Constituțională constată că dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în §§ 1 și 2 ale art. 6 CEDH, în condițiile în care § 1 cuprinde garanții ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.
În ceea ce privește conceptul de “acuzație în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că acesta are o semnificație “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de “acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor “repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții c Olandei, §§ 80-85).
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunțată în Cauza Serves c Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Loutsenko c Ucrainei, § 50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunțată în Cauza Shabelnik c Ucrainei, § 57, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunțată în Cauza Shabelnik c Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Loutsenko c Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Brusco c Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența CEDO se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunțată în Cauza Ibrahim și alții c Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.
În situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunțată în Cauza Weh c Austriei). Totodată, Curtea reține că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh c Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată c O’Halloran și Francis c Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov c Rusiei, § 104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders c Regatului Unit, § 74).
De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 24 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Navone și alții c Monaco, § 74, potrivit căruia “Curtea reamintește că rezultă din jurisprudența menționată faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susținerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt”.
Dreptul împotriva autoincriminării și dreptul “acuzatului” de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de “acuzație în materie penală” și “martor”, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina[19].
Curtea reține însă că, potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe europene, dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray c Regatului Unit, §§ 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill c Regatului Unit, respectiv Telfner c Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.
Curtea observă că, în cauzele citate, instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh c Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness c Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată în Cauza O’Halloran și Francis c Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.
În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.
La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, Curtea reține că a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) și (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.
Curtea constată că, la nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identică în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare.
Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale,M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 C. pr. pen. anterior și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 C. pr. pen. anterior ]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi,M.Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 C. pr. pen. anterior stabilind că președintele “înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa […]”.
Codul de procedură penală în vigoare reglementează dreptul la tăcere și neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație”. Astfel, Curtea observă că, în prezent, dreptul la tăcere și la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului și inculpatului, art. 83 lit. a) C. pr. pen. prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declarație fără riscul de a suferi vreo consecință defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din același act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. pen., suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pr. pen., “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În același mod, Curtea observă și alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reținerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât și în materia controlului judiciar pe cauțiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere și art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicațiilor preliminare, când, printre altele, președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce și îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest din urmă text este incident și în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabilește că “Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Normele procesual penale precitate instituie obligația organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere și neautoincriminare, încălcarea obligației menționate fiind sancționată în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen., cu consecința excluderii probei astfel obținute, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen..
Cât privește martorul, acesta “este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art. 114 și art. 115 C. pr. pen.. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății” (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017,M.Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, § 14).
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen. în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței ori dispoziției din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunțat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007,M.Of. nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reținut că “existența și suficiența probelor la care se referă această soluție prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea și administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerință ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, așa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. pr. pen.. Or, rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, ca și ordonanțele sau, după caz, rezoluțiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condițiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfășurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 C. pr. pen.. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanșare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanțiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare își păstrează caracterul particular de investigații prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 C. pr. pen. Ca urmare, elementele stabilite și verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 și următoarele C. pr. pen., nu îndeplinesc cerința cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen., astfel încât soluția preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”
Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, în ceea ce îi privește pe martori, aceștia pot refuza să dea declarație doar prin raportare la dispozițiile art. 117 C. pr. pen., care însă nu instituie un drept la tăcere și la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soțului, al ascendenților și al descendenților în linie directă, precum și al fraților și al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger c Austriei, respectiv Hummer c Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 și § 3 lit. d) CEDH, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Curtea a reținut, printre altele, în acord cu jurisprudența europeană citată, că rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Curtea a constatat, în esență, că, în acest caz, temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.
Aceeași lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că “declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.
În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen. reglementează “dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, și anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor.
Art. 118 C. pr. pen. nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declarație, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaște, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declarația sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunțat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019,M.Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.
O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 C. pr. pen. , în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen. Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art. 118 C. pr. pen. – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândește calitatea de martor -, Curtea reține că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluționare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât, în cazul său, operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă și loială la proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane. Această calitate însă trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți?”, și a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019,M.Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că “participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanța supremă a reținut că, din punct de vedere formal procesual, chiar și un participant sau un fost participant la săvârșirea unei infracțiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancțiunea răspunderii pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declarație sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reținută nici atunci când declarația solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar și într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalți participanți la aceeași faptă, însă noua sa declarație continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declarații de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.
Persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puțin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) să mintă și să riște să fie condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Față de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanțial – și din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 C. pen. , protecția legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecății. Aceeași situație vulnerabilă s-ar putea menține în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînțelegerii situației în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 C. pr. pen. nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligația organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situații particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Așa încât, Curtea constată că și din punct de vedere procedural se poate reține lipsa unor garanții adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.
“Dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 C. pr. pen., reprezintă, de facto, o obligație pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligația acestora din urmă de a nu utiliza declarația împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecție similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declarația nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reține că, deși declarația în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obținerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației martorului – nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen., de vreme ce declarația de martor nu este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.
Normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație.
Dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.
Jurisprudența și doctrina au reținut că principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. Or, Curtea reține că, în vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției.
Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh c Germaniei, § 100). De altfel, și în Cauza Saunders c Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. “Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders c Regatului Unit, § 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov c Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Marttinen c Finlandei, § 60).
Totodată, Curtea constată că obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 C. pr. pen. – sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Instanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii. Astfel, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014,M.Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32, Curtea a reținut că “deși faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalității soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiții impuse de art. 21 alin. (3) din Constituție, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecință a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea inițială a acelor condiții. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală” (aceleași considerente și în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014,M.Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, pronunțată în Cauza Suzer c Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că “privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului”. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuiness c Irlandei).
Dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994,M.Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014,M.Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016,M.Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019,M.Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).
În concluzie, având în vedere toate cele reținute, Curtea constată că art. 118 C. pr. pen. nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și art. 6 § 2 CEDH, și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
Alăturat celor reținute mai sus, Curtea observă că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 118 C. pr. pen., instanțele naționale de drept comun, inclusiv instanța supremă, au subliniat necesitatea reținerii dreptului la tăcere și neautoincriminare și în ceea ce îl privește pe martor. Astfel, s-a reținut că “Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată inițial ca martor în cauză, să fie pusă în situația să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde și a furniza acestora informații incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activitățile infracționale în legătură cu care este întrebat și în care a fost implicat) și a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informații sau mințind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (extras din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curții de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a menținut soluția de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținând că “(…) în doctrina și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală”. Tot instanța supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Așadar, “audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deși s-ar putea susține că această practică are la bază respectarea prezumției de nevinovăție, nu se poate susține și că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea și de a fi asistat de către un apărător, precum și a aducerii la cunoștință a posibilității folosirii declarației împotriva sa. Atribuirea calității de martor unei persoane și audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrage consecințe sancționatorii, contravine art. 6 CEDH. Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conținut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzații ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. CEDH (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăție în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. […] De altfel, în doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudență, este avută în vedere și Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în cuprinsul căreia s-au reținut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deși acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracțională, nu aduce la cunoștința persoanei aceste aspecte și “alege” modalități alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe și să valorifice aceste probe împotriva aceleiași persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deși se cunoaște că este implicată într-o activitate infracțională în legătură cu care este audiat, este contrară dispozițiilor legale și, pe cale de consecință, o asemenea declarație nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calității de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deși aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care știe că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzații penale”
Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 §§ 1 și 2 CEDH.
Curtea a reconsiderat soluția Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, precitată, și, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția, iar în această privință Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016,M.Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017,M.Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 19).
Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011,M.Of. nr. 549 din 3 august 2011, și prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M.Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reținând că dreptul este viu, Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă a acestei protecții este evidentă în jurisprudența Curții Constituționale, aspect care îi permite să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M.Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 31).
Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reține că, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție (a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M.Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M.Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M.Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M.Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M.Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M.Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M.Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).
În fine, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen., Curtea observă că acestea reglementează obligațiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în fața organelor judiciare, respectiv obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și obligația de a spune adevărul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autori. Așadar, Curtea reține că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare. În aceste condiții, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen.[20].
Art. 141: Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
(1) Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și
b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2).
(2) Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).
(3) Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.
(4) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.
(5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanță:
a) realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice;
b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens.
(7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii supravegherii tehnice în condițiile art. 140.
(8) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să aibă același conținut ca al încheierii judecătorului de drepturi și libertăți [art. 141 alin. (2) C.pr.pen. ]. Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei [art. 141 alin. (3) C.pr.pen. ].
Judecătorul de drepturi și libertăți, în urma sesizării: Ü dacă apreciază că au fost îndeplinite condițiile pentru autorizarea provizorie a supravegherii tehnice, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților [art. 141 alin. (4) C.pr.pen. ]; dacă apreciază că nu au fost respectate condițiile pentru autorizarea provizorie a supravegherii tehnice, infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Important! În această situație, procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens [art. 141 alin. (6) C.pr.pen. ]. Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac [art. 141 alin. (8) C.pr.pen. ]. Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanță: realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice; Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic [art. 141 alin. (5) C.pr.pen. ]. De asemenea, odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii supravegherii tehnice dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți [art. 141 alin. (7) C.pr.pen. ].
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen. , Curtea observă că, potrivit normelor criticate, procurorul poate autoriza, provizoriu, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 din același act normativ ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora, fiind îndeplinite și condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen. .
Așadar, Curtea reține că, potrivit normei criticate, în ipoteza reglementată trebuie îndeplinite toate condițiile cuprinse în art. 139 C. pr. pen. la care se adaugă „urgența” și riscul producerii unor consecințe negative dacă ar fi urmată procedura obișnuită de autorizare a supravegherii de către judecător.
Deși prevederile art. 141 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu definesc „urgența”, acestea oferă criterii pentru a putea fi determinată în concret, respectiv faptul că obținerea mandatului de supraveghere tehnică pe căile normale, așadar prin solicitarea de la judecătorul de drepturi și libertăți, ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau a membrilor familiilor acestora. Urgența măsurii se referă la oricare dintre criteriile menționate raportate la timpul necesar pentru obținerea mandatului de la judecătorul de drepturi și libertăți. Totodată, urgența ar putea fi determinată de realizarea unui eveniment care ar impieta asupra bunei desfășurări a procesului penal, respectiv o comunicare între autorii infracțiunii, transferul unor sume de bani, mutarea unor bunuri. În aceste condiții, Curtea constată că justificarea existenței „urgenței” pentru autorizarea de către procuror a măsurilor de supraveghere tehnică privește prevenirea situațiilor în care probatoriul ar putea fi alterat, persoana vătămată sau alți subiecți procesuali s‑ar afla în pericol ori alte ipoteze în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna și corecta desfășurare a procesului penal.[21]
[2] Irina Kuglay, Alexandra Șinc, www.mpublic.ro Ministerul Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie
[3]Cristina Şandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg în „Revista română de drepturile omului” nr. 6-7/1994, p. 25. D. Ciuncan, Autorizarea judiciară aînregistrărilor audio şi video, în „Pro lege”nr. 2/1998, p. 30 sqq ; Gh. Mateuţ, Înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997, p. 70; Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997 (ascultări clandestine şi captarea imaginilor în ascuns) – cu o exhaustivă bibliografie. C. E. D. H. , Kopp c Elveţia, 1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/1998, p.154
[4] D. Ciuncan, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, în „Dreptul”nr. 1/2002, p. 148 sqq.
[5] D. Ciuncan, Înregistrările audio şi video, mijloace de probă, în„Revista de drept penal”nr. 1/1997, p. 58;
[6] C. E. D. H. , Huvig c Franţa, 1990; Krushi c Franţa 1990; Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, M. Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000
[7] C. E. D. H. , Klass, ş.a. c Germania, 1978; idem Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, M. Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000; dec. nr. 57/2002, M. Of. nr. 182/2002
[8] C. E. D. H. , Leander c Suedia, hot. din 26 martie 1987; Klass ş.a. c Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Chahal c U.K., hot. din 15 noiembrie 1996; Tinnely & sons ltd. şi McElduff ş.a. c U.K., hot. din 10 iulie 1998; Rotaru c România, hot. din 29 martie 2000, în M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001; Camera penală a Curţii franceze de casaţie, hot. din 23 iulie 1985, în „Bulletin des arrets de la Chambre criminelle” nr. 275, Recueil Dalloz, 1986, Informations rapides 120, cu observaţii J. Pradel. hot. din 3 iunie 1992 în „Bulletin des arrets de la Chambre criminelle” nr. 219
[10] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020
[11] M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017. Dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; legea procesual penală nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern(§ 52 al deciziei nr. 236).
[13] Cauza Bandaletov c Ucraina, Hotărârea din 31 octombrie 2013.
[14] În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor şi inculpat, aceea de martor asistat, persoană faţă de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituţia a fost introdusă în legislaţie în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat( se amintește în Opinia separată a dlor judecătoridr. Livia-Doina Stanciu, prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu , § 11 . «un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor “categorii de martori”, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului “de facto”».
[15] În Italia, art. 64 alin. 3 cpp impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor,
[17] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, ed. a 4-a, p 288.
[18] Curtea Constituțională , Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Cu opinie separată Judecători,dr. Livia-Doina Stanciuprof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020
[19] v, în acest sens , Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke c Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders c Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray c Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves c Franţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Cauza IJL, GMR şi AKP c Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B. c Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan c Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Kansal c Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh c Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh c Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko c Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik c Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco c Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit .
[20] Curtea Constituțională , Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Cu opinie separată Judecători,dr. Livia-Doina Stanciuprof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020
[21] Curtea Constituțională, dec. 261/2018, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2018.V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
Conform art. 64 alin. (2) C.pr.pen. anterior, probele trebuie obținute în mod legal, în caz contrar neputând fi folosite în susținerea vinovăției. Astăzi, textul corespunde art. 102 alin. (2) C. pr. pen. .
I. Prin sentința penală nr. 59/P din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, ca nefondată.
S-a respins cererea de restituire a cauzei la procuror pentru excepția nulității absolute a urmăririi penale, ca neîntemeiată.
Legalitatea administrării probelor, respectiv a înregistrărilor audio-video din mediul ambiental a fost analizată în considerentele hotărârii, când se evidențiază probele ce stau la baza acesteia sau care se înlătură.
În baza art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplicarea art. 74 alin. (2) – art. 76 lit. c) C. pen. (în raport cu denunțul martorului D.G.N.), a fost condamnat inculpatul V.V., la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 modificată, cu aplicarea art. 74 alin. (2) – art. 76 lit. c) C. pen., în raport cu denunțul martorului L.M., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite cele 2 pedepse și a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 10 luni închisoare.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei, a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.
Conform art. 88 C. pen., a fost dedusă durata reținerii și arestului preventiv de 1a 24 noiembrie 2008 la zi.
Potrivit art. 350 alin. (1) și art. l60b C.pr.pen. , a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului V.V. o perioadă de 60 zile cu începere de la 30 aprilie 2009.
Ia act că banii și bunurile ce au făcut obiectul mitei s-au restituit denunțătorilor în condițiile legii.
Conform art. 191 C.pr.pen. , a fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 189 C.pr.pen. , onorariul în sumă de 100 lei pentru avocat M.D. se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.
S-a reținut că în toamna anului 2008, preluându-se mai multe dosare de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, din cauza volumului mare, o parte din acestea s-au repartizat inculpatului V.V., printre acele cauze fiind și dosarul nr. 324/P/2008 privind pe D.G.N. și dosarul nr. 331/P/2008 având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Cu ocazia soluționării celor două dosare de urmărire penală, în ziua de noiembrie 2008, inculpatul apretins de la martorul D.G.N. (învinuit în dosarul nr. 324/P/2008) suma de 1.200 lei pentru a-i aplica doar o amendă administrativă.
În aceeași zi, susținând că îi va da o amendă administrativă, inculpatul i-a solicitat niște ciuperci de pădure martorului L.M. (învinuit în dosarul nr. 331/P/2008) și a acceptat un ied oferit de acesta.
Ca urmare, în dimineața zilei de 24 noiembrie 2008, în parcare, în prezența și la indicația inculpatului, martorul L.M. i-a pus în portbagajul autoturismului un sac cu un ied și 2 pungulițe cu ciuperci de pădure, bunuri care au fost găsite cu ocazia percheziției.
Apoi, fiind de acord în aparență (în realitate sesizând D.N.A. și luându-se măsurile de organizare a flagrantului), în cursul aceleiași zile de 24 noiembrie 2008, martorul D.G.N. a revenit la biroul inculpatului și i-a înmânat (la solicitarea acestuia) numai suma de 800 lei, după care la scurt timp au intervenit organele de anchetă și au constatat fapta.
Starea de fapt anterior descrisă s-a dovedit cu mijloacele de probă următoare, fiind legal modul lor de obținere: declarațiile martorilor denunțători D.G.N. și L.M., procesul-verbal din 24 noiembrie 2008 privind consemnarea seriilor bancnotelor și predarea lor denunțătorului în vederea realizării flagrantului, suportul magnetic tip miniDV, marca SONY și planșa foto, procesul-verbal din 24 noiembrie 2008 de restituire a sumei de 400 lei și planșa foto, procesul-verbal din 24 noiembrie 2008 de constatare a faptei în flagrant, două suporturi magnetice tip miniDV, marca SONY privind înregistrarea audio-video ce conține aspecte privind intervenția și planșa foto, declarațiile martorilor asistenți F.M.A. și S.G. din 24 noiembrie 2008, adresa nr. 6372/VI/1/2008 din 27 noiembrie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Reșița și actele anexă (fișa postului, ordinul nr. 5318/1/7/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ordinul nr. 1862 din 01 septembrie 2008 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Ordonanța nr. 5076/II/6/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ordinele de delegare a dreptului de semnătură), fotocopia procesului-verbal privind predarea dosarelor pe care le avea în lucru inculpatul V.V., fotocopiile adreselor nr. 331/P/2008 din 13 noiembrie 2008 și nr. 1959/P/2008, fotocopiile dosarelor nr. 324/P/2008 și nr. 331/P/2008 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Reșița, adresa nr. 6370/II/6/2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Reșița, procesul-verbal din 25 noiembrie 2008 de percheziție asupra autoturismului marca Volkswagen Passat cu număr de înmatriculare, suportul marca Verbatim tip DVD-R, inscripționat cu nr. 5 și planșa foto, procesul verbal din 25 noiembrie 2008 de restituire către L.M. a bunurilor date ca mită, declarațiile inculpatului care nu contestă pretinderea, acceptarea ofertei, primirea banilor și a celorlalte bunuri, dar are o altă explicație pentru fapta referitoare la D.G.N., iar în legătură cu L.M. afirmă că discuțiile și celelalte acte au fost ulterioare pronunțării soluției.
În ceea ce privește procesul-verbal de redare a convorbirii purtată în mediul ambiental între inculpat și D.G.N., suportul ce conține copia înregistrării discuției purtată în mediul ambiental de cei doi, nu sunt luate în considerare, critica apărării fiind întemeiată deoarece înregistrarea s-a efectuat anterior începerii urmăririi penale contrar dispozițiilor art. 911 C.pr.pen.
Faptele inculpatului care, în perioada 21 noiembrie – 24 noiembrie 2008, în calitate de procuror, a pretins și primit bani și alte bunuri de la martorii D.G.N. și L.M., învinuiți în două dosare penale, pentru a dispune scoaterea fiecăruia de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative, întrunește elementele constitutive a două infracțiuni de „luare de mită”, prevăzută de art. 254 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 modificată.
Fiind săvârșite mai înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, cele două infracțiuni sunt în concurs real, ceea ce atrage aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Referitor la infracțiunea privind pe martorul D.G.N., apărarea inculpatului că ar fi încercat instrumentarea unui dosar de corupție nu este confirmată de probe (așa cum inculpatul recunoaște și a conștientizat că nu poate fi crezut), ci mijloacele de probă-declarațiile martorului D.G.N., darea banilor și găsirea acestora în dosarul penal aflat în cercetarea și posesia inculpatului, urmele de substanță fluorescentă prezentate de inculpat pe mâini și îmbrăcăminte, nefiind plauzibilă explicația provenienței acestora, numai că ar fi dat mâna cu martorul conduc la convingerea fermă că a pretins cu intenție și a primit cei 800 lei pentru soluționarea favorabilă a dosarului nr. 324/P/2008.
Nici susținerea referitoare la martorul L.M. că nu a solicitat bunuri și ar fi fost soluționat dosarul anterior primirii acestora nu este fondată, deoarece nu a comunicat soluția decât după acceptarea martorului să aducă ciupercile și după oferta acestuia de a da și un ied. Împrejurarea că în ambele cazuri ordonanțele de scoatere de sub urmărire penală datau din 21 noiembrie 2008 nu confirmă apărările inculpatului, cât timp la aceeași dată s-apretins, respectiv s-a acceptat oferta mitei și, numai după ce au fost urmate de executare, inculpatul a luat măsuri de comunicare a soluțiilor.
În concluzie, în niciunul dintre cazuri, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de „primire de foloase necuvenite”, așa încât cererea de schimbare a încadrării juridice urmează a fi respinsă.
Cum existența faptelor s-a stabilit fără dubiu, că acestea constituie cele două infracțiuni și au fost săvârșite de inculpat cu intenție, conform art. 345 C.pr.pen. , este justificată condamnarea sa.
Sub aspectul individualizării pedepselor, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., printre care pericolul social concret sporit al faptelor dat de caracterul repetat al actelor materiale, de calitatea de magistrat a inculpatului, de urmările grave produse prin afectarea pe de o parte a încrederii justițiabililor în actul de justiție, iar de altă parte a imaginii justiției, se impune aplicarea pedepsei închisorii pentru a asigura prevenția generală, reeducarea inculpatului, pentru a răspunde indignării, reacției extrem de negative din partea societății civile în cazul unor asemenea fapte.
Apoi, natura și cantitatea produselor pretinse și primite de inculpat, în condițiile în care nu a mai avut alte sancțiuni într-o carieră profesională de peste 20 ani, constituie circumstanțe atenuante în sensul art. 74 alin. (2) C. pen. care, cu ocazia stabilirii cuantumului pedepselor, vor conduce la reducerea acestuia sub minimul prevăzut de textul incriminator, conform art. 76 lit. c) C. pen. pentru fiecare infracțiune.
În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., cele două pedepse aplicate se vor contopi și se va executa pedeapsa cea mai grea.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei, se va interzice exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.
Conform art. 88 C. pen., se va deduce durata reținerii și arestului preventive de la 24 noiembrie 20008 la zi.
Conform art. 350 alin. (1) C.pr.pen. , prin hotărâre, instanța are obligația să se pronunțe asupra menținerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost, inițial arestat în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.
Ulterior, măsura arestării a fost menținută pe baza probelor de vinovăție, a gravității infracțiunilor generate de natura acestora și a reacției publicului față de acestea.
Pronunțând condamnarea la pedepse cu închisoare, chiar dacă sentința nu este definitivă, dar cu o anumită valoare asupra vinovăției și responsabilității inculpatului, față de probele aflate la dosar până în acest moment, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării nu au încetat și impun în continuare privarea sa de libertate, motiv pentru care arestarea va fi menținută cu referire și la art. 160 b alin. (3) C.pr.pen.
II. Împotriva acestei sentințe penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul V.V.
În recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție hotărârea atacată este criticată ca nelegală pentru faptul că în mod greșit instanța de fond a înlăturat probatoriul cu privire la convorbirile ambientale purtate între inculpat și denunțătorul D. pe motiv că acestea au fost efectuate înainte de începerea urmăririi penale.
Acest probatoriu a fost înlăturat în mod nejustificat, întrucât era îndeplinită singura condiție cerută de lege și anume să existe date și indicii temeinice cu privire la existența unei infracțiuni, considerând că este permisă interceptarea convorbirilor ambientale și înainte de începerea urmăririi penale.
A mai susținut că a fost greșită și individualizarea pedepsei în raport de gradul de pericol social, faptele au fost comise de către inculpat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, acesta făcând demersuri pe lângă primul procuror pentru a-i fi confirmate soluțiile dispuse în cauze, a mai susținut faptul că inculpatul a fost prins în flagrant.
A mai susținut că în mod nejustificat i-au fost reținute circumstanțele atenuante, fapta acestuia prezentând un pericol social deosebit. A mai susținut că acesta avea obiceiul de a modifica data înscrisă pe rezoluții. Față de aceste susțineri a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru ca instanța să se pronunțe și cu privire la proba ce a fost înlăturată în mod nejustificat.
Odată cu concluziile în recursul inculpatului, reprezentantul parchetului a revenit și cu privire la individualizarea pedepsei solicitând majorarea acesteia.
În recursul declarat de inculpatul V.V., sentința recurată a fost criticată ca neîntemeiată sub aspectul:
– respingerii cererii apărării de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din două infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) raportat la art. 6 si art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în două infracțiuni de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 256 alin. (1) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
– respingerii cererii apărării privind nulitatea absolută a tuturor actelor și măsurilor procesuale efectuate pe parcursul urmăririi penale în dosarul nr. 289/P/2008 a Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, prin încălcarea competenței a Serviciului Teritorial Timișoara al D.N.A.;
– că instanța de fond, în mod neîntemeiat, nu a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale luării de mită și, prin urmare, în mod eronat a pronunțat o soluție de condamnare.
Examinând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de critică invocate în recursurile de față, iar pe ce al inculpatului și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , Înalta Curte, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, are în vedere că ambele recursuri declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul V.V. se privesc ca nefondate și urmează a fi respinse ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C.pr.pen.
A 1) Sub aspectul recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța, cu referire la primul motiv de critică prin care se tinde la casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru ca instanța să se pronunțe și cu privire la proba ce a fost înlăturată în mod nejustificat, Înalta Curte are în vedere justețea acestei critici, dar nu și temeinicia cererii de retrimitere a dosarului cauzei la prima instanță.
Într-adevăr în mod greșit instanța de fond a reținut ca întemeiată critica apărării, în sensul constatării nelegalității interceptării și înregistrării discuției purtate în mediul ambiental între inculpatul V.V. și denunțătorul D.G.N., cu motivarea că aceste activități autorizate au avut loc anterior începerii urmăririi penale, contrar dispozițiilor art. 911 C.pr.pen. , consecința fiind aceea a înlăturării mijloacelor de probă, constând în procesul-verbal de redare a convorbirii și suportul conținând copia înregistrării discuției celor doi.
Se are în vedere practica contrară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că, din analiza prevederilor art. 911 alin. (1) și (2) C.pr.pen. , ce stabilesc în mod strict condițiile legale de realizare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiționată de începerea urmăririi penale, putând fi autorizate și în faza actelor premergătoare[1] .
Dar, deși validată pentru argumentele mai sus-expuse, critica primă iterată de parchet nu generează și consecința retrimiterii cauzei la prima instanță, întrucât o atare măsură ar fi minimal sterilă și de un formalism indubitabil exagerat de vreme ce soluția de condamnare a fost dispusă prin examinarea coroborată a altor multiple probe (analizate prin considerentele hotărârii atacate) și care au creat convingerea intimă a instanței de fond în sensul statuării vinovăției inculpatului V.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor imputate.
2) Nu este fondat nici motivul de critică secund invocat de parchet, prin care se tinde la majorarea pedepsei stabilite într-un cuantum de 10 luni închisoare, întrucât se apreciază că aceasta este aptă în totalitate să satisfacă scopurile și finalitățile definite prin dispozițiile art. 52 C. pen., respectiv să constituie o reală măsură de constrângere și reeducare a inculpatului V.V., cât și să prevină săvârșirea de noi infracțiuni similare de către agenți ai unor autorități publice, inclusiv cei din unitățile de parchet.
Concomitent, justificat de datele speței, respectiv natura și cantitatea produselor pretinse și primite de inculpatul V.V., în condițiile în care acesta nu a mai avut alte sancțiuni într-un traseu profesional de peste 20 ani s-a reținut de către instanța de fond existența în cauză a circumstanțelor atenuante, în sensul dispozițiilor art. 74 alin. (2) C. pen., cu incidența prevăzută de art. 76 lit. c) C. pen. în sensul reducerii pedepsei aplicate sub minimul specială prevăzut de textul de lege incriminator.
Tot astfel au fost avute în vedere în mod judicios și criteriile legale de individualizare judiciară prevăzută de art. 72 C. pen., raportat, pe de o parte la pericolul social generic și concret al faptelor comise, la urmarea socialmente periculoasă transfigurată și în încrederea celor ce apelează la serviciul public al justiției, cât și față de datele personale totuși favorabile ale inculpatului – procuror, anterior datei faptelor fiind caracterizat pozitiv în mediul profesional.
Se conchide în sensul că existența unei conduite profesionale și sociale ireproșabile anterioară faptelor comise evidențiază imposibilitatea obiectivă a stabilirii unei pedepse mai severe ce se pretinde a fi aplicată, iar tiparul de tip net pozitiv al personalității inculpatului, configurează garanții pentru un viitor comportament radical modificat al inculpatului V.V. și, în consecință, se are în vedere inexistența unor elemente care să justifice majorarea pedepsei deja stabilită.
B 1) Sub aspectul primului motiv de critică invocat în recursul declarat de inculpatul V.V., prin care se tinde la schimbarea încadrării juridice dată faptelor din două infracțiuni de luare de mită în două infracțiuni de primire de foloase necuvenite, Înalta Curte are în vedere nepertinența acestuia.
Cu titlu de premisă, pentru examinarea diferențelor ce interesează în vederea unei judicioase încadrări juridice dată faptelor comise, se reține că prima instanță, în baza unui examen convingător al mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv denunțul și declarațiile lui D.G.N., denunțul și declarațiile lui L.M., procesul verbal de sesizare din oficiu în ceea ce privește fapta de luare de mită de la L.M. din 24 noiembrie 2008 și procesul verbal de îndreptare a erorii materiale, procesul verbal din 24 noiembrie 2008 privind consemnarea seriilor bancnotelor și predarea lor denunțătorului în vederea realizării flagrantului, suportul magnetic tip miniDV, marca SONY și planșa foto, procesul verbal din 24 noiembrie 2008 de restituire a sumei de 400 lei și planșa foto, adresa nr. 3609329 din 23 noiembrie 2008 emisă de U.M. 0653 Reșița, procesul verbal din 24 noiembrie 2008 de prindere în flagrant, două suporturi magnetice tip miniDV, marca SONY privind înregistrarea audio-video ce conține aspecte privind intervenția și planșa foto, procesul verbal de acte premergătoare din 24 noiembrie 2008, declarațiile inculpatului V.V., declarațiile martorilor asistenți F.M.A. și S.G. din 24 noiembrie 2008, procesul verbal din 24 noiembrie 2008 de sigilare a autoturismului marca Volksvvagen Passat cu număr de înmatriculare, procesul verbal din 24 noiembrie 2008 de ridicare în fotocopie a dosarelor nr. 324/P/2008 și nr. 331/P/2008 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Reșița și fotocopiile acestora, adresa nr. 6372/VI/1/2008 din 27 noiembrie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Reșița și actele anexă (fișa postului, ordinul nr. 5318/I/7/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ordinul nr. 1862 din 01 septembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ordonanța nr. 5076/II/6/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ordinele de delegare a dreptului de semnătură), adresa nr. 6370/II/6/2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Reșița împreună cu fotocopia procesului verbal privind predarea dosarelor pe care le avea în lucru inculpatul V.V., adresa nr. 98804 din 27 noiembrie 2008 emisă de I.P.J. Caraș-Severin împreună cu fotocopia adresei nr. 324/P/2008 din 24 noiembrie 2008, adresa nr. 65058 din 11 decembrie 2008 emisă de I.P.J. Caraș-Severin împreună cu fotocopiile adreselor nr. 331/P/2008 din 13 noiembrie 2008 și nr. 1959/P/2008, adresa nr. 289/P/2008 din 02 decembrie 2008 a D.N.A. către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara privind trimiterea legitimației de serviciu emisă pe numele inculpatului V.V., procesul verbal din 25 noiembrie 2008 de percheziție asupra autoturismului marca Volkswagen Passat cu număr de înmatriculare, suportul marca Verbatim tip DVD-R, inscripționat cu nr. 5 și planșa foto, procesul verbal din 25 noiembrie 2008 de restituire către L.M. a bunurilor date ca mită, adresa nr. 2028/II-1/2008 din 27 noiembrie 2008 emisă de Serviciul Tehnic din cadrul D.N.A., adresa Vodafone cu nr. 11988 din 09 decembrie 2008, adresa Cosmote cu nr. COS290/CS/10613 din 08 decembrie 2008, procesul verbal de redare a convorbirii purtată în mediu ambiental între V.V. și D.G.N. și suportul ce conține copia înregistrării discuției audio-video purtată în mediu ambiental de cei doi, procesul verbal din 11 decembrie 2008 privind vizionarea înregistrării audio-video efectuată în mediul ambiental în data de 24 noiembrie 2008, procesul-verbal din 28 noiembrie 2008 privind desigilarea plicurilor, toate coroborate cu declarațiile inculpatului V.V. date atât în faza de urmărire penală, cât și la cercetarea judecătorească a instanței de fond a stabilit corect situația de fapt imputată, constând în esență în aceea că la data de 21 noiembrie 2008, inculpatul V.V., a pretins de la D.G.N. suma de 1.200 RON pentru a-i da soluție favorabilă în dosarul penal nr. 324/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin, în care acesta era cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, iar în data de 24 noiembrie 2008 a primit de la D.G.N. suma de 800 lei în scopul arătat mai sus, fiind prins în flagrant.
De asemenea, inculpatul V.V. a pretins de la L.M. și a primit, chiar în ziua flagrantului, 24 noiembrie 2008, două pungi cu ciuperci și un animal sacrificat pentru consum (caprină) pentru a da o soluție favorabilă în dosarul nr. 331/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin în care acesta era cercetat tot pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice.
Ceea ce interesează în privința existenței infracțiunii de luare de mită este ca pretinderea sau, în lipsa acesteia, primirea folosului să fie făcute înainte de a îndeplini actul privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrucât această conduită infracțională a celui mituit se face tocmai în scopul exercitării atribuțiilor de serviciu într-un anumit fel dorit de către mituitor, deci anterior actului; mai mult decât atât, pe latură subiectivă legiuitorul a impus o intenție calificată prin scop și anume pretinderea, primirea folosului să fie făcute numai în scopul îndeplinirii actuluide serviciu în acord cu cele dorite de mituitor.
Ori în speță, din depozițiile denunțătorului L.M. a rezultat că pretinderea bunurilor a fost efectuată de inculpatul V.V. la data de 13 noiembrie 2008 mai înainte de ordonanța de scoatere de sub urmărire penală ce îl viza și a fost datată 19 noiembrie 2008, iar în mod simetric la 21 noiembrie 2008 a fost pretinsă suma de 800 sau 900 lei de către recurentul inculpat V.V. de la denunțătorul D.G.N. pentru a fi dată în aceeași zi o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală în dosarul nr. 331/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași.
Astfel, în primul caz la data de 24 noiembrie 2008 numitul L.M. a formulat un autodenunț cu privire la faptul că, în urmă cu aproximativ două săptămâni, inculpatul V.V., i-a pretins un ied și niște ciuperci pentru a-i da o soluție favorabilă în dosarul penal nr. 331/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin în care acesta era cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, iar în data de 24 noiembrie 2008 a primit iedul și ciupercile pretinse anterior.
În data de 22 noiembrie 2008, L.M. i-a comunicat telefonic inculpatului, de la numărul de telefon la nr. faptul că va sosi în Reșița în data de 24 noiembrie 2008. L.M. a mai arătat că în dimineața zilei de 24 noiembrie 2008, în jurul orelor 0900, a fost la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin, unde s-a întâlnit cu inculpatul V.V. de la care a primit soluția pronunțată în dosarul penal nr. 331/P/2008 și căruia i-a spus că i-a adus produsele solicitate, produse ce se aflau în autoturismul său marca Renault Laguna cu nr. aflat în parcarea din fața Casei de Cultură. Câteva minute mai târziu, cei doi s-au întâlnit la autoturismul lui L.M., acesta din urmă mutând produsele aduse din portbagajul autoturismului său în portbagajul autoturismului inculpatului V.V., marca Volkswagen Passat cu număr de înmatriculare.
Pe de altă parte, în ceea ce îl privește pe al doilea denunțător, la data de 23 noiembrie 2008, numitul D.G.N. a formulat un autodenunț din care rezultă că, în ziua de 21 noiembrie 2008, procurorul V.V. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin i-a pretins suma de 1.200 RON pentru a-i da o soluție favorabilă în dosarul penal nr. 324/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin în care era cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice. Acesta a mai arătat că urma să se întâlnească cu V.V. la sediul parchetului, în data de 24 noiembrie 2008, în jurul orelor 0945, pentru a-i da suma de bani pretinsă.
Având în vedere denunțul lui D.G.N., au fost efectuate demersuri pentru constatarea infracțiunii în flagrant.
Astfel, în data de 24 noiembrie 2008 în jurul orelor 0950, D.G.N. s-a deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin unde, după ce a fost legitimat de jandarmul ce se afla la intrarea în parchet și a așteptat mai multe minute, a mers însoțit de inculpatul V.V. în biroul acestuia, aflat la parterul clădirii în care își desfășura la acea dată activitatea.
Înainte de a intra în birou, inculpatul V.V. i-a cerut lui D.G.N. să-și lase telefoanele mobile pe o măsuță de pe hol situată lângă ușa biroului. În birou, inculpatul V.V. i-a comunicat lui D.G.N. că el este „șeful Secției Urmărire Penală”, dar soluția pe care o va da trebuie confirmată de primul procuror. Cu toate acestea, va încerca să îl ajute, discutând în acest sens cu prim procurorul parchetului „întrucât ar fi păcat să se ajungă în instanță”. În continuare, inculpatul V.V. l-a întrebat pe D.G.N. „dacă se rezolvă, aveți … ăă … ca să achitați amenda și tot, aveți la dumneavoastră?”, acesta din urmă confirmându-i că are.
După acest scurt dialog, inculpatul V.V. a părăsit biroul împreună cu D.G.N. (ultimul fiind lăsat pe hol), după care s-a dus „să discute cu prim procurorul despre soluția ce urma a fi dată în dosarul penal nr. 324/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin”.
La întoarcere, inculpatul V.V. a intrat din nou cu D.G.N. în biroul său, unde îi comunică faptul că „a reușit să-l convingă pe prim procuror” că aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în speța în cauză este suficientă, relatându-i lui D.G.N. inclusiv cuantumul amenzii administrative (1.000.000 ROL) și al cheltuielilor judiciare (300.000 ROL) pe care ar urma să le aplice, după care i-a cerut să lase „opt” într-un dosar aflat pe birou.
Neînțelegând cuantumul sumei, D.G.N. l-a întrebat pe inculpatul V.V. dacă opt sau nouă milioane (ROL) trebuie să dea, acesta din urmă confirmând suma de 8 milioane ROL.
Denunțătorul D.G.N. a numărat mai multe bancnote pe care le-a așezat în dosarul indicat de inculpatul V.V.
După primirea banilor inculpatul i-a pus la dispoziție soluția pe care o avea deja redactată în dosarul penal nr. 324/P/2008, dându-i din nou explicații cu privire la amenda administrativă și cheltuielile judiciare aplicate.
De asemenea, dând dovadă de multă mărinimie și disponibilitate, inculpatul V.V. i-a explicat faptul că există posibilitatea ca cei de la poliție să îi suspende permisul de conducere după ce vor primi comunicareasoluției, dar pentru a evita suspendarea permisului de conducere în perioada sărbătorilor poate, în această fază, să îi emită o nouă dovadă de prelungire, iar soluția să o dea la sfârșitul lunii decembrie, modificând data de pe ordonanța deja redactată.
Se reține așadar că în ambele dosare ale unității de parchet de pe lângă Tribunalul Caraș Severin nr. 324/P/2008 și nr. 331/P/2008 au soluțiile scrise cu data de 21 noiembrie 2008, după pretinderea banilor de la D.G.N. și a bunurilor de la L.M. (pretindere ce a avut loc la data de 13 noiembrie 2008 cu ocazia emiterii adresei de prelungire a dovezii), dosare ce nu fuseseră predate la grefă, astfel cum rezultă din adresa nr. 6370/II/6/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin prin care a fost înaintat procesul verbal de predare-primire a dosarelor și lucrărilor pe care le avea în lucru inculpatul V.V., întocmit în data de 25 noiembrie 2008, după realizarea flagrantului.
Faptul că inculpatul V.V. modifica datele de emitere a soluțiilor în cele două dosare, tergiversând astfel soluționarea cauzelor și determinându-i pe cei cercetați să accepte pretențiile sale, rezultă și din faptul că în dosarele nr. 324/P/2008 și nr. lin ilor date ca mită, adresa 331/P/2008 există adrese emise în luna octombrie 2008 către I.P.J. Caraș-Severin – Serviciul Circulație prin care îi înștiința cu privire la faptul că în cele două dosare s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de D.G.N. și L.M. Așa fiind, în mod legal s-a statuat că fapta inculpatului V.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin, care în data de 21 noiembrie 2008 a pretins de la D.G.N. suma de 1.200 RON pentru a-i da o soluție favorabilă în dosarul penal nr. 324/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin în care acesta era cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, iar în data de 24 noiembrie 2008 a primit de la D.G.N. suma de 800 lei în scopul arătat mai sus, fiind prins în flagrant, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 republicată și modificată, faptă săvârșită cu intenție directă.
Fapta inculpatului V.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin, care la data de 13 noiembrie 2008 a pretins de la L.M. și a primit în data de 24 noiembrie 2008 două pungi cu ciuperci și un animal sacrificat pentru consum pentru a emite o soluție favorabilă în dosarul nr. 331/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin în care acesta era cercetat tot pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 republicată și modificată, faptă săvârșită cu intenție directă, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
2) Nu este fondată nici critica din recursul aceluiași inculpat V.V., în sensul nulității absolute a tuturor actelor și măsurilor procesuale efectuate de D.N.A. – Structura Centrală prin încălcarea competenței Serviciului Teritorial Timișoara al D.N.A., întrucât se constată că, potrivit art. 13 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr.43/2002 aprobată prin Legea nr. 503/2002 și ulterior modificată, faptele prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de magistrați sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, care funcționează la nivel național așa încât, cererea de „desesizare a instanței și trimiterea cauzei la Serviciul Teritorial Timișoara al D.N.A.” în temeiul art. 332 alin. (2) C.pr.pen. este nefondată și urmează a fi respinsă.
De altfel, argumentul decisiv este acela că nu există o separație cu privire la competența materială a Serviciilor Teritoriale ale D.N.A., aceasta exista numai înainte de modificările legislative din anul 2004.
3) Nu este întemeiată nici critica ultimă din recursul inculpatului V.V. prin care se tinde la achitarea sa datorită lipsei elementelor constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen.
Aceasta cu referire la infracțiunea de luare de mită de la denunțătorul D.G.N. se reține că recurentul inculpat a negat săvârșirea acestei fapte, arătând că din comportamentul lui D.G.N. rezulta faptul că intenționa să dea mită, motiv pentru care urma să se sesizeze sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită de către acesta, pentru prinderea în flagrant, deși el dăduse soluția. Nu a știut că acesta a lăsat bani sub un dosar, dar dacă îi găsea, urma să întocmească un proces verbal de constatare a infracțiunii.
Declarația inculpatului este contrazisă însă de convorbirea purtată în mediu ambiental din care rezultă că discuția cu privire la soluțiile pe care le poate pronunța în dosarul nr. 324/P/2008 pe care îl instrumenta a avut loc în data de 21 noiembrie 2008 și a fost condiționată de darea sumei de bani pretinsă și de neprelungirea dovezii de circulație.
De altfel, cu ocazia audierii în fața instanței de fond, martorul D.G.N. a reiterat aspectele menționate mai sus.
Tot astfel cu referire la infracțiunea de luare de mită de la denunțătorul L.M. se are în vedere că acesta a fost la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalului Caraș-Severin (ce se află în același sediu cu Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița) în zilele de 13 noiembrie 2008 și 24 noiembrie 2008, așa cum rezultă din mențiunile efectuate în registrul de intrare de la jandarmul de serviciu (adresa nr. 6370/II/6/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin). De altfel, la data de 13 noiembrie 2008, lui L.M. i-a fost emisă adresă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin pentru prelungirea dovezii de circulație, aceasta rezultând din comunicarea nr. 65058 din 11 decembrie 2008 a I.P.J. Caraș-Severin la care se află anexată o fotocopie a adresei nr. 331/P/2008 din 13 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin semnată de inculpatul V.V. în numele prim procurorului parchetului.
Din listingul (desfășurătorul) aferent postului telefonic cu numărul de apel rezultă că la data de 22 noiembrie 2008, orele 1012 și nu 21 noiembrie 2008, a avut loc apelul telefonic la numărul, ce este utilizat de inculpatul V.V., astfel cum rezultă din declarația acestuia din urmă, din cartea de vizită dată lui D.G.N. și din adresa nr. 2028/II-1/2008 a Serviciului Tehnic din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Tot din adresa nr. 2028/
II-1/2008 a Serviciului Tehnic din cadrul Direcției Naționale Anticorupție rezultă că numărul de telefon aparține lui L.M.
Inculpatul V.V. a negat și săvârșirea acestei fapte, recunoscând însă că s-a întâlnit în dimineața zilei de 24 noiembrie 2008 cu L.M. căruia i-a dat un exemplar al soluției pronunțate în dosarul nr. 331/P/2008, pe care îl instrumenta și care i-ar fi comunicat că i-a adus niște ciuperci. Neconsiderând că „au o valoare patrimonială” a fost de acord să le primească, motiv pentru care s-a deplasat cu autoturismul său la locul unde era parcat autoturismul lui L.M., unde, după ce a deschis portbagajul autoturismului, „a plecat neștiind că acesta a pus în portbagaj și un ied sau miel sacrificat”, portbagajul urmând să fie închis de L.M.
Nici această declarație nu poate fi luată în considerare, având în vedere că un dosar este considerat soluționat atunci când este efectiv predat la compartimentul grefă cu dovada de predare. Altminteri, în condițiile în care dosarul se mai afla la el (fiind găsit pe biroul său cu ocazia intervenției organelor de urmărire penală) în birou exista oricând posibilitatea să îi modifice soluția sau data de pe soluție, punând în acest sens o dată anterioară sau ulterioară.
Urmează ca în baza art. 38516 alin. (2) C.pr.pen. , combinat cu art. 381 alin. (1) C.pr.pen. , să se compute prevenția recurentului inculpat V.V. de la 24 noiembrie 2008 la zi[2].
O dată cu solicitarea de confirmare a măsurii autorizării sau separat de aceasta, procurorul poate solicita judecătorului de libertăți luarea, pentru o perioadă de cel mult 30 zile, a măsurii supravegherii tehnice Solicitarea procurorului poate fi făcută și măsura de supraveghere poate fi dispusă de către judecătorul de libertăți competent și în situația în care acesta a infirmat măsura luată de către procuror, spre exemplu atunci când nu a existat urgență, nefiind întrunită condiția prevăzută de art. 141, alin. (1), lit. a) din Codul de procedură penală[3]
LEGEA INTERNĂ STABILEȘTE CONDIȚIILE IMPERATIVE DE ÎNREGISTRARE A CONVORBIRILOR ȘI DE VALORIFICARE A ACESTORA PE PLANUL PROBAȚIUNII, FIIND INSTITUITĂ TOTODATĂ, O GARANȚIE PROCESUALĂ, CONSTÂND ÎN POSIBILITATEA SUPUNERII ÎNREGISTRĂRILOR UNEI EXPERTIZEI TEHNICE.
Prin sentința penală nr. 377/ PI din 13 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 4044/30/2007, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) – c) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 C.pr.pen. , a menținut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii din data de 24 aprilie 2007 și a arestului de la data de 25 aprilie 2007 la zi.
În baza art. 14 C.pr.pen. , raportat la art. 346 C.pr.pen. , a luat act că denunțătorul B.I.C. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 61 alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 16.900 lei, constituind obiectul foloaselor materiale injuste primite de inculpat, a fost restituită denunțătorului B.I.C.
În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000 a respins cererea Ministerului Public privind publicarea hotărârii definitive de condamnare într-un ziar local.
În baza art. 191 alin. (1) C.pr.pen. , a obligat inculpatul la plata sumei de 5200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
Inculpatul B.A. și-a desfășurat activitatea în cadrul instituției Prefectului județului Timiș, D.I.E.D.E. și M.S.P.D., având funcția de expert-asistent, fiind totodată și membru în Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În această calitate, inculpatul avea ca atribuții primirea și înregistrarea cererilor, acordarea de audiențe cetățenilor care se adresau comisiei în legătură cu aplicarea Legii nr. 290/2003, întocmirea dosarelor, redactarea proiectelor de hotărâri și convocarea Comisiei, căreia îi supunea aprobării dosarele și proiectele de hotărâri. Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, inculpatul ținea legătura și cu A.N.R.P.
După apariția Legii nr. 290/2003, denunțătorul B.I.C. și tatăl său, B.A., au depus cereri la C.J. Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obținerea de compensații de la Statul Român având în vedere proprietățile imobiliare pe care le-au deținut în Basarabia înainte de anul 1947, constând în 150 ha de teren și case.
În perioada 2003 – 2005 denunțătorul a fost de mai multe ori în audiență la comisie, ocazie cu care inculpatul, în calitate de membru al comisiei, l-a îndrumat cu privire la documentația ce trebuia depusă.
În cursul lunii decembre 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon denunțătorului că cererile sale au fost admise parțial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La data de 21 decembrie 2006, denunțătorul l-a căutat pe inculpat la biroul său din cadrul prefecturii, moment în care inculpatul i-a comunicat că cele două hotărâri au fost expediate la adresa de domiciliu. Denunțătorul a primit de la inculpat copii xerox ale celor două hotărâri, din care rezulta că prin hotărârea nr. 152 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei.
Denunțătorul l-a întrebat pe inculpat când își va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plățile se fac de A.N.R.P. pe baza unor liste întocmite de funcționarii din cadrul acestei instituții și dacă dorește să primească cu prioritate aceste sume de bani, va trebui să-i remită 10 % din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate ca și compensații, lăsându-l pe denunțător să înțeleagă că are influență asupra funcționarilor din cadrul A.N.R.P. București.
După ce a trimis prin poștă la A.N.R.P. București hotărârile emise de C.J. Timiș, pentru efectuarea plăților, în cursul lunii ianuarie 2007, denunțătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10 %, în cazul în care plata i se va face cu prioritate. Inculpatul a comunicat de îndată, telefonic, acordul denunțătorului pentru oferirea cotei de 10 %, în prezența numitului B.I.C. el lăsând să se înțeleagă că a discutat cu un funcționar din cadrul A.N.R.P.
Ulterior, în cursul lunii februarie 2007, inculpatul și denunțătorul au convenit ca denunțătorul B.A. să-i comunice de îndată denunțătorului, prin telefon, când se va aprobe plata sumelor de bani și când se vor vira în cont banii.
După acest moment, denunțătorul s-a hotărât să sesizeze organele de urmărire penală, și, în acest sens, a luat decizia de a înregistra pe un reportofon convorbirile pe care le va efectua cu inculpatul.
Manifestând neîncredere față de promisiunea inculpatului de a-i rezolva plata sumelor de bani, cu prioritate, la data de 19 martie 2007 denunțătorul a telefonat personal la A.N.R.P. București, unde a discutat cu o funcționară din cadrul aceste instituții, care i-a comunicat că cererea sa a fost înregistrată la data de 27 decembrie 200E iar plățile vor fi efectuate în trimestrul II al anului 2007, întrucât sumele alocate pentru trimestrul I s-au epuizat, solicitându-i să revină cu un telefon după data d 15 aprilie 2007.
Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunțătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat în 13 aprilie 2007. Denunțătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i s-a cerut, iar B.A. i-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a scos din propria sa geantă înmânându-l denunțătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunțătorului că trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10 % din valoarea totală a hotărârilor. Inculpatul și-a manifestat dorința de a merge chiar în ac el moment cu denunțătorul la C.E.C. pentru a-și primi banii, dar B.I.C. sa eschivat spunând că nu are buletinul la el. În aceste condiții, cei doi s-au despărțit stabilind să se întâlnească a doua zi.
Sub acest aspect s-a invocat înlăturarea dispozițiilor art. 911 și următoarele C.pr.pen. , dar și art. 6 C.pr.pen. , întrucât urmărirea penală față de inculpat a fost începută prin rezoluția din 24 aprilie 2007 ora 12,00 în timp ce autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date, de judecător, la 18 aprilie 2007.
Se susține astfel că, obținerea autorizațiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă prevederile art. 911 C.pr.pen. , fiind necesar și obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C.pr.pen. , combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 alin. (1) C.pr.pen. , constată cărecursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Analizând probatoriul dispus și administrat în cauză se constată că faptele reținute în sarcina inculpatului B.A., constând în aceea că a pretins de la denunțătorul B.I.C. suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă funcționarii din cadrul A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru a-i determina să facă plata cu prioritate și în mod preferențial a compensațiilor bănești cuvenite denunțătorului, au fost corect stabilite de prima instanță.
Încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este legală, iar vinovăția inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la parchet, fiind încălcate dispozițiile art. 911 C.pr.pen. , autorizațiile de interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se constată că este nefondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 911 alin. (1) C.pr.pen. , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impune pentru stabilirea situației de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Alin. (2) al aceluiași articol, enumeră infracțiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.
Din analiza dispozițiilor art. 911 C.pr.pen. , rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiții strict determinate, și anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni.
Deși legea nu definește noțiunea de „date” prin aceasta se înțelege orice informații obținute prin orice mijloace, cu excepția celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală. Noțiunea de „indicii temeinice” are semnificația prevăzută în art. 143 C.pr.pen.
Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni.
b) să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător a interceptărilor convorbirilor telefonice.
d) să existe o autorizație din partea judecătorului competent.
Potrivit dispozițiilor art. 913 alin. (1) C.pr.pen. , convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.
Rezultă așadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiționată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanție distinctă, obligativitatea înștiințării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură și caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul, inculpatul are dreptul de a lua cunoștință despre înregistrare, având totodată, posibilitatea de a contesta conținutul înregistrărilor.
Prin urmare, împrejurarea că în cauza de față autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18 aprilie 2007, iar rezoluția de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost dată la 24 aprilie 2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 332 alin. (2) C.pr.pen.
În același sens, Înalta Curte constată că denunțul a fost făcut la data de 16 aprilie 2007, iar la 17 aprilie 2004, denunțătorul a fost audiat de procuror, rezultând astfel date și indicii temeinice privind săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 911 alin. (2) C.pr.pen.
Cât privește valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nici o derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanța de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești.
În fine, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea vieții private a inculpatului B.A.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale”, iar amestecul unei autorități publice nu este admisă decât în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării naționale și prevenirii faptelor penale, protecției sănătății sau a moralei, ori protecției drepturilor și libertăților altuia.”
Constituția României dispune, de asemenea, că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” (art. 26), iar în art. 28 că „secretul convorbirilor telefonice și a celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”
În același timp însă în art. 53 se prevede că, în mod excepțional, exercițiul acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale.
Raportat la aceste reglementări, dispozițiile art. 911 și următoarele C.pr.pen. , satisfac în mare măsură, exigențele impuse de Convenție și de Constituție.
Legea internă stabilește condițiile imperative de înregistrare a convorbirilor și de valorificare a acestora pe planul probațiunii, fiind instituită totodată, o garanție procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice[4].
Instanțele au obligația de a examina legalitatea înregistrărilor sau acuratețea transcrierilor,Interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantului intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea, printre alte hotărâri, Craxi c Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, pct. 57, 17 iulie 2003; Bykov c Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 72, 10 martie 2009; și Drakšas c Lituaniei, nr. 36662/04, pct. 52, 31 iulie 2012)].
După 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală a reglementat stocarea informațiilor obținute prin intermediul interceptării convorbirilor telefonice și a conferit instanțelor competența de a dispune distrugerea informațiilor interceptate care nu erau folosite ca probe în dosar. De asemenea, le impunea persoanelor implicate în interceptare și înregistrare obligația de a nu divulga detaliile operațiunii.
În plus, instanțele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispozițiile Convenției și de a constata, într-o anumită situație, că o anumită dispoziție legală națională contravine art. 8 din Convenție (v Dumitru Popescu, §§ 101-103).
Curtea observă, de asemenea, că o persoană căreia îi este adusă atingere de interceptare poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri [a se vedea Patriciu c României (dec.), nr. 43750/05, pct. 86[5], 17 ianuarie 2012, și, mutatis mutandis, Tokarczyk c Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002].
CEDO consideră că, în lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acțiune menționate anterior ar trebuie să fie considerate valabile și în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanțe, alegerea metodelor utilizate aparține în totalitate unui reclamant căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [v Aquilina c Maltei (MC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO 1999‑III].
Curtea Constituțională observă că reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor și acuratețea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competențele instanțelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în fața curții de apel, care avea competența deplină de a examina fondul plângerii sale .
În această privință, prezenta cauză diferă în mod esențial de Begu c României(nr. 20448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care îi adusese atingere (a se vedea Begu, citată anterior, pct. 147).
Curtea a constatat deja că sistemul de autorizare a interceptării comunicațiilor, existent la momentul faptelor din prezenta cauză, nu oferea garanții corespunzătoare și, prin urmare, nu respecta cerințele prevăzute la art. 8, în măsura în care procurorul care autoriza orice supraveghere nu era independent de executiv (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior,pct. 71); decizia unui procuror de a intercepta comunicațiile nu era supusă aprobării unui judecător înainte de a fi executată (idem, pct. 72); o persoană aflată sub supraveghere nu putea contesta în fața unei instanțe fondul interceptării (idem, pct. 74); și nu exista nicio mențiune în legislație privind circumstanțele în care ar trebui să fie distruse transcrierile (idem, pct. 79). Deși interceptările din cauzele Dumitru Popescu și Calmanovici, ambele citate anterior, au fost dispuse din motive de securitate națională, motiv ce nu a fost invocat în prezenta cauză, modul în care au fost efectuate era același în ambele situații. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când a fost inițiată în prezenta cauză, procedura de autorizare a interceptării conversațiilor a fost lipsită de garanțiile corespunzătoare, prevăzute la art. 8.
Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză și, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanțe a interceptărilor conversațiilor telefonice (a se vedea supra, pct. 32, și Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanții suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanții au fost aplicate de autoritățile naționale în situația particulară a reclamantului (a se vedea Klass și alții c Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).
În acest sens, observă că instanțele interne nu au oferit un răspuns complet la obiecțiile repetate ale reclamantului privind legalitatea autorizației și acuratețea transcrierilor. Acestea pur și simplu au remarcat că raportul întocmit de procuror privind înregistrările a fost anexat la dosar, împreună cu casetele. Au acceptat refuzul procurorului de a prezenta autorizația, fără să îl conteste .
Procedând astfel, instanța internă a lipsit garanțiile prevăzute de noua legislație a statului pârât de orice semnificație. În plus, deoarece instanțele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acuratețea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dreptului general al răspunderii civile delictuale.
Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§ 46).
Deși art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal de dreptul național [a se vedea Brualla Gómez de la Torre c Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz c Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]. Prin urmare, nu este de competența Curții să stabilească, ca principiu, dacă anumite tipuri de probe – de exemplu, probe obținute nelegal în sensul dreptului intern – pot fi admisibile sau dacă reclamantul este într-adevăr vinovat sau nu. Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost obținute probele, era echitabil. Acest lucru implică examinarea „nelegalității” în cauză și, în cazul în care este vorba de o încălcare a unui alt drept prevăzut de Convenție, natura încălcării constatate.
La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblul său, trebuie să se țină seama dacă au fost respectate drepturile apărării. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau acuratețea acestora (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 90).
Curtea observă că, în temeiul dispozițiilor relevante ale Codului de procedură penală, instanțele interne au admis ca probe la dosarul cauzei transcrierile conversațiilor telefonice interceptate de procuror.
Curtea subliniază că probele nu au un rol prestabilit în cadrul normelor de procedură penală ale statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta un mijloc de probă în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte probe prezentate în fața acestora (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 110). În prezenta cauză, înregistrările nu au fost considerate de instanțe drept o mărturisire clară sau o recunoaștere a faptelor de natură a sta la baza constatării vinovăției (v Bykov, , pct. 103).
Curtea Europeană este mulțumită că instanțele interne și-au întemeiat deciziile pe elemente de probă solide: au ascultat mărturiile mai multor martori ai acuzării și ai apărării și au profitat de ocazia de a analiza pozițiile contradictorii și de a-și explica opiniile cu privire la acestea în cursul examinării cauzei. De asemenea, acestea au motivat respingerea unor noi pretenții ale apărării.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului hotărăște că a fost încălcat art. 8 din Convenție;
hotărăște (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;[6]
Reclamantul arată, în esență, că soluția de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naționale și a Convenției. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obținut privează acuzatul de un proces echitabil și duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu și în abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenției garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuși aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor că atare, materie ce ține în primul rând de dreptul intern. Așadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului național (Schenk c Elveției, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan citată mai sus, § 35, și P.G și J.H c Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, Curtea reamintește că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale și, pe deasupra, că element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (Khan citată mai sus, § 40; P.G și J.H c Regatului Unit citată mai sus, § 81; Schenk citată mai sus, § 49).
Acest lucru nu înlătura datoria Curții de a cerceta dacă în cauza de față procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards c Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34 35, § 34, Bernard c Franței din 23 aprilie 1998, Culegerea 1998-II, § 37, și Garcia Ruiz c Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuși de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuție o decizie de condamnare (Khan citată mai sus, § 34, și P.G și J.H citată mai sus, § 76).
Sesizate cu privire la temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva reclamantului, instanțele naționale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice că mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului și avocatului sau le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conțineau transcrierile conversațiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către președintele Tribunalului Militar Teritorial București ( § 20 de mai sus). Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din data de 16 februarie 1999 ( § 23 de mai sus), cât și din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-și întemeia excepția de neconstituționalitate a art. 91 din CPP, care atesta o cunoaștere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice și procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanțele interceptării ( § 22 de mai sus).
Nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în fața judecătorilor naționali se raportează exclusiv la încălcarea prevederilor naționale legale, că urmare a lipsei autorizației parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant și a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodată conținutul înregistrărilor în litigiu și nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în fața instanțelor naționale (a se vedea, per a contrario, Schenk citată mai sus, § 47) și nici măcar în fața Curții. Dacă ar fi acționat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctă din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenție, în măsura în care, așa cum reiese din motivarea Încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din data de 5 februarie 1999, singura autoritate națională care ar fi putut atesta realitatea și fiabilitatea înregistrărilor era chiar cea însărcinată să intercepteze convorbirile, să le redea în scris și să le certifice autenticitatea și ale cărei independentă și imparțialitate puteau fi puse la îndoială din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38).
În materie de probațiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită și nu sunt ierarhizate, forța lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce privește ansamblul probelor administrate, fără să existe, așadar, prezumția de preeminența a unei probe față de altă ( § 39 de mai sus). Ea considera că în cauza de față trebuie acordată importantă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citată mai sus, §§ 47 și 48; Turquin c Franței, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevăr, Tribunalul Militar Teritorial București și instanțele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă, precum declarațiile coinculpaților, mărturiile agenților însărcinați cu securitatea aeroportului Otopeni și procesele-verbale de confruntare, de reconstituire și de percheziție, elemente printre care înregistrările litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecătorilor naționali de a-l condamna pe reclamant, însă fără că ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăția acestuia (§§ 26 și 37).
Utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intima a judecătorilor naționali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil și, așadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenție[8].
Art. 142: Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.
(11) Pentru realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) -d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.
(2) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligați să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
(3) Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale.
(4) Procurorul are obligația de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(6) Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens.
Articolul 142, alin. (1) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 6/2016 ) Forma anterioară prevedea (1)Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Art. 142, alin. (2) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea
(2)Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Ulterior, Art. 142, alin. (2) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 6/2016 . Forma anterioară prevedea(2)Furnizorii de servicii de telecomunicații, informatice sau financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Articolul 142, alin. (2) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
Potrivit dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. , procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale [art. 142 alin. (3) C.pr.pen. ]. Conform art. 304 C. pen., divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă..
Notă de fundamentare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal [9]face referire la Curtea Constituțională , Decizia nr. 51/2016 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. .
. Având în vedere și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței.
Drepturile prevăzute la art.26 și art.28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.
Motivarea deciziei relevă că punerea în acord necesită mai multe intervenții legislative, pentru a consacra natura activităților efectuate de procuror ori de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. În aceste condiții, rezultă că – pentru realizarea interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare – se creează premisa unei lacune operaționale, pentru că proba în sine (supravegherea tehnică) nu este afectată de criticile de neconstituționale reținute de Curte, dar, fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate, nu ar fi posibilă pe o durată care nu poate fi estimată, recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale.
În acest context, activitatea unităților de parchet, în absența infrastructurii tehnice necesare pentru realizarea unor astfel de metode speciale de supraveghere sau de cercetare , ar fi în mod serios afectată atât din punct de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt prevăzute pentru infracțiuni cu un grad de pericol social abstract ridicat, din sfera terorismului, criminalității organizate, infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice, infracțiuni de corupție, alte infracțiuni grave contra persoanei și contra patrimoniului.
Metodele speciale de supraveghere prezintă relevanță și în sfera cooperării judiciare în materie penală, cea mai recentă consacrare fiind dată prin Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (în particular, art.30 – Interceptarea telecomunicațiilor cu asistență tehnică din partea unui alt stat membru). Legislativul european a urmărit instituirea unui sistem cuprinzător pentru obținerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului recunoașterii reciproce. Față de formele criminalității care implică folosirea în mod curent a sistemelor de tehnologia informației și a celor de comunicații (sisteme IT&C), în economia sistemului probelor stabilit prin lege apare justificată includerea măsurilor speciale de supraveghere și în particular a măsurilor de supraveghere tehnică, iar în cadrul creat de decizia Curții Constituționale analizată se impune analizat modul în care administrarea acestor probe are continuitate.
În acest context, definirea unui model instituțional pentru organizarea în viitor a măsurilor de supraveghere tehnică nu este suficientă, în sine, pentru punerea în acord a prevederilor legislației cu standardele indicate prin decizie. Realizarea acestor activități presupune o componentă preponderent de natură tehnică (echipamente, specializarea personalului care asigură funcționalitatea tehnică și dezvoltarea procedurilor).
În prezent, la nivelul Direcției Naționale Anticorupție funcționează poliția judiciară a acestei instituții, ofițerii și agenții de poliție juridică exercitând activitatea, prin detașare, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului. Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia. De asemenea, potrivit dispozițiilor în vigoare, Direcția Națională Anticorupție este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la faptele de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condițiile legii. În cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură cu personalitate juridică specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu funcționează ofițeri și agenți de poliție judiciară, în mod similar cu Direcția Națională Anticorupție, deși modul de organizare este similar. De asemenea, și în cazul acestei structuri specializate de parchet este aplicabilă dispoziția potrivit căreia ”Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea și descoperirea informațiilor privitoare la infracțiunile date în competența sa, în condițiile legii” (art. 15 din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism).
a) Întrucât prin Decizia nr.51/2016 din 16 februarie 2016 Curtea Constituțională a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. este neconstituțională, această sintagmă urmează a fi eliminată.
b) De asemenea, se introduce un alineat nou după alin.(1) al art.142 C. pr. pen. , respectiv alin. (11 ), prin care se are în vedere consacrarea principiului nemijlocirii obținerii probelor de către organul de urmărire penală, prin procedee probatorii, ca și a asigurării integrității acestora. Garanția asigurării integrității probei în condițiile folosirii de mijloace tehnice mai este consacrată și de art.168 alin.(1) C. pr. pen. referitor la percheziția informatică.
c) O a III-a modificare propusă la alin.(2) al art.142 C. pr. pen. are în vedere înlocuirea sintagmei „cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1)” – cu sintagma „cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției” pentru a sublinia încă o dată caracterul nemijlocit al obținerii probelor de către organul de urmărire penală, prin procedee probatorii.
d) O altă modificare vizează introducerea unui nou alineat la art.57, potrivit căruia organele de cercetare speciale efectuează, în cazul infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism, punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Propunerea este motivată de faptul că, la nivelul Serviciului Român de Informații, se deține un fond consistent de date și informații privind existența unor amenințări grave și iminente la adresa securității naționale ce au corespondent în infracțiuni de terorism, spionaj, criminalitate organizată transfrontalieră, criminalitate informatică, pe care, în calitate de organ de constatare este obligat să le transmită organelor de urmărire penală. Pentru a nu afecta cooperarea cu organele judiciare în instrumentarea și documentarea acestor infracțiuni grave care să lezeze realizarea securității naționale și pentru a răspunde criticilor de neconstituționalitate, se impune atribuirea calității de organ de cercetare penală specială unor cadre specializate din cadrul Serviciului Român de Informații.
Prin Ordonanța de urgență s-a făcut și Completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și cu modificările ulterioare
a) Noul articol introdus în Legea nr. 304/2004 – art. 301 – urmărește asigurarea unei garanții suplimentare, printr-o funcție de control al modului în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală, acesta 7 urmând a fi realizat la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de către președinte sau un judecător anume desemnat de către acesta. Soluția legislativă propusă ține cont, pe de-o parte, de faptul că un mecanism de verificare trebuie menținut în sfera autorităților judiciare (nu poate fi stabilit ca atribuție a Inspecției judiciare), iar în cadrul altor sisteme de drept autoritatea care realizează interceptările este una externă sistemului judiciar și independentă, astfel încât măsurile de control nu sunt limitate la organele judiciare. Detalierea condițiilor concrete în care se va desfășura verificarea se va face potrivit Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin rolul care îi revine procurorului pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică rezultă automat un anumit nivel al instituției care poate realiza un control asupra activității acestuia.
Consecutiv noului alin.(11 ) al art.66, se va introduce art.661 care reglementează cadrul legal al detașării ofițerilor și agenților de poliție judiciară în structurile Ministerului Public, în vederea efectuării activităților prevăzute la art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 142 alin. (1) C. pr. pen. . În acest context, precizăm că detașarea nu afectează statutul, drepturile și obligațiile agenților și ofițerilor de poliție judiciară, aceștia păstrându-și salarizarea avută la data detașării.
Completarea Legii nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații. Se propune completarea art. 8 cu două alineate noi, care prevede faptul că Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor, obține, prelucrează și stochează informații referitoare la securitatea națională și asigură, la solicitarea organelor de urmărire penală, accesul nemijlocit și distinct al acestora la sistemele tehnice pentru executarea supravegherii tehnice din Codul de procedură penală.
Alineatul (2) nou introdus la art. 8 statuează delimitarea de o manieră neechivocă, după natura obiectului activității de supraveghere tehnică dispusă în baza unui mandat de siguranță națională ca activitate proprie a SRI, de operațiunile tehnice realizate de organele de urmărire penală în baza unui mandat de supraveghere tehnică dispus de instanțele de judecată conform dispozițiilor Codului de procedură penală. Se asigură astfel realizarea principiul nemijlocirii în obținerea probelor prin procedee tehnice speciale de către organele de urmărire penală în mod distinct de activitățile altor autorități, precum cea proprie a SRI. Prin măsuri tehnice, se va realiza partajarea infrastructurii (servere de management al interceptării și console de administrare și operare) astfel încât să se realizeze accesul nemijlocit și utilizarea independentă de către organele de urmărire penală.
Dispoziția se corelează și face obiectul controlului ce va fi exercitat de ICCJ în baza alineatului nou introdus, respectiv alin.(21 ) al art.28 din Legea nr.304/2004. Alin.(3) nou introdus stabilește că modul concret de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilește prin protocoale de cooperare.
Pentru corelarea cu propunerea de completare a Codului de procedură penală prin care organe de cercetare penală speciale pot efectua punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pentru infracțiuni strict determinate care vizează securitatea națională și terorismul, s-a completat art.13 cu precizarea că organele Serviciului Român de Informații, în condițiile art.55 alin. (5), (6), pot efectua activitățile menționate. Propunerea vizează asigurarea unui cadru legal care să răspundă cerințelor Curții Constituționale pe baza căruia să poată fi valorificate datele și informațiile obținute de Serviciul Român de Informații, inclusiv cu valoare probatorie în cadrul procesului penal, în scopul investigării și documentării infracțiunilor contra 9 securității naționale și de terorism. Prezentul act normativ este destinat să ofere, într-o primă etapă, o soluție de urgență pentru activitatea organelor judiciare.
Organizarea unei instituții responsabile pentru punerea în executare a supravegherii tehnice este un demers care presupune o dezbatere publică amplă, compararea experiențelor altor sisteme în acest domeniu de drept raportat la particularitățile și organizarea sistemului românesc, precum și o fundamentare comprehensivă privind resursele necesare unei astfel de structuri. Se reține, comparativ, demersul realizat de autoritățile franceze prin Decretul nr.1405 din 17 noiembrie 2006, până în prezent nefiind complet operațională Platforma Unică privind Interceptările Judiciare. Un element care se desprinde din abordarea autorităților menționate este acela al dimensiunii eminamente tehnice pe care o are un sistem destinat interceptării comunicațiilor (în sens larg)[10].
În doctrină s-a arătat că procurorul are obligația, dar și competența de a dispune încetarea supravegherii de îndată ce nu mai există temeiurile care au stat la baza dispunerii măsurii. De asemenea, rezultă că într-o cauză penală pot fi depuse și folosite numai acele informații concludente și utile, respectiv cu relevanță probatorie. Celelalte date, neutilizate în cauză, vor fi păstrate în condiții speciale de confidențialitate la parchet, pentru eventualitatea în care, în raport de evoluția cauzei penale, ar putea deveni necesară utilizarea lor – integrală sau parțială.După un an de zile de la soluționarea definitivă a cauzei penale în care s-a dispus supravegherea tehnică, datele neutilizate vor fi distruse de procurorul care a instrumentat cauza[11].
După emiterea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul poate proceda la punerea acestuia în executare, fie personal, fie de către organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Articolul 142 alin. (1) C. pr. pen. precizează că procurorul „dispune” punerea în executare a mandatului de către alte organe. Credem că, dată fiind formularea textului, pentru punerea în executare a mandatului de către organele de cercetare penală sau de lucrători specializați ori de alte organe specializate ale statului, este necesar ca procurorul să emită o ordonanță, prin care să precizeze aceste organe. În lipsa unei asemenea ordonanțe, se poate presupune că măsura de supraveghere tehnică a fost executată de către procuror și nu s-ar putea justifica primirea înregistrărilor convorbirilor de la SRI sau a filmărilor de la poliție etc.[12]
Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțional o parte din art. 142 alin. 1 C. pr. pen. care se referă la organele care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică considerând că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” nu respectă condițiile de calitate, inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei si previzibilității, întrucât nu permite subiecților de drept să determine care sunt organele specializate ale statului abilitate să realizeze măsurile dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică, măsuri cu un grad ridicat de intruziune in viața privată a persoanelor[13].
Curtea[14] constată că este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică.
Curtea reține că acest demers începe prin definirea noțiunilor de “probă”, “mijloc de probă” și “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen. , proba este definită ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen. prin procedeu probatoriu se înțelege modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
În acest sens, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M.Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 ( § 20), Curtea Constituțională a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut prin aceeași decizie ( § 21) că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă ( § 22).
Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 ( § 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 din Codul de procedură penală. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală.
În acest sens, Curtea reține că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.
Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.
Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică, așa cum Curtea a reținut la § 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acestea sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale anterior referite, prin sintagma “furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.
Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, M.Of. nr. 33 din 3 martie 1992, și art. 6 și art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală.
Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.
Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii procesual penale, instanța de contencios constituțional a statuat, în mod repetat, în jurisprudența sa, obligația legiuitorului de a edicta norme clare, precise și previzibile. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M.Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, ( § 23), s-a reținut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerințe influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale. În acest sens, s-a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.
Cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M.Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, (§§ 24 și 25) și Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 ( § 23), Curtea a reținut că, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M.Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen. imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen. încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.
Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler c Italiei ( § 109), Rotaru c României ( § 52), Sissanis c României ( § 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României ( § 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis c României ( § 66), instanța europeană a reținut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru c României ( § 52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României ( § 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și impljcă condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.
În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia c Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [a se vedea Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp c Elveției, ( § 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei ( § 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudența sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig c Franței, ( § 34)].
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev c Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor ( § 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare ( § 89).
Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții c Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același Cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate ( § 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( § 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.
Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
Curtea constată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94).
Având în vedere aceste argumente și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și art. 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.
Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art. 20, art. 21 și art. 53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori și Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52.586/3/2011* al Tribunalului București – Secția I penală și constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională[15].
În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, Opinia separată (judecători,
conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu și prof. univ. dr. Tudorel Toader) consideră că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece:
I. Excepția nu are legătură cu soluționarea cauzei
1. În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a identificat două condiții pentru stabilirea legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiții care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate ( v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M.Of. nr. 600 din 12 august 2014).
Autorii excepției de neconstituționalitate au fost interceptați în baza prevederilor art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală anterior. Printr-o jurisprudență constantă [v Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008[16] și Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009[17]] instanța de contencios constituțional a respins excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală anterior, statuând că acestea sunt în deplin acord cu principiile și valorile constituționale.
.Autorii excepției de neconstituționalitate nu au fost interceptați în baza prevederilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, prevederi care nici nu erau în vigoare la data efectuării interceptărilor, însă au fost declarate neconstituționale.
Din încheierea instanței de judecată, rezultă că motivul sesizării Curții Constituționale îl constituie faptul că dispozițiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală ar relua soluția legislativă prevăzută la art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală anterior. Din lecturarea conținutului reglementării anterioare și a noii reglementări, poate fi observat faptul că nu ne aflăm în situația preluării unei soluții legislative. Astfel cum se subliniază chiar în considerentele deciziei, spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală.
Din această perspectivă, considerăm că nu se justifică extinderea controlului de constituționalitate, de la prevederile art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală anterior, la prevederile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.
Considerăm că reținerea prevederilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, ca obiect al excepției de neconstituționalitate, iar nu a normei sub imperiul căreia au fost realizate interceptările în cauză, contravine și prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale. În acest sens, subliniem faptul că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011[18] sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Astfel fiind, nu poate fi invocat faptul că la momentul ridicării excepției de neconstituționalitate prevederile art. 911 și art. 912 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai erau în vigoare. Sensul Deciziei nr. 766/2011 a fost tocmai acela de a permite controlul de constituționalitate al normelor aplicabile în cauzele în care Curtea este sesizată, aspect reținut expres în considerentele deciziei: “Curtea Constituțională, o dată sesizată, are sarcina de a le controla, fără a condiționa acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislației a actului criticat pentru neconstituționalitate”.
Transformarea obiectului excepției de neconstituționalitate este posibilă numai în cazul modificării succesive a aceluiași act normativ.
Astfel, pot constitui obiect al controlului de constituționalitate și actele normative modificate după sesizarea Curții Constituționale, dar care mențin soluția legislativă consacrată în actul modificat criticat (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituționalității unei dispoziții legale modificate ulterior invocării excepției). Curtea a reținut în acest sens că “dacă însă, după invocarea excepției în fața instanțelor judecătorești, textul de lege a fost modificat, menționându-se însă, în noua sa redactare, soluția legislativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstituționalitate fiind aceleași, pentru soluționarea excepției ridicate nu este necesară o nouă sesizare”. Aceasta întrucât “excepția de neconstituționalitate are ca obiect o dispoziție legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susține că textul legal este contrar unei prevederi constituționale”.
În prezenta cauză nu ne aflăm însă în această situație juridică, întrucât este vorba de soluții juridice diferite, consacrate de acte legislative diferite. Noul Cod de procedură penală nu constituie o modificare a vechiului Cod, ci un act normativ distinct.
Excepția privește interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale
Motivarea admiterii excepției de neconstituționalitate se fundamentează pe încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, din perspectiva lipsei de claritate și precizie a sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Pornind de la necesitatea distincțiilor existente între măsurile procesuale și actele procedurale, facem referire la principiul legalității procesului penal, care trebuie să se desfășoare potrivit dispozițiilor prevăzute de lege (art. 2 din Codul de procedură penală), precum și la principiul loialității administrării probelor (art. 101 din Codul de procedură penală), principiu subsumat loialității față de valorile constituționale, în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Din această perspectivă, autorii excepției critică modul de interpretare și aplicare a prevederilor legale, critică posibilitatea interferării altor organe specializate în activitatea de urmărire sau de cercetare penală. Luarea măsurii procesuale, constând în interceptarea unei persoane, are drept premisă cunoașterea și respectarea competențelor legale în realizarea actului procedural corespunzător. Eventuala atribuire neconformă a competențelor procedurale, ori eventuala încălcare a legii, nu poate fi convertită într-un temei de neconstituționalitate.
În prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, și din perspectiva faptului că legalitatea administrării probelor se verifică de către instanța de judecată.[19]
Înalta Curte[20]constată că inculpatul B. a fost condamnat, în esență, pentru aceea că, în calitate de agent de poliție, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la data de 20 noiembrie 2014, împreună cu coinculpații A. și E., a pretins și primit o sumă de bani în schimbul adoptării unei conduite contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv pentru a nu aplica o sancțiune contravențională fiului martorului G., iar, la 27 noiembrie 2014, împreună cu coinculpatul A. a pretins, de la numitul O., foloasele materiale promise, anterior, de fiul acestuia, cu prilejul depistării sale în timp ce conducea un autoturism cu ITP expirat, motiv pentru care nu l-au sancționat contravențional pe cel din urmă, fapte care, astfel cum au fost descrise în hotărârile instanțelor de fond și apel, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, în formă continuată (2 acte materiale), prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat B. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.pr.pen. , susținând, în esență, că faptele pentru care a fost condamnat, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, nu se circumscriu ilicitului penal, probatoriul administrat în cauză nefiind de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, participarea sa la săvârșirea celor două acte materiale imputate, pe de o parte întrucât nu a existat o acțiune de pretindere/primire bani din partea sa în ceea ce privește actul material din 20 noiembrie 2014, iar, pe de altă parte, deoarece nu s-a aflat în echipajul de poliție care, anterior datei de 27 noiembrie 2014, l-a surprins în trafic pe fiul martorului O., conducând un autoturism cu ITP-ul expirat. S-a mai susținut că faptele imputate nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii imputate întrucât au fost comise în afara ariei teritoriale în care putea fi exercitată competența sa teritorială de lucrător de poliție în cadrul Poliției municipiului Timișoara.
Or, împrejurarea invocată de apărare în sensul că faptele imputate ar fi fost comise în afara ariei geografice în care putea fi exercitată competența teritorială ca lucrător de poliție în cadrul Poliției municipiului Timișoara nu prezintă relevanță în ceea ce privește tipicitatea infracțiunii de luare de mită, atâta timp cât locul săvârșirii faptei nu reprezintă o condiție esențială pentru existența acestei infracțiuni.
Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptelor pentru care a fost condamnat și că doar coinculpatul A. a pretins și primit bani și, respectiv, a pretins foloasele materiale necuvenite, prin argumentele sale tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447C.pr.pen. , se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte arată că, prin cele două hotărâri, nu i s-a imputat acestuia că ar fi făcut parte din echipajul de poliție care l-a surprins în trafic pe fiul martorului O., conducând un autoturism cu ITP-ul expirat, ci, așa cum s-a arătat mai sus, că, la 27 noiembrie 2014, împreună cu coinculpatul A. a pretins foloase necuvenite de la martor, întrucât, anterior, nu i se aplicase fiului martorului o sancțiune legală pentru contravenția sesizată.
Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.pr.pen. , prin prisma acestuia neputându-se proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte situații de fapt, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită imputată, așa cum solicită recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.
Față de aceste considerente, întrucât criticile formulate în cauză nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C.pr.pen. , invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C.pr.pen. , va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr 1349/A din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, îndreptată prin încheierea din 08 ianuarie 2018 a aceleiași instanțe.
Curtea a apreciat că există probe care să conducă la concluzia că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul A., în acest sens fiind procesul-verbal de redare a convorbirilor în mediul ambiental, care se coroborează cu declarația dată de numitul L. în cursul urmăririi penale, cu declarația martorului M., care, deși nu este complet sinceră, confirmă existența întâlnirii, purtarea unui discuții cu cei doi membri ai echipajului de poliție și totodată confirmă complet conținutul interceptărilor în mediul ambiental, cu înscrisul emis de IPJ Timiș, secția 1 Poliție care confirmă că agenții de poliție A. și L. se aflau în patrulare, cu notele de redare a convorbirilor purtate, dintre agenții de poliție N. și A., care confirmă că până la momentul respectiv nu a avut loc. întâlnirea dintre numitul M. și A., iar inculpatul A. este nemulțumit că a acceptat promisiunea martorului de a-i achita ulterior suma de 100 EUR și nu l-a dus la spital în vederea recoltării de probe biologice, fiind relevant faptul că inculpatul A. povestește altui coleg decât cel care a fost de față la incidentul de mai sus cu lux de amănunte și cu nonșalanță faptul că a acceptat suma de 100 EUR mită, aspect care demonstrează că acest fapt era o practică acceptată de toți agenții de poliție.
S-a apreciat, în acest context, că aspectele referitoare la invocarea nelegalității interceptărilor audio în mediul ambiental, raportat la Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, nu își găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică cu referire la interceptarea în mediul ambiental s-a realizat de către lucrători specializați din cadrul D.I.P.I. – Serviciul de informații și protecție Internă Timiș, supravegherea tehnică desfășurându-se la finele anului 2014, iar, la data efectuării interceptărilor, nu era în vigoare respectiva decizie. Or, punerea în executare a mandatelor de supraveghere s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează procedura încuviințării și administrării procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, iar rezultatul acestuia a fost consemnat în procesele-verbale de redare depuse la dosar. În plus, textul de lege care permitea la momentul respectiv, serviciilor să facă interceptări autorizate de magistrat se bucură de prezumția de constituționalitate iar decizia instanței de contencios constituțional se aplică numai pentru viitor.[21]
Înalta Curte a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept: dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliție judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul.
Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în § 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot obține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
Dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală[22].
Din cuprinsul încheierii de sesizare a reieșit că prin Rechizitoriul nr. 130/P/2015 din 22 februarie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Suceava s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor persoane, printre care și a inculpatului P.F.V., pentru săvârșirea a patru infracțiuni de luare de mită, fapte prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, două infracțiuni de trafic de influență, fapte prevăzute de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, și trei infracțiuni de fals în declarații, fapte prevăzute de art. 326 din Codul penal, cu aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
În fața judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței învestite cu rechizitoriu, inculpatul P.F.V. a invocat cereri și excepții ce au vizat în special neregularitatea actului de sesizare și nelegalitatea probelor obținute prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, cereri și excepții ce au fost respinse prin Încheierea din camera de consiliu din data de 21 martie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, care a constatat, în baza art. 342 raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cauzei cu privire la inculpați.
Împotriva încheierii a formulat contestație inculpatul P.F.V., care a reiterat cererile și excepțiile invocate în fața judecătorului de cameră preliminară de la instanța învestită prin rechizitoriu.
Excepțiile și cererile referitoare la nelegalitatea probelor obținute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică au făcut trimitere la Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională.
Verificând cererile și excepțiile prezentate de inculpatul contestator, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea contestației a constatat, pe baza relațiilor transmise de autoritățile competente, că mandatele de supraveghere tehnică emise în prezenta cauză au fost puse în executare de către lucrători din cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă Suceava.
Prin Adresa nr. 88/111-13 din 22 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava a susținut că în cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă Suceava funcționează lucrători specializați din cadrul poliției, potrivit art. 142 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală, această categorie neincluzându-se în sintagma “alte organe specializate ale statului” ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate admise prin Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale.
Solicitând relații cu privire la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză, MAI – Departamentul de Informații și Protecție Internă a comunicat, prin Adresa nr. 16.400.540 din 22 aprilie 2016, că Departamentul de Informații și Protecție Internă este structură specializată în Ministerul Afacerilor Interne ce intră în categoria organelor specializate ale statului cu atribuții în domeniul siguranței naționale, instituția făcând parte din categoria “alte organe specializate ale statului”, sintagmă declarată neconstituțională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale a României, răspuns menținut și prin Adresa MAI – Departamentul de Informații și Protecție Internă nr 1640751 din 6 iunie 2016.
Prin Adresa nr 2100675/MMD din 3 mai 2016, MAI-DIPI – Serviciul de Informații și Protecție Internă Suceava a confirmat faptul că mandatele de supraveghere tehnică din cauză au fost puse în executare de lucrători din cadrul SIPI Suceava care nu au calitatea de organe de cercetare sau urmărire penală, nu dețin avize de ofițeri de poliție judiciară și nu fac parte din categoria lucrătorilor specializați din cadrul poliției.
Ulterior, prin Adresa nr 2100687 din 27 mai 2016, MAI-DIPI – Serviciul de Informații și Protecție Internă Suceava a precizat că persoanele din cadrul SIPI Suceava care au pus efectiv în executare mandatele de supraveghere tehnică sunt lucrători specializați în efectuarea activităților de punere în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică și au statutul profesional de polițiști, fiindu-le aplicabile dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru susținerea punctului de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava referitor la existența unei practici prin care se reține calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției a personalului D.I.P.I./S.I.P.I., la dosarul cauzei au fost depuse Încheierea nr. 452 din 30 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 870/1/2015, și Încheierea nr. 486 din 6 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pronunțată în Dosarul nr 2246/2/2016.
Prin Încheierea de sesizare din data de 7 iunie 2016, Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori a reținut că problema de drept ridicată în cauză este:
– Dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliție judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul.
– Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în § 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot deține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
– Dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Drept urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la problemele arătate.
În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile.
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală sub aspectul admisibilității sesizării.
Astfel, s-a reținut că judecătorul de cameră preliminară a fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv a contestației formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța învestită cu rechizitoriu.
Întrucât în cauză s-au invocat cereri și excepții ce vizează legalitatea administrării probelor și nulitatea relativă a acestora, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că de lămurirea problemei de drept puse în discuție depinde soluționarea pe fond a cauzei, nu numai cu privire la contestația formulată de inculpat, ci și cu privire la stabilirea vinovăției acestuia pe fondul cauzei.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea dispozițiilor legale, s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, iar, potrivit alin. (4) lit. a) din text, încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de alin. (1) poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.
Având în vedere aceste dispoziții legale coroborate cu cele ale art. 102 din Codul de procedură penală care reglementează excluderea probelor obținute în mod nelegal, judecătorul de cameră preliminară a subliniat importanța deosebită pe care o reprezintă lămurirea problemei de drept puse în discuție, atât în ceea ce privește soluționarea contestației formulate în condițiile art. 347 din Codul de procedură penală și pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 346 din Codul de procedură penală, cât și asupra fondului cauzei cu privire la susținerea acuzației în materie penală și posibilitatea instanței de fond de a rezolva acțiunea penală prin pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Judecătorul de cameră preliminară, consultând jurisprudența în materie, a constatat totodată că asupra chestiunii de drept puse în discuție Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau print-un recurs în interesul legii și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Asupra chestiunii de drept:
Potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma actuală, după modificarea prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016, “procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializați din cadrul poliției”.
Codul de procedură penală stabilește în art. 30 lit. a) și b) și art. 55 alin. (1) că procurorul și organele de cercetare penală sunt organe judiciare și, respectiv, organe de urmărire penală, neexistând nicio dispoziție care să definească sintagma “lucrători specializați din cadrul poliției”.
Organele de cercetare penală în general, precum și cele de cercetare penală ale poliției judiciare își găsesc reglementarea în dispozițiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, precum și ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, care arată în mod clar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul, modul de numire și atribuțiile acestuia.
Din analiza legislației speciale prezentate anterior, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată, Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, precum și a Legii nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, lucrătorii specializați din cadrul poliției nu sunt definiți, neavând o reglementare expresă.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, republicată, personalul Poliției Române se compune din polițiști, alți funcționari publici și personal contractual.
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, stabilește la lit. A pct. 1 că Poliția Română este instituție și structură aflată în subordinea/în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, fiind enumerate încă alte 23 de unități, instituții și structuri aflate în subordine, printre care, la lit. A pct. 3, Poliția de Frontieră Română, iar la lit. A pct. 7, Departamentul de Informații și Protecție Internă, structură ce este prezentată și în dispozițiile art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare, ce a pus în executare mandatele de supraveghere tehnică în prezenta cauză.
Totodată, s-a constatat că Poliția Română este organizată în unități, structuri, direcții centrale și teritoriale, printre care Direcția de Ordine Publică, Direcția de Investigații Criminale, Direcția de Constatare a Criminalității Organizate, Direcția de Investigare a Criminalității Economice, Direcția Rutieră, Direcția Arme Explozibile și Substanțe Periculoase, Direcția de Poliție Transporturi, Direcția Anticorupție, Direcția Operațiuni Speciale, Serviciul pentru Intervenții și Acțiuni Speciale, Direcția Control Intern, Serviciul de Poliție Canină, Sanitar Veterinar și pentru Siguranța Alimentelor etc., precum și servicii specializate, cadrul legal general care reglementează activitatea acestora fiind tot Legea nr. 218/2002, republicată, și Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, introducând dispoziții noi, precum că în vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează prin detașare ofițeri sau agenți de poliție judiciară sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.
Dispoziții similare privind încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară ce își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului se regăsesc și în art. 6 și art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Față de dispozițiile legale mai sus enumerate, în opinia judecătorului, sintagma “lucrători specializați din cadrul poliției” rămâne fără reglementare atât timp cât aceștia nu sunt organe de cercetare penală conform art. 30 lit. a) din Codul de procedură penală, organe de cercetare penală ale poliției judiciare conform art. 27 din Legea nr. 218/2002, republicată, și art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală și nici ofițerii sau agenții de poliție judiciară prezentați în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016.
Judecătorul de cameră preliminară a mai constatat că, în § 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, deopotrivă obligatoriu, precum și în dispozitivul deciziei, se reține ca fiind justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de către procuror și organele de cercetare penală care sunt organe judiciare conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală.
§ 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale face trimitere la posibilitatea obținerii avizului de către lucrătorii specializați din cadrul poliției în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, indicând astfel necesitatea îndeplinirii unei condiții prealabile de către aceștia. Art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, la care face trimitere § 49 al Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2006, vizează atribuțiile organelor de cercetare penală speciale care, potrivit textului, sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce conduce la ideea că lucrătorii specializați din cadrul poliției nu sunt organe de cercetare penală ale poliției judiciare, întrucât dacă ar fi fost așa s-ar fi făcut trimitere la dispozițiile art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală, care reglementează atribuțiile acestei categorii de organe de urmărire penală și arată expres că sunt îndeplinite de lucrători specializați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în fapt Ministerul Afacerilor Interne.
Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6) din același cod, corespunzător structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și al infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava consideră că interpretarea sistematică sau teleologică a sintagmei “lucrători specializați din cadrul poliției” nu conduce la stabilirea fără echivoc a acestei categorii de persoane, iar o interpretare literală a sintagmei, pornind de la sensul cuvintelor folosite, ar crea o situație paradoxală atât timp cât în cadrul poliției lucrători sunt și funcționarii publici, și personalul contractual, iar termenul de poliție se regăsește și în legislația specială care reglementează activitatea Poliției de Frontieră, Poliției Locale și Poliției Militare etc.
Astfel că, deși mandatele de supraveghere tehnică sunt, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală, emise de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică de către lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, Codul de procedură penală și legislația specială nu conțin reglementări care să definească și să arate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească această categorie de personal.
Potrivit art. 6 și 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, raportat la art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare, Departamentul de Informații și Protecție Internă este structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale, privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate în cadrul ministerului.
Structura Departamentului de Informații și Protecție Internă este formată din aparatul central cu direcții generale/diviziuni și structuri independente și aparatul teritorial cu servicii județene de informații și protecție internă.
Personalul Departamentului de Informații și Protecție Internă este compus din funcționari publici cu statut special și personal contractual care au drepturile și obligațiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.
Or, întrucât dispozițiile Codului de procedură penală, legislația specială și considerentele prezentate în § 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale nu definesc și nu clarifică condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele prezentate în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală din sintagma “lucrători specializați din cadrul poliției pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică”, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că se impune pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunțate.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava, cu ocazia dezbaterilor din ședința din camera de consiliu din data de 7 iunie 2016, a arătat că se opune sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât apreciază că sintagma “lucrători specializați din cadrul poliției” așa cum este prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu reprezintă o chestiune de drept pentru care este necesar a fi pronunțată o hotărâre prealabilă pentru a fi lămurită. A făcut trimitere la dispozițiile legale în vigoare pentru interpretarea acestei sintagme. Astfel, a apreciat că sesizarea nu face obiectul art. 475 din Codul de procedură penală, arătând că § 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale dezleagă și analizează sintagma “lucrători specializați din cadrul poliției”.
Apărătorii inculpatului contestator și ai intimaților au arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală atât sub aspectul admisibilității sesizării, cât și sub aspectul chestiunii de drept care nu a fost clarificată printr-o hotărâre prealabilă sau prin intermediul unui recurs în interesul legii soluționat sau aflat pe rolul instanței competente.
a) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliție judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul, opinia majoritară exprimată de instanțe este în sensul că, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliție judiciară (Judecătoria Mizil, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Judecătoria Balș, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Moinești, Curtea de Apel București – Secția I penală, Tribunalul București Secția I penală, judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Judecătoria Alexandria, Curtea de Apel Brașov (o parte dintre magistrații instanței au exprimat această opinie, respectiv Tribunalul Covasna, Judecătoria Rupea, Judecătoria Lugoj), Curtea de Apel Galați – Secția penală, Judecătoria Galați – Secția penală, Judecătoria Brăila.
Opinia minoritară exprimată de instanțe este în sensul că pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică este suficient ca lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploiești, Judecătoria Pașcani, Curtea de Apel București – Secția a II a penală, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Brașov, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Târgu Mureș).
b) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în § 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot obține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale, opinia majoritară exprimată de instanțe este în sensul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în § 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot obține avizul de poliție judiciară nu sunt organe de cercetare penală speciale (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploiești, Judecătoria Mizil, Tribunalul Olt, Judecătoria Balș, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, Curtea de Apel București – Secția I penală,Tribunalul București, judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Galați). Opinia minoritară exprimată de instanțe este în sensul că lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot obține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale (Tribunalul Dolj, Judecătoria Pașcani, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Covasna, Tribunalul Brașov, Judecătoria Rupea, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Târgu Mureș, Judecătoria Luduș).
c) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, opinia majoritară exprimată de instanțe este în sensul că lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă nu au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploiești, Judecătoria Mizil, Tribunalul Olt, Judecătoria Balș, Judecătoria Pașcani, Tribunalul București, judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Judecătoria Bolintin-Vale, Curtea de Apel Galați, Judecătoria Galați).
Opinia minoritară exprimată de instanțe este în sensul că lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel București – Secția I penală, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Rupea, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Târgu Mureș).
Examinând jurisprudența, în materialul transmis de curțile de apel a fost identificată ca fiind relevantă doar Încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, pronunțată la data de 13 aprilie 2016 în Dosarul nr. 43.886/2016/a1, definitivă prin Încheierea nr. 52 din 24 iunie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Suceava.
Prin aceasta s-a reținut, printre altele, că lucrătorii de poliție din cadrul D.I.P.I., ce au pus în executare mandatele de supraveghere provizorii emise de procurorul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava față de inculpatul Ș.D., fac parte din categoria “lucrătorilor specializați din cadrul poliției”, categorie prevăzută expres de dispozițiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală și validată de Curtea Constituțională ca îndeplinind exigențele de constituționalitate pentru a pune în executare mandatele de supraveghere.
S-a considerat că este relevant § 49 din motivarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale, în care se arată că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și organul de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică însă în privința includerii în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale.
Judecătorul de cameră preliminară a considerat neîntemeiate susținerile inculpaților din acea cauză cu privire la împrejurarea că lucrătorii DIPI nu sunt lucrători specializați din cadrul poliției, întrucât nu ar deține aviz de poliție judiciară, nefiind astfel organe de cercetare penală conform art. 55 alin. (1) lit. b) și c) din Codul de procedură penală.
Așa cum rezultă din textul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, punerea în executare a mandatului de supraveghere se poate face de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, conjuncția sau indicând că lucrătorii specializați de poliție ce pot pune în executare mandatul de supraveghere nu sunt organe de cercetare penală (ale poliției judiciare sau speciale), doar pentru acestea din urmă art. 55 din Codul de procedură penală prevăzând necesitatea obținerii avizului de poliție judiciară.
Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională.
În argumentarea acestei decizii Curtea Constituțională a arătat că pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
În examinarea criticilor de neconstituționalitate, Curtea constată totodată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate.
Având în vedere aceste argumente și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a reținut că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică însă în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Pentru toate argumentele arătate, Curtea a constatat că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev c Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect s-a reținut că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor ( § 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv ministrului afacerilor interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare ( § 89).
Totodată, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții c Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același Cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate ( § 47). Alt punct de vedere necesar a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( § 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.
Prin Adresa nr 1004/C/1788/III-5/2016 din 22 septembrie 2016 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanța, fiind transmis totodată și un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, în sensul că, în speță, sesizarea este inadmisibilă pentru motive ținând de inaptitudinea întrebărilor dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliție judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul.
Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în § 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot obține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
Dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a constitui “probleme de drept” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.
Opinia judecătorului-raportor este în sensul că problema înțelesului sintagmei “lucrători specializați din cadrul poliției”, în accepțiunea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanță practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite și a impune, în consecință, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
În argumentarea soluției s-a arătat că primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuție nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, cu privire la admisibilitatea sesizării, reține că în speță, este îndeplinită prima condiție analizată, referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Suceava fiind învestită, în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, cu soluționarea contestației declarate de inculpatul P.F.V. împotriva Încheierii din data de 21 martie 2016 a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1.
De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție enunțată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
În schimb, cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză.
În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei “chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.
S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014 și Decizia nr. 19/2014).
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecății (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).
În fine, jurisprudența recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangențial, și elemente ce nuanțează semnificativ înțelesul sintagmei “chestiune de drept” la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinței “noutății” problemei de drept ridicate, fie a existenței unei neclarități, ambiguități a dispoziției legale supuse interpretării.
Date fiind diferențele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală și art. 519 din Codul de procedură civilă, “noutatea” problemei supuse dezlegării nu a fost reținută, până în prezent, ca o cerință propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie penală.
Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilității și din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6/2014 și nr. 7/2014, s-a subliniat că acest caracter “de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile” ( Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015).
Această opinie se apreciază a fi pertinentă și în speța de față, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naștere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudențiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare.
Pe de altă parte, condiția caracterizării dispozițiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secțiunii a IX-a Deciziei nr. 16/2015 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Așadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor și curților de apel de către instanța supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o “procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.
Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată, sub un prim aspect (referitor la primele două întrebări adresate), că dispozițiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate după pronunțarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională.
Astfel, la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) avea următorul conținut: “Procurorul pune în executare mandatul de supraveghere tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului. “
Prin decizia Curții Constituționale s-a statuat, printre altele, că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. S-a reținut totodată că standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a considerat că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică însă în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
După publicarea acestei decizii, dispozițiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate, prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în prezent având următorul conținut: “Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.” Mai mult, prin același act normativ (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016) a fost introdus alin. (11) în cuprinsul aceluiași articol, care prevede că “Pentru realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) -d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și procedurile adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate”.
Rezultă așadar cu claritate, atât din dispozițiile art. 142 alin. (1) și (11), cât și din decizia Curții Constituționale sus-menționate, care sunt organele care pot efectua supravegherea tehnică, dar și exigențele de constituționalitate ce trebuie îndeplinite pentru aceasta de către organele abilitate.
Or, intervenția instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori a căror succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.
Se consideră că, în prezenta cauză, identificarea organelor care se circumscriu sintagmei “lucrători specializați din cadrul poliției”, în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum condițiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea efectua activitățile descrise în aceste dispoziții nu comportă o veritabilă dificultate. Aceasta deoarece, în § 49 al deciziei menționate (amintit și de instanța care a sesizat Înalta Curte) se reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituția României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial și au putere numai pentru viitor. În plus, forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M.Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M.Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.
Cât timp, în prezentarea raționamentului său juridic ( § 49 al deciziei), Curtea Constituțională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităților cu competențe în procesul de legiferare, cât și instanțelor judecătorești toate elementele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.
Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanței supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în domeniul controlului de neconstituționalitate.
Efectele deciziilor Curții nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie. Prin urmare, instanțele judecătorești nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecății, demers pe deplin posibil și în speța de față.
Din perspectiva tuturor acestor considerente se concluzionează că formularea actuală a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală are, în lumina considerentelor Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, un conținut suficient de clar pentru a exclude diverse probleme de interpretare.
Așadar, cu privire la primele două întrebări formulate, sesizarea este inadmisibilă pentru considerentele arătate mai sus.
Și în ceea ce privește ultima întrebare formulată sesizarea este inadmisibilă, întrucât prin aceasta se solicită să se dea o dezlegare unei probleme de drept ivite cu ocazia judecății, respectiv dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă (care au efectuat activități de supraveghere tehnică în cauză) au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, ceea ce nu este permis prin această procedură. Așa cum s-a arătat mai sus, sesizarea într-o astfel de procedură trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).
În concluzie, problema înțelesului sintagmei “lucrători specializați din cadrul poliției” în accepțiunea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanță practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite și a impune, în consecință, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.[23]
[1] Î.C.C.J., S.pen. , decizia nr. 10 din 7 ianuarie 2008
[2] Î.C.C.J., S.PEN. , Decizia nr. 2521 din 1 iulie 2009, Dosar nr. 1419/59/2008
[3] Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere – Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
[4] Î.C.C.J., S.Pen. , Decizia nr. 10 din 7 ianuarie 2008, Dosar nr. 4044.3/30/2007
[5]În speță, în urma acțiunii de despăgubire formulate împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice și despăgubiri pentru prejudiciul său moral . În plus, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cazuri similare referitoare la România (a se vedea, Dumitru Popescu c României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116 , 26 aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo § 175). În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de daune, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au făcut reparații adecvate și suficiente pentru prejudiciul suferit de reclamant (§ 86).
[13] V și Valentin TRIF , Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice , http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
[14] Curtea Constituțională, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 190 din data de 14 martie 2016 V și Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 258/A din17 iunie 2016. Faptul că o cererea de revizuire este inadmisibilă s-a stabilit prin Decizia nr 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 142C. proc. pen., publicată la data de 14 martie 2016 prin care se arată în § 52: “Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale (…).”
[15] Curtea Constituțională, DECIZIE nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 190 din data de 14 martie 2016
[16] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008
[17] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009.
[18] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011.
[20] Î.C.C.J.,Secţia Penală. Decizia nr. 208/RC din 7 iunie 2018
[21] Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 208/RC din 7 iunie 2018
[22] Î.C.C.J.,Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 Dosar nr. 2458/1/2016, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1057 din 28/12/2016, https://idrept.ro/
[23] Î.C.C.J.,Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016 Dosar nr. 2458/1/2016. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 843/86/2016/a1
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1057 din 28/12/2016
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 52.586/3/2011 al Tribunalului București, secția I Penală, constatându-se că sintagma,, ori de alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor 142 alin. (1) C.pr.pen. este neconstituțională, arătându-se că,,această sintagmă apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor”.
În cauză, se observă că interceptările au fost autorizate, inițial, conform art. 911 sqq C.pr.pen. , iar mandatele au fost puse în executare de către procuror cu sprijinul persoanelor chemate să dea concurs tehnic la înregistrări și interceptări ( respectiv S.R.I.), iar, ulterior intrării în vigoare a Noului cod de procedură penală mandatele de supraveghere tehnică au fost obținute în conformitate cu dispozițiile art. 139 sqq C.pr.pen. și puse în executare tot cu sprijinul tehnic al S.R.I.
Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale nu vizează neconstituționalitatea art. 911 sqq C.pr.pen. (1968), iar, prin Deciziile nr. 410/2008 și 962/2009, Curtea Constituțională a constatat că întreaga secțiune, din vechiul Cod de procedură penală, referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevede “suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptări”.
Inculpatul, în procedura Camerei preliminare nu a criticat lipsa de previzibilitate a art. 142C.pr.pen. , ori faptul că anumite organe specializate nu sunt organe de urmărire penală și ca atare nu pot efectua acte procedurale, deși cunoștea încă de la acel moment procesual că interceptările au fost realizate cu sprijinul tehnic al S.R.I.
Astfel, Înalta Curte apreciază că înlăturarea acestor probe poate fi realizată doar prin intermediul constatării unei nulități, conform dispozițiilor art. 102 alin. (3):,,Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.
Acest aspect este confirmat și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (§ 32) în care se arată,,Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143C.pr.pen. , în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate, constituie mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, Înalta Curte constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C.pr.pen. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138–146C.pr.pen. , inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C.pr.pen. “
Analizând dispozițiile art. 281C.pr.pen. , Înalta Curte constată că realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 138–146C.pr.pen. , nu se află printre dispozițiile a căror încălcare poate atrage nulitatea absolută.
Conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) C.pr.pen. , încălcarea oricăror dispoziții legale, în afara celor prevăzute în art. 281, determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Încălcarea dispozițiilor alin. (1) poate fi invocată:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură
b) până la primul termen de judecată cu procedură legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției
c) până la următorul termen de judecată cu procedură completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății
Având în vedere că proba a fost administrată în faza de urmărire penală, nulitatea ei putea fi invocată până la încheierea procedurii de cameră preliminară.
Deși inculpatul a arătat că apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 redeschide posibilitatea invocării nulității probei administrate cu încălcarea dispozițiilor 138-146 C.pr.pen. , Înalta Curte apreciază că nulitatea nu mai poate fi invocată la acest moment procesual. Conform § ui 52 al aceleiași decizii, efectele acesteia se produc pentru viitor, astfel încât nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării deciziei, dar se va aplica,,în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.”
Cum în cuprinsul deciziei se arată că probele pot fi înlăturate prin aplicarea dispozițiilor privind nulitățile absolute sau relative, rezultă că Decizia este aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanței, în măsura în care se poate constata existența unei nulități absolute sau relative.
Este adevărat că au existat cazuri în care Curtea Constituțională a arătat că efectele unei decizii privind neconstituționalitatea unui text sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol, chiar dacă din punct de vedere procesual se depășise momentul până la care acel text putea fi invocat (Decizia nr. 1483/2011 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3201C.pr.pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile; Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 prin care s-a statuat că art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică conform principiilor legii penale mai favorabile și raporturilor juridice penale născute înainte de intrarea sa în vigoare, motiv pentru care primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor intrării în vigoare a legii).
O asemenea interpretare nu a fost dată însă decât în cauzele în care textele analizate erau unele de drept substanțial, care permiteau aplicarea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile. Curtea Constituțională a arătat cu acest prilej că,,instituțiile contestate pot genera din cauza interpretărilor diferite consecințe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, pe considerente discriminatorii ce nu țin de o anumită atitudine asumată de către inculpați ori de alte rațiuni obiective și rezonabile.” (Decizia 1483/2011).
Trebuie precizat că nici în aceste cauze, din punct de vedere formal, nu s-a adus atingere principiului conform căruia deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor. Faptul că dispozițiile respective erau considerate neconstituționale în măsura în care înlăturau aplicarea legii penale mai favorabile, deschidea însă calea ca în unele situații acel text de lege să poată fi aplicat, chiar dacă se depășise momentul procesual la care putea fi invocat.
În cauză, fiind invocată neconstituționalitatea unui text procedural, o derogare de la principiul instituit de art. 147 alin. (4) C.pr.pen. , conform căruia deciziile sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor, nu este justificată. De aceea Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale este aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanțelor, dar numai în măsura în care nu s-au depășit termenele procedurale pentru a putea cere înlăturarea mijloacelor de probă despre care se susține că sunt nelegale, fără ca publicarea deciziei să poată fi interpretată ca o,,repunere în termen” pentru verificarea legalității administrării unor probe și a efectuării unor acte.
Înalta Curte consideră necesar, în raport de motivele invocate, că trebuie făcută o analiză și în ceea ce privește aplicarea directă a principiilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel s-ar putea pune problema dacă neînlăturarea unor mijloace de probă efectuate de alte organe decât cele de urmărire penală, în condițiile în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 51/2016, nu conduce de plano la desfășurarea unui proces inechitabil. Altfel spus, s-ar putea pune problema, în situația în care decizia Curții Constituționale nu-și poate produce efecte în unele cauze aflate pe rol, dacă probele administrate în condițiile prevăzute în decizie nu ar trebui înlăturate în baza dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg privind dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la sancțiunea ce poate interveni în cazul unor astfel de probe obținute cu nerespectarea legii sau atunci când condițiile legale sunt respectate, însă ele nu corespund exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, în doctrină s-a exprimat opinia că nu trebuie să se dispună excluderea automată a lor, ci este necesar să se analizeze, în continuare, dacă încălcarea are caracter substanțial și semnificativ și dacă aceasta, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Judecătorul intern trebuie să evalueze necesitatea aplicării sancțiunii excluderii prin raportare la gravitatea încălcării drepturilor inculpaților, în procesul de administrare a probatoriului, la impactul pe care caracterul nelegal al probei îl poate avea cu privire la credibilitatea mijlocului de probă, precum și la importanța pe care mijlocul de probă o prezintă în susținerea acuzării.
În cauza Dumitru Popescu c României, Curtea a stabilit că utilizarea de înregistrări nelegale aduce atingere dispozițiilor art. 8 din Convenție privind respectarea vieții private și de familie, însă nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, întrucât stabilirea admisibilității unor probe este atributul instanțelor naționale. Aceeași idee, conform căreia administrarea unei probe constând în interceptarea unor convorbiri telefonice sau în mediul ambiental cu încălcarea dispozițiilor legale nu conduce, de plano, la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție a fost exprimată și în cauzele Khan c Marii Britanii, P.G. și J.H. c Marii Britanii, Heglas c Republicii Cehe, Bykov c Rusiei.
Ca atare, nici prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se impune la acest moment procesual o înlăturare a mijloacelor de probă constând în supravegherea tehnică, așa cum a solicitat inculpatul A., deoarece și în condițiile în care ar exista o încălcare a dispozițiilor art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului la viață privată și familială ea s-a produs deja și nu poate fi corijată de instanța națională prin înlăturarea acestor probe.
Nici susținerile inculpatului în sensul că, în condițiile în care, încă din data de 23 decembrie 2013 organele de urmărire penală ar fi constatat comiterea infracțiunilor, acestea trebuiau să întrerupă posibile manifestări ilicite ulterioare, și că din acest considerent toate procedurile ulterioare încalcă dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , nu sunt întemeiate. În acest sens, se reține că potrivit art. 8C.pr.pen. organele judiciare nu au numai obligația de a desfășura urmărirea penală cu respectarea garanțiilor procesuale, ci și pe cea de a constata “în mod complet faptele care constituie infracțiuni”, iar cercetările efectuate în prezenta cauză nu s-au limitat doar la persoana inculpatului A. și doar la infracțiuni de corupție, ci au vizat și alte cadre didactice din cadrul aceleiași facultăți, precum și infracțiunea de fals intelectual.
inculpatul fără a efectua o examinare a cunoștințelor teoretice la disciplina “Drept constituțional” a trecut în catalogul de examen la poziția nr. 16, aparținând martorului D., nota 8, deși acesta nu a fost prezent în sala de examinare.
Deși pe întreg parcursul procedurii judiciare, inculpatul a manifestat o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina sa, susținând că a refuzat în mod repetat să primească bunurile oferite de martor, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că vinovăția acestuia este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate criticile invocate în acest sens de către apelant.
În declarațiile luate de procuror, martorul a detaliat aspectele denunțate inițial, prezentând cu lux de amănunte cronologia evenimentelor, sens în care a arătat că s-a deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, la biroul procurorului A., fiind primit în audiență de magistratul procuror.
Concluzionând, Înalta Curte reține că activitățile inculpatului A. realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de luare de mită, trafic de influență și fals intelectual (fapte săvârșite în calitate de cadru didactic), probatoriul administrat în cauză dovedind dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția acestuia.
De altfel, se constată că în cauză nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , activitatea desfășurată de martorul denunțător neputând fi subsumată noțiunii de determinare a inculpatului să săvârșească sau să continue comiterea faptelor penale de care este acuzat, în scopul obținerii de probe, așa cum prevede textul de lege invocat de apărare.
Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios european referitoare la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și cu dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar, așa cum este martorul denunțător, respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă menționată, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin Stoian c României).
În jurisprudența sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de “provocare” distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției.
De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.
Totodată, așa cum rezultă din interceptări, precum și din depozițiile martorului denunțător, a inculpatului B. și martorilor I., F., G., inculpatul A. a intervenit din proprie inițiativă la fiecare profesor pentru a-i asigura promovarea la examene martorului D.
În același sens, instanța de apel arată că nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Astfel, așa cum s-a arătat, din materialul probator administrat rezultă că activitatea infracțională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a sesizat organele judiciare. După formularea denunțului, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție, se impunea a se stabili dacă inculpatul și alte persoane ce își desfășurau activitatea în cadrul Facultății de Drept a Universității E. din Lugoj se implică în fapte de corupție, iar o dată existente indiciile privind săvârșirea unei asemenea fapte de către inculpatul A. în calitate de cadru didactic, a se stabili dacă este dispus să procedeze în mod similar și în legătură cu atribuțiile de procuror.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reține că organele judiciare au depășit limitele unei examinări de o manieră pasivă a activității infracționale desfășurată de inculpatul A.
Astfel, așa cum a arătat și judecătorul fondului, susținerile apărării inculpatului A. în sensul existenței unei confuzii între cele două calități avute, “cadru didactic” și “procuror”, sunt întemeiate și nu s-a probat dincolo de orice dubiu că bunurile ar fi fost primite și în legătură cu exercitarea atribuțiilor de procuror în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin.
În ceea ce privește apelul declarat de inculpatul B., Înalta Curte constată că prima instanță a reținut o situație de fapt conformă probatoriului cauzei, recunoscută de către inculpat, care a optat pentru procedura simplificată de judecată (conform declarației din data de 01 iulie 2015, aflată la dosar instanța de fond).
Așadar, în raport de starea de fapt rezultată din probele administrate, Înalta Curte reține că, în drept, faptele inculpatului B., cadru didactic al Facultății de Drept din cadrul Universității E. din Lugoj, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În consecință, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen, va respinge, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acesteia de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara și inculpați A. și B.[2]
În urma deciziei Curții Constituționale a României nr 51/ 2016,Serviciul Român de Informații și Direcția de Informații și Protecție Internă nu mai pune în aplicare mandatele de supraveghere tehnică, această responsabilitate rămânând în sarcina Direcției Operațiuni Speciale din cadrul inspectoratului General al Poliției Române[3].
Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen. , a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității.
Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art.20, art.21 și art.53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. , în raport cu dispozițiile art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară.
Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională, admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori și Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr.52.586/3/2011 al Tribunalului București — Secția I penală și constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. este neconstituțională.[4]
Chiar dacă la dosar nu există date privind care dintre cele două instituții desemnate de judecătorul de drepturi și libertăți (S.R.I. ‑Direcția Județeană de Informații Suceava și I.G.P.R. ‑D.O.S. ‑Serviciul de Operațiuni Speciale Suceava) a efectuat în concret activitățile specifice de supraveghere tehnică, este de subliniat că la data respectivă efectuarea acestor activități de către Serviciul Român de Informații era perfect legală, dispozițiile art. 142 alin. (1) C.pr.pen. , în forma în vigoare la data punerii în executare a mandatelor arătând că: Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului ‑în această din urmă sintagmă încadrându‑se și Serviciul Român de Informații. [5]
În legătură cu înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale valorificate în plan probator de instanța fondului, Înalta Curte[6] nu poate reține nici susținerile apelantului inculpat A. privind înlăturarea acestor probe, din perspectiva dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016.
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 52.586/3/2011 al Tribunalului București, secția I Penală, constatându-se că sintagma,, ori de alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor 142 alin. (1) C.pr.pen. este neconstituțională, arătându-se că,,această sintagmă apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor”.
În cauză, se observă că interceptările au fost autorizate, inițial, conform art. 911 sqq C.pr.pen. , iar mandatele au fost puse în executare de către procuror cu sprijinul persoanelor chemate să dea concurs tehnic la înregistrări și interceptări ( respectiv S.R.I.), iar, ulterior intrării în vigoare a Noului cod de procedură penală mandatele de supraveghere tehnică au fost obținute în conformitate cu dispozițiile art. 139 sqq C.pr.pen. și puse în executare tot cu sprijinul tehnic al S.R.I.
Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale nu vizează neconstituționalitatea art. 911 sqq C.pr.pen. (1968), iar, prin Deciziile nr. 410/2008 și 962/2009, Curtea Constituțională a constatat că întreaga secțiune, din vechiul Cod de procedură penală, referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevede “suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptări”.
Inculpatul, în procedura Camerei preliminare nu a criticat lipsa de previzibilitate a art. 142C.pr.pen. , ori faptul că anumite organe specializate nu sunt organe de urmărire penală și ca atare nu pot efectua acte procedurale, deși cunoștea încă de la acel moment procesual că interceptările au fost realizate cu sprijinul tehnic al S.R.I.
Astfel, Înalta Curte apreciază că înlăturarea acestor probe poate fi realizată doar prin intermediul constatării unei nulități, conform dispozițiilor art. 102 alin. (3):,,Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.
Acest aspect este confirmat și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (§ 32) în care se arată,,Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143C.pr.pen. , în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate, constituie mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, Înalta Curte constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C.pr.pen. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138–146C.pr.pen. , inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C.pr.pen. “
Analizând dispozițiile art. 281C.pr.pen. , Înalta Curte constată că realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 138–146C.pr.pen. , nu se află printre dispozițiile a căror încălcare poate atrage nulitatea absolută.
Conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) C.pr.pen. , încălcarea oricăror dispoziții legale, în afara celor prevăzute în art. 281, determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Încălcarea dispozițiilor alin. (1) poate fi invocată:
a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură
b) până la primul termen de judecată cu procedură legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției
c) până la următorul termen de judecată cu procedură completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății
Având în vedere că proba a fost administrată în faza de urmărire penală, nulitatea ei putea fi invocată până la încheierea procedurii de cameră preliminară.
Deși inculpatul a arătat că apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 redeschide posibilitatea invocării nulității probei administrate cu încălcarea dispozițiilor 138-146 C.pr.pen. , Înalta Curte apreciază că nulitatea nu mai poate fi invocată la acest moment procesual. Conform § ui 52 al aceleiași decizii, efectele acesteia se produc pentru viitor, astfel încât nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării deciziei, dar se va aplica,,în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.”
Cum în cuprinsul deciziei se arată că probele pot fi înlăturate prin aplicarea dispozițiilor privind nulitățile absolute sau relative, rezultă că Decizia este aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanței, în măsura în care se poate constata existența unei nulități absolute sau relative.
Este adevărat că au existat cazuri în care Curtea Constituțională a arătat că efectele unei decizii privind neconstituționalitatea unui text sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol, chiar dacă din punct de vedere procesual se depășise momentul până la care acel text putea fi invocat (Decizia nr. 1483/2011 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3201C.pr.pen. sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile; Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 prin care s-a statuat că art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică conform principiilor legii penale mai favorabile și raporturilor juridice penale născute înainte de intrarea sa în vigoare, motiv pentru care primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor intrării în vigoare a legii).
O asemenea interpretare nu a fost dată însă decât în cauzele în care textele analizate erau unele de drept substanțial, care permiteau aplicarea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile. Curtea Constituțională a arătat cu acest prilej că,,instituțiile contestate pot genera din cauza interpretărilor diferite consecințe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, pe considerente discriminatorii ce nu țin de o anumită atitudine asumată de către inculpați ori de alte rațiuni obiective și rezonabile.” (Decizia 1483/2011).
Trebuie precizat că nici în aceste cauze, din punct de vedere formal, nu s-a adus atingere principiului conform căruia deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor. Faptul că dispozițiile respective erau considerate neconstituționale în măsura în care înlăturau aplicarea legii penale mai favorabile, deschidea însă calea ca în unele situații acel text de lege să poată fi aplicat, chiar dacă se depășise momentul procesual la care putea fi invocat.
În cauză, fiind invocată neconstituționalitatea unui text procedural, o derogare de la principiul instituit de art. 147 alin. (4) C.pr.pen. , conform căruia deciziile sunt general obligatorii de la data publicării și au putere numai pentru viitor, nu este justificată. De aceea Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale este aplicabilă cauzelor aflate pe rolul instanțelor, dar numai în măsura în care nu s-au depășit termenele procedurale pentru a putea cere înlăturarea mijloacelor de probă despre care se susține că sunt nelegale, fără ca publicarea deciziei să poată fi interpretată ca o,,repunere în termen” pentru verificarea legalității administrării unor probe și a efectuării unor acte.
Înalta Curte consideră necesar, în raport de motivele invocate, că trebuie făcută o analiză și în ceea ce privește aplicarea directă a principiilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel s-ar putea pune problema dacă neînlăturarea unor mijloace de probă efectuate de alte organe decât cele de urmărire penală, în condițiile în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 51/2016, nu conduce de plano la desfășurarea unui proces inechitabil. Altfel spus, s-ar putea pune problema, în situația în care decizia Curții Constituționale nu-și poate produce efecte în unele cauze aflate pe rol, dacă probele administrate în condițiile prevăzute în decizie nu ar trebui înlăturate în baza dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg privind dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la sancțiunea ce poate interveni în cazul unor astfel de probe obținute cu nerespectarea legii sau atunci când condițiile legale sunt respectate, însă ele nu corespund exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, în doctrină s-a exprimat opinia că nu trebuie să se dispună excluderea automată a lor, ci este necesar să se analizeze, în continuare, dacă încălcarea are caracter substanțial și semnificativ și dacă aceasta, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Judecătorul intern trebuie să evalueze necesitatea aplicării sancțiunii excluderii prin raportare la gravitatea încălcării drepturilor inculpaților, în procesul de administrare a probatoriului, la impactul pe care caracterul nelegal al probei îl poate avea cu privire la credibilitatea mijlocului de probă, precum și la importanța pe care mijlocul de probă o prezintă în susținerea acuzării.
În cauza Dumitru Popescu c României, Curtea a stabilit că utilizarea de înregistrări nelegale aduce atingere dispozițiilor art. 8 din Convenție privind respectarea vieții private și de familie, însă nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, întrucât stabilirea admisibilității unor probe este atributul instanțelor naționale. Aceeași idee, conform căreia administrarea unei probe constând în interceptarea unor convorbiri telefonice sau în mediul ambiental cu încălcarea dispozițiilor legale nu conduce, de plano, la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție a fost exprimată și în cauzele Khan c Marii Britanii, P.G. și J.H. c Marii Britanii, Heglas c Republicii Cehe, Bykov c Rusiei.
Ca atare, nici prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se impune la acest moment procesual o înlăturare a mijloacelor de probă constând în supravegherea tehnică, așa cum a solicitat inculpatul A., deoarece și în condițiile în care ar exista o încălcare a dispozițiilor art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind respectarea dreptului la viață privată și familială ea s-a produs deja și nu poate fi corijată de instanța națională prin înlăturarea acestor probe.
Nici susținerile inculpatului în sensul că, în condițiile în care, încă din data de 23 decembrie 2013 organele de urmărire penală ar fi constatat comiterea infracțiunilor, acestea trebuiau să întrerupă posibile manifestări ilicite ulterioare, și că din acest considerent toate procedurile ulterioare încalcă dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , nu sunt întemeiate. În acest sens, se reține că potrivit art. 8C.pr.pen. organele judiciare nu au numai obligația de a desfășura urmărirea penală cu respectarea garanțiilor procesuale, ci și pe cea de a constata “în mod complet faptele care constituie infracțiuni”, iar cercetările efectuate în prezenta cauză nu s-au limitat doar la persoana inculpatului A. și doar la infracțiuni de corupție, ci au vizat și alte cadre didactice din cadrul aceleiași facultăți, precum și infracțiunea de fals intelectual.
inculpatul fără a efectua o examinare a cunoștințelor teoretice la disciplina “Drept constituțional” a trecut în catalogul de examen la poziția nr. 16, aparținând martorului D., nota 8, deși acesta nu a fost prezent în sala de examinare.
Deși pe întreg parcursul procedurii judiciare, inculpatul a manifestat o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina sa, susținând că a refuzat în mod repetat să primească bunurile oferite de martor, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că vinovăția acestuia este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate criticile invocate în acest sens de către apelant.
În declarațiile luate de procuror, martorul a detaliat aspectele denunțate inițial, prezentând cu lux de amănunte cronologia evenimentelor, sens în care a arătat că s-a deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, la biroul procurorului A., fiind primit în audiență de magistratul procuror.
Concluzionând, Înalta Curte reține că activitățile inculpatului A. realizează conținutul constitutiv al infracțiunilor de luare de mită, trafic de influență și fals intelectual (fapte săvârșite în calitate de cadru didactic), probatoriul administrat în cauză dovedind dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția acestuia.
De altfel, se constată că în cauză nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , activitatea desfășurată de martorul denunțător neputând fi subsumată noțiunii de determinare a inculpatului să săvârșească sau să continue comiterea faptelor penale de care este acuzat, în scopul obținerii de probe, așa cum prevede textul de lege invocat de apărare.
Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios european referitoare la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și cu dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar, așa cum este martorul denunțător, respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă menționată, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin Stoian c României).
În jurisprudența sa recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat conceptul de “provocare” distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției.
De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.
Totodată, așa cum rezultă din interceptări, precum și din depozițiile martorului denunțător, a inculpatului B. și martorilor I., F., G., inculpatul A. a intervenit din proprie inițiativă la fiecare profesor pentru a-i asigura promovarea la examene martorului D.
În același sens, instanța de apel arată că nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Astfel, așa cum s-a arătat, din materialul probator administrat rezultă că activitatea infracțională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a sesizat organele judiciare. După formularea denunțului, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție, se impunea a se stabili dacă inculpatul și alte persoane ce își desfășurau activitatea în cadrul Facultății de Drept a Universității E. din Lugoj se implică în fapte de corupție, iar o dată existente indiciile privind săvârșirea unei asemenea fapte de către inculpatul A. în calitate de cadru didactic, a se stabili dacă este dispus să procedeze în mod similar și în legătură cu atribuțiile de procuror.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reține că organele judiciare au depășit limitele unei examinări de o manieră pasivă a activității infracționale desfășurată de inculpatul A.
Astfel, așa cum a arătat și judecătorul fondului, susținerile apărării inculpatului A. în sensul existenței unei confuzii între cele două calități avute, “cadru didactic” și “procuror”, sunt întemeiate și nu s-a probat dincolo de orice dubiu că bunurile ar fi fost primite și în legătură cu exercitarea atribuțiilor de procuror în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin.
În ceea ce privește apelul declarat de inculpatul B., Înalta Curte constată că prima instanță a reținut o situație de fapt conformă probatoriului cauzei, recunoscută de către inculpat, care a optat pentru procedura simplificată de judecată (conform declarației din data de 01 iulie 2015, aflată la dosar instanța de fond).
Așadar, în raport de starea de fapt rezultată din probele administrate, Înalta Curte reține că, în drept, faptele inculpatului B., cadru didactic al Facultății de Drept din cadrul Universității E. din Lugoj, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În consecință, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen, va respinge, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acesteia de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara și inculpați A. și B.[7]
În urma deciziei Curții Constituționale a României nr 51/ 2016,Serviciul Român de Informații și Direcția de Informații și Protecție Internă nu mai pune în aplicare mandatele de supraveghere tehnică, această responsabilitate rămânând în sarcina Direcției Operațiuni Speciale din cadrul inspectoratului General al Poliției Române[8].
Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen. , a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității.
Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art.20, art.21 și art.53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. , în raport cu dispozițiile art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară.
Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională, admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori și Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr.52.586/3/2011 al Tribunalului București — Secția I penală și constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. este neconstituțională.[9]
Chiar dacă la dosar nu există date privind care dintre cele două instituții desemnate de judecătorul de drepturi și libertăți (S.R.I. ‑Direcția Județeană de Informații Suceava și I.G.P.R. ‑D.O.S. ‑Serviciul de Operațiuni Speciale Suceava) a efectuat în concret activitățile specifice de supraveghere tehnică, este de subliniat că la data respectivă efectuarea acestor activități de către Serviciul Român de Informații era perfect legală, dispozițiile art. 142 alin. (1) C.pr.pen. , în forma în vigoare la data punerii în executare a mandatelor arătând că: Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului ‑în această din urmă sintagmă încadrându‑se și Serviciul Român de Informații. [10]
Art. 1421 fără denumire marginală
(1) Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
(2) Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.
(3) Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
(4) Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.
În activitatea judiciarã , înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri se efectuează numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului .
Dacă procurorul cauzei apreciază că faptele sau împrejurările constatate sunt de natură să contribuie la aflarea adevărului , conținutul convorbirilor înregistrate pot servi ca mijloace de probă.
Autorizarea procurorului se dă doar pentru durata socotită necesară înregistrării, dar nu mai mult de 30 de zile, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel. Ea poate fi prelungită , în aceleași condiții, pentru motive – de astă dată, spune art. 911 alin. 2 C. pr. pen. – temeinic justificate, fiecare prelungire fiind solicitată doar pentru durata socotită necesară înregistrării și neputând depăși 30 de zile.
Prin Ordinul nr. 70 din 19.11.1997 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a fost introdusă ideii înregistrării “la solicitarea organelor de urmărire penală care efectuează acte premergătoare”. Apreciem că , în cazul faptelor de corupție, singurul organ de urmărire penală este evident procurorul competent. Ca atare, într-un asemenea caz, nu pot exista solicitări care să ajungă la un procuror specializat al Direcției Naționale Anticorupție și cu atât mai puțin la procurorul desemnat de conducătorul Direcției Naționale Anticorupție.
În adresa scrisă de solicitate a autorizației, procurorul competent trebuie să justifice necesitatea cererii , arătând :
existența date sau indicii privind pregãtirea sau sãvârșirea unei infracțiuni
datele sau indiciile temeinice existente la dosar,
gravitatea faptelor determinate ,
faptul că legea dispune cã urmãrirea penalã se face din oficiu,
necesitatea stringentă a utilizării acestui mijloc tehnic,
riscul nedescoperirii infracțiunii prin alte mijloace,
utilitatea , în concret , a recurgerii la această probă ( necesitatea dovedirii existenței unei infracțiuni, identificarea fãptuitorului , cunoașterea împrejurãrilor necesare pentru justa soluționare a cauzei),
faptul că alte mijloace de investigare nu sunt suficiente aflării adevărului,
arătarea mijloacelor și limitelor în care ar putea fi întrebuințate aparatele de supraveghere,
obiectul măsurilor de supraveghere,
indicarea altor persoane care sunt în comunicare regulată cu suspectul ,
genul de informație ce se solicită a fi înregistrată, faptul ce se urmărește a se demonstra,
cerințele precise ale limitelor exercitării înregistrărilor, cadrul, locația, persoanele, posturile etc. ,
măsura în care datele noi astfel obținute ar contribui la aflarea adevărului,
în vederea informării procurorului desemnat, anexând :
copii ale actelor aflate la dosar până în acest moment,
rezumate sau extrase ale actelor existente,
orice alte elemente informative relevante aflate la dispoziția sa,
de natură a forma convingerea, motivația procurorului desemnat asupra legalității autorizării.
Nu este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea. Credem că este suficientă indicarea persoanelor sau a faptelor de natură penală supuse atenției. Nu constituie o interceptare ilegală simpla consemnare rezumată a unor date auzite de un polițist asupra unei conversații purtate în prezența persoanelor în cauză, fără artificii sau stratageme.
Utilizarea, în afara anchetei, a unui procedeu tehnic având ca singur scop identificarea autorului unui apel telefonic nu este ceva iregular.
Socotim cã nu este necesarã (nici mãcar posibilã) autorizarea unei percheziții, rostul înregistrãrilor fiind, prin ipotezã, acela al interceptãrilor, nu al ridicãrii silite generale de obiecte. Dacã se doresc doar date privind raporturile cu abonații (de exemplu, telefonici) este necesar prezentarea cãtre operator a unei cereri a procurorului , urmatã de dare de dovadã.
Înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri pot fi făcute și la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu aceeași autorizare a procurorului anume desemnat de procurorul general. Inregistrarea de către o persoană juridică a unor date privind viața privată a unui individ, cât și folosirea lor ulteroară constituie o încălcare a dreptului la respectarea viații private, garantat de art.8 alin.1 CEDH, atât timp cât s-ar refuza posibilitatea ca acestea să fie contestate.
Înregistrările prezentate de părți, pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege. Precizăm că în multe cazuri de corupție cele mai “solide” probe, dacă nu singurele, sunt casetele audio, acestea fiind înregistrate, de regulă, de mituitori ca “o măsură de precauție”, “un as în mânecă”. Astfel de mijloace de probă trebuiesc privite cu toată reticența.
Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.
Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea conducătorului al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție, neprelucrate. Aceasta înseamnă că oportunitatea prezentării acțiunilor sau conținutul concret al datelor obținute rămâne la aprecierea competentă a acelor servicii. Ceea ce nu pot face aceste organe însă – sub sancțiunea, evident, a răspunderii penale pentru fals, dacă fapta nu întrunește elementele unei infracțiuni mai grave – este faptul de a prelucra informațiile. Aceasta înseamnă că trierea datelor obținute pentru a se înlătura elementele ce nu au legătură cu cauza nu reprezintă o prelucrare, o pervertire a volumului de adevăr conținut . Transcrierile vor privi , astfel, doar sesizarea[11].
Despre efectuarea înregistrărilor, procurorul cauzei întocmește un proces-verbal pentru certificarea înregistrãrilor, singurul mijloc de probã prin care se constatã elementele de fapt ce pot servi ca probã (element de fapt care servește la constatarea existenței – sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea fãptuitorului și la cunoașterea împrejurãrilor necesare pentru justa soluționare a cauzei).
un proces-verbal în care se menționează:
autorizația dată de procurorul desemnat pentru efectuarea interceptării,
numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile,
numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute,
data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea,
indicarea, în mod paralel, a timpului, în cursul redării convorbirii, acolo unde este necesar acest lucru,
numărul sau orice alt element de indentificare al rolei, casetei sau suportului de orice tip pe care s-a făcut imprimarea ,
alte elemente necesare circumstanțierii cauzei,
anexele atașate , și anume,
convorbirile înregistrate , redate integral în formă scrisă , cu certificarea pentru autenticitate de către organul care a efectuat operațiunea și verificat și contrasemnat de către procurorul cauzei,
caseta , rola , suportul electronic care conține înregistrarea convorbirii, în original, sigilat, cu sigiliul organului care a efectuat operațiunea .
În cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este asemnănătoare, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
Procurorul competent poate face o copie certificată de el alegând doar acele elemente ce sunt pertinente cauzei, urmând ca acestea să fie prezentate, cu proxima ocazie, părților. Neprezentarea de către procuror a elementelor utile apărării prin selectarea, trierea datelor obșinute constituie abuz în serviciu, dacă fapta nu constituie o altă infracțiune. Prelucrarea datelor de către procuror constituie cel puțin un fals .
De altfel, chiar dacă părțile nu contestă realitatea datelor culese, este obligatorie prezentarea intregului material anexat procesului verbal, deși acesta poate să contină elemente ce nu au, după cum am arătat, legătură cu cauza.
Dacă procurorul nu dispune de suporturile inițiale, se poate utiliza și transcripția, înscrisul constatator venit de la alte persoane care au efectuat operațiunea sau chiar proba cu martori a acestor persoane. În lipsa recunoașterii infractorului, valoarea de adevăr trebuie să rezulte neapărat din coroborarea cu alte probe prin care să se confirme realitatea pomenită în înregistrare.
Valoarea probatorie a transcripțiilor (procesului verbal) este foarte scãzutã, trebuind înlãturatã în lipsa altor probe legale. În esență, doar procesul verbal este utilizabil judiciar . Mijloacele de probă se prezintă de către procurorul competent părților, care pot ridica obiecții, formula sugestii sau solicita expertizarea tehnică. Pentru a înlătura orice eventuale suspiciuni , expertiza poate fi cerută și de către procuror, din oficiu.
Se susține că nu există întotdeauna mijloace de stabilire a vocii. Expertizarea vocii poate fi fără acoperire tehnică. Sistemul folosit până acum a dat mari erori. Este necesară formarea specialiștilor în domeniu și apoi achiziționarea aparaturii aferente. Realitatea tristă este că suntem departe de ziua în care vom putea face expertize în materie de voci, fiind limitați de tehnica modernă de investigare a probelor materiale”.
După înlăturarea obiecțiilor, se va proceda la o nouă triere a întregului material , astfel încât, de comun acord între procuror și părțile interesate, se va sorta numai acel material ce urmează să se prezinte instanței. În situația în care partea interesară continuă să conteste proba, se va întocmi proces-verbal de constatare. În acest caz, judecătorului i se va prezenta întreg materialul obținut , chiar și cel care nu are legătură cu cauza, acesta fiind cel ce va aprecia asupra valoarii probatorii. Dacă conținutul înregistrărilor poate afecta interese străine cauzei, se va declara ședință secretă.
Pentru a înlătura orice surpriză, obligația distingerii înregistrărilor se poate face doar dupã încetarea definitivă a cauzei. Detenția și utilizarea ulterioară a informațiilor aflate la dosarul cauzei este în afara cadrului legal, în sensul art.8 CEDH.
La încetarea oricăror acțiuni, indiferent de rezultatele obținute, se informează întotdeauna partea interesată despre activitățile ce o privesc.
Numărul autorizațiilor eliberate, numărul persoanelor și al cauzelor constituie informație de interes public.
Apreciem că sunt interzise ascultările unor categorii obligate la secret profesional (experți, contabili, medici, avocați etc.) în măsura în care urmărirea penală nu îi privește chiar pe aceștia, întrucât nici o rațiune nu permite excluderea activității profesionale sau comerciale din sfera noțiunii de viață privată.
O înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare. În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către expert.[12] Enunțurile par a se exclude. Exemplul afacerii Watergate nu este concludent, raportul înaintat judecătorului J. J. Sirica, la 31 mai 1974 credem că a arătat o ștergere de 18 minute pe baza textului, nu a suportului.
Modalitățile și condițiile de efectuare a înregistrărilor arătate mai sus sunt aplicabile și în cazul oricărei alte înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică, punerii sub supraveghere sau interceptării comunicațiilor, oricăror supravegheri electronice autorizate conform legii, în situațiile de competența materială , specială sau personală a procurorului, precum și în caz de amenințări la adresa siguranței naționale sau în alte cazuri prevăzute de lege . Reglementările se aplică oricăror telecomunicații, deci și internetului, e-mails.
În asemenea situații dispozițiile normative respective vor completa normele procedural penale.
Procedura înregistrărilor nu trebuie în nici un caz să lezeze drepturile și liberățile fundamentale, viața particulară, onoarea sau reputația , bunul renume al persoanelor fizice sau juridice ori să reprezinte îngrădiri abuzive ale acetor drepturi. Dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor îndeplinite.
Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorul general.
Plângerea împotriva serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor pentru fapte ce atrag răspunderea juridică, potrivit art. 14 alin. final din O. U.G. nr. 43/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 503/2002 se soluționează de procurorul competent pentru infracțiunea săvârșită cu prilejul înregistrărilor, de către șefii agentului , în cazul răspunderii disciplinare și, ulterior de către instanță, de către instanța de contencios sau de către instanța civilă , în ipoteza răspunderii civile.
În concluzie, este de dorit o conlucrare efectivă cu părțile mai înainte de a prezenta un dosar penal solid către instanță. Orice element judiciar trebuie să aparțină unui dosar penal neputând fi străin părților. Dosarul de urmărire penală rămâne confidențial până în momentul rechizitoriului, putând fi utilizat doar de părți, potrivit propriilor interese. În actualul cadru legislativ, Dreptul de apãrare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte pãrți în tot cursul procesului penal, organele judiciare fiind obligate sã asigure pãrților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevãzute de lege
De lege ferenda, era însă de dorit, în acel stadiu al evoluției societãții românești, sã existe un control din partea puterii judecãtorești. Numai un judecãtor – magistrat independent și imparțial – reprezintã o garanție potrivitã și suficientã contra abuzurilor . Fãrã controlul unui magistrat independent existã îndoieli asupra respectãrii secretului relațiilor interumane, aducând prejudicii evidente dreptului de apãrare. Se impunea o preformă procedurală.
Semnătura electronică , cerință de certificare și sigilare a conținutului înregistrărilor digitale, este de natură a fluidiza activitatea organelor de cercetare penală. Este o consecință a dezvoltării tehnologice, care permite ca majoritatea activităților să poată fi realizate și stocate pe suport digital, facilitând utilizarea. Potrivit art. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică[13] , datele în formă electronică sunt reprezentări ale informației într-o formă convențională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice; unînscris în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar; semnătură electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare (pct. 3 ); semnătură electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care este legată în mod unic de semnatar, asigură identificarea semnatarului, este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar, fiind legată de datele în formă electronică, la care se raportează în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă (pct. 4 lit. a-e);
Semnătura electronică pentru documentele electronice este echivalentă cu o semnătură olografă pentru documentele tipărite[14].
Art. 143:Consemnarea activităților de supraveghere tehnică
(1) Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care s-a încheiat.
(2) La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
(21) Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original și, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.
(3) Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.
(4) Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
(5) După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.
Articolul 143, alin. (4) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea (4)Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
[1] Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 97/A din de 23 martie 2017
[2] Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 97/A din de 23 martie 2017
[4] Curtea Constituțională , Decizia nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, Publicată în Monitorul Oficial nr.190 din 14.03.2016
[5] C. Ap. Galaţi, s. pen., încheierea din 12 iulie 2017. V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[6] Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 97/A din de 23 martie 2017
[7] Î.C.C.J.,Secţia Penală, Decizia nr. 97/A din de 23 martie 2017
[9] Curtea Constituțională , Decizia nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, Publicată în Monitorul Oficial nr.190 din 14.03.2016
[10] C. Ap. Galaţi, s. pen., încheierea din 12 iulie 2017. V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[11] D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000. Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Comentarii și jurisprudență. Ed. a. III-a, Universul Juridic, 2017, pp. 926 sqq. v și dispozițiile Legii nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică
[12] C. Grigoraş, Expertiza înregistrărilor audio, „Dreptul” nr. 1 /2003, p. 164
[13] Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică,M. Of. nr. 429 din 31 iulie 2001, republicată în M. Of. 316 din 30 aprilie 2014
[14] V și N. Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala comentat , Hamangiu , 2015
(1)Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
(2)Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
(3)Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.
Denumirea marginală a art. 144 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) Forma anterioară prevedea Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
Articolul 144, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Forma anterioară prevedea (1)Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Articolul 144, alin. (3) a fost modificat prin Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea (3)Durata totală a măsurii de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși un an, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.
Noutatea constă în faptul că durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire aceeași persoană și aceeași faptă, în aceeași cauză nu poate depăși 6 luni de zile. Excepție face numai măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile. Din formularea textului rezultă că cele trei condiții trebuie îndeplinite cumulativ, fiind aplicabile și situației în care supravegherea video, audio sau prin fotografiere are loc în spații private, caz în care durata maximă este de 120 zile. În practică ar putea exista situații în care în aceeași cauză, pentru aceeași faptă și față de aceeași persoană să fie autorizate la date diferite și pe cale de consecință puse în aplicare la date diferite, diverse măsuri de supraveghere tehnică (înregistrare audio, video, fotografiere etc.) în funcție de necesitățile cauzei. Date fiind formulările imperative ale textului de lege cu privire la intervalul maxim și folosirea termenului „durata totală” a măsurilor de supraveghere și nu durata măsurii de supraveghere, apreciem că la calculul celor 6 luni respectiv 120 zile trebuie avut în vedere intervalele de timp însumate ale tuturor măsurilor de supraveghere tehnică autorizate și aplicate[1].
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE s-a pronunțat asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: “1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică; 2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial.” [2].
Punctul de vedere al Direcției legislație, studii și documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție Direcția de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr 3328/1/2017, este inadmisibilă.
Astfel, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, privind prima întrebare, nu îndeplinește condiția de admisibilitate privind existența unei veritabile chestiuni de drept, conturată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În acest sens au fost expuse următoarele: În considerentele Deciziei nr. 15/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat că, deși în cuprinsul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menționează expres, cu ocazia verificării admisibilității sesizării trebuie analizată și existența unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În considerentele Deciziei nr. 19/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudența sa, a subliniat că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. De asemenea, în considerentele acestei decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că, în cauză, o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, o intervenție din partea instanței supreme nefiind necesară. În lumina jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că verificarea legalității supravegherii tehnice în procedura camerei preliminare nu generează existența unei veritabile chestiuni de drept, în raport cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017 și cu dispozițiile art. 102, art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 244/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017), Curtea Constituțională a reținut că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așadar, verificarea legalității supravegherii tehnice în procedura camerei preliminare se realizează, conform art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, în contextul verificării legalității administrării probelor, operațiune care poate conduce la excluderea probelor, în condițiile art. 102 din Codul de procedură penală. Din perspectiva neîndeplinirii condiției privind existența unei legături de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, reglementată în dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală (a doua întrebare) : Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, privind a doua întrebare, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la existența unei legături de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, configurată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția judiciară, prin concluziile formulate, a apreciat că nu este îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept care să impună dezlegarea pe calea unei hotărâri prealabile. Astfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 244/2017 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017; § 66) a reținut că “în cadrul procesului penal” posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată (chiar ipoteza cauzei în care a fost formulată sesizarea – n.n.), precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.” Chiar dacă dispozițiile legale care configurează chestiunea de drept (art. 144, art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală) ar putea părea echivoce (cel puțin cu privire la prima întrebare), contextul jurisprudențial și doctrinar cu privire la această chestiune a conturat în mod evident, cu claritate, modalitatea corectă de aplicare a dispozițiilor legale în discuție. S-a arătat că acest considerent are forță juridică obligatorie erga omnes întrucât susține dispozitivul deciziei menționate, de admitere a unei excepții de neconstituționalitate (considerentul reprezintă unul dintre argumentele care fundamentează concluzia neconstituționalității dispozițiilor legale care exclud persoanele care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect de la contestarea a posteriori a legalității măsurii supravegherii tehnice). De asemenea, s-a menționat că se impune a fi remarcat și faptul că, inclusiv sub imperiul legislației anterioare (care nu prevedea nicio cale de atac împotriva încheierii de autorizare a interceptărilor și înregistrărilor audio sau video), doctrina1 a recunoscut posibilitatea unui control a posteriori și cu privire la acest tip de hotărâri: “Aflându-ne în fața unei hotărâri judecătorești nesusceptibile de vreo cale de atac, încheierea emisă (…) își va produce efectele ca și cum ar fi pe deplin legală, dar și temeinică. (…) Evident că, în cele din urmă, instanța va avea libertatea să aprecieze (…) pertinența și utilitatea informațiilor ce izvorăsc din folosirea procedeului respectiv desfășurat în baza actului judiciar menționat.” 1 M.V. Tudoran, Considerații referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale privind autorizarea interceptării și înregistrării de sunete și imagini în Dreptul nr. 12/2010, p. 237, 238.
Concluzia existenței unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la măsurile de supraveghere tehnică a fost recunoscută în mod constant și de doctrina referitoare la noul Cod de procedură penală: “intră în competența judecătorului de cameră preliminară analiza legalității încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat supravegherea tehnică, respectiv a mijloacelor de probă obținute în urma procedeului probatoriu încuviințat (de pildă, se poate constata nulitatea procedeului probatoriu încuviințat de un judecător de drepturi și libertăți cu încălcarea normelor de competență materială sau personală) ” ; “Încheierea judecătorului nu este supusă niciunei căi de atac, fiind însă posibilă analizarea legalității acesteia în cazul în care se solicită excluderea probelor nelegal administrate.”; “Legalitatea acestei încheieri va fi supusă analizei abia în cadrul procedurii de cameră preliminară.” ; (…) fac obiect al controlului în camera preliminară și actele judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzația.”[3]
S-a mai arătat că aceeași concluzie este regăsită și în jurisprudență , totodată, fiind împărtășită de practicieni[4]
Într-un asemenea context doctrinar și jurisprudențial, precum cel anterior expus, s-a arătat că nu mai există nicio îndoială rezonabilă cu privire la soluția chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, motiv pentru care nici intervenția instanței supreme, în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, nu își găsește justificare. Și în ceea ce privește al doilea aspect al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării (a doua întrebare) nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate întrucât norma juridică susceptibilă de a fi interpretată (art. 144 din Codul de procedură penală) este suficient de clară, nu are aptitudinea de a da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare. Termenii utilizați de legiuitor, atât în redactarea denumirii marginale a dispoziției legale, cât și a conținutului acesteia, sunt lipsiți de orice echivoc (prelungirea măsurii supravegherii tehnice) și au sensul comun (prelungire – continuare, extindere a ceva preexistent). În aceste condiții, pentru a prelungi măsura supravegherii tehnice este necesar ca măsura să nu fi expirat, mandatul anterior să nu își fi încetat efectele. Din această perspectivă, în ipoteza în care mandatul anterior (emis originar sau prelungit) și-a încetat efectele, există numai posibilitatea solicitării emiterii unui nou mandat de supraveghere tehnică și numai dacă durata maximă prevăzută de art. 144 alin. (3) din Codul de procedură penală a măsurii de supraveghere tehnică nu a fost atinsă. Într-o asemenea ipoteză, nu sunt posibile prelungirea și nici reînnoirea mandatului de supraveghere tehnică, instituție specifică Codului de procedură penală anterior și care nu a mai fost preluată în actualul Cod de procedură penală. În concluzie, în raport cu faptul că reglementarea asigură o configurare explicită a noțiunilor pe care le utilizează și care nu au un alt înțeles decât cel comun, curent, este realizată înțelegerea cu ușurință a normei de către destinatarul acesteia și evitarea interpretărilor greșite; inexistența niciunui dubiu asupra interpretării textelor echivalează cu lipsa unei chestiuni de drept (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016). În consecință, în raport cu argumentele prezentate și care demonstrează neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate (inexistența unei veritabile chestiuni de drept), în temeiul art. 475–477 din Codul de procedură penală, Ministerul Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curții de Apel Timișoara – Secția penală. VII. Punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuție Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate. Cu privire la prima întrebare “dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică” instanțele au transmis două opinii. a) Astfel, în cadrul unor puncte de vedere transmise de instanțe s-a menționat că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, avându-se în vedere, în esență, că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, însă nu și temeinicia soluției dispuse. De asemenea, s-a opinat că judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea acestor încheieri ale judecătorului de drepturi și libertăți, fără a le desființa, iar, în situația în care constată nelegalitatea, poate exclude probele administrate în mod nelegal. S-a mai menționat că judecătorul, în faza de cameră preliminară, poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, aceasta fiind una dintre măsurile legate de probele pe care se întemeiază acuzația, iar judecătorul de cameră preliminară nu este limitat doar în a verifica legalitatea actelor îndeplinite de organele de urmărire penală. În sprijinul acestei susțineri, instanțele au făcut referire la argumente ce reies din considerentele Deciziei nr. 244/6.04.2017 a Curții Constituționale, precum și cele din Cauza CEDO Pruteanu c României, din ambele rezultând necesitatea existenței unui mecanism prin care să se garanteze persoanei interesate posibilitatea invocării nelegalității dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică. S-a arătat că Decizia Curții Constituționale anterior menționată a făcut referire explicită la controlul a posteriori al autorizării de către judecătorul de drepturi și libertăți, iar modalitatea în care s-ar putea efectua acest control ar fi în procedura de cameră preliminară. De asemenea, în cadrul punctelor de vedere transmise la dosar s-a mai menționat fie că judecătorul de cameră preliminară poate verifica doar din punct de vedere al competenței legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, fie că este redundantă supunerea repetată sub aspectul legalității verificărilor deja efectuate în faza de urmărire penală a măsurii de supraveghere tehnică și în cadrul procedurii de cameră preliminară, în condițiile în care verificarea, sub aspectul legalității, a măsurii de supraveghere tehnică a fost deja efectuată de judecătorul de drepturi și libertăți (un magistrat). b) În ceea ce privește opinia exprimată de judecători în sensul că judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică, aceasta a fost fundamentată pe considerentul că încheierea respectivă este definitivă și are autoritate de lucru judecat. Astfel, s-a avut în vedere că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, astfel că acesta poate verifica, sub aspectul legalității, numai actele emise de organele de urmărire penală, nu și actele emise de judecătorul de drepturi și libertăți. O altă interpretare ar însemna crearea unei căi suplimentare de atac împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți. Or, s-a apreciat că nu este posibilă o astfel de cale suplimentară de atac, dispozițiile Codului de procedură penală fiind de strictă interpretare. În sprijinul acestei opinii, s-a mai menționat că verificarea legalității și temeiniciei încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de prelungire a măsurii de supraveghere tehnică excedează competenței funcționale a judecătorului de cameră preliminară, întrucât acesta poate verifica doar competența legalității actului de sesizare, a probelor administrate la urmărirea penală sau a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. În măsura în care apreciază că încheierea judecătorului de drepturi și libertăți ar fi viciată din diverse motive, poate înlătura probele astfel obținute ca nelegale, dar fără a se putea pronunța, în mod formal, în sensul constatării nelegalității încheierii. Judecătorul de cameră preliminară nu are competența funcțională în verificarea legalității și temeiniciei actelor îndeplinite de judecătorul de drepturi și libertăți, în condițiile în care legiuitorul a stabilit pentru fiecare categorie de încheieri, dacă se poate formula cale de atac și care este aceasta. Cu privire la a doua întrebare “dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial”, de asemenea, prin punctele de vedere transmise sunt conturate două opinii: a) Sub acest aspect, o primă opinie transmisă de instanțe a fost în sensul că prelungirea supravegherii tehnice nu poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial, apreciindu-se că, din momentul în care mandatul de supraveghere tehnică emis inițial a încetat, nu mai poate exista situația prelungirii unui mandat din moment ce acesta a încetat să își producă efectele prin expirarea lui. Așadar, după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial, măsura supravegherii tehnice va fi luată din nou și, pe cale de consecință, va fi emis un nou mandat de supraveghere tehnică, și nu prelungită măsura. Prelungirea supravegherii tehnice trebuie dispusă înainte de expirarea termenului inițial, în vederea asigurării continuității în timp a măsurii, raportată la scopul urmărit. S-a mai avut în vedere, în exprimarea acestei opinii, diferența de reglementare cuprinsă în art. 911 alin. 4 din Codul de procedură penală anterior și art. 144 din Codul de procedură penală.
Un alt punct de vedere exprimat a fost în sensul că prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă și după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial, neexistând un text legal care să interzică acest lucru și neproducându-se nicio vătămare procesuală. De asemenea, s-a mai arătat că prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial, întrucât nicio dispoziție legală în materia măsurilor de supraveghere tehnică nu obligă organul judiciar la autorizarea prelungirii numai anterior expirării mandatului emis inițial. În acest sens, s-a menționat că sunt situații juridice în care legiuitorul a prevăzut expres o astfel de reglementare, ca în cazul dispozițiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală, care stipulează că “judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia”. VIII. Examenul jurisprudenței 1. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale A fost identificată Decizia nr. 244/2017 din data de 6 aprilie 2017, M.Of. nr. 529 din data de 6 iulie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală.
Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție A fost identificată Încheierea nr 3147 din 12 decembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 905/33/2014/a1. IX. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost cerută opinia specialiștilor în drept penal din cadrul facultăților de drept ale universităților din București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu, Timișoara, precum și din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă aceștia nu au dat curs solicitării, nefiind transmis niciun punct de vedere.
Dispoziții legale incidente Art. 342 din Codul de procedură penală – Obiectul procedurii de cameră preliminară Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Art. 139 din Codul de procedură penală – Supravegherea tehnică (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 140 din Codul de procedură penală – Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică (1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. […] (3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie. (4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie. […] (6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice. (7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. (8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți. Art. 144 din Codul de procedură penală – Prelungirea măsurii supravegherii tehnice (1) Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. (2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie. (3) Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile. Art. 911 din Codul de procedură penală anterior Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare […] (4) Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. […]
XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul- raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală în Dosarul nr 5190/108/2017/a1.
XII. Înalta Curte de Casație și Justiție
Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor asupra chestiunilor de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele: Admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: “Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Pentru a avea aptitudinea de a învesti completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitarea instanței de trimitere trebuie analizată din perspectiva îndeplinirii cumulative a cerințelor textului de lege anterior menționat. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală, din perspectiva îndeplinirii cerințelor de admisibilitate, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei veritabile chestiuni de drept. Astfel, în cauza ce face obiectul Dosarului nr 5190/108/2017/a1, Curtea de Apel Timișoara – Secția penală a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de inculpatul T.C. împotriva Încheierii penale nr. 175 din 2.10.2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în Dosarul nr 5190/108/2017/a1, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Timișoara – Secția penală, învestit cu soluționarea contestației formulate de inculpat, a reținut că în procedura de cameră preliminară desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad inculpatul a solicitat, printre altele, excluderea tuturor probelor obținute ca urmare a punerii în executare, începând cu data de 23.06.2016, a Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP (inclusiv a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate), pe motiv că au fost obținute nelegal. În motivarea acestei solicitări de excludere a probelor, inculpatul a invocat faptul că prin Încheierea nr. 39, pronunțată la data de 26 aprilie 2016, de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Arad, s-a dispus admiterea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și încuviințarea supravegherii tehnice în ceea ce îl privește, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 26.04.2016, ora 12,00, până la data de 25.05.2016, ora 12,00, fiind emis Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP. De asemenea a arătat că autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți expira la data de 25.05.2016, iar, în lipsa unei solicitări de prelungire a acestui mandat formulate anterior expirării măsurii, mandatul de supraveghere tehnică a încetat, de drept, în aceeași zi (25.05.2016). Însă, în cauză, deși Mandatul de supraveghere tehnică nr. 22/UP a încetat la data de 25.05.2016, în mod nelegal, la data de 22.06.2016, procurorul de caz a întocmit un referat prin care a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Arad prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP, solicitare ce a fost admisă prin Încheierea nr. 62 pronunțată la data de 22.06.2016, dispunându-se prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP pentru încă o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 23.06.2016 până în data de 22.07.2016. Având în vedere aspectele anterior menționate, inculpatul a susținut că prelungirea Mandatului de supraveghere tehnică nr. 22/UP s-a dispus în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat excluderea tuturor probelor obținute ca urmare a punerii în executare, pentru a doua oară, a acestui mandat (inclusiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate). Ca atare a invocat incidența dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Codul procedură penală referitoare la excluderea probelor, întrucât probele rezultate ca urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică au fost obținute în mod nelegal. Prin Încheierea penală nr. 175 din 2.10.2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, pronunțată în Dosarul nr 5190/108/2017/a1, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, au fost respinse cererile și excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, formulate de inculpatul T.C. În motivarea soluției de respingere au fost invocate, în esență, două argumente: – Încheierile prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune luarea, respectiv prelungirea mandatului de supraveghere tehnică sunt definitive, se bucură de autoritate de lucrului judecat, iar acestea nu pot fi desființate în procedura de cameră preliminară. A opina în sens contrar, respectiv că aceste încheieri pot fi desființate, ar echivala cu reglementarea unei căi de atac de retractare, ceea ce legiuitorul nu a prevăzut în cadrul procedurii de cameră preliminară; – Nicio dispoziție legală nu interzice acordarea prelungirii cu respectarea strictă a continuității neîntrerupte și nici nu obligă organul judiciar la autorizarea prelungirii numai anterior expirării mandatului emis inițial. Așadar, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală, din perspectiva cerințelor de admisibilitate, cu privire la condiția existenței unei chestiuni de drept care să impună o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că în considerentele Deciziei nr. 19/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudența sa, a subliniat că sesizarea, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. De asemenea, în considerentele aceleiași decizii, s-a reținut că, în cauza respectivă, o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, o intervenție din partea instanței supreme nefiind necesară. Analizând îndeplinirea cerinței de admisibilitate, chiar dacă dispozițiile legale care reglementează chestiunea de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (art. 342 și art. 144 din Codul de procedură penală) ar putea părea neclare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că jurisprudența și doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în discuție, pe baza cărora instanța de trimitere ar putea să aprecieze asupra situației concrete cu judecarea căreia a fost învestită.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 244/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017; § 66) a reținut că “în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.” Aceste considerente, care susțin dispozitivul deciziei menționate, de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, delimitează cadrul procesual în care poate fi contestată a posteriori legalitatea măsurii supravegherii tehnice, respectiv în cadrul procedurii de cameră preliminară. Cât privește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a cenzura actele judecătorului de drepturi și libertăți și de a exclude probe administrate în baza hotărârii acestuia, relevantă este încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală nr 3147 din 12.12.2014, potrivit căreia fac obiect al controlului în camera preliminară și actele judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzația. Aceeași concluzie a existenței unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la măsurile de supraveghere tehnică a fost evidențiată și în doctrină. Spre exemplu, s-a considerat că sunt supuse verificării toate actele efectuate în cursul urmăririi penale pe care se întemeiază acuzația, indiferent de organul care le-a dispus, care le-a autorizat sau le-a efectuat, argumentele care au fundamentat această concluzie doctrinară fiind următoarele: ” (i) potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității «probelor pe care se bazează actul de sesizare», fără ca textul să distingă între diferitele categorii de acte de urmărire penală care se circumscriu administrării unei probe; (ii) exercitarea de către judecătorul de drepturi și libertăți a funcției de dispoziție asupra unor acte și măsuri în cursul urmăririi penale este justificată prin protecția specială acordată unor aspecte particulare ale drepturilor persoanei, ținând fie de libertatea acesteia, fie de protecția vieții ei private, respectiv acelea «care restrâng drepturile și libertățile fundamentale» [art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală]; instituită numai în considerarea acestor limitate scopuri, exercitarea de către judecător, cu privire la un anume act, a funcției de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale este menită exclusiv să asigure, la momentul luării unei măsuri de o anumită gravitate, protecția valorilor privind libertatea și viața privată a persoanelor (persoane care pot fi și altele decât suspectul sau inculpatul) și nu este menită să se substituie oricărui control ulterior de legalitate asupra actului procesual respectiv.”[5]
Așadar, contextul jurisprudențial și doctrinar evidențiat anterior oferă suficiente argumente pe baza cărora se poate aprecia, în concret, cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară, din perspectiva limitelor în care poate fi efectuată verificarea legalității administrării probelor în această etapă procesuală. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, cu referire la dispozițiile art. 144 din Codul de procedură penală, folosirea de către legiuitor a sintagmei “prelungirea măsurii supravegherii tehnice” înlătură orice echivoc prin raportare la înțelesul comun al termenului “prelungire”. Astfel, în accepțiunea uzuală a termenului, prin “prelungire” se înțelege extindere a ceva existent. În “Noul dicționar explicativ al limbii române”, verbul a se prelungi are următoarele înțelesuri: “1) A se lungi în continuare (în spațiu); a se întinde mai departe. 2) A-și urma cursul fără a se întrerupe; a se desfășura mai departe (în timp); a continua; a ține; a dura”.9 9 Noul dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera internațional, 2002.
De asemenea, pe lângă această metodă de interpretare gramaticală, un argument suplimentar, în măsură să contribuie la stabilirea sensului termenului, rezultă din compararea dispozițiilor art. 911 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior și art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, care s-au succedat în timp, dar au reglementat condițiile prelungirii măsurii supravegherii tehnice. Astfel, potrivit art. 911 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior, “autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.” În conformitate cu art. 144 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Din examinarea celor două dispoziții legale se observă că actualul Cod de procedură penală nu a mai preluat dispoziția care permitea reînnoirea mandatului de supraveghere tehnică, instituție specifică Codului de procedură penală anterior. Or, tocmai această modificare intervenită, constând în înlăturarea sintagmei “înainte sau după expirarea celei anterioare”, pune în evidență voința legiuitorului de a da semnificație deplină înțelesului comun al termenului “prelungire”. În consecință, în raport cu argumentele prezentate anterior, care demonstrează neîndeplinirea condiției de admisibilitate privind existența unor veritabile chestiuni de drept, sesizarea de față este inadmisibilă. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală în Dosarul nr 5190/108/2017/a1 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: “1) dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică; 2) dacă prelungirea supravegherii tehnice poate fi dispusă după expirarea mandatului de supraveghere tehnică emis inițial.”[6]
Art. 144, alin. (3) – durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile Textul se referă în mod exclusiv la spațiile private, prin urmare, măsura supravegherii audio, video sau prin fotografiere în spații publice poate avea durata totală comună celorlalte măsuri de supraveghere tehnică, adică durata de 6 luni
Singurele texte, în afara art. 144, unde se face vorbire despre ”spații private” sunt art. 140, alin. (2) și (5), lit. h) unde, referitor la conținutul cererii formulată de procuror și al încheierii judecătorului se arată acestea trebuie să conțină ”în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice” Apreciem că atunci când se referă la ”supravegherea video, audio sau prin fotografiere în spații private” legiuitorul are în vedere numai supravegherea efectuată utilizând mijloacele tehnice care au fost activate sau dezactivate în urma pătrunderii organelor de urmărire penală în respectivele spații private.
Întrucât legea prevede durate maxime diferite, modalitatea de supraveghere (în spații private și/sau publice) va trebui totdeauna menționată ca atare în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică Când organele de urmărire penală trebuie să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice folosite, încuviințarea necesară va fi solicitată și, după acordare, menționată ca atare în cuprinsul mandatului de supraveghere tehnică
Conform art. 911, alin. (4) din C. pr. pen. din 1968, autorizația putea fi reînnoită înainte sau după expirarea celei anterioare Actualul Cod face vorbire de prelungirea mandatului de supraveghere tehnică (art. 144)
Modificarea terminologică produce următoarele consecințe: pentru a putea fi dispusă prelungirea supravegherii tehnice este necesar să nu fi expirat durata mandatului de supraveghere tehnică anterior în cazul în care durata mandatului de supraveghere tehnică anterior a expirat deja, iar durata maximă legală a măsurii nu a fost încă atinsă, procurorul poate solicita emiterea unui nou mandat și nu prelungirea celui vechi, ale cărui efecte au încetat deja
Termenele care au ca obiect luarea, prelungirea sau durata maximă a măsurilor de supraveghere tehnică, fiind măsuri restrictive de drepturi întrucât aduc atingere unor drepturi, cum ar fi cel la corespondență și la viață privată Sunt termene substanțiale, care, spre deosebire de cele procedurale, se calculează conform prevederilor art. 271 din Cpp Ora sau ziua de la care începe termenul și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia (termenul se calculează pe ore, respectiv, pe zile pline ).
Art. 145:Informarea persoanei supravegheate
(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.
(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.
(3)Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).
(4) Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
(5) Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.
Spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile din Noul Cod de procedură penală prevăd un termen de 20 zile de la data informării scrise făcută de procuror în care subiectul poate formula cerere de a lua cunoștință de procesele-verbale respectiv de ascultare a convorbirilor, comunicărilor, coversațiilor ori de vizionare a imaginilor. Un alt element de noutate este este prevederea posibilității pentru procuror de a amâna motivat efectuarea informării scrise sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a procesului-verbale de redarepână cel mai târziu la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Dat fiind faptul că regula este ca informarea și prezentarea înregistrărilor să fie realizate în termenele anterior arătate (10 respectiv 20 zile), legiuitorul a prevăzut condițiile în care pot avea loc amândouă: perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penaleîn cauză; punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor acestora; dificultăți în supraveghereaa tehnică asupra altor peroane implicate în cauză, cerințe care nu trebuie îndeplinite cumulativ. Cu toate că legea nu prevede expres, în cazul în care se impune amânarea, procurorul se pronunță prin ordonanță, potrivit art. 286 C.pr.pen. (”Actele organelor de urmărire penală”).[7]
Dat fiind faptul că în actuala procedură nu mai este prevăzută instituția prezentării materialului de urmărire penală, care constituia în vechea reglementare momentul până la care procurorul trebuia să prezinte celui în cauză înregistrările, informarea persoanelor vizate prin mandatul de supraveghere tehnică se va face în cel mult 10 zile de la data încetării măsurii, în scris, după care cel în cauză va avea la dispoziție un termen maxim de 20 de zile în care va putea solicita să ia la cunoștință de conținutul proceselor-verbale și al înregistrărilor. Dificultățile apar în momentul în care procurorul, invocând una dintre ipotezele de la alin. (4), va amâna informarea sau chiar numai prezentarea proceselor-verbale ori a suportului tehnic de înregistrare până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. În această situație, reglementarea devine imprecisă și este de natură să îngrădească exercitarea drepturilor procesuale ale suspectului sau inculpatului[8].
În practică, procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor până, cel mai târziu, „la terminarea urmăririi penale” sau până la clasarea cauzei Amânarea motivată a informării și a prezentării suporturilor trebuie dispusă de procuror numai înăuntrul termenului de 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere, termen în care procurorul poate opta, în funcție de cerințele urmăririi penale, fie pentru informarea persoanei supravegheate (cu sau fără amânarea prezentării suporturilor), fie pentru amânarea motivată a informării În ambele cazuri, amânarea poate fi dispusă până la o anumită dată sau, în mod generic, până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei ori renunțarea la urmărirea penală (!). Referitor la limitele amânării informării persoanei supravegheate s-a opinat că dacă procurorul amână motivat efectuarea informării, la expirarea termenului pentru care s-a dispus amânarea sau la dispariția motivului pentru care s-a dispus amânarea, procurorul trebuie să informeze de îndată (și nu în termenul de 10 zile prevăzut de art. 145, alin. (1)) persoana supravegheată, după care să-i lase acesteia la dispoziție cele 20 zile, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărire penală, pentru a putea formula cererea de luare la cunoștință a proceselor verbale și/sau de ascultare/vizionare a suporturilor dacă procurorul a efectuat informarea, dar a amânat numai ascultarea/vizionarea suporturilor, atunci, înainte de trimiterea în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărire penală, trebuie să-l cheme pe suspect sau pe inculpat și să-i asigure accesul la înregistrări, de îndată termenul pentru care a fost dispusă amânare a expirat[9]
Noi crdem că, indiferent motivul încetării măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are obligația să informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa. NU știm un alt text legal ce ar putea înfrânge dispoziția expresă a alin. (1) din art. 145 C. pr. pen. raportat la alin. (4) al aceluiași articol. Nu putem accepta o interpretare a alin. 4 în sensul amânării „la terminarea urmăririi penale”! Credem că astfel s-ar pierde caracterul motivat efectiv al amânării!
Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională[10].
Curtea a reținut că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia. Totodată, Curtea a observat că supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 alin.(1) și (2) C. pr. pen. , față de orice persoană, independent de calitatea avută de aceasta în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem.
În continuare, Curtea a constatat că elementele la care art.138 alin.(1) lit.a)‑d) C. pr. pen. face referire și care constituie metode speciale de supraveghere reprezintă intruziuni/ ingerințe în viața privată a persoanelor. Totodată, Curtea a constatat că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
În acest context, Curtea a reținut că § 2 al articolului 8 CEDH și alineatul 2 al articolului 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului dreptului la viață privată să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.
Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori dispunerii acestora, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, al legalității măsurii respective. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într‑o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într‑o societate democratică.
Astfel, raportat la cauza dedusă judecății, Curtea a constatat că reglementarea actuală a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane altele decât inculpatul, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect, ceea ce se constituie într‑o încălcare a prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art. 13 CEDH.
Art. 146:Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
(1)Dacă în cauză s-a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înștiințează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi și libertăți.
(2)Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.
(3)Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.
Articolul 146, alin. (3) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 Forma anterioară prevedea (3)Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.
(1) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacțiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operațiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).
(3) Dispozițiile art. 140 alin. (2)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(4) Mandatul prin care este autorizată obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi prelungit în condițiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6 luni.
(5) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului în condițiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), procurorul poate dispune obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(6) Este interzisă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare dintre avocat și suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(7) instituțiile de credit sau entitățile financiare care efectuează tranzacțiile financiare sunt obligate să predea înscrisurile sau informațiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.
(8) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacții financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.
(9) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.
În capitolul IV – Metode speciale de supraveghere sau cercetare, după enumerarea acestor metode, legiuitorul a procedat la reglementarea regimului juridic al supravegherii tehnice, în art. 139-146, stabilind, între altele, în art. 140 procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la cererea procurorului[12]. Potrivit art. 140 alin. (7) din Codul de procedură penală, “încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac”.
Articolul 145 C. pr. pen. reglementează informarea persoanei supravegheate.
Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017[13], Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen. , care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea a analizat în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată . Curtea a constatat că, “în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti”, apreciind că “cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.” Curtea a mai observat că “potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50) ” .
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a concluzionat că, “în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. (…) existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică” .
Curtea a observat că supravegherea tehnică poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. De asemenea, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13 (§§ 65-67).
Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Ca urmare, Curtea a reţinut încălcarea prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională (§§ 68 şi 69).
Articolul 1461 C. pr. pen. reglementează o metodă de cercetare care constă, în conformitate cu art. 138 alin. (9) C. pr. pen., în “operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane”.
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane a fost introdusă în Codul de procedură penală printre metodele speciale de cercetare ca urmare a intervenirii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, deşi permite monitorizarea în timp real a tranzacţiilor şi încunoştinţarea organului de urmărire penală chiar în timpul efectuării acestora, aşadar, se caracterizează printr-un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanei, din perspectiva operaţiunilor pe care le efectuează prin intermediul unei instituţii de credit, vizând atât informaţiile referitoare la tranzacţiile financiare, cât şi înscrisurile în care acestea se materializează. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, aceasta nu trebuie confundată cu metoda de cercetare constând în “obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane“, prevăzută de art. 153 C. pr. pen., care se referă la cunoaşterea doar a existenţei şi a conţinutului conturilor unei persoane fizice sau juridice.
Comparând această metodă de cercetare cu metodele de supraveghere tehnică, Curtea constată că nu sunt diferenţe de reglementare, condiţiile ce se cer îndeplinite şi procedura fiind similar reglementate. Totodată, în baza normei de trimitere cuprinse în art. 1461 alin. (3) C. pr. pen., toate regulile privind procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică prevăzute la art. 140 alin. (2) – (9), aşadar, şi regula potrivit căreia încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare nu este supusă căilor de atac, sunt deopotrivă aplicabile şi în privinţa instituţiei reglementate de art. 1461 alin. (3) C. pr. pen..
Or, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 şi soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată cu acel prilej de Curtea Constituţională au fost determinate de caracterul intruziv al metodelor de supraveghere tehnică şi de necesitatea asigurării efectivităţii garanţiilor constituţionale şi convenţionale ale dreptului la viaţă privată, iar nu de calificarea juridică, în sensul unei distincţii de ordin formal între metodele de supraveghere tehnică şi cele de cercetare reglementate de art. 138 din Codul de procedură penală. Astfel fiind, distincţia realizată de instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, vizând strict calificarea din punct de vedere formal a metodelor speciale de supraveghere şi a celor de supraveghere tehnică, este nerelevantă în planul controlului de constituţionalitate.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea reprezentantului Ministerului Public consemnată în încheierea de sesizare, în sensul că solicitarea de informaţii privind tranzacţiile financiare nu constituie o ingerinţă în viaţa personală. Dimpotrivă, tranzacţiile financiare ale unei persoane sunt de natură a oferi date despre încasările, plăţile, achiziţiile de bunuri şi servicii pe care o persoană le face cu titlu obişnuit sau doar în anumite perioade de timp, informaţii inclusiv cu privire la sănătatea (dacă ne gândim la servicii cu caracter medical) sau, cum este cazul în speţă, cu privire la localizarea persoanei la un moment dat. Având în vedere acest evident şi pregnant caracter intruziv al măsurilor reglementate de art. 1461 C. pr. pen., precum şi identitatea de regim juridic cu cele la care se referă Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale, Curtea constată că se impune, şi în acest caz, o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13, toate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017 în acest sens fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză[14].
Art. 147:Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale
(1) Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).
(3) Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.
(4) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin. (1). Dispozițiile art. 141 alin. (2)-(8) se aplică în mod corespunzător.
(5) Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.
(6) Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și percheziționate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
(7) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.
(8) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.
(9) Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6 luni.
Articolul 147, alin. (9) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Forma anterioară prevedea (9)Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144.
Reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale reprezintă o metodă specială de cercetare, preluată în parte din Codul de procedură penală anterior. Astfel, în art. 98 C.pr.pen. anterior era prevăzută posibilitatea reținerii și a predării corespondenței. De lege lata, a fost reglementată și percheziționarea trimiterilor poștale, definită în art. 138 alin. (8) ca fiind verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc. [15]
Se constată că legiuitorul nu a mai prevăzut un termen de 20 zile în care persoana interesată să poată face cererea, ca în cazul măsurii de supraveghere tehnică. Măsura privind reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale poate fi prelungită în aceleași condiții ca și măsura de supraveghere tehnică.
De asemenea, se amintește din nou caracterul subsidiar al acestui procedeu probator în raport cu situația în care ar putea fi folosite alte procedee probatorii sau mijloace de probă care nu ar afecta exercitarea deplină a unor drepturi sau libertăți ale persoanei. În raport cu dispozițiile art. 98 din legea veche, remarcăm faptul că reglementarea actuală este mai detaliată, aceste prevederi amănunțite având rol de garanție procesuală. Textul face trimitere la aplicarea art. 141, art. 144 și art. 145
Art. 148: Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor
(1)Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
a) indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare;
b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.
(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare. În cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.
(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
(6) În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune.
(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.
(9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. (10) În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile alin. (2)-(3) și (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.
Art. 148 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea
Art. 148: Utilizarea investigatorilor sub acoperire
(1)Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b)măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c)probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2)Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
a)indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare;
b)perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c)identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.
(3)În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
(4)Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi în cadrul poliției judiciare, în cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism. Pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.
(5)Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
(6)Activitățile pentru care investigatorul sub acoperire este autorizat nu constituie contravenții sau infracțiuni.
(7)Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune.
(8)Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.
(9)Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
Art. 148, alin. (9) a fost modificat de Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . Forma anterioară prevedea (9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Potrivit Legii nr. 49/2018 , la art 148 alin. (1) lit. a) și la alin. (9), expresia și al materiilor explozive se înlocuiește cu expresia al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați.
Falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile pentru care pot fi folosiți investigatori sub acoperire. De asemenea, ca și în cazul dispunerii măsurii de supraveghere tehnică, respectiv de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale, măsura trebuie să fie necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale date fiind particularitățile cauzei, importanâa infracțiunilor, a probelor care vor fi obținute ori gravitatea infracțiunii. O a treia condiție este ca probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Metodele speciale de cercetare impun, în anumite situații, un caracter strict confidențial al fazei de urmărire penală. Astfel, obținerea probelor prin investigație acoperită sau prin intermediul colaboratorilor reprezintă o procedură secretă, sub aspectul datelor care ar putea conduce la stabilirea identității reale a investigatorului sau colaboratorului[16].
Colaboratorul în situații excepționale, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală, dacă: sunt îndeplinite condițiile necesare pentru autorizarea investigatorului sub acoperire; iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă. Dispozițiile referitoare la durata folosirii investigatorului sub acoperire, la procedura aplicabilă pentru autorizarea activității, la desfășurarea activității probatorii și la forța probantă sunt aplicabile și în cazul folosirii colaboratorului[17].
Într-o cauză, având în vedere teza agentului provocator invocată supusă verificării și în cadrul cercetării judecătorești, prin audierea inculpatului Z. A. V. la termenul de judecată, declarație inculpat, în acest sens, potrivit art. 378C.pr.pen. și comunicarea urmată de vizionarea, în ședință publică la termenul de judecată, a înregistrărilor audio-video din mediul ambiental, în pasajele menționate de inculpatul I. I. , ( întreaga procedură în camera preliminară s-a desfășurat anterior pronunțării de către Curtea Constituțională a României a Deciziei nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicate în Monitorul Oficial al României nr.116 din 6 februarie 2018 , general obligatorie începând cu această dată, , prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate analizată și constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.345 alin.(1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituțională,) Tribunalul a făcut următoarele mențiuni: Demararea unei investigații penale ca urmare a unui denunț reprezintă o modalitate legală de a proceda a organelor de urmărire penală, indiferent de persoana care formulează denunțul sau de implicarea sau nu a acesteia în dosarul penal în cauză sau în alte dosare penale, textul art. 290C.pr.pen. (”încunoștințarea făcută de către o persoană fizică despre săvârșirea unei infracțiuni”) nefăcând nicio distincție în acest sens. Astfel, formularea de către persoanele acuzate (inculpatul Z. A._ V. ) a unor denunțuri nu atrage neloialitatea procedurii investigative ulterioare, legiuitorul stipulând, prin art. 15 din Legea nr. 143/2000 (a cărui aplicare se va face în cauză), posibilitatea acestora de a beneficia de efectele cauzei speciale de reducere a pedepsei, în cazul constatării caracterului substanțial al denunțului și a aptitudinii acestuia de a conduce la tragerea la răspundere penală a unor persoane (inculpatul I. I.).
De asemenea, împrejurarea că organele de urmărire penală ar fi făcut uz de anumite mijloace și strategii de investigație, prin aceasta înțelegându-se că ar fi adus la cunoștința inculpatului Z. A. V. posibilitatea legală de a formula un denunț și avantajele colaborării cu organele judiciare, respectiv, i-ar fi dat îndrumări acestuia cu privire la modalitatea concretă în care acest denunț s-a materializat (în sensul contactării inculpatului I. I., în vederea deplasării acestuia la locuința primului cu o cantitate semnificativă de droguri), nu ridică probleme sub aspectul administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, câtă vreme acestea s-au folosit în cadrul competențelor legale, pentru a strânge probe cu privire la faptele săvârșite, descoperite și investigate sau în curs de săvârșire.
Astfel, chiar dispozițiile art. 148 alin. 2 C.pr.pen., referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor, în concret, privind mențiunile pe care ordonanța procurorului în acest sens dată trebuie să le conțină, fac referire la indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire [ dar și colaboratorul, conform alin. 10 al aceluiași articol ] este autorizat să le desfășoare, prin aceasta întărindu-se ideea că întreaga activitate investigativă se desfășoară în conlucrare cu colaboratorii în cadrul anterior autorizat de procuror. Mai mult decât atât, fiindu-i interzis investigatorului/colaboratorului a desfășura și alte activități decât cele autorizate, nici chiar în cazuri urgente, dispozițiile art. 60C.pr.pen., referitoare la actele de urmărire penală ce nu suferă amânare neputând fi aplicate prin analogie.
Or, prin ordonanța nr. 1039/D/P/2016 din data de 10.04.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.- Structura Centrală, cu respectarea dispozițiilor art.148 și art. 150C.pr.pen.: s-a autorizat folosirea unui investigator sub acoperire, lucrător de poliție judiciară din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române- Brigada de Combatere a Criminalității Organizate București- Serviciul Antidrog, respectiv: „A. I. ” și folosirea unui colaborator cu identitate reală, respectiv: inculpatul D. C. M., activitățile pe care cei doi le puteau desfășura fiind, printre altele și procurarea cantității de 1 kg cannabis și 1 kg hasis de la numitul „A._” (identificat în persoana inculpatului Z. A._ V. ), precum și de la alte persoane din anturajul său implicate în traficul de droguri de risc (inculpatul I. I.).
Cu toate acestea, astfel cum și art.103C.pr.pen. referitor la Aprecierea probelor, prin alin. 3 prevede, hotărârea de condamnare […] nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, prin aceasta stipulându-se valoarea probatorie condiționată a declarațiilor unor astfel de persoane[18].
Într-o altă cauză[19], inculpatul A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 148 alin. (10) C.pr.pen. raportat la art. 148 alin. (3) C.pr.pen. , cu motivarea că dispozițiile art. 148 alin. (10) C.pr.pen. , în condițiile în care acordă posibilitatea ca aceste persoane să poată folosi nemijlocit mijloace tehnice de supraveghere, vin în contradicție cu prevederile art. 142 alin. (11) C.pr.pen. și cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția României.
Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză nu se impune sesizarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat nefiind utilă și pertinentă pentru soluționarea cauzei, întrucât vizează interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale.
Excepția de neconstituționalitate, așa după cum anterior s-a precizat, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit.
Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.
O altă condiție necesară și obligatorie este aceea a relevanței excepției, aceasta trebuind să vizeze numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei.
Or, invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. (10) C.pr.pen. raportat la art. 148 alin. (3) C.pr.pen. cu motivarea că în cauză, „colaboratorul denunțător B. ar fi efectuat înregistrări ambientale cu încălcarea normelor constituționale” și procedurale, a fost în mod corect și justificat considerată de instanța de fond ca fiind o problemă de interpretare și aplicare a legii în funcție de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituționalitate.
Susținerile inculpatului potrivit cărora colaboratorul a efectuat în cauză activități de punere în aplicare a mandatului de supraveghere tehnică, urmează a fi analizate cu prilejul soluționării apelului, acestea neintrând în competența Curții Constituționale, motiv pentru care ultima condiție cumulativă nu este îndeplinită.
Potrivit Legii nr. 42/1992 nu pot face obiectul sesizării Curții Constituționale cererile prin care se critică modalitatea de redactare a vreunui text de lege sau se solicită autorității de contencios administrativ o intervenție de natură legislativă asupra textului. Nu s-au invocat neconcordanțe ale textului de lege cu norme constituționale, criticile vizând modalitatea de aplicare a unor norme procedurale.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepției de neconstituționalitate (admiterea efectivă a excepției de către instanța competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.
Or, în prezenta cauză, cererea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, din perspectiva faptului că interpretarea legii și a probatoriului se efectuează de către instanța de judecată, fiind atributul exclusiv al acesteia.
Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, apelul declarat de inculpatul A. fiind nefondat, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct.1 lit. b) Cod proc. pen. urmează a-l respinge ca atare[20].
(1)Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.
(2)Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.
(3)Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii.
Articolul 149 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea Art. 149: Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire
(1)Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită.
(2)Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sub acoperire, cu respectarea secretului profesional.
Adevărata identitate a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate au dreptul să o cunoască nu numai procurorul cum sunt dispozițiile actualului cod, dar și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată cu respectarea secretului profesional. O altă dispoziție cu caracter de noutate în această materie o reprezintă faptul că investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, membrii familiilor acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență pot beneficia de măsuri speciale de protecția martorilor, potrivit legii. Se cere condiția ca aceste amenințări, intimidări sau acte de violență să fie în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau de colaborator.[21]
Ca noutate menționăm că, în mod justificat, dreptul de a cunoaște identitatea reală a investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor acestora îl are și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată. Acestora li se pot acorda și măsurile de protecție prevăzute pentru martorii amenințați.[22]
Art. 150: Participarea autorizată la anumite activități
(1) Participarea autorizată la anumite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracțiuni care se săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):
a) indicarea activităților autorizate;
b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;
c) persoana care desfășoară activitățile autorizate.
(3) Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.
(4) Desfășurarea activităților autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c) nu constituie contravenție sau infracțiune.
(5) Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
(6) Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.
(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie infracțiuni.
(8) Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.
(9) Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși un an.
[2] Î.C.C.J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, Dosar nr. 3328/1/2017, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 307 din 5 aprilie 2018
[3] V M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, ed. 2, Editura C. H. Beck, 2015, p. 356. M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C. H. Beck, 2010, p. 131. S. Grădinaru, Supravegherea tehnică înNoul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, 2014, p. 55. I. Kuglay în M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, 2015, p. 909; în acelaşi sens, C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea în N. Volonciu (coordonator ştiinţific); A. S. Uzlău (autor coordonator), Codul de procedură comentat, pp. 1009-1010.
[4] . Încheierea din 23 octombrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, definitivă prin Încheierea nr 3147 din 12 decembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară, Î. C. C. J. , Secţia penală, în ceea ce priveşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a cenzura actele judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de a exclude probe administrate în baza hotărârii acestuia. Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Sibiu, 24-25 septembrie 2015, p. 14; www.inm-lex.ro.
[6] Î.C.C.J.,Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, Dosar nr. 3328/1/2017, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 307 din 5 aprilie 2018
[8]Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala , Universul Juridic , 2014
[9] Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere –Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
[10] Curtea Constituțională, decizia nr. 244/2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. V și Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[11] Ordonanţă de urgenţă nr. 18 din 18 mai 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Monitorul Oficial nr. 389 din 23 mai 2016. ordonanţă de urgenţă transpune: – art. 2 lit. c) pct. (ii) şi (iii), lit. e), art. 3 alin. (5), art. 4 alin. (2), (3), (4) şi (7), art. 5 alin. (2), art. 7 alin. (2), art. 9 lit. b) şi f), art. 15 alin. (2) şi art. 20 alin. (3) lit. e) din Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile, de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2011;
– art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012; – art. 7 din Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 328 din 6 decembrie 2008;– art. 3 alin. (2) din Directiva 2014/62/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind protecţia prin măsuri de drept penal a monedei euro şi a altor monede împotriva falsificării şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2000/383/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 151 din 21 mai 2014;– art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (5) prima teză, art. 7 alin. (2), (3), (4), art. 11 alin. (3), art. 20 lit. a)-c), art. 22 alin. (3), (4) şi (6), art. 23 alin. (1) şi (2), lit. a)-d), art. 24 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012.
[12] Curtea Constituțională , Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1461 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020
[14] Curtea Constituțională , Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1461 din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 1461 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
[22]Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala , Universul Juridic, 2014
Articolul 150 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedeaArt. 150:Constatarea unei infracțiuni de corupție sau a încheierii unei convenții
(1)Constatarea unei infracțiuni de corupție sau a încheierii unei convenții în condițiile art. 138 alin. (10) și (11) se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți la solicitarea procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție sau în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b)măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c)probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2)Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: date cu privire la persoana ce va pune în executare măsura, încadrarea juridică și descrierea infracțiunii, scopul și perioada în care se va executa măsura.
(3)Activitatea persoanei care participă la constatarea unei infracțiuni de corupție sau de încheiere a unei convenții nu constituie provocare, contravenție sau infracțiune.
(4)Persoana care pune în executare aceste măsuri întocmește un proces-verbal care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoana care a pus în aplicare măsura, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, numărul și identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
(5)Persoana care pune în executare măsura constatării unei infracțiuni de corupție sau încheierii unei convenții poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.
(6)Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care pune în executare măsura constatării unei infracțiuni de corupție sau încheierii unei convenții orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile sau obiectele nu va comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie infracțiuni.
(7)Ordonanța procurorului poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.
(8)Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși un an.
Articolul 150, alin. (1), litera a). a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) Forma anterioară prevedea a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;
Articolul 150, alin. (1), litera a). modificat de Legea nr. 49/2018 . Forma anterioară prevedea a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracțiuni care se săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activitățiinfracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;
Atât persoana care pune la dispoziție bunurile sau înscrisurile (organul judiciar) cât și cea care le primește și folosește nu vor comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități chiar dacă acestea sunt infracțiuni Persoana care a desfășurat activități autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului verbal cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorului, dacă organul judiciar apreciază ca necesar.
Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: denumirea parchetului și data emiterii; numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul ordonanței, precum și motivele de fapt și de drept ale dispunerii participării autorizate la anumite activități[1]; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; indicarea activităților autorizate; perioada pentru care s-a autorizat măsura; Ü persoana care desfășoară activitățile autorizate; semnătura celui care a întocmit-o.
Într-o cauză s-a constatat că fapta inculpatului N. P.A. care, la data de 25 ianuarie 2018, acționând în afara cadrului judiciar în care a fost autorizat de către procuror să participe, conform art. 150C.pr.pen. , la anumite activități, a deținut, fără drept, o punguță conținând cantitatea netă de 1,13 grame amfetamină, drog de mare risc, pe care a înmânat-o investigatorului autorizat, pretinzând, în mod nereal, că ar fi cumpărat-o de la suspectul S. C. C. , întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, faptă prev. de art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000.
Sub aspectul laturii obiective, tribun alul a reținut că inculpatul a realizat acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective, deoarece a procurat și deținut cantitatea de 1,13 g amfetamină, producându-se urmarea imediată, respectiv o stare de pericol pentru sănătatea publică, legătura de cauzalitate rezultând ex re.
Contrar susținerilor apărării, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000, elementul material al infracțiunii de trafic de droguri se poate realiza prin cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea , cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, infracțiunea având un conținutul alternativ care constă în diferite variante alternative. Prin urmare, din moment ce inculpatul a procurat și deținut drogurile, aspect pe care l-a recunoscut inclusiv în fața instanței, acesta a realizat cel puțin o variantă alternativă a conținutului infracțiunii de trafic de droguri.
Din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acționat cu intenție directă, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei săvârșite, urmărind producerea lui prin comiterea acestora, fiind așadar întrunite condițiile prevăzute de art. 16 alin. 3 lit. a C.pen.
S-a impus, de asemenea, reținerea alin. 2 al art. 2, câtă vreme amfetamina face parte din tabelul Anexă II din Legea nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, fiind încadrată în categoria drogurilor de mare risc.
În consecință, în temeiul art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu reținerea art. 75 alin. 2 lit. b C. pen. și art. 79 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.proc.pen., l-a condamnat pe inculpatul N. P. A., la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc.[2]
Într-o altă cauză[3], soluția de condamnare a inculpatei L. O. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. și art. 41 alin.1 C. pen. este justificată și susținută de întregul material probator administrat în prezenta cauză.
Din probele administrate în cauză rezultă, în opinia Curții, fără dubiu, că inculpata L. O. a săvârșit,cu forma de vinovăție cerută de lege, faptele deduse judecății, în modalitatea reținută și descrisă în hotărârea atacată, respectiv că a comercializat cantitatea de 0,11 grame heroină în amestec cu cafeină și griseofulvin în schimbul sumei de 50 lei, la data de 29.04.2014 a comercializat 0,13 grame heroină în schimbul sumei de 50 lei și la Soluția de condamnare a inculpatei L__ O. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. și art. 41 alin.1 C. pen. este justificată și susținută de întregul material probator administrat în prezenta cauză.
Din probele administrate în cauză rezultă, în opinia Curții, fără dubiu, că inculpata a săvârșit,cu forma de vinovăție cerută de lege, faptele deduse judecății, în modalitatea reținută și descrisă în hotărârea atacată, respectiv că la data de 28.04.2014 a comercializat cantitatea de 0,11 grame heroină în amestec cu cafeină și griseofulvin în schimbul sumei de 50 lei, la data de 29.04.2014 a comercializat 0,13 grame heroină în schimbul sumei de 50 lei și la data de 30.04.2014 cantitatea de 0,08 grame heroină în amestec cu cafeină și griseofulvin în schimbul sumei de 50 lei, către colaboratorul C. A.
Curtea are în vedere declarațiile colaboratorului sub acoperire C. A.,menționare în procesele verbale încheiate cu ocazia cumpărării drogurilor, din care rezultă că a cumpărat de la inculpata L. O. heroină.
Totodată,din procesul verbal de recunoaștere după fotografie și planșa foto anexă rezultă că după ce colaboratorul sub acoperire C. A. a privit cu atenție fotografiile prezentate, fără nicio ezitare, a indicat pe inculpata L. O. ca fiind persoana de la care a cumpărat de mai multe ori heroină.
Declarațiile date se coroborează cu procesele verbale încheiate de investigatorul sub acoperire P.. V. din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române – BCCOB – Serviciul Antidrog din care rezultă că în datele respective, colaboratorul sub acoperire, având asupra sa suma de 50 lei, s-a deplasat la adresa de domiciliu a inculpatei , iar după ce a revenit i-a predat câte o punguță din material plastic de culoare albă închisă la un capăt prin răsucire și lipită prin topire ce conținea o substanță pulverulentă,precum și cu concluziile rapoartelor de constatare tehnico – științifică întocmite de Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția de Combatere a Criminalității Organizate – Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor din care rezultă că dozele de droguri cumpărate de colaboratorul sub acoperire la datele sus menționate erau constituite din 0,11 g pulbere care conține heroină cu cafeină, griseofulvin, 0,13 g pulbere ce conține heroină și 0,08 g pulbere ce conține heroină, cafeină și griseofulvin.
În fața instanței de fond inculpata L. O., prin apărătorul desemnat din oficiu, a declarat că nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale și nu mai are alte probe de administrat.
Prin urmare, în opinia Curții, probele administrate în cauză, anterior menționate dovedesc cu certitudine săvârșirea de către inculpata L__ O. a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în modalitatea reținută și descrisă în actul de sesizare a instanței și în hotărârea apelată [4]
Art. 151: Livrarea supravegheată
(1) Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente, cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parțială a bunurilor care fac obiectul livrării.
(2) Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:
a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive și precursori de explozivi restricționați, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
b) dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
(21) Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul țării numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală se asigură că autoritățile care au, potrivit legii, atribuții în legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulației sau ieșirii de pe teritoriul țării a bunurilor vizate:
a) păstrează confidențialitatea activităților desfășurate;
b) garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect. (3) În situația în care livrarea supravegheată presupune activități transfrontaliere, aceasta poate fi realizată numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca autoritățile statelor tranzitate:
a) să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;
b) să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autoritățile competente;
c) să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).
(4) Dispozițiile alin. (3) nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care România este parte are dispoziții contrare.
(5) Pentru fiecare livrare supravegheată procurorul emite câte o ordonanță, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2):
a) numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;
b) motivele concrete care justifică măsura;
c) ndicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate și a dovezilor din care rezultă caracterul ilicit al acestora, a bunurilor care urmează a fi sustrase sau substituite, precum și a bunurilor care urmează a le înlocui pe acestea, după caz;
d) timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
e) modalitățile în care va fi efectuată supravegherea;
f) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea. (6) Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliție sau de altă autoritate competentă. Procurorul stabilește, coordonează și controlează modul de punere în aplicare a livrării supravegheate.
(7) Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracțiune.
(8) Organele prevăzute la alin. (6) au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe care îl înaintează procurorului.
Art. 151, alin. (1) a fost modificat de Ordonanta urgenta 18/2016 . Forma anterioară prevedea (1)Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente.
Art. 151, alin. (2), lit. a) a fost modificat de Legea 49/2018 . Forma anterioară prevedea a)dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
Art. 151, alin. (3), litera c) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea c)să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).
Art. 151, alin. (3) a fost modificat de Ordonanta urgenta 18/2016 . Forma anterioară prevedea (3)Livrarea supravegheată poate fi realizată în condițiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca autoritățile statelor tranzitate:
a)să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;
b)să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autoritățile competente;
c)să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul tehnicii speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).
Art. 151, alin. (5) a fost modificat de Ordonanta urgenta 18/2016 . Forma anterioară prevedea (5)Ordonanța procurorului trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul țării, modalitățile în care va fi efectuată supravegherea. Procurorul trebuie să emită câte o ordonanță pentru fiecare livrare supravegheată dispusă.
Art. 151, alin. (8) a fost modificat de Legea 255/2013 . Forma anterioară prevedea (8)Organele prevăzute la alin. (5) au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe care îl înaintează procurorului.
Conform art. 138 alin. (12) C.pr.pen. , prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
Art. 152: Obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului
(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;
b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
d) măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.
(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.
(3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.
Art. 152 a fost modificat de Legea 75/2016 . Denumirea marginală și alin. (1) prevedeau Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, și reținute de către aceștia
(1)Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;
b)există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
c)probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
d)măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.
Art. 152, alin. (1), lit. a). a fost modificat de Legea 49/2018 . Textul anterior prevedea a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;
Art. 152, alin. (1) a fost modificat de Legea 75/2016 . Textul anterior prevedea (1)Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor reținute, în baza legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
Art. 152 a fost modificat de Legea 255/2013Textul anterior prevedea Art. 152: Identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicații ori a unui punct de acces la un sistem informatic
(1)Procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cu aprobarea judecătorului de drepturi și libertăți, poate solicita unui furnizor de servicii identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicații, unui mijloc de telecomunicații ori a unui punct de acces la un sistem informatic sau comunicarea dacă un anumit mijloc de comunicații sau punct de acces la un sistem informatic este folosit sau activ ori a fost folosit sau activ la o anumită dată, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
(2)Măsura se dispune de procuror, cu aprobarea judecătorului de drepturi și libertăți, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: persoana sau furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), menționarea obligației persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.
(3)Furnizorii de servicii sunt obligați, sub sancțiunea legii penale, să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru executarea ordonanței procurorului și să pună de îndată la dispoziția acestora datele solicitate.
(4)Persoanele care sunt chemate să colaboreze cu organele de urmărire penală au obligația, sub sancțiunea legii penale, de a păstra secretul operațiunii efectuate.
Având în vedere că legiuitorul nu definește noțiunea de infracțiune gravă, urmează ca organul de urmărire penală să facă această apreciere în raport de anumite criterii deja consacrate cum ar fi consecințele săvârșirii infracțiunii, valorile cărora li se aduc atingere, mijloacele folosite pentru comiterea faptei, pedeapsa prevăzută de lege, persoana făptuitorului etc. Această condiție de gravitate a faptei nu mai este cerută în situația în care obținerea datelor are ca scop rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori sunt necesare pentru punerea în executarea unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei. Totodată trebuie precizat că această metodă specială de supraveghere nu vizează conțintul comunicațiilor ci obținerea acelor date reținute de furnizori de rețele publice, de comunicare electronice și furnizori de servicii de comunicații, denumite date de trafic și de localizare a persoanelor fizice și a persoanelor juridice, respectiv date necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator înregistrat.[5]
De observat că dispozițiile Noului Cod de procedură penală nu fac trimitere expresă la procuror ca în cazul celorlalte măsuri speciale de supraveghere sau cercetare când denumește autoritatea care poate să se adreseze judecătorului de drepturi și libertăți ci la organele de urmărire penală. Se are în vedere situația în care datele sunt obținute în vederea rezolvării cauzelor cu persoane dispărute sau a punerii efective în executare a mandatelor de executare a pedepselor când competența este a organelor de poliție și nu a procurorului. Pentru toate celelalte situații în care procurorul supraveghează sau efectuează urmărirea penală acesta este autoritatea îndreptățită să se adreseze judecătorului de drepturi și libertăți în vederea autorizării transmiterii datelor de către furnizori.
Prin Încheierea din 17 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 4.753/315/2014, Judecătoria Târgoviște a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 82/2012 .
Se susține că dispozițiile art. 152 C. pr. pen. și ale Legii nr. 82/2012 apar ca fiind neconstituționale, contravenind prevederilor art. 26 din Constituție. În acest sens, se arată că Legea nr. 82/2012 incriminează doar accesarea intenționată, alterarea sau transferul fără autorizare a datelor reținute potrivit dispozițiilor acestei legi, fără a oferi o protecție eficientă a datelor față de riscurile de abuz sau de utilizări ilicite. Se mai observă că aceeași lege impune păstrarea datelor pentru o perioadă de 6 luni, fără a distinge între categorii de date, în funcție de persoanele vizate sau de utilizarea lor eventuală în raport cu obiectivul urmărit și că nu sunt prevăzute criterii obiective de stabilire a duratei păstrării, pentru limitarea acesteia la strictul necesar. Se mai susține că, la fel ca și Directiva 2006/24/CE, Legea nr. 82/2012 nu prevede obligația păstrării datelor pe teritoriul Uniunii Europene, nefiind pe deplin asigurat controlul respectării cerințelor privind protecția și securitatea de către o autoritate independentă, aspect ce contravine Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, un astfel de control constituind un element esențial al protecției persoanelor în raport cu administrarea datelor cu caracter personal.
Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE. Însă Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung și alții. Prin hotărârea menționată instanța europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în acest sens, că Directiva 2006/24/CE are ca obiectiv principal armonizarea legislației statelor membre privind obligațiile furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra anumite date generate sau prelucrate, în vederea asigurării disponibilității acestor date pentru prevenirea, cercetarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor grave, cum sunt criminalitatea organizată și terorismul. S-a constatat, totodată, că păstrarea datelor în cauză răspunde unui interes general, contribuind la combaterea criminalității grave și, prin urmare, la siguranța publică, și că aceasta nu afectează substanța drepturilor fundamentale ocrotite de Cartă. S-a conchis însă că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, cu toate că sunt de natură a realiza obiectivul urmărit, reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, în acest sens, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, că datele ce fac obiectul reglementării directivei invalidate conduc la concluzii foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viața cotidiană, locurile de ședere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activitățile desfășurate, relațiile sociale ale acestor persoane și mediile sociale frecventate de ele ( § 27) și că, în aceste condiții, chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (2) din Directiva 2006/24/CE, este interzisă păstrarea conținutului comunicațiilor și al informațiilor consultate prin utilizarea unei rețele de comunicații electronice, păstrarea datelor în cauză poate afecta utilizarea de către abonați sau de către utilizatorii înregistrați a mijloacelor de comunicare prevăzute de această directivă și, în consecință, libertatea lor de exprimare, garantată prin art. 11 din Cartă ( § 28).
S-a constatat, prin aceeași hotărâre, că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( § 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36).
Cu același prilej, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că ingerința în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, cauzată de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să genereze în mintea persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante ( § 37).
În privința proporționalității ingerinței, s-a reținut în hotărârea anterior menționată că obiectivul de interes general al Directivei 2006/24/CE, chiar dacă este fundamental, nu poate justifica necesitatea unor măsuri precum cele prevăzute prin aceeași directivă, în scopul combaterii infracțiunilor indicate de aceasta ( § 51).
S-a mai reținut că protecția datelor cu caracter personal, care rezultă din obligația explicită prevăzută la art. 8 alin. (1) din Cartă, prezintă o importanță deosebită pentru dreptul la respectarea vieții private, consacrat la art. 7 din aceeași Cartă ( § 51), motiv pentru care directiva în cauză ar trebui să cuprindă norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii datelor și să prevadă o serie de limitări, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite ( § 54).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, că Directiva 2006/24/CE privește ansamblul persoanelor care utilizează servicii de comunicații electronice, fără însă ca persoanele ale căror date sunt stocate să se regăsească, fie și în mod indirect, într-o situație susceptibilă să declanșeze începerea urmăririi penale, prevederile directivei aplicându-se chiar și acelora în privința cărora nu există indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave. S-a subliniat faptul că directiva analizată nu prevede nicio excepție în privința persoanelor ale căror comunicații sunt supuse, conform dreptului național, secretului profesional ( § 58).
În continuare, instanța europeană a reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede niciun criteriu obiectiv care să permită delimitarea accesului autorităților naționale competente la date și utilizarea lor ulterioară în scopul prevenirii, detectării sau urmăririi penale în legătură cu infracțiuni care, având în vedere amploarea și gravitatea ingerinței în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, pot fi considerate ca fiind suficient de grave pentru a justifica o astfel de ingerință și că aceasta se limitează la a face trimitere în general, în cuprinsul art. 1 alin. (1), la infracțiunile grave, astfel cum sunt definite în dreptul intern al fiecărui stat membru ( § 60).
În plus, s-a constatat că directiva nu prevede în mod expres că accesul autorităților naționale competente la datele stocate și utilizarea ulterioară a acestora trebuie să se facă în mod strict în scopul prevenirii și al descoperirii unor infracțiuni precis delimitate sau al desfășurării urmăririi penale în cazul lor, ci prevede doar că fiecare stat membru definește procedurile care trebuie să fie urmate și condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru obținerea accesului la datele păstrate, în conformitate cu cerințele de necesitate și proporționalitate ( § 61).
Prin aceeași hotărâre, s-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit și că nu este prevăzută obligația statelor membre de a stabili astfel de limitări ( § 62).
Referitor la durata păstrării datelor, s-a reținut că Directiva 2006/24/CE impune stocarea acestora pentru o perioadă de la 6 la 24 de luni, fără să prevadă criterii obiective de limitare a păstrării datelor la strictul necesar și fără a distinge între categoriile de date în funcție de utilitatea lor pentru realizarea obiectivului urmărit sau în funcție de persoanele vizate ( §§ 63 – 64).
S-a constatat, totodată, că Directiva 2006/24/CE nu prevede norme clare și precise care să reglementeze întinderea ingerinței în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, că directiva conține o ingerință în aceste drepturi fundamentale de o mare amploare și de o gravitate deosebită și că această încălcare nu este limitată la strictul necesar ( § 65). S-a reținut, de asemenea, că Directiva 2006/24/CE nu prevede garanții suficiente, conform art. 8 din Cartă, pentru asigurarea unei protecții eficiente a datelor stocate împotriva eventualelor abuzuri, accesului sau utilizării ilicite a acestor date ( § 66).
În fine, s-a arătat că directiva nu impune ca datele stocate să fie păstrate pe teritoriul Uniunii Europene, așa încât controlul respectării cerințelor de protecție și de securitate, prevăzut la alin. (3) al art. 8 din Cartă și care constituie un element esențial al ocrotirii persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, nu este garantat în totalitate ( § 68).
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[6], prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. S-a constatat că legiuitorul nu arată ce se înțelege prin “amenințări la adresa securității naționale”, astfel că, în lipsa unor criterii precise de delimitare, diverse acțiuni, informații sau activități obișnuite, de rutină, ale persoanelor fizice și juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar și abuziv, ca având natura unor astfel de amenințări. S-a arătat, totodată, că destinatarii legii pot fi incluși în categoria persoanelor suspecte fără a cunoaște acest lucru și fără a putea preveni, prin conduita lor, consecința aplicării rigorilor legii și, de asemenea, că utilizarea sintagmei “pot avea” induce ideea că datele la care se referă Legea nr. 298/2008 nu sunt reținute în scopul exclusiv al utilizării acestora numai de către organele statului cu atribuții specifice în protejarea securității naționale și a ordinii publice, ci și de către alte persoane sau entități, din moment ce acestea “pot”, și nu “au”, acces la aceste date, în condițiile legii.
Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a constatat că Legea nr. 298/2008, în ansamblul ei, instituie regula reținerii continue a datelor cu caracter personal, pe o perioadă de 6 luni de la momentul interceptării lor. Or, în materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății. S-a subliniat că excepțiile sunt permise limitativ, în condițiile expres prevăzute de Constituție și de actele juridice internaționale aplicabile în domeniu, iar Legea nr. 298/2008 reprezintă o astfel de excepție, după cum o arată însuși titlul acesteia.
Obligația de reținere a datelor reglementată de Legea nr. 298/2008, cu titlu de excepție sau derogare de la principiul protejării datelor cu caracter personal și al confidențialității lor, prin natura, întinderea și domeniul ei de aplicare, golește însă de conținut acest principiu, astfel cum era garantat prin Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Or, este unanim recunoscut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunțată în Cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, § 45, că statele membre semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și-au asumat obligații de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor. Obligația legală care impune reținerea în mod continuu a datelor cu caracter personal transformă însă excepția de la principiul protejării efective a dreptului la viață intimă și liberă exprimare în regulă absolută. Astfel, dreptul apare ca fiind reglementat într-o manieră negativă, latura sa pozitivă pierzând caracterul predominant.
Reglementarea unei obligații pozitive care privește limitarea în mod necontenit a exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței face să dispară însăși esența dreptului, prin îndepărtarea garanțiilor privind exercitarea acestuia. Persoanele fizice și juridice care sunt utilizatori în masă ai serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații sunt supuse în permanență acestei ingerințe în exercițiul drepturilor lor intime la corespondență și liberă exprimare, fără a exista posibilitatea unor manifestări libere, necenzurate, decât sub forma comunicării directe, fiind excluse mijloacele de comunicare principale folosite în prezent.
Tot prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 Curtea a statuat că într-o logică firească a analizei se impune și examinarea în cauză a respectării principiului proporționalității, o altă cerință imperativă necesar a fi îndeplinită în cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prevăzută expres de art. 53 alin. (2) din Constituție. Acest principiu impune ca măsura de restrângere să fie în acord cu situația care a determinat aplicarea ei și, de asemenea, să înceteze odată cu dispariția cauzei determinante. Legea nr. 298/2008 impune obligația reținerii datelor în mod continuu, de la momentul intrării în vigoare, respectiv al aplicării sale (și anume 20 ianuarie 2009, respectiv 15 martie 2009 în privința datelor de trafic de localizare corespunzătoare serviciilor de acces la internet, poștă electronică și telefonie prin internet), fără a se avea în vedere necesitatea încetării măsurii de limitare odată cu dispariția cauzei ce a determinat luarea acestei măsuri.
Curtea a constatat că, deși Legea nr. 298/2008 se referea la date cu un caracter predominant tehnic, acestea erau reținute în scopul furnizării informațiilor cu privire la persoana și viața sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplica și conținutului comunicării sau informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice, celelalte date reținute, având ca scop identificarea apelantului și a apelatului, respectiv a utilizatorului și a destinatarului unei informații comunicate pe cale electronică, a sursei, destinației, datei, orei și duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicație sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locației echipamentului de comunicații mobile, precum și a altor “date conexe” – nedefinite în lege -, erau de natură să prejudicieze, să stingherească manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare.
S-a arătat că garanțiile legale privind utilizarea în concret a datelor reținute – referitoare la excluderea conținutului comunicării sau a informațiilor consultate, ca obiect al stocării datelor, la autorizarea motivată și prealabilă a președintelui instanței competente să judece fapta pentru care s-a început urmărirea penală, în condițiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 298/2008 și cu aplicarea sancțiunilor reglementate la art. 18 și art. 19 din aceasta – nu erau suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.
Astfel, Curtea Constituțională nu a negat scopul în sine avut în vedere de legiuitor la adoptarea Legii nr. 298/2008, în sensul că este imperios necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate și eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare și tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracțional să poată fi controlat și contracarat. S-a arătat că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcție de scopul urmărit. Limitarea exercițiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective și interese publice, ce vizează siguranța națională, ordinea publică sau prevenția penală, a constituit în permanență o operațiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menținerea unui just echilibru între interesele și drepturile individuale, pe de o parte, și cele ale societății, pe de altă parte. Curtea a reținut însă că nu este mai puțin adevărat, astfel cum a remarcat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 septembrie 1978 pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, § 49, că luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la “distrugerea democrației sub pretextul apărării ei”.
Comparând dispozițiile Legii nr. 82/2012 cu cele ale Legii nr. 298/2008, Curtea constată că, în ambele legi, cazurile în care autoritățile judiciare ori organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale au acces la datele generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sunt cele care au ca scop activitățile de prevenire, cercetare, descoperire și urmărire penală a “infracțiunilor grave”. De asemenea, se observă că ambele legi definesc noțiunea de “infracțiune gravă”, însă Legea nr. 82/2012 extinde semnificativ sfera infracțiunilor care se circumscriu acestei noțiuni [a se vedea art. 2 lit. e)] comparativ cu Legea nr. 298/2008, a cărei sferă de cuprindere era mai redusă [a se vedea art. 2 lit. f)]. În plus, legea supusă controlului de constituționalitate permite accesul organelor judiciare și al organelor de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale la datele reținute și pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei. Curtea apreciază că această extindere a fost posibilă, având în vedere dispozițiile Directivei 2006/24/CE, care lăsau la latitudinea statelor membre stabilirea situațiilor pentru care se aplică actul normativ de transpunere a directivei.
Legiuitorul a renunțat în cuprinsul noii reglementări la sintagma “date conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat” din norma de la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008, stabilind la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 82/2012 că acest act normativ “se aplică datelor de trafic și de localizare a persoanelor fizice și a persoanelor juridice, precum și datelor necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat”. Eliminarea din cuprinsul ipotezei reglementate a cuvântului “conexe” prin care sintagma “date conexe necesare” a fost reformulată devenind “datele necesare” nu este de natură a înlătura viciul de neconstituționalitate semnalat prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, care a criticat faptul că legiuitorul nu a definit în mod expres ce se înțelege prin “date conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”. Reglementarea actuală conservă caracterul imprecis al formulării, întrucât nu definește nici acum ce se înțelege prin “datele necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat”.
În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche.
Cu privire la obligația continuă a furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele în cauză, Curtea constată că aceasta a fost menținută și în cuprinsul noii reglementări, Legea nr. 82/2012 stabilind la art. 1 alin. (1) “obligația furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor pentru punerea acestora la dispoziția […]”. Or, caracterul continuu al reținerii datelor generate sau prelucrate în cadrul activității furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului a reprezentat, din perspectiva instanței de contencios constituțional, exprimată prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, un motiv de constatare a neconstituționalității prevederilor Legii nr. 298/2008.
Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate.
Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.
În primul rând, ingerința în drepturile fundamentale privind viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și libertatea de exprimare este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conștiința persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante.
În al doilea rând, datele care fac obiectul reglementării, deși au un caracter predominant tehnic, sunt reținute în scopul furnizării informațiilor cu privire la persoana și viața sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplică și conținutului comunicării sau informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice, celelalte date reținute, având ca scop identificarea apelantului și a apelatului, respectiv a utilizatorului și a destinatarului unei informații comunicate pe cale electronică, a sursei, destinației, datei, orei și duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicație sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locației echipamentului de comunicații mobile, precum și a altor “date necesare” – nedefinite în lege -, sunt de natură să prejudicieze manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare. În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viața cotidiană, locurile de ședere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activitățile desfășurate, relațiile sociale ale acestor persoane și mediile sociale frecventate de ele. Or, o atare limitare a exercițiului dreptului la viață intimă, familială și privată și la secretul corespondenței, precum și a libertății de exprimare trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
În al treilea rând, legea criticată nu cuprinde norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii și utilizării, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanțiile legale privind utilizarea în concret a datelor reținute nu sunt suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.
Curtea consideră necesar, pentru înțelegerea exactă a mecanismului reținerii datelor, operarea unei distincții între două etape diferite. Observând că datele în discuție se referă, în principal, la datele de trafic și de localizare a persoanelor, precum și la datele necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator înregistrat, mecanismul reglementat implică două etape, prima fiind aceea a reținerii și stocării datelor, iar cea de-a doua, aceea a accesului la aceste date și a folosirii lor.
Reținerea și stocarea datelor, care în mod firesc este prima operațiune din punct de vedere cronologic, revine, ca obligație, furnizorilor de rețele publice și de servicii de comunicații electronice destinate publicului. Această operațiune este una tehnică, fiind realizată automat în baza unor programe informatice atâta timp cât legea prevede obligația furnizorilor desemnați de lege de a reține respectivele date. Întrucât atât potrivit Directivei 2006/24/CE, cât și conform Legii nr. 82/2012, scopul reținerii și stocării este unul general, urmărindu-se garantarea siguranței naționale, a apărării, precum și prevenirea, cercetarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor grave, reținerea și stocarea nefiind legate și determinate de un caz concret, apare ca evident caracterul continuu al obligației furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizărilor de servicii electronice de a reține aceste date pe întreaga perioadă prevăzută expres de cadrul normativ în vigoare, respectiv pe o perioadă de 6 luni, conform Legii nr. 82/2012. De asemenea, în această etapă, fiind vorba exclusiv de reținerea și stocarea unei mase de informații, identificarea ori localizarea celor care sunt subiecții unei comunicații electronice nu se realizează în concret, această urmând a avea loc abia în a doua etapă, după ce este permis accesul la date și utilizarea acestora.
Curtea apreciază că tocmai datorită naturii și specificului primei etape, din moment ce legiuitorul consideră necesară reținerea și stocarea datelor, prin ea însăși doar această operațiune nu contravine dreptului la viață intimă, familială și privată, ori secretului corespondenței. Nici Constituția și nici jurisprudența Curții Constituționale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume a datelor de trafic și de localizare, cu condiția însă ca accesul la aceste date și utilizarea lor să fie însoțite de garanții și să respecte principiul proporționalității.
Abia raportat la cea de-a doua etapă, aceea a accesului și a utilizării acestor date, se ridică problema conformității reglementărilor legale cu dispozițiile constituționale. Examinând dispozițiile Legii nr. 82/2012, cu privire la accesul organelor judiciare și a celorlalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale la datele stocate, Curtea constată că legea nu oferă garanțiile necesare protecției dreptului la viață intimă, familială și privată, a secretului corespondenței și a libertății de exprimare ale persoanelor ale căror date stocate sunt accesate.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 82/2012, au acces la datele reținute conform prevederilor acestei legi, organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Însă, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 82/2012, doar organele de urmărire penală sunt obligate să respecte dispozițiile art. 152 C. pr. pen. , această obligație nefiind prevăzută și pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, care pot accesa aceste date în conformitate cu “legile speciale în materie”, așa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012. Prin urmare, doar solicitarea adresată de organele de urmărire penală furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de transmitere a datelor reținute este supusă autorizării prealabile a judecătorului de drepturi și libertăți.
Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente[7] a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi.
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești.
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 62).
Legea nr. 82/2012 stabilește contravențiile care pot fi comise de către furnizorii de rețele publice și de servicii de comunicații electronice în legătură cu procesul de reținere, stocare și accesare a datelor, precum și instituțiile abilitate să constate aceste contravenții și să aplice sancțiunile (Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații), legea nu prevede un mecanism autentic de control, care să asigure acestor instituții o verificare permanentă și efectivă a respectării dispozițiilor legale, astfel încât să poată fi sesizate cu ușurință cazurile în care furnizorii de servicii încalcă dispozițiile legale privitoare la tipul de date reținute, durata în care acestea sunt stocate, distrugerea lor în cazurile prevăzute de lege ori organele și instituțiile cărora li se permite accesul la aceste date. Prin urmare, dispozițiile legale pun accent în principal pe diligența necesară în domeniul comunicațiilor, dar relativizează garanțiile de siguranță a reținerii și păstrării datelor, din moment ce operatorilor de comunicații electronice nu le sunt impuse standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate care să poată fi controlate efectiv de instituțiile prevăzute de lege. Se mai observă că legea prevede ca infracțiune doar accesarea intenționată, alterarea sau transferul datelor reținute în baza legii, fără autorizare, iar toate celelalte fapte ilicite sunt considerate contravenții, ceea ce nu asigură în toate cazurile o protecție corespunzătoare a dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. Nereglementarea unui mecanism real de control a activității furnizorilor de rețele publice și de servicii de comunicații electronice de către o autoritate independentă echivalează cu lipsa unor garanții, astfel cum sunt impuse de prevederile art. 26 și art. 28 din Constituție, care să permită o protecție eficientă a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz, precum și a oricărui acces ori utilizări ilicite a acestor date.
Sunt relevante din perspectiva controlului de constituționalitate efectuat, deciziile altor instanțe constituționale europene, cu referire expresă la deciziile Curții Constituționale Federale a Germaniei, a Curții Constituționale a Cehiei, precum și a Curții Supreme Administrative a Bulgariei.
Astfel, prin Hotărârea din 2 martie 2010, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a declarat neconstituționale dispozițiile art. 113a și 113b din Legea privind noua reglementare a supravegherii telecomunicațiilor din 21 decembrie 2007, precum și art. 100g C. pr. pen. al Germaniei, arătând că acestea încalcă art. 10 alin. 1 din Constituția Germaniei referitor la secretul telecomunicațiilor.
Cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 113a și 113b din Legea privind noua reglementare a supravegherii telecomunicațiilor din 21 decembrie 2007 s-a arătat că stocarea fără o ocazie anume a datelor de trafic în telecomunicații nu face obiectul interdicției stricte de stocare preventivă a datelor în sensul jurisprudenței Curții Constituționale Federale și că, în cazul în care se acordă atenție acestei intervenții și ea se realizează în mod adecvat, pot fi întrunite cerințele de proporționalitate.
S-a subliniat importanța stocării datelor de trafic din sectorul telecomunicațiilor în scop preventiv, dar și necesitatea unor reglementări suficient de stricte și clare privind siguranța datelor și limitarea utilizării lor, în scopul asigurării transparenței și protecției legale. S-a atras atenția însă că o astfel de stocare reprezintă o ingerință amplă, chiar și în condițiile în care conținutul comunicărilor nu face obiectul stocării, întrucât datele astfel reținute fac posibilă o cunoaștere detaliată a sferei intime a persoanei, în special în ceea ce privește apartenența socială sau politică, preferințele, înclinațiile și slăbiciunile persoanelor, permițând întocmirea unor profile pertinente și creând riscul supunerii unor cetățeni, care nu dau niciun motiv să fie supuși unor investigații, de a fi expuși la astfel de acțiuni.
S-a constatat că prevederile art. 113a și 113b din Legea privind noua reglementare a supravegherii telecomunicațiilor din 21 decembrie 2007 încalcă principiul proporționalității, nefiind îndeplinite cerințele constituționale referitoare la siguranța datelor și transparența utilizării lor și nici cele privind protecția persoanelor. În acest sens, s-a reținut că dispozițiile legale criticate fac trimitere doar la diligența necesară, în general, în domeniul telecomunicațiilor, dar relativizează cerințele de siguranță, lăsându-le la latitudinea operatorilor de telecomunicații, cărora nu le sunt impuse standarde suficient de înalte de asigurare a nivelului de securitateși, în privința cărora, sunt stabilite sancțiuni mai mari în cazul încălcării obligației de stocare, decât în cel al încălcării securității datelor.
S-a mai reținut că prevederile art. 100g din Codul de procedură penală german permit accesarea datelor și în alte cazuri decât cele individuale, fără acordul judecătorului și fără cunoștința persoanei vizate, motiv pentru care acestea sunt neconstituționale.
În mod similar, Curtea Constituțională a Republicii Cehe, prin Decizia din 22 martie 2011, a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor secțiunii 97 §§ 3 și 4 ale Actului nr. 127/2005 cu privire la comunicațiile electronice și modificări referitoare la acte normative conexe (Actul privind comunicațiile electronice) și ale Decretului nr. 485/2005 cu privire la reținerea datelor privind traficul, locația, data și durata comunicațiilor și forma și metoda de furnizare a acestora autorităților autorizate.
În conținutul acestei decizii, Curtea a reținut că textele criticate nu oferă cetățenilor suficiente garanții în ceea ce privește riscul folosirii abuzive a datelor stocate și arbitrariul. S-a constatat că actele normative analizate nu definesc deloc sau definesc insuficient și ambiguu regulile privind îndeplinirea cerințelor referitoare la securitatea reținerii datelor și restricționarea accesului terților la datele reținute. A fost subliniată cu această ocazie importanța în contextul actualului nivel de dezvoltare a societății a reținerii datelor de trafic din domeniul comunicațiilor, dar și nevoia menținerii unui echilibru între interesul public și cel individual. Prin aceeași decizie a fost constatată și lipsa definirii mijloacelor ce ar trebui puse la dispoziția persoanelor afectate pentru a beneficia de o protecție eficientă împotriva arbitrariului și a folosirii abuzive a datelor stocate.
În fine, Curtea Supremă Administrativă a Bulgariei, prin Decizia nr. 13.627 din 11 decembrie 2008, a anulat un articol din legea națională privind retenția datelor care permitea Ministerului de Interne accesul pentru a reține date în terminalele computerelor și, de asemenea, furnizarea accesului serviciilor de securitate și altor instituții de aplicare a legii la aceste date, fără autorizarea unui organ judiciar, motivând că dispoziția legală anulată nu prevedea nicio garanție pentru protecția dreptului la viață privată și că nu era stabilit niciun mecanism care să garanteze această protecție împotriva interferențelor nelegale, astfel încât să se evite afectarea onoarei, demnității ori reputației unei persoane.
În ceea ce privește efectele deciziilor sale, Curtea reamintește caracterul definitiv și general obligatoriu al acestora. Prin urmare, în cazul de față, (având în vedere și Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene), activitatea de reținere și folosire a datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețelele de comunicații publice devine lipsită de temei juridic, atât din punct de vedere al dreptului european, cât și al celui național,. Concret, aceasta înseamnă că de acum, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului nu mai au nici obligația, dar nici posibilitatea legală de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor și de a le pune la dispoziția organelor judiciare și ale celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Prin excepție, pot fi reținute de către acești furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăți pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimțământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, așa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), în vigoare.
Corelativ, până la adoptarea de către Parlament a unei noi legi privind reținerea datelor, care să respecte prevederile și exigențele constituționale, așa cum au fost relevate în prezenta decizie, organele judiciare și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu mai au acces la datele care au fost reținute și stocate deja în baza Directivei 2006/24/CE și a Legii nr. 82/2012 în vederea utilizării lor în cadrul activităților definite de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 (pentru punerea la dispoziția organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și organelor de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale în scopul utilizării lor în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire și de urmărire penală a infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei.). De asemenea, organele judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu au temei legal și constituțional nici pentru accesarea și utilizarea datelor reținute de către furnizori pentru facturare, plăți pentru interconectare ori în alte scopuri comerciale, pe care să le folosească în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire și de urmărire penală a infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei, tocmai datorită caracterului, naturii și scopului diferit al acestora, așa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE. De altfel, chiar Legea nr. 82/2012 stabilește în art. 11 că aceste ultime date reținute sunt exceptate de la prevederile legii, având un alt regim juridic, fiind supuse prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 C. pr. pen. , Curtea reține că textul criticat nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele generate sau prelucrate, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute. Acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV C. pr. pen. este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 C. pr. pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 C. pr. pen. nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Curtea Constituțională 1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 și de Judecătoria Târgoviște, din oficiu, în Dosarul nr. 4.753/315/2014 și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale. 2. Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 și constată că prevederile art. 152 C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.[8]
(1) Procurorul poate solicita unei instituții de credit sau oricărei altei instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe. 2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituția care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), menționarea obligației instituției de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.
(3) Instituția prevăzută la alin. (1) este obligată să pună de îndată la dispoziție datele solicitate.
Articolul 153, alin. (1) a fost modificat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) Forma anterioară prevedea Art. 153: Obținerea listei convorbirilor telefonice (1)Procurorul, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, poate solicita unui furnizor de servicii de telecomunicații comunicarea listei apelurilor telefonice efectuate și primite de la un anumit post telefonic, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
(2)Măsura se dispune de procuror, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: furnizorul de servicii care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, atunci când sunt cunoscute, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), menționarea obligației persoanei sau furnizorului de servicii de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.
(3)Judecătorul de drepturi și libertăți acordă încuviințarea prin mențiune scrisă pe solicitarea procurorului.
(4)Dispozițiile art. 152 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.
Articolul 153 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea(1)Procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Textul nu prevede care este actul prin care judecătorul de drepturi și libertăți încuviințează luarea măsurii astfel încât până la o viitoare completare și modificare legislativă, aceasta ar putea fi o încheiere motivată. În Codul de procedură penală în vigoare nu există reglementări privind obținerea de date cu privire la situația financiară. Asemenea dispoziții sunt în legile speciale menționate, deosebirea constând în aceea că nu se prevede obligativitatea încuviințării de către judecător în timpul efectuării urmării penale[9]
CAPITOLUL V: Conservarea datelor informatice
Capitolul V a fost modificat de Legea nr, 255/2013 . Forma anterioară prevedea Conservarea datelor informatice sau provenite din sisteme de telecomunicații
Art. 154: Conservarea datelor informatice
(1) Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informațional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora.
(2) Conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice ori care le au sub control, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut, descrierea datelor ce trebuie conservate, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menționarea obligației persoanei sau furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a conserva imediat datele informatice indicate și de a le menține integritatea, în condiții de confidențialitate.
(3) Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
(4) Ordonanța procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele prevăzute la alin. (1) ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiții de confidențialitate.
(5) În cazul în care datele referitoare la traficul informațional se află în posesia mai multor furnizori de rețele publice de comunicații electronice ori furnizori de servicii de comunicații electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispoziția organului de urmărire penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori, în vederea cunoașterii tuturor elementelor din lanțul de comunicare folosit.
(6) În termenul prevăzut la alin. (2) și (3), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, să solicite unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri. Dispozițiile art. 170 alin. (21)-(25), alin. (4) și (5) și ale art. 171 se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.
(71) Dispozițiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător și cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul informațional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane. 8) Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoștințeze, în scris, persoanele față de care se efectuează urmărirea penală și ale căror date au fost conservate.
Articolul 154 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea Art. 154: Conservarea datelor informatice și a datelor privind traficul informațional
(1)Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul poate dispune, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informațional, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora.
(2)Conservarea se dispune de procuror, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 90 de zile, prin ordonanță care trebuie să cuprindă: persoana sau furnizorul de servicii în posesia căruia se află datele informatice ori care le are sub control, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), durata pentru care a fost emisă, menționarea obligației persoanei sau furnizorului de servicii de a conserva imediat datele informatice și de a le menține integritatea, în condiții de confidențialitate.
(3)Judecătorul de drepturi și libertăți acordă încuviințarea prin mențiune scrisă pe ordonanța procurorului.
(4)Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror o singură dată, pe o durată de maximum 90 de zile.
(5)Ordonanța procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află datele prevăzute la alin. (1) ori care le are sub control, aceasta fiind obligată să le conserve imediat, în condiții de confidențialitate.
(6)În cazul în care datele referitoare la traficul informațional se află în posesia mai multor furnizori de servicii, furnizorul de servicii în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispoziția organului de urmărire penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori de servicii, în vederea cunoașterii tuturor elementelor din lanțul de comunicare folosit.
(7)În termenul prevăzut la alin. (2) și (4), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală dispune ridicarea datelor conservate de la persoana sau furnizorul de servicii care le deține ori dispune ridicarea acestei măsuri. Dispozițiile art. 170 alin. (4) și (5) ori art. 171 se aplică în mod corespunzător.
(8)Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoștințeze, în scris, persoanele față de care se efectuează urmărirea penală și ale căror date au fost conservate.
La art. 154, după alineatul (7) s-a introdus un nou alineat, alineatul (71) prinLegea nr. 75/2016.
Articolul 155 a fost abrogat la 1 februarie 2014 de Legea nr. 255/2013. Textul prevedea că Art. 155: Conservarea datelor provenite din sisteme de telecomunicații
Dispozițiile art. 154 se aplică în mod corespunzător și în cazul în care conservarea se referă la datele ce privesc traficul din sistemele de telecomunicații.
PRELUCRAREA DATELOR CU CARACTER PERSONAL ȘI PROTECȚIA VIEȚII PRIVATE ÎN SECTORUL COMUNICAȚIILOR ELECTRONICE
Legea nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice transpune Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 201 din 31 iulie 2002.
Astfel, furnizorul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului are obligația de a lua măsuri tehnice și organizatorice adecvate în vederea asigurării securității prelucrării datelor cu caracter personal. Dacă este necesar, furnizorul serviciului de comunicații electronice destinate publicului va lua aceste măsuri împreună cu furnizorul rețelei publice de comunicații electronice.
Măsurile adoptate trebuie să asigure un nivel de securitate proporțional cu riscul existent, având în vedere posibilitățile tehnice de ultimă oră și costurile implementării acestor măsuri.
Fără a aduce atingere prevederilor Legii nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare, măsurile adoptate trebuie să respecte cel puțin următoarele condiții:
a) să garanteze că datele cu caracter personal pot fi accesate numai de persoane autorizate, în scopurile autorizate de lege;
b) să protejeze datele cu caracter personal stocate sau transmise împotriva distrugerii accidentale ori ilicite, împotriva pierderii sau deteriorării accidentale și împotriva stocării, prelucrării, accesării ori divulgării ilicite;
c) să asigure punerea în aplicare a politicii de securitate elaborate de furnizor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal.
Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, poate audita măsurile luate de furnizori și poate emite recomandări cu privire la cele mai bune practici privind nivelul de securitate care trebuie atins de aceste măsuri.
În cazul existenței unui risc determinat de încălcarea securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a informa abonații cu privire la existența acestui risc, precum și la posibilele consecințe ce decurg. În cazul în care acest risc depășește domeniul de aplicare a măsurilor pe care le pot lua furnizorii, aceștia au obligația de a informa abonații despre remediile posibile, inclusiv prin indicarea costurilor implicate.
În cazul unei încălcări a securității datelor cu caracter personal, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului vor notifica ANSPDCP, fără întârziere, la respectiva încălcare.
Atunci când încălcarea securității datelor cu caracter personal ar putea aduce atingere datelor cu caracter personal sau vieții private a unui abonat ori a unei alte persoane, furnizorul va notifica respectiva încălcare, fără întârziere, abonatului sau persoanei în cauză.
Notificarea nu este necesară dacă furnizorul a demonstrat ANSPDCP, într-un mod pe care aceasta îl consideră satisfăcător, că a aplicat măsuri tehnologice de protecție adecvate și că respectivele măsuri au fost aplicate datelor afectate de încălcarea securității. Astfel de măsuri tehnologice de protecție trebuie să asigure faptul că datele devin neinteligibile persoanelor care nu sunt autorizate să le acceseze.
Fără a aduce atingere obligației furnizorului de a notifica abonaților și persoanelor în cauză, în cazul în care furnizorul nu a notificat deja abonatului sau persoanei în cauză încălcarea securității datelor cu caracter personal, ANSPDCP poate, după analizarea posibilelor efecte negative ale încălcării, să îi solicite să facă acest lucru.
Notificarea va cuprinde cel puțin o descriere a naturii încălcării securității datelor cu caracter personal și punctele de contact ale furnizorului unde pot fi obținute mai multe informații și va recomanda măsuri de atenuare a posibilelor efecte negative ale acestei încălcări. Notificarea va conține și o descriere a consecințelor încălcării securității datelor cu caracter personal, precum și a măsurilor propuse sau adoptate de furnizor în vederea remedierii acestora.
Sub rezerva oricăror măsuri tehnice de punere în aplicare adoptate de Comisia Europeană, ANSPDCP poate să stabilească circumstanțele în care furnizorii sunt obligați să notifice încălcări ale securității datelor cu caracter personal, formatul unei astfel de notificări și modalitățile în care se va face notificarea.
Furnizorii au obligația de a păstra o evidență a tuturor încălcărilor securității datelor cu caracter personal, care trebuie să cuprindă o descriere a situației în care a avut loc încălcarea, a efectelor acesteia și a măsurilor de remediere întreprinse, astfel încât ANSPDCP să poată verifica dacă au fost respectate obligațiile ce incumbă furnizorilor potrivit prezentului articol. Evidența va include numai informațiile necesare în acest scop.
Potrivit art. 31,introdus prin O.U.G. nr. 13/2012 de la data de 26 aprilie 2012, furnizorii au obligația de a stabili proceduri interne pentru a răspunde solicitărilor de accesare a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor. La cerere, aceștia oferă ANSPDCP informații despre procedurile respective, numărul de solicitări primite, justificarea legală invocată în solicitare și răspunsul oferit solicitanților.
Luând în considerare că, în scrisoarea de punere în întârziere din data de 18 iulie 2011 (Cauza 2011/0939), Comisia Europeană atrage atenția asupra faptului că autoritățile române nu au transpus în legislația națională prevederile Directivei 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice, a Directivei 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice și a Regulamentului (CE) nr. 2.006/2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului, luând în considerare faptul că neadoptarea unor astfel de măsuri a avut ca efect trimiterea de către Comisia Europeană a unui aviz motivat, cu posibilitatea ca ulterior să se declanșeze deschiderea procedurii contencioase în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, care s-ar putea finaliza în următoarele luni și ar duce la plata unei amenzi, singura modalitate de a pune capăt procedurilor de încălcare a dreptului comunitar o reprezintă modificarea și completarea, în regim de urgență, a Legii nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, Guvernul României adoptă Ordonanță de Urgență nr. 13 / 2012, ținând cont că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații extraordinare și de urgență, a căror reglementare nu poate fi amânată. Ordonanță de Urgență nr. 13 din 24 aprilie 2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 26 aprilie 2012.
Dispozițiile art. 911 C. pr. pen. nu contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni (Curtea Constituțională, Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, M.Of. nr. 338 din 1 mai 2008).
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 252 din 17 februarie 2011, M.Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011, Deciziei nr. 1.373 din 26 octombrie 2010, M.Of. nr. 42 din 18 ianuarie 2011 și Deciziei nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, M.Of. nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituțională a statuat că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale.
În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), § 82. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale și Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente[10] .
Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84).
Așadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului național (Schenk împotriva Elveției, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, și P.G și J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale și, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (Khan, § 40; P.G și J.H împotriva Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49).
Acest lucru nu înlătură datoria Curții de a cerceta dacă în cauza de față procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard împotriva Franței din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, și Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuși de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuție o decizie de condamnare (Khan, § 34, și P.G și J.H, § 76).
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probațiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită și nu sunt ierarhizate, forța lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce privește ansamblul probelor administrate, fără să existe, așadar, prezumția de preeminență a unei probe față de alta. Ea consideră că în cauza de față trebuie acordată importanță faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 și 48; Turquin împotriva Franței, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naționali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil și, așadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenție[11] .
Un Parchet General care își televizează anchetele, care strânge dovezi exclusive din interceptări telefonice și filmări de cancan, care instrumentează cazuistica prin interpuși de presă… Apropo, am văzut vreo anchetă în curs care să sancționeze drastic acele ” interceptări” ajunse eterne ”accidental” și ”pe surse” în presă? Unde sunt anchetele penale instrumentate pe probe materiale, altele decât interceptările telefonice…Acesta este doar un exemplu, din păcate, de instrumentare politică a Ministerului Public . Bogdan Albu, avocat, avocatul acuzării , cartuș în balans la Despre justuție, numai de bine, în ”FP România” nr.30/2012.
A fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 2 aprilie 2012, Decizia nr. 23 din 26 martie 2012 emisă de președintele Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal privind stabilirea cazurilor în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal.
Văzând Referatul nr. 25 din 7 martie 2012 al Biroului juridic și comunicare din cadrul Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal privind propunerea emiterii unei decizii privind stabilirea unor cazuri în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal,
în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (9) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora autoritatea de supraveghere poate stabili cazuri în care notificarea nu este necesară,
luând în considerare faptul că anumite prelucrări de date nu sunt susceptibile, în cazul utilizării lor regulate, de a afecta, cel puțin aparent, drepturile persoanelor vizate,
în temeiul prevederilor art. 3 alin. (5) și (6) din Legea nr. 102/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 6 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de organizare și funcționare a Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Senatului nr. 16/2005, cu modificările și completările ulterioare, s-a apreciat că notificarea prelucrării datelor cu caracter personal nu este necesară, printre altele, când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale legale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare (art. 1 lit. d).
Excepțiile de la obligația de a notifica prevăzute la art. 1 nu exonerează operatorul de îndeplinirea celorlalte obligații care îi revin potrivit dispozițiilor legale aplicabile în domeniul protecției datelor cu caracter personal.
Potrivit art. 3 , la articolul 1 din Decizia președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 91/2006 privind cazurile în care este permisă notificarea simplificată a prelucrării datelor cu caracter personal, M.Of. nr. 654 din 28 iulie 2006, se abrogă literele a), b), c), d), f), g), h) și j).
Articolul 1 din Decizia nr. 91/2006 dispunea că notificarea prelucrării datelor cu caracter personal se poate efectua în formă simplificată, în următoarele cazuri:
a) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de autoritatea judecătorească, în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale legale, altele decât cele prevăzute de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare;
b) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor, în scopul îndeplinirii atribuțiilor lor legale;
c) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul evidenței persoanelor, întocmirii, păstrării, evidenței și eliberării pașapoartelor simple, a permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a vehiculelor și plăcilor cu numere de înmatriculare, de către autoritățile administrației publice de la nivel local, județean și de la nivelul municipiului București;
d) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul gestionării bazei de date deținute de arhivele naționale;
e) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de instituțiile de învățământ public și privat, în scopul gestionării bazei de date a cursanților, precum și a celei cu caracter economico-financiar și administrativ;
f) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de persoanele fizice care desfășoară o activitate independentă, autorizată în baza unei legi speciale, în scopul îndeplinirii atribuțiilor lor legale;
g) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de persoanele fizice și asociațiile familiale autorizate să desfășoare activități economice în mod independent, altele decât cele prevăzute la lit. f);
h) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul împrumuturilor de cărți, opere cinematografice, artistice, alte opere audiovizuale, precum și reproducerile acestora, de către entitățile de drept public și privat;
i) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul furnizării gazelor, energiei electrice, termice, precum și a serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare și a celor de salubrizare de către entitățile de drept public și privat, în baza contractelor încheiate cu clienții;
j) prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul intermedierii tranzacțiilor imobiliare.
Decizia intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și anume, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 2 aprilie 2012.
Potrivit art. 6, decizia nu aduce atingere prevederilor Deciziei președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 90/2006 privind cazurile în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006, ale Deciziei președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 100/2007 privind stabilirea cazurilor în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, M.Of. nr. 823 din 3 decembrie 2007, și ale Deciziei președintelui Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state, M.Of. nr. 182 din 16 martie 2007.
Notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, nu este numai inutilă, ci și împotriva rațiunii activității curente judiciare.
Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001 și modificată prin Legea nr. 278 din 15 octombrie 2007, M.Of. nr. 708 din 19 octombrie 2007.
Legea are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.
Ea se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un sistem de evidență sau care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem, și anume
a) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori stabiliți în România;
b) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României;
c) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori care nu sunt stabiliți în România, prin utilizarea de mijloace de orice natură situate pe teritoriul României, cu excepția cazului în care aceste mijloace nu sunt utilizate decât în scopul tranzitării pe teritoriul României a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrărilor respective.
Articolul 2 alin. (5) dispune că, în limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică și prelucrărilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și al altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal, în limitele și cu restricțiile stabilite de lege.
După cum se arată, Decizia nr. 23 din 26 martie 2012 a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (9) din Legea nr. 677/2001 ”pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora autoritatea de supraveghere poate stabili cazuri în care notificarea nu este necesară”.
În art. 22 se arată că( alin. 1) operatorul este obligat să notifice autorității de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având același scop sau scopuri corelate.
(2) Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ținerea unui registru destinat prin lege informării publicului și deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiția ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ținerii registrului menționat.
Alineatul (9) al art. 22, dispune că Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte situații în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situații în care notificarea se poate efectua într-o formă simplificată, precum și conținutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri:
a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puțin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiția să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite și perioada pentru care datele pot fi stocate;
b) atunci când prelucrarea se efectuează în condițiile art. 7 alin. (2) lit. d).
[8] Curtea Constituţională, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014
[9] Valeriu Dumitfru Petrovici, Daniela Matei, Noul Cod de procedură penală, art. 138-201, https://mpublic.ro/sites/default/files/PDF/NOILE_CODURI/ncpp.pdf
[10]Curtea Constituțională, Decizia nr. 1.516 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr. 902 din 20 decembrie 2011 .
[11]CEDO, Secţia a III-a, Hotărârea din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României nr. 2, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01 . V și D.Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2012, pp.416-429. V și INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ; EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ; DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ” la dciuncan@gmail.com
Art. 53:Competența judecătorului de drepturi și libertăți
Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind, printre altele
a) măsurile preventive;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
Textul rămâne deficitar lingvistic: judecătorul soluționează încuviințarea folosirii tehnicilor speciale, judecătorul încuviințează folosirea tehnicilor speciale, judecătorul soluționează propunerile de folosire a tehnicilor speciale. Ultima variantă ni se pare mai corectă.
(1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101.
(2) Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.
(3) După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului.
(4) Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenței sale.
(5) Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
(6) Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.
(7) Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
Articolul 306, alin. (1) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 ) Forma anterioară prevedea că (1)Pentru realizarea obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunii și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să obțină și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101.
Articolul 306, alin. (5) a fost modificat 1 de Legea nr. 255/2013 ) Forma anterioară prevedea (5)Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor tehnici speciale de investigare, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Art. 523:Activitățile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi
(1) În vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condițiile prevăzute de lege, următoarele activități:
a) supravegherea tehnică;
b) reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor;
b1) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului;
c)percheziția;
d) ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
(2) Activitățile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța de executare ori de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art. 521 alin. (2) lit. c).
(3) Activitățile prevăzute la alin. (1) lit. d) pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.
Articolul 523, alin. (1), lit. b1) a fost introdus prin Legea nr. 75/2016 .
Textul din art. 523, alin. (1), litera e). a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013. Forma anterioră era e)monitorizarea tranzacțiilor financiare și dezvăluirea datelor financiare.
Articolul 523, alin. (2) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea (2)Activitățile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) și e) pot fi efectuate numai:
a)în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța de executare și cu respectarea procedurii prevăzute la art. 139, respectiv art. 147;
b)numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă potrivit legii speciale, cu respectarea procedurii prevăzute la art. 157-160, în cazurile prevăzute la art. 521 alin. (2) lit. c).
Art. 524: Supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor, percheziția și obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire
(1)Supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor, percheziția și obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2)Dispozițiile art. 138-144, respectiv art. 147, art. 152 și art. 157-160 se aplică în mod corespunzător.
Articolul 524 fusese modificat de Legea nr. 255/2013 . Forma anterioară prevedea Art. 524: Supravegherea tehnică în procedura dării în urmărire
(1)Supravegherea tehnică poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2)Dispozițiile art. 139-143 se aplică în mod corespunzător.
(3)Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică în procedura dării în urmărire se face potrivit dispozițiilor art. 144, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 524: Supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor și percheziția în procedura dării în urmărire
(1)Supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor și percheziția pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2)Dispozițiile art. 138-144, respectiv art. 147 și art. 157-160 se aplică în mod corespunzător.
Art. 525: Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în procedura dării în urmărire
(1) Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliție ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.
(2) Dispozițiile art. 169 și 171 se aplică în mod corespunzător.
Articolul 525 a fost modificat de Legea nr. 255/2013 Forma anterioară prevedea Art. 525: Monitorizarea tranzacțiilor financiare și dezvăluirea datelor financiare
(1)Monitorizarea tranzacțiilor financiare și dezvăluirea datelor financiare, în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire, pot fi dispuse pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă.
(2)Dispozițiile art. 139 se aplică în mod corespunzător.
(3)Măsura poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata totală a monitorizării, cu privire la aceeași persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăși 120 de zile în aceeași cauză.
(4)Procurorul solicită judecătorului de drepturi și libertăți încetarea imediată a activității de supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora, dacă nu mai există motivele care au justificat-o.
Exemplificăm : încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii (art. 53 lit. e)
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții: supraveghează sau efectuează urmărirea penală(art. 55 alin. 3 lit. a)
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului (art. 55 alin. 6)
(1)Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale[3].
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează (art. 56 alin. 2).
Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel (art. 56 alin. 6).
· Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică (Art. 57, alin. (2) [4].
Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent. (art. 58 alin. 2)
· Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (art. 58 alin. 3)[5].
Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud. (art. 89 alin. 2)
În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția: a)situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV; (art. 92, alin. 1 lit. a)[6]
· supravegherea și paza locuinței martorului (ca: Măsuri de protecție dispuse în cursul urmăririi penale- Art. 126 ali. 1 lit. a sau – art. 127, în cursul judecății)
Capitolul IV: Metode speciale de supraveghere sau cercetare, sau anterior Legii r. 255/2013 ca Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138 sqq)
(1)Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare c)supravegherea video, audio sau prin fotografiere; i)livrarea supravegheată;
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.
(12)Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia[7].
Informarea persoanei supravegheate (Art. 145- cu sens de persoană ,subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa)
· 1)Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
· Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a)să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c)să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
Supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii (art. 215 alin. 4).
În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza (Art. 221, alin. 7) [8].
(10)Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta etc.
În total, în Codul de procedură penală, termenul este folosit cu diferite sensuri de 274 de ori. Procurorul (efectuează sau supraveghează) urmărirea penală, supraveghere vizuală (cu sens de observare), ca măsuri de protecție (în cursul urmăririi penale sau judecății), ca activitate în cadrul măsurii preventive a controlului judiciar,(organul sau autoritatea desemnată cu ) supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește faptul că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare (v Vilho Eskelinen și alții c Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, și, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX). Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei “contestații reale” sau a unei “plângeri credibile”. O creanță poate fi considerată drept o “valoare primordială” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký c Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX).
Curtea reamintește de asemenea că revine statului să stabilească, de o manieră discreționară, beneficiile care trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (Ketchko c Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005).
Totuși, atunci când o dispoziție legislativă prevede plata unor anumite beneficii și condițiile impuse în vederea perceperii lor sunt îndeplinite, autoritățile nu pot refuza să se conformeze acestei dispoziții legislative pe perioada în care aceasta este în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă dreptul la o astfel de creanță în beneficiul său (Mureșanu c României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010).
Or, nu aceasta este situația în speță. În temeiul Legii nr. 118/2010 s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iunie – decembrie 2010.
În lumina acestor considerente, reclamanții ar putea cu dificultate susține existența unui “bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Chiar și în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că măsura în cauză a constituit o ingerință în exercitarea acestui drept (va, mutatis mutandis, Hasani c Croației, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010), cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.
Curtea constată în primul rând că ingerința era prevăzută de lege, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice ale statului, care se confrunta cu o situație de criză economică.
Curtea reamintește în acest sens că, datorită cunoașterii directe a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ce reprezintă “interesul public”. În cadrul mecanismului de protecție creat prin Convenție, aceste autorități trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii în care se extind garanțiile Convenției. Mai mult, noțiunea de “interes public” este, prin natura sa, amplă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetare ale statului implică de obicei analizarea aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea respectă modul în care acesta a conceput imperativele “interesului public”, cu excepția cazului în care decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (Jahn și alții c Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI și Zvolský și Zvolská c Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX).
În cele din urmă, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un “echilibru just” între cerințele de interes general ale comunității și imperativele privind protecția drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele lor sunt justificate, în interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză.
Curtea arată că a fost deja solicitată să hotărască dacă o intervenție legislativă care avea ca scop reformarea unui sector economic din motive de justiție socială (James și alții c Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98) sau corectarea erorilor unei legi anterioare în interesul public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-VII) respecta “echilibrul just” între interesele concurente în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că statul pârât nu a depășit marja sa de apreciere și a menținut echilibrul just între interesele concurente diverse.
Rezultă că plângerile trebuie respinse în aplicarea articolului 35 par. 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive Curtea declară cererile inadmisibile[9].
Amintim câteva dintre cazurile în care statul român a fost găsit vinovat de utilizarea supravegherii tehnice cu încălcarea normelor CEDH: cauza Dumitru Popescu c României, Văduva c României,cauza Beraru c României, cauza Calmanovici contra României, cauza Răducu c României, Asociația 21 Decembrie 1989 – președinte (Teodor Mărieș) , si alții ” c României, Cauza Constantin Bucur și Mircea Toma și Sorana Toma c României . A fost analizată și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește plângerile formulate împotriva unor state europene ce au avut drept obiect încălcările dreptului la viață intimă , familială sau privată și a secretului corespondenței (cauza Amann c Elveției,cauza Malone c Marea Britanii, cauza Niemitz c Germania, cauza Vettel c Franța, cauza Sciacca c Italia, cauza Iordachi și alții c Moldovei)[10].
În ceea ce privește metoda specială de supraveghere sau cercetare ce constă în interceptarea convorbirilor telefonice, evidențiem discuția privind necesitatea reglementării în regim de urgență a utilizării cartelelor prepay , în sensul ca acestea să fie comercializate persoanelor fizice numai în condițiile în care acestea sunt identificabile pe baza datelor de stare civilă.
Au fost prezentate instituțiile cu atribuții în culegerea de informații, respectiv Poliția Română, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe,Serviciul de Protecție și Pază, Ministerul Apărării Naționale, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, Direcția Operațiuni Speciale, Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor. În ceea ce privește Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor a fost reliefată importanța pe care o are activitatea de culegere a informațiilor din surse deschise, îndeosebi a celor furnizate de către internet.
În acest sens au fost surprinse principalele reglementări în domeniul supravegherii tehnice din Franța, Marea Britanie,Germania,Italia și Statele Unite ale Americii. -Legislația acestora, îndeosebi cea a Germaniei și Statelor Unite ale Americii au fundamentat propunerea ca în cuprinsul Codului de Procedură penală al României , la Capitolul ,,Metode speciale de supraveghere sau cercetare” să fie introdus un articol , prin care să se prevadă obligația Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a întocmi un raport anual ce va conține date referitoare la măsurile de supraveghere tehnică dispuse la nivel național, respectiv: număr mandate de supraveghere tehnică Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investește în OAMENI” 14 emise,distinct, în funcție de obiectul acestuia;indicarea infracțiunii principale pentru care s-a emis; numărul de persoane inculpate dintre cele supravegheate tehnic; numărul solicitări respinse pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică;
Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare, situația financiară ale unei persoane se înțelege, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen, operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit/altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit/altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane, iar art. 153 vorbește de comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe
Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare este o metodă specială de supraveghere, în timp ce obținerea datelor privind situația financiară a unei persoane este o metodă specială de cercetare Procedeul obținerii datelor privind tranzacțiile financiare permite o ingerință mai mare în viața privată, motiv pentru care și condițiile de dispunere sunt mai restrictive, măsura putând fi dispusă doar cu privire la infracțiunile limitativ prevăzute în art. 139, alin. (2) din C. pr. pen. , și nu cu privire la orice infracțiune.
Obținerea datelor privind situația financiară se poate dispune doar față de suspect sau inculpat, în timp ce una dintre condițiile cumulative care trebuie îndeplinită în cazul obținerii datelor privind tranzacțiile financiare este aceea a începerii urmăririi penale în cauză (față de faptă), neexistând cerința ca persoana față de care se dispune să aibă o anumită calitate procesuală Existența condiției suplimentare (la suspect sau inculpat) este justificată de împrejurarea că procedeul probatoriu poate fi folosit cu privire la orice infracțiune și nu doar în cazul unor infracțiuni de o anumită gravitate
Relativ la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare/situația financiară , în doctrină au fost formulate două opinii privind obiectul cele două procedee probatorii: Pentru profesor A. Uzlău , datele privind situația financiară a unei persoane se referă la datele pentru o perioadă trecută, spre deosebire de metoda de supraveghere, care presupune cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare/al altor operațiuni efectuate și care urmează să fie efectuate. La domnul M. Udroiu , datele privind situația financiară se referă doar la datele privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane la momentul solicitării, nu și a conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate în trecut sau care urmează să fie efectuate în viitor[11]
Metoda specială de cercetare poate avea în vedere nu numai datele actuale, ci și pe cele din trecut privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare Trebuie operată distincția privind natura metodei: obținerea datelor privind tranzacțiile financiare este o metodă specială de supraveghere, iar obținerea datelor privind situația financiară este o metodă specială de cercetare Fiind o metodă de supraveghere, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare poate privi atât operațiuni din trecut, cât și din viitor; argument de text din definiția legală – operațiuni ”efectuate sau care urmează să fie efectuate”.
Deosebirea esențială este de ordin terminologic, privind obiectul celor două metode: ”tranzacții financiare” se referă la convenții prin care se transmit anumite drepturi cu privire la sume de bani, se fac schimburi financiare ”situația financiară” privește datele existente la un moment dat, situația fiind un document în care se prezintă o stare de lucruri ”tranzacții financiare” se referă la operațiuni financiare, la acțiunile titularului unui cont aflate în dinamica lor și include obținerea de înscrisuri ori informații ”situația financiară” este o ”radiografie” ce are ca obiect doar existența și conținutul conturilor și altor situații financiare
Prin metoda obținerii datelor privind situația financiară a unei persoane pot fi obținute, de la instituții de credit sau alte entități financiare, cum ar fi băncile comerciale sau organizațiile cooperatiste de credit, următoarele date: date privind existența, tipul și soldul unui cont extrase de cont situații financiare privind activitatea unei persoane juridice, cum ar fi bilanțul sau contul de profit și de pierdere
Prin metoda obținerii datelor privind tranzacțiile financiare pot fi obținute: datele de identificare a conturilor – natura și tipul conturilor, numerele conturilor rulajele, persoanele împuternicite, situația financiară a conturilor date privind creditele contractate și situația rambursării lor date privind cardurile de debit sau de credit active/inactive informații privind serviciul de internet banking si modalitatea de logare înscrisuri, cum ar fi contractele de credit și anexele acestora, documentele în baza cărora s-au deschis/inchis conturile, ordinele de plată ori fișele specimenelor de semnatură ale titularilor de conturi sau împuterniciților[12]
Potrivit art. 138 alin. (3) , accesul la un sistem informatic constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distan ță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe . Amintim și că art. 168, alin. (1) arată că percheziția informatică este un procedeu probatoriu, care constă în activitățile de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizate prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
Deosebirea esen țială dintre cele două metode este dată de natura și, implicit, de scopul utilizării acestora accesul la un sistem informatic constituie o metodă specială de supraveghere, iar perchezi ția informatică este o metodă de cercetare accesului la un sistem informatic oferă acces la resursele sistemului informatic la un anumit moment, dar permite și supravegherea acestuia pe viitor, în timp ce perchezi ția informatică permite doar cercetarea resurselor sistemului informatic la momentul efectuării perchezi ției informatice.
Accesul la un sistem informatic permite o monitorizare pasivă a sistemului, în condiții de confidențialitate, fără știrea titularului sau utilizatorului, pe când perchezi ția informatică poate fi efectuată, potrivit art. 168, alin. (11) numai în prezența suspectului sau inculpatului accesul la un sistem informatic se dispune pentru a identifica probe, în timp ce percheziția informatică este dispusă pentru descoperirea, identificarea și strângerea probelor.
OBȚINEREA DATELOR GENERATE SAU PRELUCRATE
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat la 8 aprilie 2014 hotărârea preliminară în cauzele conexate C-293/12 (Digital Rights Ireland) și c-594/12 (Seilinger și alții)[13], prin care a invalidat Directiva 2006/24/CE privind reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice destinate publicului și de modificare a Directivei 2002/58/CE [14] Directiva nu instituie criterii suficiente pentru a asigura principiul proporționalității ingerinței statului în exercițiul drepturilor privind respectarea vieții private și de familie și protecția datelor cu caracter personal din Carta drepturilor fundamentale a UE, lăsând astfel în marja de apreciere a statelor posibilitatea de a institui măsuri interne care, la rândul lor, să contravină Cartei[15]
În România, directiva a fost transpusă prin Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații de comunicații electronice destinate publicului
Prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legii sunt neconstituționale, dar și că prevederile art. 152 C. pr. pen. sunt constituționale[16] .
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal
Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE. Insă Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții – și C-594/12 – Karntner Landesregierung și alții. Prin hotărârea menționată instanța europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în acest sens, că Directiva 2006/24/CE are ca obiectiv principal armonizarea legislației statelor membre privind obligațiile furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra anumite date generate sau prelucrate, în vederea asigurării disponibilității acestor date pentru prevenirea, cercetarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor grave, cum sunt criminalitatea organizată și terorismul. S-a constatat, totodată, că păstrarea datelor în cauză răspunde unui interes general, contribuind la combaterea criminalității grave și, prin urmare, la siguranța publică, și că aceasta nu afectează substanța drepturilor fundamentale ocrotite de Cartă. S-a conchis însă că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, cu toate că sunt de natură a realiza obiectivul urmărit, reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, în acest sens, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, că datele ce fac obiectul reglementării directivei invalidate conduc la concluzii foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viața cotidiană, locurile de ședere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activitățile desfășurate, relațiile sociale ale acestor persoane și mediile sociale frecventate de ele (§ 27) și că, în aceste condiții, chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (2) din Directiva 2006/24/CE, este interzisă păstrarea conținutului comunicațiilor și al informațiilor consultate prin utilizarea unei rețele de comunicații electronice, păstrarea datelor în cauză poate afecta utilizarea de către abonați sau de către utilizatorii înregistrați a mijloacelor de comunicare prevăzute de această directivă și, în consecință, libertatea lor de exprimare, garantată prin art. 11 din Cartă (§ 28).
S-a constatat, prin aceeași hotărâre, că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat (§ 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă (§ 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal (§ 36).
Cu același prilej, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că ingerința în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, cauzată de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să genereze în mintea persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante (§ 37).
În privința proporționalității ingerinței, s-a reținut în hotărârea anterior menționată că obiectivul de interes general al Directivei 2006/24/CE, chiar dacă este fundamental, nu poate justifica necesitatea unor măsuri precum cele prevăzute prin aceeași directivă, în scopul combaterii infracțiunilor indicate de aceasta (§ 51).
S-a mai reținut că protecția datelor cu caracter personal, care rezultă din obligația explicită prevăzută la art. 8 alin. (1) din Cartă, prezintă o importanță deosebită pentru dreptul la respectarea vieții private, consacrat la art. 7 din aceeași Cartă (§ 51), motiv pentru care directiva în cauză ar trebui să cuprindă norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii datelor și să prevadă o serie de limitări, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, că Directiva 2006/24/CE privește ansamblul persoanelor care utilizează servicii de comunicații electronice, fără însă ca persoanele ale căror date sunt stocate să se regăsească, fie și în mod indirect, într-o situație susceptibilă să declanșeze începerea urmăririi penale, prevederile directivei aplicându-se chiar și acelora în privința cărora nu există indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave. S-a subliniat faptul că directiva analizată nu prevede nicio excepție în privința persoanelor ale căror comunicații sunt supuse, conform dreptului național, secretului profesional (§ 58).
În continuare, instanța europeană a reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede niciun criteriu obiectiv care să permită delimitarea accesului autorităților naționale competente la date și utilizarea lor ulterioară în scopul prevenirii, detectării sau urmăririi penale în legătură cu infracțiuni care, având în vedere amploarea și gravitatea ingerinței în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, pot fi considerate ca fiind suficient de grave pentru a justifica o astfel de ingerință și că aceasta se limitează la a face trimitere în general, în cuprinsul art. 1 alin. (1), la infracțiunile grave, astfel cum sunt definite în dreptul intern al fiecărui stat membru (§ 60).
În plus, s-a constatat că directiva nu prevede în mod expres că accesul autorităților naționale competente la datele stocate și utilizarea ulterioară a acestora trebuie să se facă în mod strict în scopul prevenirii și al descoperirii unor infracțiuni precis delimitate sau al desfășurării urmăririi penale în cazul lor, ci prevede doar că fiecare stat membru definește procedurile care trebuie să fie urmate și condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru obținerea accesului la datele păstrate, în conformitate cu cerințele de necesitate și proporționalitate (§ 61).
Prin aceeași hotărâre, s-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit și că nu este prevăzută obligația statelor membre de a stabili astfel de limitări (§ 62).
Referitor la durata păstrării datelor, s-a reținut că Directiva 2006/24/CE impune stocarea acestora pentru o perioadă de la 6 la 24 de luni, fără să prevadă criterii obiective de limitare a păstrării datelor la strictul necesar și fără a distinge între categoriile de date în funcție de utilitatea lor pentru realizarea obiectivului urmărit sau în funcție de persoanele vizate (§ 63-64).
S-a constatat, totodată, că Directiva 2006/24/CE nu prevede norme clare și precise care să reglementeze întinderea ingerinței în drepturile fundamentale consacrate la art. 7 și art. 8 din Cartă, că directiva conține o ingerință în aceste drepturi fundamentale de o mare amploare și de o gravitate deosebită și că această încălcare nu este limitată la strictul necesar (§ 65). S-a reținut, de asemenea, că Directiva 2006/24/CE nu prevede garanții suficiente, conform art. 8 din Cartă, pentru asigurarea unei protecții eficiente a datelor stocate împotriva eventualelor abuzuri, accesului sau utilizării ilicite a acestor date (§ 66).
În fine, s-a arătat că directiva nu impune ca datele stocate să fie păstrate pe teritoriul Uniunii Europene, așa încât controlul respectării cerințelor de protecție și de securitate, prevăzut la alin. (3) al art. 8 din Cartă și care constituie un element esențial al ocrotirii persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, nu este garantat în totalitate (§ 68).
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă (§ 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009, prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. S-a constatat că legiuitorul nu arată ce se înțelege prin “amenințări la adresa securității naționale”, astfel că, în lipsa unor criterii precise de delimitare, diverse acțiuni, informații sau activități obișnuite, de rutină, ale persoanelor fizice și juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar și abuziv, ca având natura unor astfel de amenințări. S-a arătat, totodată, că destinatarii legii pot fi incluși în categoria persoanelor suspecte fără a cunoaște acest lucru și fără a putea preveni, prin conduita lor, consecința aplicării rigorilor legii și, de asemenea, că utilizarea sintagmei “pot avea” induce ideea că datele la care se referă Legea nr. 298/2008 nu sunt reținute în scopul exclusiv al utilizării acestora numai de către organele statului cu atribuții specifice în protejarea securității naționale și a ordinii publice, ci și de către alte persoane sau entități, din moment ce acestea “pot”, și nu “au”, acces la aceste date, în condițiile legii.
Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a constatat că Legea nr. 298/2008, în ansamblul ei, instituie regula reținerii continue a datelor cu caracter personal, pe o perioadă de 6 luni de la momentul interceptării lor. Or, în materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății. S-a subliniat că excepțiile sunt permise limitativ, în condițiile expres prevăzute de Constituție și de actele juridice internaționale aplicabile în domeniu, iar Legea nr. 298/2008 reprezintă o astfel de excepție, după cum o arată însuși titlul acesteia.
Curtea a constatat, de asemenea, că obligația de reținere a datelor reglementată de Legea nr. 298/2008, cu titlu de excepție sau derogare de la principiul protejării datelor cu caracter personal și al confidențialității lor, prin natura, întinderea și domeniul ei de aplicare, golește însă de conținut acest principiu, astfel cum era garantat prin Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Or, este unanim recunoscut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunțată în Cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein c Germaniei, § 45, că statele membre semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și-au asumat obligații de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor. Obligația legală care impune reținerea în mod continuu a datelor cu caracter personal transformă însă excepția de la principiul protejării efective a dreptului la viață intimă și liberă exprimare în regulă absolută. Astfel, dreptul apare ca fiind reglementat într-o manieră negativă, latura sa pozitivă pierzând caracterul predominant.
S-a reținut, totodată, că reglementarea unei obligații pozitive care privește limitarea în mod necontenit a exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței face să dispară însăși esența dreptului, prin îndepărtarea garanțiilor privind exercitarea acestuia. Persoanele fizice și juridice care sunt utilizatori în masă ai serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații sunt supuse în permanență acestei ingerințe în exercițiul drepturilor lor intime la corespondență și liberă exprimare, fără a exista posibilitatea unor manifestări libere, necenzurate, decât sub forma comunicării directe, fiind excluse mijloacele de comunicare principale folosite în prezent.
Tot prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 Curtea a statuat că într-o logică firească a analizei se impune și examinarea în cauză a respectării principiului proporționalității, o altă cerință imperativă necesar a fi îndeplinită în cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prevăzută expres de art. 53 alin. (2) din Constituție. Acest principiu impune ca măsura de restrângere să fie în acord cu situația care a determinat aplicarea ei și, de asemenea, să înceteze odată cu dispariția cauzei determinante. Legea nr. 298/2008 impune obligația reținerii datelor în mod continuu, de la momentul intrării în vigoare, respectiv al aplicării sale (și anume 20 ianuarie 2009, respectiv 15 martie 2009 în privința datelor de trafic de localizare corespunzătoare serviciilor de acces la internet, poștă electronică și telefonie prin internet), fără a se avea în vedere necesitatea încetării măsurii de limitare odată cu dispariția cauzei ce a determinat luarea acestei măsuri.
Curtea a constatat că, deși Legea nr. 298/2008 se referea la date cu un caracter predominant tehnic, acestea erau reținute în scopul furnizării informațiilor cu privire la persoana și viața sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplica și conținutului comunicării sau informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice, celelalte date reținute, având ca scop identificarea apelantului și a apelatului, respectiv a utilizatorului și a destinatarului unei informații comunicate pe cale electronică, a sursei, destinației, datei, orei și duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicație sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locației echipamentului de comunicații mobile, precum și a altor “date conexe” – nedefinite în lege -, erau de natură să prejudicieze, să stingherească manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare.
S-a arătat că garanțiile legale privind utilizarea în concret a datelor reținute – referitoare la excluderea conținutului comunicării sau a informațiilor consultate, ca obiect al stocării datelor, la autorizarea motivată și prealabilă a președintelui instanței competente să judece fapta pentru care s-a început urmărirea penală, în condițiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 298/2008 și cu aplicarea sancțiunilor reglementate la art. 18 și art. 19 din aceasta – nu erau suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.
Astfel, Curtea Constituțională nu a negat scopul în sine avut în vedere de legiuitor la adoptarea Legii nr. 298/2008, în sensul că este imperios necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate și eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare și tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracțional să poată fi controlat și contracarat. S-a arătat că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcție de scopul urmărit. Limitarea exercițiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective și interese publice, ce vizează siguranța națională, ordinea publică sau prevenția penală, a constituit în permanență o operațiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menținerea unui just echilibru între interesele și drepturile individuale, pe de o parte, și cele ale societății, pe de altă parte. Curtea a reținut însă că nu este mai puțin adevărat, astfel cum a remarcat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 septembrie 1978 pronunțată în Cauza Klass și alții c Germaniei, § 49, că luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la “distrugerea democrației sub pretextul apărării ei”.
Comparând dispozițiile Legii nr. 82/2012 cu cele ale Legii nr. 298/2008, Curtea constată că, în ambele legi, cazurile în care autoritățile judiciare ori organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale au acces la datele generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sunt cele care au ca scop activitățile de prevenire, cercetare, descoperire și urmărire penală a “infracțiunilor grave”. De asemenea, se observă că ambele legi definesc noțiunea de “infracțiune gravă”, însă Legea nr. 82/2012 extinde semnificativ sfera infracțiunilor care se circumscriu acestei noțiuni [a se vedea art. 2 lit. e)] comparativ cu Legea nr. 298/2008, a cărei sferă de cuprindere era mai redusă [a se vedea art. 2 lit. f)]. În plus, legea supusă prezentului control de constituționalitate permite accesul organelor judiciare și al organelor de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale la datele reținute și pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei. Curtea apreciază că această extindere a fost posibilă, având în vedere dispozițiile Directivei 2006/24/CE, care lăsau la latitudinea statelor membre stabilirea situațiilor pentru care se aplică actul normativ de transpunere a directivei.
Curtea observă, de asemenea, că legiuitorul a renunțat în cuprinsul noii reglementări la sintagma “date conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat” din norma de la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008, stabilind la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 82/2012 că acest act normativ “se aplică datelor de trafic și de localizare a persoanelor fizice și a persoanelor juridice, precum și datelor necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat”. Eliminarea din cuprinsul ipotezei reglementate a cuvântului “conexe” prin care sintagma “date conexe necesare” a fost reformulată devenind “datele necesare” nu este de natură a înlătura viciul de neconstituționalitate semnalat prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, care a criticat faptul că legiuitorul nu a definit în mod expres ce se înțelege prin “date conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”. Reglementarea actuală conservă caracterul imprecis al formulării, întrucât nu definește nici acum ce se înțelege prin “datele necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat”.
În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche.
Cu privire la obligația continuă a furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele în cauză, Curtea constată că aceasta a fost menținută și în cuprinsul noii reglementări, Legea nr. 82/2012 stabilind la art. 1 alin. (1) “obligația furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor pentru punerea acestora la dispoziția […]”. Or, caracterul continuu al reținerii datelor generate sau prelucrate în cadrul activității furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului a reprezentat, din perspectiva instanței de contencios constituțional, exprimată prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, un motiv de constatare a neconstituționalității prevederilor Legii nr. 298/2008.
Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate.
Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.
În primul rând, ingerința în drepturile fundamentale privind viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și libertatea de exprimare este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conștiința persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante.
În al doilea rând, datele care fac obiectul reglementării, deși au un caracter predominant tehnic, sunt reținute în scopul furnizării informațiilor cu privire la persoana și viața sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplică și conținutului comunicării sau informațiilor consultate în timpul utilizării unei rețele de comunicații electronice, celelalte date reținute, având ca scop identificarea apelantului și a apelatului, respectiv a utilizatorului și a destinatarului unei informații comunicate pe cale electronică, a sursei, destinației, datei, orei și duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicație sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locației echipamentului de comunicații mobile, precum și a altor “date necesare” – nedefinite în lege -, sunt de natură să prejudicieze manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare. În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viața cotidiană, locurile de ședere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activitățile desfășurate, relațiile sociale ale acestor persoane și mediile sociale frecventate de ele. Or, o atare limitare a exercițiului dreptului la viață intimă, familială și privată și la secretul corespondenței, precum și a libertății de exprimare trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
În al treilea rând, legea criticată nu cuprinde norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii și utilizării, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanțiile legale privind utilizarea în concret a datelor reținute nu sunt suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.
În plus față de argumentele aduse anterior, Curtea consideră necesar, pentru înțelegerea exactă a mecanismului reținerii datelor, operarea unei distincții între două etape diferite. Observând că datele în discuție se referă, în principal, la datele de trafic și de localizare a persoanelor, precum și la datele necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator înregistrat, mecanismul reglementat implică două etape, prima fiind aceea a reținerii și stocării datelor, iar cea de-a doua, aceea a accesului la aceste date și a folosirii lor.
Reținerea și stocarea datelor, care în mod firesc este prima operațiune din punct de vedere cronologic, revine, ca obligație, furnizorilor de rețele publice și de servicii de comunicații electronice destinate publicului. Această operațiune este una tehnică, fiind realizată automat în baza unor programe informatice atâta timp cât legea prevede obligația furnizorilor desemnați de lege de a reține respectivele date. Întrucât atât potrivit Directivei 2006/24/CE, cât și conform Legii nr. 82/2012, scopul reținerii și stocării este unul general, urmărindu-se garantarea siguranței naționale, a apărării, precum și prevenirea, cercetarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor grave, reținerea și stocarea nefiind legate și determinate de un caz concret, apare ca evident caracterul continuu al obligației furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și a furnizărilor de servicii electronice de a reține aceste date pe întreaga perioadă prevăzută expres de cadrul normativ în vigoare, respectiv pe o perioadă de 6 luni, conform Legii nr. 82/2012. De asemenea, în această etapă, fiind vorba exclusiv de reținerea și stocarea unei mase de informații, identificarea ori localizarea celor care sunt subiecții unei comunicații electronice nu se realizează în concret, această urmând a avea loc abia în a doua etapă, după ce este permis accesul la date și utilizarea acestora.
Tocmai datorită naturii și specificului primei etape, din moment ce legiuitorul consideră necesară reținerea și stocarea datelor, prin ea însăși doar această operațiune nu contravine dreptului la viață intimă, familială și privată, ori secretului corespondenței. Nici Constituția și nici jurisprudența Curții Constituționale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume a datelor de trafic și de localizare, cu condiția însă ca accesul la aceste date și utilizarea lor să fie însoțite de garanții și să respecte principiul proporționalității.
Abia raportat la cea de-a doua etapă, aceea a accesului și a utilizării acestor date, se ridică problema conformității reglementărilor legale cu dispozițiile constituționale. Examinând dispozițiile Legii nr. 82/2012, cu privire la accesul organelor judiciare și a celorlalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale la datele stocate, Curtea constată că legea nu oferă garanțiile necesare protecției dreptului la viață intimă, familială și privată, a secretului corespondenței și a libertății de exprimare ale persoanelor ale căror date stocate sunt accesate.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 82/2012, au acces la datele reținute conform prevederilor acestei legi, organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Insă, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 82/2012, doar organele de urmărire penală sunt obligate să respecte dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală, această obligație nefiind prevăzută și pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, care pot accesa aceste date în conformitate cu “legile speciale în materie”, așa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012. Prin urmare, doar solicitarea adresată de organele de urmărire penală furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice și furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de transmitere a datelor reținute este supusă autorizării prealabile a judecătorului de drepturi și libertăți.
Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi.
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești.
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă (§ 62).
Deși Legea nr. 82/2012 stabilește contravențiile care pot fi comise de către furnizorii de rețele publice și de servicii de comunicații electronice în legătură cu procesul de reținere, stocare și accesare a datelor, precum și instituțiile abilitate să constate aceste contravenții și să aplice sancțiunile (Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații), legea nu prevede un mecanism autentic de control, care să asigure acestor instituții o verificare permanentă și efectivă a respectării dispozițiilor legale, astfel încât să poată fi sesizate cu ușurință cazurile în care furnizorii de servicii încalcă dispozițiile legale privitoare la tipul de date reținute, durata în care acestea sunt stocate, distrugerea lor în cazurile prevăzute de lege ori organele și instituțiile cărora li se permite accesul la aceste date. Prin urmare, dispozițiile legale pun accent în principal pe diligența necesară în domeniul comunicațiilor, dar relativizează garanțiile de siguranță a reținerii și păstrării datelor, din moment ce operatorilor de comunicații electronice nu le sunt impuse standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate care să poată fi controlate efectiv de instituțiile prevăzute de lege. Se mai observă că legea prevede ca infracțiune doar accesarea intenționată, alterarea sau transferul datelor reținute în baza legii, fără autorizare, iar toate celelalte fapte ilicite sunt considerate contravenții, ceea ce nu asigură în toate cazurile o protecție corespunzătoare a dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și a secretului corespondenței. Nereglementarea unui mecanism real de control a activității furnizorilor de rețele publice și de servicii de comunicații electronice de către o autoritate independentă echivalează cu lipsa unor garanții, astfel cum sunt impuse de prevederile art. 26 și art. 28 din Constituție, care să permită o protecție eficientă a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz, precum și a oricărui acces ori utilizări ilicite a acestor date.
În ceea ce privește efectele deciziilor sale, Curtea reamintește caracterul definitiv și general obligatoriu al acestora. Prin urmare, în cazul de față, având în vedere și Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, devine lipsită de temei juridic, atât din punct de vedere al dreptului european, cât și al celui național, activitatea de reținere și folosire a datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețelele de comunicații publice. Concret, aceasta înseamnă că de la publicarea deciziei Curții Constituționale a României, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului nu mai au nici obligația, dar nici posibilitatea legală de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor și de a le pune la dispoziția organelor judiciare și ale celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale. Prin excepție, pot fi reținute de către acești furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăți pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimțământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, așa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), în vigoare.
Corelativ, până la adoptarea de către Parlament a unei noi legi privind reținerea datelor, care să respecte prevederile și exigențele constituționale, așa cum au fost relevate în prezenta decizie, organele judiciare și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu mai au acces la datele care au fost reținute și stocate deja în baza Directivei 2006/24/CE și a Legii nr. 82/2012 în vederea utilizării lor în cadrul activităților definite de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/2012. De asemenea, organele judiciare și cele cu atribuții în domeniul siguranței naționale nu au temei legal și constituțional nici pentru accesarea și utilizarea datelor reținute de către furnizori pentru facturare, plăți pentru interconectare ori în alte scopuri comerciale, pe care să le folosească în cadrul activităților de prevenire, de cercetare, de descoperire și de urmărire penală a infracțiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei, tocmai datorită caracterului, naturii și scopului diferit al acestora, așa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE. De altfel, chiar Legea nr. 82/2012 stabilește în art. 11 că aceste ultime date reținute sunt exceptate de la prevederile legii, având un alt regim juridic, fiind supuse prevederilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 din Codul de procedură penală, Curtea reține că textul criticat nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele generate sau prelucrate, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute. Acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată[17].
În doctrină s-a arătat că până la adoptarea unui nou act normativ care să reglementeze procedura reținerii si stocării datelor, acestea nu pot fi obținute de către organele de urmărire penală, procedura prevăzută la art. 152 C. pr. pen. fiind inaplicabilă în lipsa acestui act normativ[18]
În ipoteza în care judecătorul nu este competent să soluționeze cererea de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, acesta nu își declină competența, ci va pronunța tot o soluție de respingere a cererii formulată de procuror, soluție care este de natură să contribuie la păstrarea caracterului confidențial al metodelor de supraveghere solicitate (opinia A. Uzlău)
Textele în materie din Codul de procedură penală nu prevăd obligația generală a instanței de a dispune declinarea de competență, ci această obligație rezultă fie în mod implicit din normele generale privind competența, fie în mod explicit din cele privind competența în cazul ivirii unor incidente procedurale, cum ar fi schimbarea calității inculpatului, a încadrării juridice sau a calificării dată faptei Procedura de soluționare a cererii procurorului este o procedură specială, singurele soluții care pot fi dispuse de către judecătorul de drepturi și liberăți sunt fie admiterea cererii procurorului, fie respingerea, atunci când apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru emiterea mandatului Respingerea cererii permite și o soluționare mai operativă a acesteia, în condițiile în care, după respingere, procurorul care a formulat cererea poate, într-un timp mult mai scurt, să se adreseze cu o nouă cerere către judecătorul de drepturi și liberăți de la instanța competentă conform legii[19]
– Comisia Europeană , Direcția Generală Migrație și Afaceri Interne, Livrările supravegheate transnaționale în contextul investigării traficului de droguri Manual “Întărirea cooperării Autorităților de Aplicare a Legii din Uniunea Europeană în domeniul livrărilor supravegheate de droguri” , JUST/2013/ISEC/DRUGS/AG/6412 https://www.mpublic.ro/sites/default/f
– M.Apetrei, Înregistrările audio sau video – mijloace de probă în procesul penal, „R.D.P.” 3/1998, 94
– Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în “Revue de science criminnelle et de droit pénal comparé” nr.2/1999
– M.Bădilă, Consemnarea declarațiilor inculpatului în instanță, „R.D.P.” 2/1998,p. 84
– James Bamford, Palatul enigmelor, Hanghton Mifflin, „Daily News”, 22 iulie 1975
– A. Barbu (Dorobant), G. Tudor, A. Șinc, Codul de procedură penală adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2016;
– Gh.Bocșan, Informatica și libertățile individuale, “Rev.juridică” 14/1999, p.6
– E. Bonnier, Traité théoretique et pratique des preuves en droit civil et en droit criminel, ed. a 4-a, Paris, 1873;
– Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere –Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
– D.Ciuncan, Percheziție, interceptări. Cabinetele de avocatură fac parte din domiciliul persoanei și, implicit, sunt cuprinse în noțiunea de viață privată (Kopp V., Elveția, CEDH hot.25.3.98, în „R.D.P.” 3/1998, 155-156)
– D.Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio și video, ”Pro lege” 2/1998,p. 30 și PCA București, Buletin 1/1998, p. 7
– – Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio-video, filmărilor și fotografierilor , „Pro lege ”2/2001, p.26
– D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000. Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Comentarii și jurisprudență. Ed. a. III-a, Universul Juridic, 2017,
– D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio și video, „Pro lege” nr. 2/1998, 30 și PCA București, „Buletin” 1/1998, pp. 7 sqq
– D.Ciuncan,I, C.Turianu, II, Discuții în legătură cu condițiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, „Dreptul”nr.1/2002, pp. 148 sqq
– A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală conform noului Cod de procedură penală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017;
– M. Drilea-Marga, Urmărirea penală în Noul Cod de Procedură Penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
-Allen Dulles, Arta spionajului
– I.Dumitru, Imposibilitatea autorizării înregistrării pe bandă magnetică a unor convorbiri telefonice, la cererea motivată a persoanei vătămate în cazul săvârșirii unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, în „Dreptul”nr.1/1998, 86
– I.Dumitru, Semnificația termenului de “convorbiri” cuprins în art.911 C.proc.pen., în „Dreptul”nr.1/1998, 87
– Judecător Sanda Frunză Grefier Laura Bondar , Experți coautori, Ghid practic managementul activităţii grefierului în procesul penal: 2016, http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1821/Ghid%2
– Cătălin Filisan, Considerații cu referire la temeiul de drept al emiterii de către procuror a mandatului în vederea intrceptării convorbirilor telefonice, „Dreptul” nr.11/2001, p.149
– Georgeta Gabriela Ghiță , Metode speciale de supraveghere sau cercetare: supravegherea tehnică în lumina noului Cod de procedură penală, Aius, 2014
M. Iordache, Nulitățile în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963;
– David Kahn, The Codebreakers: The Comprehensive History of Secret Communication from Ancient Times to the Internet, Hardcover, , Scribner Book Company, 1967
– Laura-Codruța Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, „Dreptul”nr.1 /2003, 182
A.-L. Lorincz, Drept procesual penal. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
– Gh.Mateuț, Înregistrările audio sau video în probațiunea penală, „Dreptul”nr. 8/1997,70
G. Mateuț, L. Criste, M. Toader, Procedură penală. Partea specială. Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
B. Micu, R. Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură si avocatură. Teste grilă, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2019;
– I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
– I. Neagu , Carmen-Silvia Paraschiv, M. Damaschin, Codul de procedura penala adnotat cu legislatie si jurisprudenta . Universul Juridic, 2009 ,
– I. Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv M. Damaschin, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Spete. Grile, ed. a 3-a , Rentrop&Straton, 2007 ;
I. Neagu, M. Damaschin, B. Micu, C. Nedelcu, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, Mapă de seminar. Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2016;
– Carmen-Silvia Paraschiv, Drept procesual penal. Partea generală Note de curs ed. a 2-a, revizuită și adăugită Editura Hamangiu, 2020
C.-Silvia Paraschiv, Fișe de procedură penală pentru admiterea în magistratură și avocatură, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2019;
– Rodica Aida Popa, Aspecte teoretice și practice referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în codul de procedură penală, „Dreptul” nr. 6/2015, pp175-180.
– Liviu Popescu, Înregistrările audio-video, „Pro lege ”nr. 3/2001, p.12.
– John Ranelagh, Agenția Ascensiunea și declinul C.I.A., Ed.Beck All, București, 1997, pp.456 sqq
– Cristina Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg în “Revista română de drepturile omului” în 6-7/1994, pp. 25 sqq
– Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed.Eminescu, Bucuresti,1997 (ascultări clandestine și captarea imaginilor în ascuns) – cu o exhaustivă bibliografie
– G. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea specială, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iași, 1974;
– G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;
M. Udroiu, Fișe de procedură penală: partea generală, partea specială; Noul Cod de procedură penală , Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016;
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, vol. I, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, București, 2019;
– Andreea Simona Uzlău (autor coordonator), Codul de procedură comentat, Editura Hamangiu, 2017;
– – Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, „R.D.P.” 1/2001, p.41
N. Volonciu, A. Vasiliu, G. Radu, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016; „ NY TIMES”, 13 iunie 1971
*** Codul de procedură penală adnotat, Rosetti, 2019
[1] litera e) a fost modificată prin Legea 255/2013 . e)încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; Textul rămâne deficitar lingvistic: judecătorul soluționează încuviinţarea folosirii tehnicilor speciale, judecătorul încuviinţează folosirea tehnicilor speciale, judecătorul soluționează propunerile de folosire a tehnicilor speciale. Ultima variantă ni se pare mai corectă. Art. 53, litera f) a fost modificat de Legea 255/2013 . Textul anterior prevedeaf)administrarea anticipată a probelor
[2] V comentarii la Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala comentat , Hamangiu , 2015 și Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea speciala , Universul Juridic , 2016
[3] Art. 56, alin. (1) a fost modificat de Legea nr. 255/2013 . Din formularea anterioară se putea înțelege că poliţia judiciară era alt organ de cercetare specială: (1)Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
[4]Art. 57, alin. (2) a fost modificat de Ordonanta de urgență nr. 6/2016 . Textul anterior era (2)Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.
[5]Art. 58, alin. (3) modificat de Legea 255/2013 )Textul anterior era : (3)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze cercetarea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
[6] Forma anterioară Legii nr. 255, vorbea de tehnici speciale
[8]Art. 221, alin. (7) modificat de Legea nr. 255/2013 )Modificarea a adăugatpe durata de timp strict necesară
[9]Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Decizia din 6 decembrie 2011 cu privire la cererile nr. 44232/11 şi 44605/11 prezentate de Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş c României, Traducere G&G Consulting (O.D.) V și : Vilho Eskelinen şi alţii c Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, Kopecký c Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX, Ketchko c Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005, Mureşanu c României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010, mutatis mutandis, Hasani c Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010, Jahn şi alţii c Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI şi Zvolský şi Zvolská c Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX, James şi alţii c Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society c Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII. Legea nr. 118/2010 din 30 iunie 2010 prevede că aplicarea reducerii salariilor angajaţilor din sectorul public erau aplicabile până la data de 31 decembrie 2010.Reducerea salariilor angajaţilor din sectorul public trebuie să fie temporară.
[10] în ceea ce privşte încălcarea dreptului la viaţă intimă , familială , sau privată şi a secretului corespondenţei a se vedea și plângerea omului de afaceri Patriciu Dan Costache şi a Societăţii Comerciale Rompetrol c Serviciului Român de Informaţii, pe care l-a reclamat de încălcarea prevederilor articolului 998 C. Civ. ( ce reglementa răspunderea civilă delictuală), constând în interceptarea convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, respectiv accesarea neautorizată a sistemelor informatice).
[11] V și Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere – Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
[14] 13/Volumul 53 Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene, 32006L0024, L 105/54, Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE
[18] Procurori Nelu Ciobanu , Viorel Cerbu , Aspecte controversate privind mijloacele de probă – Metodele speciale de supraveghere – Project supported by a grant from Norway, http://www.inm-lex.ro/fisiere
Cauza Balsyte-Lideiliene c Lituaniei, www.jurisprudentacedo.com. Valentin Trif, Reflecții cu privire la aplicarea dreptului comunitar în materia supravegherii tehnice. Considerații teoretice și practice, http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle
1.4. Anonimatul martorilor şi al investigatorilor sub acoperire
1.5. Infracţiuni de serviciu
1.6. Infracţiunea continuată
1.7. De la abuzul în serviciu la infracţiuni asimilate corupţiei
1.8. Acţiunea civilă în procesul penal
CAPITOLUL II TEHNICI CRIMINALISTICE ŞI INSTITUŢII JURIDICE SPECIFICE
2.1. Poliţia judiciară
2.1.1. Evoluţia instituţiei supravegherii exercitate de procuror în activitatea de urmărire penală şi poliţia judiciară
2.2.Constatarea tehnico-ştiinţifică în activitatea specialiştilor Parchetului Naţional Anticorupţie
2.3. Particularităţi ale expertizelor financiar-contabile
2.4. Mandatul de aducere
2.4.1. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
2.4.2. Mandatul de aducere
2.5. Sechestrul asigurător. Gajul
2.5.1. Posibilitatea instituirii unui sechestrul asigurător în timpul instrucţiei penale
2.5.2. Regimul juridic al gajului fără deposedare
2.6. Persoane cu funcţii de conducere şi persoane cu funcţii de control
2.7. Informaţiile clasificate
2.8. Publicarea de date privind supravegherea persoanelor şi numărul autorizaţiilor date pentru interceptarea unor convorbiri
2.9. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi securitatea naţională
2.10. Flagrantul
CAPITOLUL IIICERCETAREA INFRACŢIUNILOR CONEXE INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE
3.1.Domeniul de competenţă a Parchetului Naţional Anticorupţie
3.2. Tăinuire. Spălare de bani
3.3. Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de către mai multe persoane
3.4.Evaziunea fiscală
3.5. Bancruta frauduloasă
3.6. Falsuri în înscrisuri
3.7. Fals intelectual
3.7.1.Consecinţe juridice
3.7.2. Foloase necuvenite
3.8. Obligaţiile vamale în cazul efectuării de operaţiuni ilegale de import
METODOLOGIA CERCETĂRII INFRACŢIUNILOR ÎN LEGĂTURĂ DIRECTĂ CU INFRACŢIUNILE DE CORUPŢIE
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1. Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia
1.1.1. Corupţia este un fenomen tipic al statului birocratic, bugetar, al statului care dirijează direct sau ocult toate energiile naţiunii către permanenta sa alimentare cu resurse, şi nu către o evoluţie sănătoasă, normală. În această interpretare[1], în fruntea corupţiei va fi întotdeauna clasa conducătoare (politică), ajunsă în Parlament pe liste de anonimi şi fără o răspundere directă faţă de alegători.
Fenomenul corupţiei este universal şi nu este propriu numai societăţii româneşti. Experienţa democratică a arătat că fenomenul corupţiei are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale „licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.
Privind la modul general, fenomenul corupţiei presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.
Pornind de la aceste caractere ale corupţiei, şi capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.
Fenomenul corupţiei are şi el o dinamică proprie, în sensul că, a suferit şi suferă în continuare modificări cantitative şi calitative. Trecerea la economia de piaţă şi descătuşarea iniţiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca, fenomenul de corupţiei să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menţionăm apariţia fenomenelor de corupţie în domeniul financiar-bancar în vederea obţinerii unor credite; interesul în vederea obţinerii în condiţii avantajoase a unor spaţii comerciale; intrarea în posesia unor autorizaţii de funcţionare a unor licenţe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenţi economici cu capital de stat.
La toate acestea se adaugă corupţia „clasică” din aparatul de stat: Poliţie, Justiţie, Direcţia Generală a Vămilor etc., care pune sub semnul întrebării însăşi capacitatea unor instituţii de a participa în mod efectiv la lupta împotriva marii corupţii.
În Raportul de ţară pe anul 2004[2], se arată faptul că „anchetele şi evaluările internaţionale confirmă faptul că în România corupţia rămâne o problemă serioasă şi răspândită. Lupta împotriva corupţiei este împiedicată de probleme de integritate chiar în sânul instituţiilor care trebuie să aplice legea şi să combată corupţia”.
Legăturile existente între criminalitatea organizată şi corupţie evidenţiază o legătură între infracţiunile scop şi infracţiunile mijloc. Astfel, de cele mai multe ori structurile criminalităţii organizate utilizează corupţia ca un mijloc de asigurare a protecţiei activităţilor ilicite din această sferă, separat de acest aspect, necesitatea de a ascunde sumele de bani provenite din actele de corupţie ne pun în faţa unor ingenioase reciclaje financiare, a spălării banilor proveniţi din acte şi fapte de corupţie.
Realizând o evaluare statistică a fenomenului corupţiei, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru infracţiuni de corupţie, constatăm în mod paradoxal, faptul că deşi numărul de condamnaţi este relativ mic, fenomenul corupţiei ia amploare şi pătrunde cu uşurinţă în tot mai multe sectoare sociale.
Acest fapt evidenţiază incapacitatea organelor statului, de a identifica la timp fapte şi acte de corupţie şi de a interveni prin intermediul actului de justiţie în contracararea acestor fenomene. Incapacitatea se datorează tocmai aspectelor arătate mai sus legate de clandestinitatea şi confidenţialitatea, precum şi de interesul reciproc al părţilor implicate în acte şi fapte de corupţie.
În spatele autodenunţului, ca formă de sesizare a organelor judiciare stă un interes al autodenunţătorului, în cele mai multe cazuri datorat faptului că funcţionarul public nu şi-a îndeplinit obligaţia ilicită asumată în urma înţelegerii cu acesta. Ca atare, apare din ce în ce mai presantă ideea imoralităţii dispoziţiilor normative de impunitate a denunţătorului.
Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului la nivelul întregii ţări, trebuie să realizăm o abordare complexă multifactorială, utilizând în acest scop capacitatea şi competenţele tuturor structurilor de stat cu atribuţii în prevenirea şi combaterea corupţiei. Respectarea legii nu va putea fi impusă de o singură structură judiciară, dinamica luptei anticorupţie trebuie să vizeze componenta operativă şi nu numai aspectele de ordin teoretic evaluativ[3].
Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.
Experienţa românească din ultimul deceniu demonstrează că majoritatea acţiunilor anticorupţie s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost nici pe departe cel scontat, după cumse arată în Programul naţional de prevenire a corupţiei elaborat de Guvernul României[4].
Corupţia, în sens larg, ca şi corupţia penală, în special, scoate în evidenţă aceeaşi atitudine faţă de etică şi, pentru a merge la esenţă, trebuie precizat că, în toate situaţiile, ea ţine de abuzul de putere şi de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public.
În esenţă, corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit implicând:
– abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
– anomia;
– frauda (înşelăciunea şi prejudicierea unei alte persoane sau entităţi);
– utilizarea fondurilor ilicite în finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale;
– favoritismul;
– instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor publice;
– conflictul de interese (prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale).
Ceea ce percepem noi este doar identificarea condiţiilor de manifestare ale fenomenului, şi nu cauza însăşi.
Grupul Multidisciplinar privind corupţia, înfiinţat de Comitetul miniştrilor al Consiliului Europei a definit corupţia ca fiind acel fenomen care cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte demersuri care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care îşi încalcă obligaţiile în vederea obţinerii de avantaje ilicite[5].
Cu ocazia lansării Indicelui de Percepţie a Corupţiei (IPC) 2002, Peter Eigen, preşedintele Transparency International (TI), a comentat la Berlin faptul că elitele politice şi apropiaţii acestora continuă să ia mită cu orice ocazie. În complicitate cu oamenii de afaceri corupţi, acestea menţin naţiuni întregi în sărăcie şi blochează dezvoltarea durabilă. Corupţia este percepută drept riscant de puternică atât în zonele sărace ale lumii, cât şi în state ale căror companii investesc în ţările în dezvoltare.
Aria tot mai largă, complexitatea şi continua diversificare a formelor de manifestare a acestui fenomen, împreună cu tendinţele de globalizare impun abordarea ştiinţifică şi sistematică a cauzelor, surselor criminogene şi a efectelor criminalităţii.
Ediţia 2004 a Raportului mondial asupra corupţiei[6] defineşte corupţia politică ca abuzul de putere al responsabililor politici pentru a obţine avantaje personale. Corupţia în finanţarea vieţii politice îmbracă multiple forme mergând de la cumpărarea voturilor la utilizarea de fonduri ilicite pentru vânzarea nominalizărilor şi abuzul resurselor statale.
Reuşita luptei contra corupţiei depinde de voinţa politică de a reforma.
Principalele recomandări presupun reformarea legislaţiei asupra finanţării partidelor, reglementarea strictă a conflictelor de interese, accesul echitabil la media şi accesul la informaţie ca element crucial în strategiile de luptă.
Instituţiile nou create de luptă împotriva corupţiei nu trebuie să fie simulacre în vederea îndeplinirii condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană[7].
S-a apreciat că fenomenul corupţiei a fost un mecanism esenţial şi indispensabil al privatizării post-comuniste în toate ţările care au trecut de la economia centralizată de stat la cea de piaţă. Fără corupţie, privatizarea ar fi fost imposibilă[8].
Pe de altă parte, observăm că în cercurile internaţionale poate exista percepţia unei lipse de hotărâre în abordarea acestei chestiuni şi în a elimina cu desăvârşire fenomenul[9]. Este exact părerea pe care – şi prin înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie – România doreşte să o spulbere. De altfel, criteriile de la Copenhaga impun stabilitatea unor asemenea instituţii chemate să susţină autorităţile publice, pentru a veni în sprijinul unei funcţionări eficiente şi pentru a consolida un demers democratic[10].
Ceea ce se remarcă în mod direct este faptul că manifestarea necontrolată a corupţiei sufocă dezvoltarea economică (prin periclitarea dezvoltării şi funcţionării corecte a pieţei), putând submina chiar legitimitatea politică. A devenit, astfel, din ce în ce mai dificil pentru administraţie să rezolve probleme curente sociale sau economice prin normele existente.
Ceea ce trebuie remarcat ca fiind fundamental îngrijorător este faptul că scăderea prestigiului instituţiilor publice conduce la scăderea suportului social (popular) pentru o anumită structură instituţională a societăţii. În acest context se poate vorbi de un reviriment înregistrat de atitudinile politice populiste în perioade în care corupţia şi alte elemente de subminare a prestigiului instituţional al statu quo-ului înfloresc. Scăderea autorităţii instituţiilor publice poate conduce la un fenomen de contagiune socială în domeniul comportamentului coruptiv sau coruptibil[11].
Alterarea gravă a sistemului de valori constă în deformarea sau chiar inversarea criteriilor de selecţie socială (în primul rând profesională) a persoanelor. Promovarea unor interese de grup afectează drepturile fundamentale ale individului, şi, în primul rând, egalitatea în faţa legii. Sfidarea structurilor tehnocratice naşte un simţământ de neputinţă, individul percepând propria sa umilire. Nu poate fi nimic mai reprobabil decât o birocraţie care înlătură orice şansă pentru demnitatea umană.
Înţelegând mecanismul criminologic, se pot oferi instrumentele eficiente pentru prevenire şi control social. Deşi au fost elaborate programe de control şi de prevenire a corupţiei, apreciem că este mult prea devreme să ne pronunţăm asupra eficienţei acestor măsuri, de altfel în continuă actualizare şi adaptare.
S-a apreciat că ţara noastră este foarte serios afectată de corupţie, problema devenind endemică, sistemică[12].
Fenomenul corupţiei este cvasiinstituţionalizat, astfel încât nu se poate combate pur şi simplu, oricâte instituţii noi s-ar înfiinţa. De aceea, premisa de la care trebuie să se plece constă în obţinerea unei stabilităţi economice, a consolidării unei economii funcţionale de piaţă, în democratizarea întregii vieţi sociale; mecanismul va funcţiona prin influenţa asupra mediului în care se manifestă corupţia. Societatea românească este atinsă grav de acest flagel, care merge mână în mână cu birocraţia şi goana nebunească după avere şi putere, obţinute pe orice căi şi prin orice mijloace şi care afectează grav funcţionarea democratică a statului, lovind în instituţiile sale şi, în cele din urmă, în populaţie şi în omul cinstit[13].
Chiar dacă nu avem date statistice, criminologice, în acest sens, relaţia dintre creşterea reală a criminalităţii, violenţei şi a sentimentului de insecuritate a publicului este evidentă. Chiar dacă propunerile bazate pe „ştiinţa” criminologilor s-au dovedit departe de a fi un succes[14], concluzia noastră este, mai întâi de toate, că politizarea fenomenului corupţiei constituie o gravă eroare[15]. Transformarea ştiinţei într-o slujnică potenţială a subiectivismului face un deserviciu însăşi premisei.
Fenomenul corupţiei este identificat ca reprezentând o problemă nu pe baza unor dovezi clare şi directe care să poată atesta existenţa acestuia, ci pe baza cadrului juridic inadecvat, a anumitor deficienţe legislative care ar putea avea ca efect producerea actelor de corupţie[16].
Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei (în justiţie) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determina adoptarea unor soluţii controversate, criticabile, se arată în Raportul de activitate pe anul 2002 al Ministerului Justiţiei.
Membrii Asociaţiei Magistraţilor din România au enumerat câteva dintre problemele sistemului judiciar care, în final, influenţează negativ actul de justiţie. Printre acestea, magistraţii menţionează:
– managementul defectuos al majorităţii instanţelor şi parchetelor;
– inexistenta unei continuităţi in pregătirea profesională a magistraţilor;
– supraîncărcarea magistraţilor cu dosare pentru soluţionat şi sarcini nejurisdicţionale;
– nealocarea fondurilor bugetare suficiente;
– necompletarea schemelor de magistraţi şi personal auxiliar;
– împărţirea preferenţială a unor dosare;
– lipsa de comunicare intre magistraţi si organele de conducere ale instanţelor şi parchetelor, între magistraţi şi Ministerul Justiţiei, între magistraţi şi Consiliul Superior al Magistraturii;
– încălcarea în mod repetat a drepturilor salariale ale magistraţilor;
– atacurile nefondate ale mass-media împotriva unor magistraţi;
– lipsa unei reale autorităţi, siguranţe si a independenţei magistraţilor.
Cine sunt corupţii?
În Europa Centrală şi de Est, capitalismul este construit pe ruinele socialismului, de sus în jos, de către o parte a fostelor cadre comuniste. Aici, postcomunismul este un sistem de relaţii sociale instabile acţionând în ultimă instanţă în sensul introducerii mecanismelor pieţei Intr-un astfel de sistem, cei care exercită autoritatea şi puterea efectivă sunt alţii decât proprietarii reali, iniţiali.
Clasa politică românească a evoluat de la situaţia de grupuri purtătoare ale unor politici specifice la consorţii de grupuri clientelare dispuse să împartă între ele beneficiile guvernării[17].
Postcomunismul beneficiază de un nivel înalt de acumulări de capital realizate în perioada socialistă, noua clasă operând redistribuirea proprietăţii centralizate, neavând intenţia restabilirii dreptului de proprietate, a restituirii proprietăţilor.
O parte substanţială a nomenclaturii politice a devenit proprietară prin încetinirea procesului de restituire a proprietăţilor sau a drepturilor de proprietate.
Experienţa construirii capitalismului în aceste condiţii dă naştere unui nou tip de capitalism „fără capitalişti”. Strategia privind tranziţia de la socialism la capitalism adoptată de elitele tehnocrat-intelectuale este condusă de o aşa-zisă intelligentia, care, fără a putea fi considerată o clasă socială de – sine – stătătoare, reuneşte burghezia economică (proprietarii bunurilor materiale) şi burghezia culturală (proprietarii cunoştinţelor şi bunurilor culturale).
În primii ani de postcomunism, elita managerial-tehnocrată fostului stat socialist, ai cărei membri ocupaseră funcţii manageriale de nivel mediu, a fost cea care a dat la o parte fracţiunea birocratică a clasei conducătoare comuniste, fiind însă forţată să negocieze cu intelectualitatea mai mult sau mai puţin disidentă; pentru că nu pot guverna singuri, ei sunt nevoiţi să atragă membrii noii elite formatoare de opinie.
Tehnocraţii şi managerii aflaţi la conducerea societăţii creează relaţii de proprietate proprii pentru a menţine controlul economic asupra proprietăţii.
Caracteristic acestui proces este şi faptul că rolul capitalului cultural (educaţia, moravurile) este mai important decât al capitalului economic (proprietatea deţinută) sau decât al celui social (relaţiile sociale).
Câştigătorii tranziţiei sunt indivizi de vârsta medie, educaţi, mai ales cu pregătire în domeniul ingineresc şi economic. Dintre aceştia, marii învingători sunt membrii facţiunii tehnocrate a fostei elite birocratice comuniste, în special cei care fuseseră promovaţi în funcţii în anii ‘80, când competenţa tehnică devenise prioritară în raport cu loialitatea faţă de vechea gardă comunistă[18]. Ei sunt managerii de bănci, managerii de fonduri de investiţii, experţii din Ministerul Finanţelor, din asigurări, audit, bursă, experţii care lucrează în agenţiile financiare străine şi internaţionale, capabili să dea ceea ce s-a denumit ca „inginerii financiare”, lovituri la limita legii şi folosind anomia.
Există interesul multiplicării relaţiilor de proprietate, transferând datorii către stat, ascunzând datoriile, rostogolind capitalul sau sustrăgând venit prin firme căpuşe („subcontractoare“).
Încălcarea liberei concurenţe (şi mergând până la stabilirea unor preţuri de monopol) şi o redistribuţie subterană a veniturilor sunt posibile în condiţiile menţinerii şi utilizării vechilor relaţii pentru a fi protejate interesele proprii de constrângerile fiscului.
În faza următoare, contradicţia fundamentală apare între elita postcomunistă şi capitalul internaţional, în încercările blocului naţional de a menţine posturile de comandă din economie, pericolul pentru societate constând în fuziunea unor elemente autohtone cu criminalitatea transfrontalieră.
Sursele corupţiei trebuie căutate la nivelul proprietăţii.
Decelăm trei sectoare importante, care privesc:
a) restabilirea dreptului de proprietate şi restituirea proprietăţilor antebelice în natură sau prin despăgubire,
b) redistribuirea avuţiei naţionale prin procesul de privatizare,
c) repartizarea curentă a veniturilor publice către populaţie prin sistemul de impozitare/scutiri/eşalonări şi ajutoare sociale.
Nu numai motivaţia este puternică, dar ocaziile abundă[19]. La nivelul Parlamentului, fenomenul a fost perceput limitat; s-a arătat că aceste cauze instituţionale ale corupţiei le găsim în structura şi funcţionarea instituţiilor statului. Este curios că, deşi asistăm la o tendinţă evidentă de descentralizare pe termen mediu, ceea ce este un lucru bun, remarcăm însă şi presiuni de concentrare şi centralizare a deciziei, care încalcă principiul separaţiei între cei care stabilesc regulile de joc şi cei care le joacă, iar acest lucru se întâmplă, practic, în cazul aceleiaşi puteri în stat. Marea majoritate a ministerelor a devenit ceea ce era şi înainte: veritabili agenţi economici sau adevărate companii naţionale. În subordinea, în coordonarea şi sub autoritatea acestora sunt trecute liste întregi de societăţi comerciale, companii naţionale, regii autonome, agenţii etc., cu finanţare încrucişată de la buget şi extrabugetară şi patronând achiziţii, importuri, distribuţie, producţie, servicii de o anvergură pe măsura a ceea ce însemnă comenzi de stat[20].
În acest fel, plecându-se de la ideea că există un cost de producţie pentru serviciile sau înlesnirile ilegal prestate, ori pentru tăcerea sau pasivitatea funcţionarilor publici[21] se poate prevedea o reducere a fenomenului prin creşterea riscului actului ilicit, şi deci al preţului, astfel încât raportul cu folosul necuvenit să devină supraunitar, neinteresant pentru corupător.
În Raportul Parlamentului European[22] se subliniază că negocierile de aderare nu vor putea fi finalizate la finele anului 2004 şi că România nu va putea adera în 2007, dacă nu va lua măsurile care se impun în următoarele domenii:
– lupta împotriva corupţiei, în special a corupţiei la nivel politic şi în vederea introducerii unei legislaţii în acest domeniu;
– independenţa şi funcţionarea justiţiei, limitând atribuţiile ministrului justiţiei şi exploatând mai mult resursele justiţiei.
Parlamentul European cere întărirea independenţei şi a profesionalismului în justiţie, al cărei personal s-ar vedea nevoit să propună oferte suficiente de formare continuă; invită guvernul să întărească Consiliul Suprem al Magistraturii şi să ridice procurorului general posibilitatea de a face recursuri extraordinare în afacerile penale şi să instaureze, în schimb, un sistem coerent de posibilităţi de atac.
Parlamentul European roagă insistent guvernul să sporească efectivele Parchetului Naţional Anticorupţie şi să acorde tuturor procurorilor un statut permanent în loc să-i detaşeze din alte administraţii; cere guvernului să ofere personalului o pregătire profesională de specialitate pentru a spori independenţa operaţională a acestui oficiu, luând înalţilor funcţionari şi politicienilor responsabilitatea de decizie asupra deschiderii de anchete în materie de corupţie; reaminteşte faptul că, înainte de toate voinţa politică de eradicare a corupţieieste singura modalitate de a realiza PROGRESUL MENTALITĂŢILOR.
Fiecare stat al fostului lagăr socialist a avut şi are de făcut faţă unei tranziţii spre o economie de piaţă.
Perioada tranziţiei este caracterizată de anomie sau de slabă ori inconsistentă normativitate, de intruziuni largi şi brutale ale politicului în toate sferele vieţii sociale, inclusiv în cele mai tehnocrate prin natura lor, prin deformări grave ale percepţiei axiologice etc.[23]
1.1.2. Elementul comun al incriminărilor de corupţie
Elementul comun al incriminărilor de corupţie îl constituie subiectul activ: funcţionarul public. Ori de câte ori cetăţeanul vine în contact cu „ghişeul”, există posibilitatea unei mite. În primul rând, corupţia intervine din necesităţi comerciale – în acest domeniu fiind mai periculoasă prin nivelul celor mai mari sume de bani ce se vehiculează. La un palier mai scăzut aflăm orice raport între funcţionar şi solicitant (acte de stare civilă, avize, autorizări etc.)[24].
Deşi cercetarea criminalităţii gulerelor albe este relativ veche[25], domeniul constituie încă o „enigmă”[26].
Totuşi câteva idei valoroase au fost enunţate:
a) birocraţia reprezintă o castă, a mandarinilor;
b) transmiterea culturală aparţine vechilor slujitori balcanici;
c) casta funcţionarilor are valori diferite decât cele ale publicului larg;
d) diferenţele sociale conduc, chiar în cadrul corpului funcţionăresc, la o stare generală de insatisfacţie, datorită, credem, supraevaluării propriilor posibilităţi. Ceea ce nu poate realiza un funcţionar este dihotomia dintre el ca persoană juridică, învestită cu o autoritate absolută, cu un prestigiu puternic apărat de legea penală, şi el ca persoană fizică, în afara statutului său social de putere publică;
e) subcultura deviantă birocratică nu poate fi distrusă, ci folosită, canalizat, influenţată.
Că este aşa, ne verificăm cu textul incriminatoriu al traficului de influenţă. Înseamnă că legiuitorul ştie sigur că există persoane care pot influenţa un funcţionar, că există funcţionari coruptibili, că există persoane ce acceptă această soluţie plătind, iar legiuitorul recunoaşte un grad atât de ridicat de pericol social încât incriminează asemenea fapte;
f) abuzul de putere constituie un instrument necontrolabil în faţa cetăţeanului neinformat asupra drepturilor sale.
În România, rata infracţionalităţii în materie de corupţie este comparabilă prin datele statisticii internaţionale. Ea este determinată de gradul de civilizaţie, de tradiţiile româneşti dar şi de stadiul tranziţiei, fiind congruentă cu crima organizată, spălarea banilor etc. Amintim că ciubuc şi bacşiş au etimologie turcă, iar bişniţă este ţigănesc.
Alături de ceilalţi autori, considerăm legislaţia insuficientă pentru a putea reduce fenomenul infracţional. Subliniem, de exemplu, că Legea nr. 87 pentru combaterea evaziunii fiscale a apărut abia la 24 octombrie 1994. Este prea devreme pentru a ne pronunţa cu privire la impactul ei în viaţa socială. Sperăm că generalităţile în formulare să nu ducă la inexactităţi sau posibilităţi multiple de interpretare cu consecinţa chiar a unor arestări abuzive, dar şi unor achitări nedorite pentru lipsă de probe[27].
În privinţa strategiei penale se impune să subliniem necesitatea întăririi mecanismelor administrative care să prevină şi combată incipienta corupţiei. O asemenea instituţie ar fi, de exemplu, avocatul poporului[28] sau Garda financiară, corpul de control al primului ministru, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prilejul criminalităţii (condiţia favorizatoare) apare ori de câte ori o parte are ceva de oferit celeilalte, în speranţa unui beneficiu şi mai mare, acolo unde se lucrează cu publicul, iar cauza determinantă constă în degradarea morală a celui investit cu autoritatea statului, instituţie pe care nu o respectă, contestându-i, în acest mod chiar legitimitatea.
Iată că imprecizia legilor a făcut necesară intervenţia Curţii Constituţionale, în interpretarea unor texte de lege, cum ar fi: cele privind accesul la justiţie, interdicţii în ocuparea funcţiei de administrator, în delimitarea formelor de proprietate (ceea ce ni se pare un lucru foarte important) şi a obiectului de activitate al unei societăţi sau regii. În materia contravenţiilor privind disciplina financiar contabilă etc.
Pentru a atrage investiţiile străine, România are nevoie de o bază legislativă solidă şi verificată, precum şi de un sistem judiciar credibil şi transparent pentru aplicarea acestei legislaţii. Consiliul Investitorilor Străini crede că baza legislaţiei comerciale române are nevoie de îmbunătăţiri în cel puţin următoarele trei privinţe:
(a) armonizarea legislaţiei;
(b) reforma judiciară şi
(c) menţinerea unui mediu de afaceri echitabil pentru toţi investitorii străini sau români[29].
Începând cu 1990, Parlamentul României a adoptat multe legi noi ce au adus îmbunătăţiri bine venite legislaţiei anterioare. Cu toate acestea, uneori modificările legislative gândite într-un mod necorespunzător au devenit un impediment atât pentru investiţiile interne, cât şi pentru cele străine. În unele cazuri, România nu are nevoie de o nouă legislaţie. În schimb, are nevoie de o mai bună aplicare şi de o interpretare pertinentă a legislaţiei existente.
Consiliul Investitorilor Străini consideră că trebuie să existe un mediu de afaceri echitabil pentru toţi investitorii străini şi români. Facilităţile pentru investiţii acordate unor investitori selectaţi perturbă în mod invariabil piaţa. Cu toate acestea, fără a lua în considerare astfel de perturbări, Consiliul Investitorilor Străini crede că odată ce o facilitate a fost acordată, aceasta nu ar trebui să fie retrasă în mod arbitrar.
Până la asigurarea întăririi sectorului privat, până la atingerea independenţei sale de operare, la contactul dintre întreprinzător şi administraţie va funcţiona întotdeauna mecanismul corupţiei, atât timp cât un funcţionar are ceva de oferit în domeniul comercial – dout des.
Comerţul bazat pe proprietatea obştească fără existenţa unui contract de management, fără o elementară cointeresare materială, fără o participare prin acţiuni, generează corupţie[30]. Chiar dacă formularea autorului citat este nefondată – în sensul că nu preponderenţa proprietăţii publice generează corupţie, concluzia este corectă, cauza constă în participarea unui funcţionar public în raporturi juridice private, datorită duplicităţii funcţionarului, care are posibilitatea realizării, în acest mod, a unor venituri ilicite. În tot cazul, salariile mici, din punct de vedere moral, nu justifică totuşi în nici un caz obţinerea unor profituri nemeritate[31].
Cifra neagră vaalimenta deocamdată numai literatura, de aceea, considerăm noi, Strategia Naţională Anticorupţie trebuie să cuprindă propunerile referitoare la modificarea Codului de procedură penală, necesare ca urmare a noilor intervenţii legislative, cauzate mai ales de intrarea în vigoare a noului Cod penal. Acestea pot fi:
1. – Reglementarea poliţiei judiciare conform Codului de procedură penală al lui Carol al II-lea.
2. – Reducerea competenţei justiţiei militare numai în legătură cu infracţiunile de garnizoană.
3. – Dispunerea, autorizarea sau confirmarea tuturor actelor jurisdicţionale trebuie realizate de către judecător.
Ca atare, dacă învinuirea (începerea urmăririi penale) este de competenţa unui procuror, inculparea (punerea în mişcare a acţiunii penale) ca act de natură jurisdicţională, nu mai poate aparţine acestuia, ci unui judecător.
4. – Judecătorul care participă în cadrul urmării penale trebuie să fie incompatibil cu cel care participă la judecata cauzei.
5. – Plângerea împotriva oricărui act de urmărire penală, precum şi plângerile care urmăresc ocrotirea unui interes legitim, trebuie să fie adresate numai judecătorului.
6. – În ceea ce priveşte competenţa tribunalului militar prevăzută în art. 26 punctul 1. lit. a), propunem ca instanţa să judece în primă instanţă numai infracţiunile prevăzute în art. 331 – 347 din Codul penal, comise de militari.
7. – Atacarea cu recurs a încheierii instanţei prin care s-a respins recuzarea, prevăzută în art. 52 alin. (7) propunem să se facă în termen de 15 zile de la data la care a fost pronunţată.
8. – Art. 100 (111) din Codul de procedură penală privind percheziţia trebuie să prevadă şi percheziţia efectuată asupra sediilor agenţilor economici, autorităţilor şi instituţiilor publice (localuri publice). Ca atare, orele de efectuare trebuie să fie aceleaşi. De asemenea, este necesară şi reglementarea unei proceduri cu privire la percheziţia sediilor sau la percheziţia suporturilor magnetice. Şi invers, percheziţia domiciliară trebuie să aibă reglementată posibilitatea participării martorilor asistenţi din partea persoanei supuse constrângerii (cf. art. 111 lit. c).
Ridicarea de obiecte, controalele nu pot eluda dispoziţiile ce garantează inviolabilitatea domiciliului şi a vieţii private.
Un exemplar al mandatului de percheziţie – în care să se arate clar ce obiecte sunt tăgăduite sau ce indicii temeinice concrete,determinate fac necesară percheziţia,precum şi limitele locaţiilor supuse investigării – trebuie dat persoanei supuse acestei constrângeri.
9. – NU există autosesizare în cazul aplicării alin. final al art. 228 din Codul de procedură penală. În economia textului este vorba de infirmarea propriei rezoluţii, şi numai la supraveghere. Nici un text nu poate fi invocat pentru a permite infirmarea de către un procuror superior sau de un alt coleg, sau la urmărire proprie.
10. – Articolul 197 alin. (1) este necesar să dispună, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 133/2004, că scopul nulităţii este acela de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor.
11. – Litera c) a art. 362 trebuie modificată în sensul dispus de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 100/2004, care, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, statuează că dispoziţia „în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).
12. – Dispoziţiile procedurale prevăzute în art. 20 şi 23 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri sunt necesare a fi incluse în cuprinsul Codului de procedură penală, cu menţiunea că, atunci când sunt indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în Legea nr. 143/2000, sau care a comis o asemenea infracţiune, foloseşte sisteme de telecomunicaţii sau informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea judecătorului, să aibă acces pe o perioadă determinată la aceste sisteme şi să le supravegheze.
13. – Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane este necesar a fi introdus în Codul de procedură penală, cu menţiunea că, atunci când există date sau indicii temeinice că o persoană care pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infracţiune foloseşte sisteme de telecomunicaţii ori informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea judecătorului, să aibă acces, pentru o perioadă determinată, la aceste sisteme şi să le supravegheze.
De asemenea, pronunţarea hotărârii judecătoreşti în cauzele privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 trebuie să fie făcută înşedinţă publică.
14. – Art. 26 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, referitor la secretul bancar, trebuie să prevadă faptul că acesta poate fi limitat numai de către judecător şi trebuie inclus în noul Cod de procedură penală.
15. – Este necesară introducerea instituţiei tranzacţiei asupra pedepsei depăşind instituţia circumstanţelor atenuante pentru infractorii ce colaborează.
16. – Orice normă de procedură trebuie inclusă – cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii – ca modificare în Codul de procedură penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 sqq. din Legea nr. 24/2000 republicată.
17. – Recursul nu trebuie să se transforme într-un nou grad de jurisdicţie, aşa cum este astăzi,când era posibil şi pentru eroare de fapt (!!!).
18. – Recursul în anulare trebuie să fie un recurs european în casaţie. Motivele de astăzi nu sunt decât motive de revizuire sau de contestaţie în anulare.
În concluzie, ceea ce dorim să subliniem este faptul că fiecare autoritate română trebuie să fie interesată să desfăşoare anchete serioase la toate nivelurile de competenţă, la nivel parlamentar sau prin alte organisme pentru a limita, îngrădi posibilităţile funcţionarilor venali de a utiliza legea în scopuri străine raţiunii acesteia de a exista. Cauzele de ordin legislativ sunt de natură a cangrena sistemul, extinzându-se spre mediile politice, care devin astfel şantajabile.
Responsabilitatea este operantă atunci când persoana are sentimentul posibilităţii alegerii libere a alternativelor[32].
1.2. Introducere în tehnica criminalistică
În raport cu domeniile de acţiune şi cu modurile de operare utilizate în domeniul de reglementare a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, organele judiciare care efectuează cercetări trebuie să adopte modalităţi tactico-penale specifice, eficiente, care să asigure o ripostă fermă a societăţii, concretizată în descoperirea promptă şi tragerea la răspundere a infractorilor.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora, prevăzute la art. 10 – 13:
a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000, precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune;
b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau la lit. a) din prezentul articol;
c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000 sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârşit în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
d1) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
e) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
f) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000 sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
h) infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
i) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimului armelor de foc şi al muniţiilor, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
j) infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000;
k) infracţiunea prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, săvârşită în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000.
Trebuie să menţionăm intenţia legiuitorului de a incrimina aceste fapte în aşa mod încât nu pot fi sancţionate ca atare decât dacă a fost săvârşită una din infracţiunile pe care Legea nr. 78/2000 le defineşte în secţiunile a 2-a şi a 3-a ca fiind de corupţie şi, respectiv, asimilate infracţiunilor de corupţie şi dacă au o legătură etiologică cu acestea. Având în vedere faptul că, în aceste cazuri, ne aflăm în faţa unui concurs de infracţiuni cu conexitate etiologică[33], trebuie să menţionăm că, potrivit art. 32 din C. pr. pen., judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă. Argumentaţia este susţinută de prevederile art. 34 lit. c) şi d) din C. pr. pen, care dispun că „este conexitate:
[…] c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.”
Având în vedere complexitatea problematicii abordate, o primă regulă tactică o reprezintă instrumentarea acestui gen de cauze în echipă, de către procuror, alături de specialiştii Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi poliţişti specializaţi, în baza unui plan de anchetă dinamic şi minuţios, cuprinzând multiplele versiuni logice, activităţi operative şi termene de executare precise.
O primă etapă o constituie determinarea cadrului general de manifestare a acestui tip special de infracţiune.
Planificarea cercetării penale constituie un proces complex de sistematizare, abstractizare, prevedere şi verificare a activităţii desfăşurate de organul de cercetare penală la baza căruia stă analiza profundă şi multilaterală a probelor existente la dosarul cauzei, în strânsă legătură cu volumul actual al cunoştinţelor din domeniul care face obiectul infracţiunii de corupţie sau infracţiunilor asimilate acestora etc.[34]
În capitolele care urmează vom încerca să creionăm, succinte idei de metodică a cercetării infracţionalităţii gulerelor albe, îngroşând şi – asumându-ne riscul – totodată simplificând necesităţile investigaţiilor. Ideea pe care dorim să o subliniem este că numai focalizând pe esenţe, asupra elementelor constitutive ale infracţiunilor specifice domeniilor studiate, obţinem eficienţa şi eficacitatea maximă.
1.3. Dreptul la respectarea vieţii private
Potrivit art. 8 din Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994),
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 11 ianuarie 2001) a decis, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie.
Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.
Totuşi, nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.
Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.
Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.
Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.
Curtea, de asemenea, a verificat dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei, alin. (4)9 – 50).
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei alin. (5)5).
În cauza la care facem referire Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.
Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege„ ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.
În consecinţă, Curtea a constatat că a existat o încălcare a art. 8.
Pe de altă parte, Secţiunea a V1 din Codul de procedură penală a fost introdusă prin Legea nr.141/1996 reglementând în concret (art. 911 – 915) condiţiile înregistrării convorbirilor.
Acestea pot servi ca mijloace de probă dacă:
– din conţinutul înregistrărilor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului judiciar formal;
– dacă înregistrarea este apreciată de cel ce o autoriză ca fiind utilă, pentru aflarea adevărului, în acea fază a urmăririi penale;
– dacă sunt date sau indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
– dacă acea infracţiune este suficient de gravă pentru ca legea să dispună că urmărirea penală se face din oficiu;
– dacă datele sau indiciile existente la momentul autorizării, la cunoştinţa procurorului sunt apreciate de acesta ca fiind temeinice.
Referitor la limitele de admisibilitate ale unor înregistrări audio jurisprudenţa a statuat că pentru a putea constitui mijloc de probă, este necesar ca înregistrarea audio sau video să îndeplinească condiţiile pe care legiuitorul le-a prevăzut în art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală.
Într-o speţă, inculpatul C.B. a. fost trimis în judecată pentru faptul că, în calitate de subofiţer de poliţie cu funcţie de agent de circulaţie, a luat mită 100.000 de lei de la un contravenient, pentru a nu încheia actul de constatare, iar inculpaţii B.A. şi G.N. au fost trimişi în judecată pentru că au făcut afirmaţii mincinoase în favoarea primului inculpat, cu ocazia ascultării lor ca martori, în cursul urmăririi penale.
Prima instanţă i-a achitat pe toţi inculpaţii pe considerentul că din probele administrate nu rezultă neîndoielnic vinovăţia inculpatului C.B. (agentul de circulaţie), iar înregistrarea audio a convorbirii dintre inculpat şi mituitorul care a denunţat fapta, înregistrare care a fost folosită de acuzare, nu poate servi ca mijloc de probă, fiind făcută fără respectarea prevederilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală.
Apelul declarat de procuror, cu motivarea că instanţele au înlăturat un mijloc de probă, contrar prevederilor art. 64 şi art. 915 alin. (2) din Codul de procedură penală, au fost respinse.
Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, procurorul a declarat recurs cu aceeaşi motivare în drept.
Recursul este nefondat întrucât, pe de o parte, denunţătorul care a prezentat înregistrarea nu este parte în procesul desfăşurat în faţa instanţelor, în speţa respectivă, iar, pe de altă parte, înregistrările făcute fără autorizare, în condiţii de clandestinitate, constituie o încălcare a prevederilor art. 26 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar potrivit art. 915 alin. (2) din acelaşi Cod înregistrările prezentate de parte pot servi ca mijloc de probă numai dacă nu sunt interzise de lege.
În consecinţă, pentru considerentele sus-menţionate, recursul procurorului a fost respins[35].
Pentru certificarea înregistrărilor, se întocmeşte un proces-verbal despre efectuarea înregistrărilor, singurul mijloc de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă (element de fapt care serveşte la constatarea existenţei – sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei).
Întrucât nu există mijloace de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor acte este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; la noi sistemul folosit până acum a dat mari erori[36].
Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui, potrivit art. 224 alin. final C. pr. pen., mijloace de probă, înseamnă că există o delimitare foarte clară, procedurală, între cele două consemnări. Ca atare, înregistrările fiind întotdeauna mijloc de probă[37] (procedural, procesual), autorizarea procurorului nu are cum să fie dată pentru o eventuală (altă) consemnare într-un alt proces-verbal (de consemnare a actului premergător) decât acela de certificare a înregistrărilor; deci nu există autorizare a procurorului înainte de o urmărire penală începută[38].
Referirea la „pregătirea unei infracţiuni” nu face posibilă, prin sine însăşi, efectuarea unui act premergător, ci face trimitere la acele infracţiuni la care legiuitorul a incriminat, ca infracţiuni de sine stătătoare, chiar şi actele premergătoare, ca excepţie.
Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obţinute sau autorizate de către procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, şi nu de informare.
Pe conţinut, ele pot fi (şi trebuie să fie obţinute) în orice spaţiu – public sau privat – în orice zonă, oricât de intimă, de la orice telefon sau incintă, a oricărei instituţii publice sau private, dacă este autorizată de procuror, în faza urmăririi penale[39].
Spunem aceasta întrucât procurorul nu are cum să dea o autorizare fără să existe anterior, în prealabil, date şi indicii temeinice, care să îl determine la o atât de gravă încălcare a vieţii private.
Termenii legii sunt deosebit de precişi, ţinând seama de progresul tehnic. În lege nu mai este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea[40], plecându-se de la principiul independenţei magistraţilor şi a moralităţii lor.
Puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice.
Este însă de dorit, în actualul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, să existe un control din partea puterii judecătoreşti. Numai un judecător – magistrat independent şi imparţial – reprezintă o garanţie potrivită şi suficientă contra abuzurilor[41]. Fără controlul unui magistrat independent – a spus curtea europeană – există îndoieli asupra respectării secretului relaţiilor interumane, aducând prejudicii evidente dreptului de apărare[42].
Odată obţinută – cu limitările impuse, în cadrul temporal, în locaţia autorizată – se va înregistra orice convorbire ce priveşte infracţiunea pentru care este deja începută urmărirea penală, fără o distincţie – imposibil de făcut iniţial – între convorbirile obişnuite şi cele profesionale[43].
Apreciind calitatea profesională a specialiştilor, constatăm că numai ei sunt cei ce vor tria materialul brut în procesul-verbal, prezentând magistratului toate datele necesare cauzei, obţinute în orice locaţie în care au fost produse (chiar în cele mai intime momente – răspunzând astfel întrebării direct formulate) ambientală sau domestică. Condiţia ce se impune pentru autorizare este, repetăm, dacă sunt temeiuri, şi numai dacă alte mijloace de investigare (a faptei, nu a relaţiei sociale) nu sunt suficiente aflării adevărului[44].
Socotim că nu este necesară (nici măcar posibilă) autorizarea unei percheziţii, rostul înregistrărilor fiind, prin ipoteză, acela al interceptărilor, nu al ridicării silite generale de obiecte[45].
Deşi art. 98 C. pr. pen. se referă doar la relaţiile organului de cercetare penală cu unităţile poştale şi de transport, fiind necesar, sub acest aspect, extinderea cadrului legislativ, apreciem că legislaţia noastră oferă posibilităţi largi de interpretare. Astfel, organul judiciar (nu informativ) efectuând activităţile specifice procedurale la o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal, trebuie să se legitimeze şi, în mod absolut obligatoriu, trebuie să înfăţişeze reprezentantului instituţiei autorizaţia de înregistrare (nu de interceptare) dată de procuror. O copie a autorizaţiei trebuie lăsată unităţii pentru a se putea justifica de eventualele acuzaţii privind încălcarea raporturilor cu abonaţii acestora de exemplu, referitor la viaţa privată.
Dacă se doresc doar date privind raporturile cu abonaţii (de exemplu, telefonice) este necesar prezentarea către operator a unei cereri a procurorului sau a instanţei, urmată de dare de dovadă. Procurorul poate solicita asemenea probe, repetăm, întrucât nici o lege nu îi conferă o altă poziţie decât aceia de organ judiciar numai într-un dosar de urmărire penală[46].
În concluzie, orice înregistrare judiciară trebuie autorizată motivat. Valoarea probatorie a transcripţiilor (procesului verbal) este foarte scăzută, trebuind înlăturată în lipsa altor probe legale. Înregistrările informative, fără scop judiciar nu îl privesc pe magistrat; un cadru legislativ este absolut necesar, sub sancţiune penală (art. 195, 192 sau 194, 196 C. pen.).
În S.U.A. legislaţia permite ca anumite comunicaţii să fie interceptate fără ordin judecătoresc. De exemplu, comunicaţiile interceptate de către una dintre părţile participante la convorbiri nu cad sub incidenţa Legii privind regimul privat al comunicaţiilor electronice din 1986.
Interceptările efectuate cu acordul uneia dintre părţi la o convorbire sunt, de asemenea, permise, dar numai dacă acuzarea va dovedi că acordul a fost voluntar.
În caz de urgenţe extreme care implică pericolul iminent de moarte, suveranitatea naţională sau crima organizată, ordinul tribunalului poate fi solicitat la 48 de ore după ce interceptarea a început.
În genere, cererea procurorului are alături o declaraţie scrisă a ofiţerului responsabil al cazului conţinând o prezentare completă a faptelor în baza cărora se justifică eliberarea unui ordin judecătoresc de interceptare.
Supravegherea electronică, în ansamblu, poate fi utilizată numai pentru investigarea anumitor infracţiuni grave. Supravegherea electronică autorizată nu poate depăşi 30 de zile, cu posibilitatea reînnoirii judecătoreşti a termenului. La finalul interceptării autorizate înregistrările originale trebuie predate imediat tribunalului.
Persoanele supravegheate vor fi înştiinţate despre aceasta
– în 90 zile de la respingerea unei cereri
– la încheierea supravegherii sau, cel târziu, la data judecăţii.
Acuzatul va primi probele obţinute înainte de proces.
Anularea probei se dispune dacă interceptarea a fost ilegală, ordinul a fost aparent insuficient sau interceptarea nu s-a efectuat conform ordinului.
Lipsa unei cauze probabile care să justifice interceptarea conduce la anulare, dar simpla amânare a notificării interceptării conduce la anulare doar dacă acuzatul poate demonstra un prejudiciu. Se prezumă aceasta dacă ordinul a fost dat bazat pe declaraţii false (al 4-lea amendament al Constituţiei americane prevede dreptul la securitate personală).
Ca atare, o lege internă este imperios necesară în care să se prevadă:
– Definirea spaţiului privat (de exemplu, cabinetul de avocatură face parte din domiciliu).
– Acceptul persoanei nu exonerează – pentru interceptări din oficiu – îndeplinirea tuturor cerinţelor legale de garanţie. Acelaşi lucru ca la percheziţie.
– Formularea principiului subsidiarităţii (restrângerea dreptului se face numai dacă există motive temeinice şi numai dacă celelalte mijloace de obţinere a informaţiei au fost epuizate nesatisfăcător;dacă celelalte mijloace de obţinere a informaţiei nu au fost apreciate ca suficiente; dacă există riscul nedescoperirii faptei ilicite prin alte mijloace).
– Selecţia o face numai un magistrat sub sancţiunea nulităţii sau chiar a unei fapte penale de distrugere sau de comunicare de date false.
– Informarea ulterioară este obligatorie, fie pe cale judiciară, fie la prezentarea materialului de urmărire penală, fie, cu scuze, dacă nu se confirmă activitatea de siguranţă.
– Interceptările ilegale nu pot fi folosite judiciar în nici o variantă, indiferent de valoarea socială ocrotită.
1.4. Anonimatul martorilor şi al investigatorilor sub acoperire
În cazul în care, dacă există probe temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în art. 861 alin. (1) din Codul de procedură penală[47]. Măsura anonimatului martorului poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate. În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.
Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului, precum şi declaraţia martorului, consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire, precum şi experţii.
În situaţiile prevăzute în art. 861, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare. În acest caz, luarea declaraţiei martorului se face în prezenţa procurorului.
Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.
În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată.
Problema care se ridică este de a stabili dacă prezenţa martorului anonim este nu numai necesară, dar, din considerente de echitate juridică, obligatorie, în momentul în care acesta produce probe de natură a determina condamnarea inculpatului.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 193 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 24 mai 2004, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală.
Având cuvântul pe fond, reprezentantul autorului excepţiei solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulată, susţinând că dispoziţiile art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare. Se arată că din redactarea art. 862 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că la audierea martorilor în timpul judecăţii participă doar procurorul şi preşedintele instanţei, nefiind asigurat dreptul la apărare al inculpatului, câtă vreme acesta, nefiind prezent la audiere, nu are posibilitatea de a pune întrebări martorilor.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei. În acest sens şi cu referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cazul Kostovski contra Olandei, arată că principiul potrivit căruia fiecare element de probă trebuie prezentat în faţa acuzatului permite şi excepţii, sub rezerva respectării dreptului la apărare, respectiv a asigurării pentru acuzat a dreptului de a asculta declaraţiile martorului şi de a-l interoga pe acesta. Or, dispoziţiile art. 862 alin. (8) din Codul de procedură penală, prin trimiterea expresă la dispoziţiile art. 86 din acelaşi cod, care stipulează în alin. (2) că „După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate”, asigură îndeplinirea acestor exigenţe corespunzătoare respectării dreptului la apărare, inculpatul având posibilitatea legală de a pune întrebări martorului. Conchizând, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile criticate, referitoare la protecţia martorilor, încalcă dreptul la apărare reglementat de art. 24 din Constituţie, republicată, şi de art. 6 pct. 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 862 alin. (2) din Codul de procedură penală, la audierea martorilor în timpul judecăţii participă doar procurorul şi preşedintele instanţei, ceea ce înseamnă că dreptul la apărare este încălcat, inculpatul neavând posibilitatea de a asculta depoziţiile martorilor şi de a le pune întrebări. Referindu-se la speţă, autorii excepţiei arată că, în timpul cercetării judecătoreşti, instanţa, la cererea procurorului, a hotărât audierea secretă a unui număr de cinci martori, deşi în faza de urmărire penală inculpaţii au cunoscut martorii, identitatea şi adresele acestora. Martorii au fost audiaţi în lipsa inculpaţilor şi a apărătorului ales, ajungându-se la această îngrădire a dreptului la apărare – potrivit susţinerilor autorilor excepţiei – prin interpretarea dispoziţiilor art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală.
Tribunalul Argeş – Secţia penală consideră că excepţia este neîntemeiată, textele criticate fiind în acord cu prevederile art. 53 din Constituţie, republicată, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se arată că dispoziţiile legale criticate, care dau posibilitatea procurorului sau instanţei de judecată ca, în urma admiterii cererii formulate de partea interesată sau de procuror, în situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului, a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, să încuviinţeze martorului să nu declare aceste date, nu încalcă dreptul la apărare al inculpatului sau principiul proporţionalităţii, având în vedere situaţia ce a determinat restrângerea dreptului la apărare, şi anume necesitatea protejării drepturilor şi libertăţilor martorilor audiaţi în cauză. Totodată se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 861 alin. (6) din Codul de procedură penală, declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ceea ce nu face decât să garanteze dreptul la apărare al inculpatului, contrar celor susţinute de autorii excepţiei.
Curtea, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
– Art. 861: „Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.
Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate.
În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.
Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 862 alin. (5), precum şi declaraţia martorului, consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 862 alin. (6), teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
Dispoziţiile prevăzute în alin. (1) – 6 se aplică şi experţilor.”;
– Art. 862: „În situaţiile prevăzute în art. 861, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.
Luarea declaraţiei martorului, în condiţiile arătate în alin. (1), se face în prezenţa procurorului.
Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
Declaraţia martorului ascultat, în condiţiile arătate în alin. (1) şi (2), se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.
În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă, în condiţiile prevăzute în alin. (5).
Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţiile prevăzute în alin. (5). Casetele video şi audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi vor fi păstrate în aceleaşi condiţii.
Dispoziţiile art. 78, 85 şi ale art. 86 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 53 din Constituţie, republicată, „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Curtea a observat că dispoziţiile legale supuse criticii de neconstituţionalitate reprezintă o concretizare a prevederilor constituţionale citate, necesitatea asigurării protecţiei datelor de identificare a martorului determinând restrângerea prin lege a dreptului la apărare al persoanei supuse acuzării. Această măsură este impusă de necesitatea asigurării pentru martor, precum şi pentru ceilalţi cetăţeni care ar fi expuşi prin declararea identităţii reale a martorului a dreptului la viaţă, la integritate fizică şi libertate individuală, valori supreme şi garantate în statul român de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, republicată. Restrângerea dreptului la apărare este proporţională cu situaţia care a determinat-o, realizându-se numai dacă sunt probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitate drepturile şi libertăţile menţionate, şi nu încalcă acest drept, contrar celor susţinute de autorii excepţiei.
Curtea a mai observat că, în ceea ce priveşte problema restrângerii dreptului la apărare realizată prin aplicarea unor măsuri similare celor prevăzute în art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Orice acuzat are, în special, dreptul (…) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării (…)”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se admit excepţii de la principiul potrivit căruia elementele de probă trebuie produse în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Aceasta însă sub rezerva respectării drepturilor apărării care impun, ca regulă generală, să se asigure acuzatului, la unul sau la altul dintre stadiile procedurii, o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a interoga autorul mărturiei, şi cu respectarea condiţiei ca, în ipoteza în care de-a lungul întregii proceduri acuzatului nu i s-a acordat posibilitatea de a chestiona martorul şi a combate mărturia acestuia, hotărârea de condamnare să nu se întemeieze în totalitate sau în mod determinant pe această mărturie (cazul Kostovski contra Olandei, 1989).
În acord cu cele statuate în această jurisprudenţă, dispoziţiile supuse criticii de neconstituţionalitate reglementează, pe de o parte, posibilitatea de a i se pune întrebări martorului supus măsurilor de protecţie, după ce acesta a făcut declaraţii (prin trimiterea realizată de art. 862 alin. (8) din Codul de procedură penală la dispoziţiile art. 86 din acelaşi cod, referitoare la modul şi limitele ascultării martorului, dispoziţii cu privire la care se arată că „se aplică în mod corespunzător”), iar pe de altă parte, reglementează obligaţia coroborării, în vederea aflării adevărului, a declaraţiilor martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (prin dispoziţiile art. 861 alin. (6) din Codul de procedură penală). Totodată, măsurile de protecţie menţionate se conformează unor reguli stricte privind consemnarea declaraţiilor martorului, semnarea acestora, aducerea la cunoştinţa organelor judiciare şi verificarea lor. De asemenea, după dispariţia pericolului care a determinat luarea acestor măsuri, documentele privind identitatea reală a martorului sunt introduse în dosarul penal.
Faţă de cele reţinute, Curtea a statuat că nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 861 şi 862 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare, întrucât textele legale criticate nu aduc atingere existenţei acestui drept, ci doar îl restrâng, în limitele stabilite de Constituţie, şi, de asemenea, există suficiente elemente procesuale de echilibrare a măsurilor reglementate prin aceste norme, în concordanţă cu prevederile art. 24 şi 53 din Constituţie, republicată, precum şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte urmărirea penală efectuată de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie, potrivit art. 17 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[48], în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub acoperire, în condiţiile legii. Aceştia sunt ofiţeri de poliţie din cadrul Ministerului de Interne, special desemnaţi în acest scop, şi pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 242, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia organului de urmărire penală.
Persoanele prevăzute în art. 2241 pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnatde procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.
Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.
În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203, următoarele:
a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;
c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
e) perioada pentru care se dă autorizarea;
f) alte menţiuni prevăzute de lege.
În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată (art. 2242 din Codul de procedură penală).
Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile (art. 2243 din Codul de procedură penală).
Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Apreciem că este vorba de faza urmăririi penale.
În ceea ce priveşte faza judecăţii, cu privire la protecţia martorilor a căror identitate a fost problema unor martori secreţi faţă de procurorul de şedinţă, de judecător sau – mai ales – faţă de inculpat[49].
Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional.
Libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţiunii penale, adică a unei urmăriri penale, şi, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, învinuitul şi, după caz, inculpatul, are dreptul, în cazul în care există probe de vinovăţie, de a proba lipsa lor de temeinicie[50]. În măsura în care probele sunt produse de un martor care apare sub o altă identitate în faţa organului judiciar, luând în considerare aspectele care privesc eventuala periclitare a vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii martorului sau altei persoane, dar şi necesitatea asigurării unui proces penal echitabil, mai ales pentru învinuit sau inculpat, este necesar ca acesta, ori reprezentantul său legal, să poată veni în contact cu martorul, fără ca acestuia din urmă să i se decline identitatea sau domiciliul. Acest contact se poate realiza, cu menţinerea situaţiei anonime a martorului (identitate falsă), în faza judecăţii, aşa cum am menţionat şi mai sus, prin declararea şedinţei ca fiind secretă, astfel încât inculpatul să îşi poată proba nevinovăţia.
Luând în considerare dreptul inculpatului la apărare, respectiv o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a interoga autoru1 acesteia, în faza judecăţii, dacă apărarea nu numai că nu cunoaşte identitatea unui martor, dar nici nu îl poate interoga, ea se poate vedea privată de posibilitatea de a stabili dacă acesta este părtinitor, ostil sau nedemn de încredere. Situaţia este identică în cazul investigatorului sub acoperire. Mai mult, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Kostovski contra Olandei, simpla folosire a declaraţiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare se distinge de faptul de a se sprijini, în stadiul instrucţiei pregătitoare, pe surse cum sunt informatorii misterioşi şi conduce la restrângerea drepturilor apărării de o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru motivele arătate mai sus, opinăm că este necesar ca, atunci când sunt produse probe de către un martor anonim sau un investigator sub acoperire, şi dacă se impune menţinerea situaţiei privind nedeclararea identităţii reale, contactul inculpatului cu martorul anonim sau cu informatorul sub acoperire să aibă loc în cadrul unei şedinţe de judecată secrete. În această situaţie, nu este nevoie ca martorul anonim sau investigatorul să îşi decline identitatea, dar este necesar ca inculpatul sau reprezentantul acestuia să îi poată interoga, în vederea probării lipsei de temeinicie a probelor produse de aceştia.
1.5. Infracţiuni de serviciu
Potrivit art. 11 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani[51].
Subiectul acestei infracţiuni este persoana care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, având sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat,cu obiectivitate, nepărtinitor şi fără interese personale – intermediază sau înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat, fără a uza nepermis de poziţia sa.
Aceasta înseamnă că subiectul infracţiunii este extraneu agentului economic privat pe care îl supraveghează, îl controlează sau îl lichidează. El poate fi un funcţionar public sau un funcţionar, în cadrul unor entităţi publice (serviciu public, de interes sau utilitate publică) sau unor persoane juridice de drept privat (fiind indiferentă sursa sau natura capitalului).
Prima parte a modalităţii – îndeplinirea vreunei însărcinări -excede efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare, privind deci doar operaţiuni cu caracter civile. În ceea ce priveşte intermedierea sau înlesnirea, subiectul are calitatea de cooperatant indirect, de complice, acordând sprijin, în acest fel, autorului, dacă acesta săvârşeşte o faptă penală (evaziune fiscală, fals, uz de fals etc.). Aici pedeapsa este de la 2 la 7 ani doar dacă faptele nu constituie potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave; pedeapsa pentru autorul acelei infracţiuni se răsfrânge, potrivit art. 27 C. pen., şi asupra celui care înlesneşte sau intermediază, favorizând săvârşirea unei infracţiuni de către agentul economic privat. În celelalte cazuri este vorba de un conflict de interese.
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate în desfăşurarea competenţei acordate. Reciproca acesteia fapte trebuie să îmbrace caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general, după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, respectiv, a intereselor publice.
Dacă fapta constă în încălcarea unor atribuţii generice, ea nu atrage răspunderea prepusului. Dacă fapta constă în încălcarea unor dispoziţii exprese ale comitentului, am putea vorbi de o răspundere civilă, pentru un delict civil, la latitudinea acestuia. Dacă fapta constă în neîndeplinirea, cu ştiinţă, a unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu public de către un funcţionar public, sau simplu funcţionar aflat în exerciţiul acelei funcţiuni publice şi dacă, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice ea trebuie privită ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Fapta funcţionarului public, sau a funcţionarului care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice[52].
Am vorbit doar de atribuţii ale unui serviciupublic pentru că incriminarea se referă numai la acest domeniu – public – pentru că numai în acest domeniu sunt funcţionari publici, dar am extins latura obiectivă a infracţiunii şi la orice funcţionar din dispoziţia art. 258 C. pen. Dispoziţiile care privesc, în esenţă, latura obiectivă a infracţiunilor, sunt cele din art. 246-250, şi nu altele, printr-o inexistentă extensie, în acest caz maximul pedepsei reducându-se, în cazul funcţionarilor.
Arătăm că acest articol nu extinde incriminarea la orice servicii – publice sau private, ci extinde doar sfera subiecţilor activi ai infracţiunii. La fel, abuzul în serviciu contra intereselor publice se produce numai împotriva unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia, dar fapta se poate săvârşi, potrivit art. 258 C. pen. şi de un simplu funcţionar.
De asemenea, prin funcţionar nu vom înţelege niciodată altceva decât un salariat. Dacă legea ar fi dorit să extindă incriminarea la orice salariat sau alt funcţionar de fapt ar fi spus ritos că acesta trebuie „să exercite o însărcinare şi în serviciul unei alte persoane juridice decât aceea unde avem funcţionari publici”.
Doar prevederile art. 254 – 257 din Codul penal se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici, fapt arătat în art. 8 din Legea nr. 78/2000.
Intervenţia acestui articol nu exclude în nici un fel aceste persoane dintre subiecţii incriminărilor din art. 10-13 din Legea anticorupţie. Dar aceasta înseamnă că subiectul infracţiunii trebuie să fie extraneu agentului economic privat pe care îl supraveghează, îl controlează sau îl lichidează.
Formularea art. 11 din Legea nr. 78/2000 arată că subiectul activ al acestei infracţiuni nu trebuie să fie neapărat nici funcţionar public, nici funcţionar. Raportul său juridic cu cel ce l-a abilitat poate să fie unul civil, de dreptul muncii sau comercial. De asemenea, mai trebuie să arătăm că agentul economic privat asupra căruia se acţionează poate avea în administrare, gestionare, închiriere sau concesionare orice bunuri, fie ele publice sau private.
De exemplu, încălcarea obligaţiei înscrise în art. 147 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, privind societăţile comerciale, republicată[53], de a nu putea fi membri în consiliul de administraţie al societăţii directorii executivi[54], nu reprezintă per se un delict civil.
Ei pot fi răspunzători faţă de societate şi de terţi, ca şi administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, conform dispoziţiilor art. 144 din lege, chiar dacă ar exista o convenţie contrară în cazul în care ar încălca o dispoziţie expresă a proprietarului. Această normă înscrisă în art. 147 alin. (3) din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 se referă la o răspundere civilă, respectiv de dreptul muncii.
Mai departe, dacă vor fi încălcate atribuţii de serviciu, o faptă ar putea fi privită ca un abuz în serviciu cu limitările sus-arătate.
Tot o infracţiune de acest gen este şi aceea înscrisă în art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990, republicată, atunci când fondatorii, administratorii, cenzorii, directorii, directorii executivi sau reprezentanţii legali folosesc, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.
Confundând, credem, acţiunea publică cu acţiunea în răspundere contra acestora (de natură exclusiv civilă), Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 3566 din 22 septembrie 2000[55] a decis că, potrivit art. 108 alin. (1) din aceasta lege, exercitarea acţiunii în răspundere, deci şi a celei penale, în lipsa unei prevederi contrare, împotriva fondatorilor, a acţionarilor sau a directorilor aparţine numai adunării generale, care decide cu majoritate de voturi.
Suprema noastră instanţă a apreciat că prevederile art. 108 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sunt caracteristice regimului proprietăţii private în cadrul economiei de piaţă şi trebuie considerate ca un mod derogatoriu de sesizare a instanţei, inclusiv a celei penale, atunci când fapta este săvârşită de vreunul dintre subiecţii la care textul se referă. În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.
Noroc că, în baza art. 275 din aceeaşi lege, asemenea fapte, dacă constituie – potrivit Codului penal sau unor legi speciale – infracţiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile acolo prevăzute.
Latura obiectivă a infracţiunii incriminate în art. 11 din Legea nr. 78/2000 presupune din partea persoanelor arătate mai sus fapta de:
· a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare,
· de a intermedia sau
· de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare,
· de a participa cu capital.
Dacă prima modalitate ne duce cu gândul la o gestiune ilicită de afaceri, efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare se raportează la acte de intermediere sau de înlesnire a acestora, ca forme de participaţie penală, de favorizare sau tăinuire.
Gestiunea de afaceri presupune atât fapte materiale, cât şi acte juridice în folosul gerantului. Dar, de fapt, îndeplinirea vreunei însărcinări presupune mai totdeauna un acord de voinţă, chiar greu de probat, ceea ce schimbă datele problemei într-un mandat (tacit). Spunem că gestiunea este ilicită nu pentru că ar fi împotriva gerantului, ci pentru că persoana nu are dreptul să facă acte de comerţ, fiind în îndeplinirea unei funcţii, însărcinări etc. incompatibile. Fapta atrage răspunderea delictuală şi pentru că de cele mai multe ori este vorba de o conivenţă infracţională, culpa fiind şi de partea agentului economic.
În cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută în art. 214 C. pen., pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Am reprodus acest articol în forma modificată prin Legea nr. 140/1996. Deşi textul alineatului final a fost declarat neconstituţional, el a modificat în totalitate înţelesul termenului de persoană folosit în alin . 1. Astfel, textul provenea din fostul titlu III, – Infracţiuni contra avutului personal sau particular, unde prin „persoană” se înţelegea persoana fizică. Dar, prin introducerea alineatului final, care nu face distincţie după calitatea proprietăţii – private sau nu – trebuie să admitem că prin „persoana” arătată în alin. (1) se înţelege şi o persoană juridică, căci un bun proprietate publică nu poate fi „proprietatea” unei persoane fizice.
Prin intervenţia Curţii Constituţionale[56], doar sintagma „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului,”a fost declarată neconstituţională, astfel încât în orice situaţie acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dar Codul penal are o altă incriminare mult mai gravă, prevăzută în art. 2151 – Delapidarea. Astfel, însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.
În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Am ajuns astfel la cea mai puternică reglementare care ocrotea înainte valori şi alte bunuri din avutul obştesc, astăzi fiind o infracţiune contra patrimoniului.
În cazul acestei incriminări, subiectul activ este întotdeauna un funcţionar, adică un salariat. Prin noile reglementări putem însă include în această categorie şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care nu se derogă[57]. Un director executiv gestionează sau administrează bunurile societăţii sale indiferent de natura raporturilor sale de muncă.
Ca atare, fapta unui director – membru ilegal al consiliului de administraţie al propriei firme – de a cumpăra în nume propriu bunuri ale societăţii şi de a le revinde cu suprapreţ poate fi privită ca o încălcare a datoriei de fidelitate sau a clauzei de neconcurenţă faţă de propriul serviciu, dar, în lipsa unor elemente care să caracterizeze o delapidare, un abuz în serviciu sau o infracţiune prevăzută într-o lege specială, poate să nu fie nici măcar o abatere disciplinară, ci doar un model de imoralitate.
În concluzie, în funcţie de gravitatea faptelor, de caracterul privat al activităţilor desfăşurate, încălcarea unor atribuţii de serviciu exprese pot fi sancţionate corespunzător; dar alegerea textelor este din ce în ce mai delicată!
1.6. Infracţiunea continuată
Potrivit art. 13 alin. (1) şi respectiv (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[58], sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro.
În cele ce urmează urmărim să creionăm obiectul acestor fapte în funcţie de suma cuantumului valoric.
Considerăm că este atrasă competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie atât în cazul unei pagube produse printr-o singură infracţiune, cât şi atunci când obiectul unei singure infracţiuni de corupţie este mai mare decât echivalentul cerut de lege.
Este posibilă o infracţiune de luare de mită în formă continuată.
În jurisprudenţă s-a considerat că infracţiunea de luare de mită are caracter continuat dacă inculpatul a primit de la mai mulţi mituitori câte o parte din suma convenită, după o înţelegere prealabilă[59]. Doctrina a criticat pe bună dreptate soluţia cu argumente diferite.
Astfel, într-o opinie, consumarea acestei infracţiuni a fost instantanee, la perfectarea înţelegerii, actele următoare fiind indiferente, ca acte ulterioare momentului consumării.
Într-o altă interpretare, atât înţelegerea iniţială, cât şi primirea ulterioară sunt modalităţi alternative ale aceleiaşi unităţi naturale.
Într-o a treia părere, dacă înţelegerea iniţială a fost urmată de primirea banilor, nu mai reprezintă nici o semnificaţie momentul consumării anticipate deoarece, realizându-se şi celelalte modalităţi alternative, acestea l-au absorbit pe cele anterioare. Prin urmare, toate momentele constituie o unitate naturală de infracţiune, primirea banilor s-a situat în cadrul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, şi nu în afara acestuia, ca act distinct component al vreunei infracţiuni continuate[60].
Pentru a exista o infracţiune continuată este necesar ca de la prima acţiune să existe o rezoluţie unică infracţională. La momentul primei acţiuni infractorul să fi avut – chiar generic – o reprezentate globală asupra proceselor execuţionale, activităţii ulterioare în ansamblul ei[61]. Este necesară dovedirea existenţei anticipate a unui plan unic, anterior.
După părerea noastră, în cazul primului exemplu a existat o singură acţiune cu o pluralitate de acte materiale caracteristice unităţii naturale. Consumarea acestei infracţiuni a fost instantanee, la perfectarea înţelegerii, actele următoare fiind indiferente, ca acte ulterioare momentului consumării (aşa cum se susţine în prima opinie, dar fiecare element material reprezintă un act de punere în aplicare a singurei acţiuni). De asemenea, modalităţi alternative au reprezentat momente ale aceleiaşi unităţi naturale (conform celei de-a doua păreri, dar înţelegând fiecare element ca acte distincte ale aceleiaşi acţiuni unice, naturale). Şi, în sfârşit, modalităţile alternative absorbind pe cele anterioare (după ultima idee) trebuie privite unitar, ca acte de executare de sine stătătoare, dar într-o singură acţiune.
Ceea ce caracterizează infracţiunea continuată este omogenitatea juridică, creată printr-o ficţiune legală. Pot exista alternative, cum ar fi însuşirea sau folosirea sau traficarea – la delapidare, pot exista foloase diferite pentru sine, iar altele pentru altul – la corupţie şi cu toate astea fapta este unică (dacă rezoluţia este una). Forma agravată poate coexista cu forma simplă şi ambele cu o formă calificată, dar în cadrul aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Elementele care să probeze o luare de mită ţin de fiecare dosar în parte, ca elemente de fapt. La infracţiunea prevăzută în art. 254 avem mai multe alternative de realizare a elementului material. Acceptarea sau nerespingerea promisiunii de foloase poate fi privită ca elemente pregătitoare ale primirii, după cum pretinderea nu constituie decât un simplu act de executare, de fapt o tentativă. Legiuitorul a vrut să vadă o singură infracţiune cu mai multe momente intermediare dar toate la un loc pot îmbrăca o formă continuată, dacă există o singură rezoluţie (în ipoteza unor mai multe acţiuni).
Unitatea subiecţilor pasivi nu este cerută acolo unde există unitate de rezoluţie. Dacă în cazul infracţiunilor contra vieţii nu putem imagina o rezoluţie unică, nu acelaşi lucru se poate spune despre infracţiunile de corupţie. Aici este foarte posibilă imaginarea de către făptuitor a unui rezultat global. Mita nu este neapărat legată de o singură persoană, unitatea de rezoluţie privind etapizarea planului iniţial, concretizarea acestuia, fără a se focaliza asupra unei anumite persoane. În cazul infracţiunilor de corupţie, acţiunile plurale nu exclud de plano un rezultat unic global prin cumularea beneficiilor (şi nu neapărat o sumă de rezultate autonome)[62].
Ceea ce caracterizează rezoluţia unică este diversificarea acţiunilor în entităţi diferite (nu în rate), plecându-se de la reprezentarea în ansamblu a acţiunii coroborată cu voinţa de a săvârşi treptat (pas cu pas) acţiunile componente[63]. Ceea ce trebuie dovedit este elementul scop (nu mobil declanşator), care, formulat iniţial se păstrează de-a lungul ansamblului prefigurat de la început.
Cu titlu de exemplu imaginăm sindromul Arsene, al doctorului care nu adună mită decât într-un singur scop (presupus) nobil al construirii unui spital.
Rezoluţia unică fiind un element subiectiv este deosebit de greu de dovedit în fapt şi doar elementele concrete ale dosarului pot caracteriza o infracţiune ca fiind continuată.
Numai dacă poate fi astfel determinată o unitate de rezoluţie cu un prejudiciu cumulat major sumei de 3000 €, competenţa urmăririi penale aparţine Parchetului Naţional Anticorupţie.
1.7. De la abuzul în serviciu la infracţiuni asimilate corupţiei
Prin termenul public, se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.
Aceasta înseamnă că activităţile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât, prin definiţie, societăţile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public.
Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 Cod penal se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.
Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale[64].
În dreptul interbelic, legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public care ar consista, fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competenţă, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva[65].
În toate aceste cazuri subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.
În ultima formulare a art. 246 C. pen., după modificarea sa prin Legea nr. 140/1996[66], abuzul în serviciu este fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii. (A se vedea T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, p. 48 şi urm.).
Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari), – indiferent de natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) şi salariat (şi de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).
Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcţionarii (alţii decât funcţionari publici) ar fi excluşi ca subiecţi ai infracţiunilor de serviciu, infracţiuni (subsidiare) care privesc activităţi de interes public.
În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.
În concluzie, fapta funcţionarului, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relaţii de drept privat, cum ar fi relaţii comerciale) nu reprezintă un abuz în serviciu (sau o omisiune frauduloasă, o neglijenţă în serviciu).
Dacă fapta priveşte o autoritate publică, o instituţie publică, o persoană juridică de interes public, un serviciu public, precum şi o activitate privată, dar de utilitate publică sau de uz public vom fi în faţa unui abuz în serviciu.
1.8. Acţiunea civilă în procesul penal
Potrivit art. 45 din C. pr. civ., Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În legătură cu constituţionalitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sub aspectul posibilităţii pornirii acţiunii civile de către Ministerul Public, în cazurile prevăzute de acest text, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002 şi prin Decizia nr. 184 din 20 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 31 iulie 2002. Prin aceste decizii s-a statuat, în esenţă, că „posibilitatea declanşării procesului civil trebuie să aparţină, în principiu, doar persoanei care pretinde că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost nesocotite”. Curtea a mai constatat că, din interpretarea sistematică a prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), ale art. 128 şi ale art. 130 alin. (1), nu rezultă că legiuitorul are obligaţia de a reglementa dreptul procurorului de a declanşa procesul civil, fiind de competenţa sa exclusivă ca, în considerarea anumitor împrejurări determinate, să consacre posibilitatea şi altor persoane sau organe, în afară de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanţele judecătoreşti. În considerarea unor asemenea situaţii, dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă consacră posibilitatea procurorului de a porni procesul civil numai în cazurile în care persoana interesată se află într-o imposibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă) sau obiectivă (cazul persoanei dispărute) de a-şi exercita dreptul de acces la justiţie. De asemenea, s-a mai reţinut că „pe baza aceleiaşi dispoziţii, legiuitorul este îndreptăţit să prevadă această posibilitate şi în alte situaţii în care consideră necesar, având în vedere specificul unor acţiuni care judecă potrivit procedurii civile, raportat la prevederile constituţionale privind rolul şi atribuţiile procurorului”.[67]
Într-o speţă, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că faptele comise de inculpat, neconstituind infracţiunea de înşelăciune, corespund elementelor de conţinut ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Obiecţiunile formulate în recurs de inculpat, privind greşita reţinere în apel, prin schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., au fost apreciate ca fiind fondate[68].
Într-adevăr, în cauză nu sunt întrunite elementele de conţinut ale infracţiunii de înşelăciune, care presupune esenţialmente existenţa unei activităţi de inducere în eroare a unei persoane, realizarea pe această cale a unui folos material injust care să creeze, corelativ, o pagubă în patrimoniul acelei persoane.
Aceste elemente definitorii nu sunt evidenţiate, prin probe, în speţă, instanţa de apel schimbând încadrarea juridică şi reţinând infracţiunea de înşelăciune, a preluat argumentaţia teoretică, aşezată pe elemente generale, din apelul parchetului, ajungând astfel la o construcţie juridică neconvingătoare, nesusţinută de probe, cum exact demonstrează inculpatul prin recursul său.
Este semnificativ, în acest sens, faptul că administratorii Societăţilor comerciale J.I. SRL Arad şi I. SRL Braşov, considerate ca părţi vătămate de instanţa de apel, nu s-au plâns niciodată parchetului că au fost victimele unor fapte de înşelăciune comise de inculpat, nefigurând în proces ca persoane vătămate şi nefiind nicicând citate în cauză în această calitate.
De altfel, în cadrul raporturilor cu partenerii contractuali din Arad şi Braşov, inculpatul le-a prezentat realitatea în legătură cu natura produsului petrolier ce urma să facă obiectul operaţiunii de vânzare-cumpărare, beneficiarii cunoscând, aşadar, chiar din primul moment, că marfa respectivă, la livrarea din rafinărie, a fost scutită de taxa M.T.R.
Cunoaşterea adevărului de către cei doi administratori este în afara oricărei îndoieli, în documentele ce au însoţit marfa de la rafinărie la beneficiari (nota de greutate, avizul de însoţire) s-a specificat că motorina 15 este „scutită de cota M.T.R. 45 %”.
De altfel, şi S.C. A. Ploieşti a cunoscut, încă din faza de încărcare în mijloacele de transport, că motorina este destinată beneficiarilor din Arad şi Braşov, adresele acestora fiind consemnate în notele de cântar. (În acest sens, a se vedea concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul judecării cauzei în fond, punct 2).
Aşadar, argumentul instanţei de apel că inculpatul „a atestat o situaţie de fapt nereală, ce a determinat inducerea în eroare a administratorilor societăţilor din Arad şi Braşov”, este infirmat de probe materiale (înscrisuri oficiale).
În condiţiile în care inculpatul nu a întreprins nici o acţiune de inducere în eroare (de amăgire), nu poate fi vorba de prezenţa elementului material prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune.
La toate acestea, se adaugă argumentul care ţine tot de conţinutul infracţiunii, că în speţă nu s-a evidenţiat nici un prejudiciu material.
După cum rezultă neîndoielnic, în speţă cele două societăţi comerciale nu numai că n-au suferit pagube în urma derulării contractelor în discuţie, dar au înregistrat chiar un profit suplimentar, rezultat din achitarea unui preţ inferior aceluia practicat de rafinărie, în cazul includerii iniţiale a taxei M.T.R.
Prin urmare, nefiind prezente elementele specifice laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, faptele greşit au fost încadrate juridic în această infracţiune, impunându-se casarea sub aspectul temeiului prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. pr. pen.
TEHNICI CRIMINALISTICE ŞI INSTITUŢII JURIDICE SPECIFICE
2.1. Poliţia judiciară
În scopul desfăşurării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie precum şi a celor asimilate acestora, Legea nr. 503/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003, a prevăzut faptul că în Parchetul Naţional Anticorupţie se încadrează, pe lângă procurori, specialişti şi ofiţeri de poliţie judiciară organizaţi în Brigada de Poliţie Judiciară, care are în componenţă servicii şi birouri.
Această nouă structură este similară altor structuri din ţările Comunităţii Europene ce activează de exemplu în Italia (D.N.I.), Spania (Parchetul Special Anticorupţie), precum şi în toate ţările din cadrul Uniunii Europene.
Ofiţerii poliţiei judiciare au fost selecţionaţi din rândul ofiţerilor de poliţie din cadrul Ministerului de Interne. Aceştia îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie sub autoritatea exclusivă a procurorului general, sub directa conducere şi supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor Parchetului Naţional Anticorupţie.
Selecţia poliţiştilor s-a realizat după criterii stricte, ţinându-se cont de experienţa acumulată, de coordonatele profesionale şi morale ridicate şi de capacitatea de a lucra în echipă.
Noutatea relativă a instituţiei poate crea diverse probleme în aplicarea practică a normelor. În cele ce urmează încercăm să găsim un suport teoretic aspectelor concrete ce apar.
2.1.1. Evoluţia instituţiei supravegherii exercitate de procuror în activitatea de urmărire penală şi poliţia judiciară
Potrivit art. 216 C. pr. pen., în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. El poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155 – 173, 174 – 177, 179, 189 alin. (3) – (5), art. 190, 191, art. 211 alin. (4), art. 212, 236, 2361, 239, 2391, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273 – 276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 şi 356 – 361 din Codul penal, în cazurile arătate în art. 27 pct. 1 lit. b) – e), art. 281 pct. 1 lit. b) şi c) şi pct. 5, art. 282 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1 din C. pr. pen., în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza. În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.
În baza art. 22 din Legea nr. 78/2000, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracţiunilor de corupţie, şi anume infracţiunile de luare de mită – prevăzută în art. 254 din Codul penal, de dare de mită – prevăzută în art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite – prevăzută în art. 256 din Codul penal şi de trafic de influenţă – prevăzută în art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege. Textul reprezintă deci o modificare a art. 209 alin. (3) C. pr. pen., şi anume prin introducerea infracţiunile de la art. 256 C. pen. printre infracţiunile de competenţa proprie a procurorului.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie, şi anume „pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000”.
Potrivit art. 10 din O.U. nr. 43/2002, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Parchetului Naţional Anticorupţie. Ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, sub autoritatea exclusivă a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
Ei efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghereşi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie, cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului.
Sensul noţiunii de supraveghere este unul administrativ, de componentă a atribuţiei manageriale de conducere, nu în sensul art. 216-220 C. pr. pen., aşa cum este şi supravegheată şi activitatea specialiştilor, în reglementarea textului de lege imediat următor.
Poliţia judiciarănu instrumentează în nume propriu nici o cauză penală. Întreaga urmărire penală în sistemul P.N.A. se efectuează de către procuror. Actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară (din dispoziţie scrisă) sunt efectuate în numele procurorului. Formularea art. 10 alin. (4) din O.U. nr. 43 este de natură să înlăture orice urmă de îndoială: procurorul supraveghează din punct de vedere administrativ activitatea poliţistului şi a specialistului (art. 3 lit. c) din lege, art. 11 alin. (3) din ordonanţă). Urmărirea penală se efectuează întotdeauna – nu numai în cazul infracţiunilor prevăzute în secţiunea a 2-a din cap. III, potrivit art. 22 din lege, – în mod obligatoriu de către procuror[69].
Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul tuturor infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, se arată în mod expres în art. 13 alin. (1) din ordonanţă. Textul, aprobat prin Legea nr. 503/2002, modifică în mod expres art. 22 din lege, extinzând în mod firesc competenţa obligatorie a procurorului la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. De asemenea, este modificat şi art. 209 alin. (3) C. pr. pen., care permitea supravegherea judiciară în cazul infracţiunii prevăzute în art. 256 C. pen. şi ori de câte ori legea nu dispune în mod expres. Modificarea se produsese din 18 mai 2000.
De la înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie numai procurorul este cel ce efectuează toată urmărirea penală, iar actele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt efectuate tot în numele său. Implicarea practică este aceea că rechizitoriul este întotdeauna confirmat, fiind, în toate cazurile, aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. (5) C. pr. pen.
În concluzie, procurorul Parchetului Naţional Anticorupţie nu are atribuţii de supraveghere în sensul art. 216 şi urm. C. pr. pen.
La toate infracţiunile de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie – nu numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 17 lit. e şi art. 17 lit. i) teza I din Legea nr. 78/2000, cum s-ar putea crede – urmărirea penală se efectuează de către procuror.
2.2. Constatarea tehnico-ştiinţifică în activitatea specialiştilor Parchetului Naţional Anticorupţie
Parchetul Naţional Anticorupţie îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
În art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, printre atribuţiile Parchetului Naţional Anticorupţie sunt amintite conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, în cadrul urmăririi penale şi numai conform Codului de procedură penală.
Nici o altă activitate nu poate fi efectuată de specialişti în afara procesului penal, astfel cum este reglementat de Codul de procedură penală.
Parchetul Naţional Anticorupţie se încadrează cu procurori, ofiţeri de poliţie judiciară, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic şi în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum şi personal economic şi administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţiuni, aprobat potrivit legii.
În cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului general al acestui parchet, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. Aceşti specialiştii au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea, după cum arătam, sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorului, fără ca, în acest fel, să fie subordonaţi din punct de vedere profesional cuiva.
Actele întocmite din dispoziţia scrisă a procurorului pot constitui mijloace de probă.
Potrivit art. 112 C. pr. pen., când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi, cumulativ, este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
În doctrină s-a evidenţiat faptul că, deşi sunt enumerate printre mijloacele de probă, în art. 64 C. pr. pen., constatările nu sunt mijloace de probă, ci procedee de probaţiune[70]. Funcţia mijloacelor tehnice este aceea de a evidenţia informaţii ce constituie probe.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, dar ea poate fi efectuată tot atât de bine şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Legea impunând forma scrisă, confirmarea ulterioară nu acoperă lipsa actului iniţial, cu consecinţe asupra imposibilităţii legale de utilizare a actului de constatare ca mijloc de probă.
Chiar în cazuri de urgenţă, specialistul nu-şi poate depăşi atribuţiile, nu poate întocmi un act cu valoare probatorie, dacă nu există, în acest sens, dispoziţia scrisă, prealabilă, rezoluţia procurorului (Aceste acte sunt diferite de raportul final sau de orice acte tehnice, interne, cu valoare pur informativă sau orientativă pentru procuror sau poliţist. Subliniem că nu există nici o activitate sau act exterioare unei urmăriri penale; în măsura pertinenţei lor este obligatorie ataşarea lor la dosar, spre a fi cunoscute părţilor).
În vederea începerii urmăririi penale, doar organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. În consecinţă, actele specialiştilor nu au caracterul de acte premergătoare, deşi pot fi efectuate şi anterior începerii urmăririi penale. Clarificarea aspectelor tehnice, ca act tehnic, poate avea loc anterior începerii urmăririi penale, cu valoare strict documentară, dar nu probatorie.
Constatarea tehnico – ştiinţifică a actelor, examenul tehnic al documentelor, stabileşte mai întâi autenticitatea înscrisurilor. O constatare tehnico – ştiinţifică merceologică lămureşte probleme privind originea unor produse, condiţii de fabricare, calitate şi preţ.
Procurorul care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează, prin rezoluţie motivată, întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Modul de formulare a întrebărilor trebuie să determine foarte exact obiectul constatării, întrebările să fie clare, precise şi la obiect, obligând-ul pe acesta la un răspuns net pozitiv sau negativ. Nu trebuie solicitate specialistului aprecieri ce îl exced: o eventuală încadrare juridică, forma de vinovăţie, ce ţin de competenţa exclusivă a procurorului[71].
Având o natură asemănătoare cu raportul de expertiză, putem spune că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică cuprinde:
a) partea introductivă, în care se arată numele procurorului care a dispus efectuarea constatării, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele specialistului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul acesteia şi întrebările la care specialistul urma să răspundă, materialul pe baza căruia constatarea a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii procurorului în cursul constatării;
b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a constatării, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de specialist; şi
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse, precum şi părerea personală, profesională, a specialistului asupra obiectului constatării (excluzându-se deci judecăţi de valoare asupra celor constatate).
Toate acestea exclud orice idee de control administrativ din partea specialistului.
Când procurorul constată, la cerere sau din oficiu, că rezultatele nu sunt complete, dispune efectuarea unui supliment fie de către acelaşi specialist, fie de către altul.
De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea specialistului spre a da explicaţii verbale asupra raportului. În acest caz, ascultarea lui se face potrivit dispoziţiilor privitoare laascultareamartorilor, referitor la constatările sale.
Pe timpul efectuării constatărilor nu se poate interveni sau substitui specialistului. Legea lasă la latitudinea procurorului aprecierea necesităţii, oportunităţii sau concludenţii utilizării acestui procedeu tehnic ca probatoriu.
În baza art. 113 C. pr. pen., constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.
Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, procurorul dispune ridicarea silită, măsură care se aducere la îndeplinire numai prin poliţist (a se vedea şi art. 99 C. pr. pen. Acel text arată că şi în faza de judecată ridicarea se dispune tot de procuror).
Procurorul dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod (art. 109 C. pr. pen. Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate sau fotocopiate. În acest caz fotografiile sau fotocopiile se vizează şi se ataşează la dosar).
Din punct de vedere juridic, până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de procurorul la care se găseşte dosarul, şi niciodată la specialist.
Aceasta însemnă că specialiştii nu pot efectua nici un act de cercetare penală, lucru permis însă altor organe de constatare, prin dispoziţia expresă a art. 214 C. pr. pen.
Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor.
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice (text introdus prin Legea nr. 281/2003).
Organele arătate mai sus au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta,în timp ce acest lucru nu îi este permis, categoric, specialistului.
În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe de constatare au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
În cazul specialiştilor Parchetului Naţional Anticorupţie, aceştia întocmesc rapoarte de constatare, nu acte de constatare în sensul Codului de procedură penală. Deşi procesele-verbale, ca şi rapoartele de consemnare a operaţiilor şi concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice, sunt mijloace de probă, diferenţa dintre ele este absolută, prin natura juridică diferită şi prin conţinutul lor concret, primele fiind acte de cercetare.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelorpuse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor. El nu este un organ judiciar.
Dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi putut lărgi cadrul normativ, permiţând specialiştilor puteri de anchetă, să efectueze şi acte de cercetare, aşa cum o permite unor organe de control, de inspecţie sau de conducere comandanţilor de nave sau aeronave, grănicerilor.
Operaţiile şi concluziile specialistului se consemnează într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice, sau efectuarea unei expertize.
Când refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Dispunând efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, procurorul trebuie să stabilească cu precizie obiectul acesteia, formulând în scris întrebările la care trebuie aceştia să se răspundă şi data la care va fi înaintată lucrarea. Chiar dacă indicarea datelor poate fi globală, obiectul constatării, cerinţele impuse nu pot fi generale. Specialistul însărcinat cu efectuarea unei constatări poate solicita numai procurorului, şi niciodată părţii, să îi pună la dispoziţie alte materiale ori date, în plus.
Odată întocmit raportul, el trebuie prezentat părţilor, pentru ca, la obiecţiile acestora, specialistul să îşi refacă sau să îşi completeze raportul. Numai astfel acesta va dobândi o valoare probatorie sporită.
Orice alte activităţi au caracter administrativ, intern, fiind dictate de procuror în funcţie de necesităţile unor activităţi curente. Chiar informe, orice
activităţi sau acte pot constitui un mijloc de probă în măsura în care este pertinent cauzei, cu condiţia să fi fost întocmite din dispoziţia scrisă a procurorului. Specialistul – care nu este organ judiciar – poate depune mărturie, răspunzând din punct de vedere juridic ca şi acesta.
Valoarea probatorie este validată prin aprecierea întregului ansamblu probator obţinut.
Concluzia noastră se îndreaptă spre ideea că specialiştii Parchetului Naţional Anticorupţie trebuie să lucreze nemijlocit alături de procuror şi împreună cu agenţii poliţiei judiciare pentru a fi de un eficient ajutor în activitatea de urmărire penală. Procurorii trebuie să folosească specialiştii Parchetului Naţional Anticorupţie pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, pentru clarificarea aspectelor tehnice în activitatea de urmărire penală.
2.3. Particularităţi ale expertizelor financiar-contabile
În mod curent, obiectivele expertizelor în acest domeniu sunt defectuos formulate, păcătuind prin prolixitate sau prin întrebări cu o sferă prea largă, şi deci la care este greu de răspuns[72]. Astfel, obiecţiile acestui gen de expertize sunt rareori formulate corect, iar concluziile rapoartelor nu pot răspunde punctual la întrebările organului solicitat, fiind chiar reformulate de expert.
Apreciem că ele sunt obligatorii a fi dispuse, organul de cercetare neputându-se mărgini la concluziile altor organe. Pentru instanţă, orice alte elemente extrajudiciare nu pot fi decât un început de probă.
Expertiza este un mijloc de probă care se administrează în cursul procesului penal, „deci pentru a fi dispusă este necesar ca procesul penal să fie declanşat”[73].
Or, lucrătorii din formaţiunile operative financiare nu pot efectua acte de urmărire penală, ci doar acte pregătitoare începutului procesului penal, apreciază specialiştii Ministerului Finanţelor.
Considerăm că nici un alt organ decât cele judiciare (organ de urmărire penală – alin. (1) art. 224 C. pr. pen., lucrători operativi M.I. anume desemnaţi – alin. (2); lucrătorii operatori cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale anume desemnaţi – alin. (2) teza II) nu pot întocmi procese-verbale cu valoarea celui arătat în art. 224 alin. (3) C. pr. pen.
Orice altă activitate este o activitate cantonată actelor de constatare sau actelor de sesizare conform Codului de procedură penală.
Oricum, concluzia Direcţiei juridice din Ministerul Finanţelor este corectă: momentul la care se poate dispune expertiza contabilă se poate situa numai după începerea urmăririi penale, abia după declanşarea procesului penal, nu şi în timpului efectuării actelor premergătoare. Ca mijloc de probă judiciară penală, expertizele pot fi dispuse doar de lucrători anume desemnaţi, care lucrează în cadrul formaţiunilor de cercetare penală ale inspectoratelor de poliţie, nu şi de restul lucrătorilor de poliţie.
Prin scopul urmărit, expertiza tehnică este un element poziţionat spre finalul urmăririi penale, şi nu la începutul acesteia, pentru că numai plecând de la indiciile tehnice anterioare poţi şti ce să ceri expertului, şi anume indicarea obiectului exact al raportului, întrebările concrete la care specialistul trebuie să răspundă, descriind clar operaţiunile de efectuare.
În raportul de expertiză trebuie prezentate atât poziţia (probele) acuzării, cât şi toate explicaţiile părţilor (la aceste cauze), precum şi analiza acestor obiecţii sau explicaţii pe baza celor constatate de expert[74].
În încheierea activităţii, ancheta trebuie să verifice dacă planul de cercetare a fost respectat, dacă, în funcţie de complexitatea cauzelor, au fost înlăturate versiunile neconfirmate, dacă problemele iniţiale au fost lămurite, dacă au fost întreprinse toate acţiunile; într-un cuvânt dacă conturul infracţional creionat iniţial s-a transformat într-o certitudine.
Folosirea mijloacelor tehnice a fost numai un instrument în mâna organului de cercetare penală: cu ajutorul apărării, al tuturor obiecţiilor, lămuririlor şi probelor aduse, şi numai cu ajutorul acesteia, se poate spune că s-a reuşit înlăturarea oricăror obstacole în aprecierea corectă şi calificarea în drept a faptelor săvârşite. Numai astfel se poate ajunge la o corectă pedeapsă, la o corectă dozare a sancţiunii în raport cu pericolul social al faptei şi cu persoana făptuitorului.
2.4. Mandatul de aducere
2.4.1. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Art. 53 din Constituţia României, revizuită[75] prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
De asemenea, art. 23 statuează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
Subliniem că alineatul (13) al aceluiaşi articol constituţional dispune că sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Articolul 31 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[76] prevede că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale:
a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;
c) să invite la sediul poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei, prin aducerea la cunoştinţă, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei;
d) să pună în executare mandatele de aducere, mandatele de arestare şi pe cele de executare a pedepselor, în condiţiile prevăzute de lege; etc.
Curtea Constituţională a fost sesizată[77] în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Prin sesizare se solicită să se constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, întrucât contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţia României. În motivarea sesizării se susţine că prevederile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt neconstituţionale, deoarece: „Constituţia României precizează în mod clar că privarea de libertate a persoanei, fără mandat de arestare (emis de judecător sau procuror), nu se poate face decât sub forma reţinerii cel mult 24 de ore. Prin măsura conducerii la sediul poliţiei, ca măsură administrativă, organul de poliţie îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa şi libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementările legale. Or, este cunoscut faptul că regulile cu privire la libertatea şi siguranţa persoanei sunt de strictă interpretare şi, în fond, reţinerea – ca măsură administrativă – este tot o privare de libertate şi adaugă la textul Constituţiei.
Potrivit Constituţiei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile [art. 23 alin. (1)] şi, în consecinţă, orice reglementări care extind reglementările constituţionale cu privire la reţinerea unei persoane nu pot fi apreciate decât ca neconstituţionale.”
Preşedintele Senatului a comunicat punctul său de vedere, în sensul că: „Sesizarea […] face o gravă confuzie între instituţiile legale privind lipsirea de libertate a persoanei fizice şi măsurile administrative de evidenţă şi control privind ordinea şi liniştea publică în stat şi în societate. […] În orice societate organizată, organele de poliţie legitimează, controlează, verifică persoanele fizice în anumite situaţii, în anumite locuri, la anumite evenimente, stări de fapt de tulburare a ordinii şi liniştii publice şi alte asemenea situaţii. Orice persoană este obligată, sub somaţia constrângerii de către autoritatea publică, să se supună dispoziţiei, să se legitimeze, să execute ordinele impuse de situaţia dată. Acei care refuză a se legitima, nu au legitimaţie, nu sunt cunoscuţi notoriu, sunt suspecţi de a fi comis o infracţiune, de a fi prezenţi în acel loc în vederea unei fapte antisociale, sunt cunoscuţi ca răufăcători etc. trebuie identificaţi, legitimaţi pentru că pot să fie participanţi la fapte antisociale – şi pot să dispară, să rămână necunoscuţi. […] Nu este vorba de reţinere ca măsură legală privativă sau restrictivă de libertate, prevăzută de art. 23 lit. c) din Constituţie şi dezvoltată de Codul de procedură penală. Este vorba de măsura de fapt, fizică şi inerentă a verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte şi necunoscute. […] Această activitate de fapt a poliţistului nu are altă reglementare în lege şi trebuie să fie reglementată, tocmai ca garanţie legală pentru drepturile cetăţeanului.”
Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat că: „Art. 23 din Constituţia României reglementează libertatea individuală în raport cu măsurile preventive (reţinerea şi arestarea) ce pot fi dispuse conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. […]
În interpretarea dată, textul constituţional stabileşte că reţinerea, ca măsură preventivă, nu trebuie să depăşească 24 de ore, art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române neîncălcându-l întrucât el nu stipulează o asemenea măsură, ci o măsură administrativă.
Nu poate fi acceptată opinia autorilor sesizării conform căreia reţinerea persoanei fără mandat de arestare depăşeşte reglementările legale de 24 de ore, întrucât, neaflându-se în prezenţa aceleiaşi categorii de măsuri, perioada de timp stabilită în art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nu poate fi cumulată[78]cu cea determinată prin măsura reţinerii ca măsură preventivă incidentă în cazul art. 23 alin. (3) din Constituţia României, nedepăşind astfel termenul de 24 de ore prevăzut în reglementările legale aplicabil reţinerii ca măsură preventivă.
Diferenţa dintre cele două măsuri, una administrativă şi cealaltă preventivă, este evidentă; prima măsură se aplică următoarelor categorii de persoane:
a) acelora care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale;
b) persoanelor suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii.
Faţă de prima categorie organul de poliţie va putea dispune măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală, dar faţă de a doua categorie, termenul de 24 de ore apare ca un termen destinat organului de poliţie, necesar pentru ca acesta să stabilească identitatea făptuitorului, în vederea aplicării măsurii legale de reţinere, ca măsură preventivă. Aşadar, verificarea situaţiei celei de-a doua categorii de persoane, vizată de art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi, inclusiv, luarea măsurilor legale (respectiv măsura reţinerii) se realizează în termen de 24 de ore, dar ca măsură administrativă, obligatorie pentru cunoaşterea identităţii persoanei pentru ca aceasta să poată fi învinuită, întrucât identificarea persoanei este o condiţie esenţială pentru ca acesteia să i se aplice măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală.”
Curtea, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, reţine că noţiunea de libertate individuală, utilizată în cuprinsul art. 23 din Constituţia României, desemnează posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau oprelişti decât cele stabilite prin ordinea de drept.
La fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Constituţie. Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
În concordanţă cu aceste principii, art. 23 din Constituţie reglementează condiţiile în care autorităţile competente ale statului pot fi abilitate prin lege să restrângă exerciţiul libertăţii individuale, pe calea măsurilor de reţinere şi de arestare preventivă.
Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea fundamentală, eliberarea celui reţinut este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut.
Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române – arată Curtea – se instituie un complex de activităţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la sediul poliţiei – dacă este cazul, prin folosirea forţei – a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac „suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale” ori, după caz, urmează „luarea măsurilor legale” faţă de acestea.
Deşi în cuprinsul textului nu se prevede expres luarea măsurii de reţinere împotriva persoanelor supuse verificării, este neîndoielnic faptul că activitatea de verificare efectuată de poliţie – activitate definită ca o „măsură administrativă” – implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere[79].
Măsura administrativă prevăzută de textul de lege criticat nu contravine însă prevederilor art. 23 alin. (3) din Constituţie, dat fiind că activitatea denumită astfel „se realizează în cel mult 24 de ore”, adică în limitele de timp prevăzute de acest text constituţional.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu măsura reţinerii prevăzute la art. 136 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depăşirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.
În consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt constituţionale, întrucât nu permit depăşirea duratei reţinerii prevăzute la art. 23 alin. (3) din Constituţia României.
Ulterior deciziei constituţionale, art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Art. 143 alin. (11) şi (12)au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.
Ca atare, măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţa învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în condiţiile alin. (1) şi (11), caz în care este încunoştinţat conducătorul parchetului din care face parte.
Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[80].
În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. (1), un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), potrivit art. 146 din Codul penal.
Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.
2.4.2. Mandatul de aducere
Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate în discuţie, în sensul că, deosebit de cazurile de reţinere avute în vedere de art. 23 alin. (3) din Constituţie, în sistemul nostru de drept mai sunt admise şi altele, cum ar fi: reţinerea contravenţională prevăzută de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, precum şi măsurile prevăzute de art. 183, 215 şi 465 din Codul de procedură penală.
Aducerea este oarecum o măsură de constrângere[81], pentru că persoana a cărei prezenţă este necesară în procesul penal este condusă în faţa organului judiciar.
Constrângerea constă în obligaţia persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar, de către organul care a primit ordinul de aducere.
Potrivit art. 183 din Codul de procedură penală, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora[82].
Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar. Dacă ascultarea trebuie să dureze peste limita celor 24 de ore ale reţinerii, se va propune arestarea, în limitele legii.
Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată[83]. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.
Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta.
Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.
Dacă aducerea în faţa procurorului a durat la limita celor 24 de ore, acesta va putea propune arestarea, fără posibilitatea reţinerii, conform art. 146 din Codul de procedură penală.
Practic, în ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început şi faptul că se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[84].
În concluzie,
– Măsura conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este o măsură de fapt, fizică şi inerentă verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte sau necunoscute.
– Măsura conducerii la sediul poliţiei este o măsură administrativă ce implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere.
– Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. – Mandatul de aducere este o măsură de constrângere.
– Măsura de aducere se dispune numai dacă procurorul constată motivat că se impune în interesul rezolvării cauzei.
– Luarea măsurii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere însăşi existenţei dreptului sau a libertăţii.
– În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze faptul că s-a deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002.
– Timpul curge de la momentul constrângerii persoanei, de la ridicarea persoanei, şi nu de la prezentarea ei în faţa procurorului.
– Dacă măsura administrativă a conducerii sau măsura procesuală a aducerii durează la limita a 24 de ore nu mai este posibilă măsura procesuală a reţinerii preventive, ci, dacă este cazul, se va trece direct la măsura arestării preventive.
2.5. Sechestrul asigurător. Gajul
2.5.1. Posibilitatea instituirii unui sechestrul asigurător în timpul instrucţiei penale
Măsurile asigurătorii sunt definite ca fiind „măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare”[85].
Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile.
Fiind măsuri procesuale, nu au cum să constituie prin ele însele o reparare a pagubei, garantând doar acoperirea acesteia.
Potrivit art. 163 C. pr,. pen.[86], măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile[87]sau din oficiu.
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie[88] doar în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Textul trebuie raportat la prevederea legală anterioară, potrivit căreia luarea măsurii putea fi dispusă şi de organul de cercetare penală.
Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. De altfel, toate regulile sechestrului sunt regulile privitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (art. 593 C. pr. civ.).
Măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art.145 din Codul penal.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.
Potrivit art. 22 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[89], pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală. Acestea se aduc la îndeplinire de îndată de persoanele anume desemnate din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie.
Articolul 3732 C. pr. civ. dispune că atunci când se consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare.
La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
De asemenea, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile, băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 1081 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi de art. 1083.
Instanţa de executare şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura, în cazul nostru procurorul.
Potrivit art. 10 alin. (3) din O.U. nr. 43/2002, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie, cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului[90].
Acest text nu are aplicare, nefiind vorba de acte de cercetare penală, dar socotim că numai procurorul aduce la îndeplinire luarea măsurii asigurătorii, acesta putând dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului (grefierul şef al parchetului, al secţiei din care face parte procurorul). Ofiţerii de poliţie judiciară participă, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare, ca agenţi ai forţei publice.
În acord cu textele constituţionale, art. 3841 C. pr. civ. arată că în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar, în caz de refuz, cu forţa publică.
În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menţionate la alin. (1). Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.
De aceea, credem că – în consonanţă cu textele constituţionale – procurorul care aduce la îndeplinire măsura asiguratorie, în caz de refuz, trebuie să ceară instanţei de executare a autoriza, prin hotărâre, intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte asemenea locuri[91].
Este vorba de cel mai nou text de procedură în materia punerii în executare a măsurilor de indisponibilizare (2 octombrie 2000).
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Credem că bunurile perisabile se predau oricăror societăţi comerciale, potrivit profilului activităţii, care – odată ce le-a primit – vor proceda la valorificarea lor, ca orice bun gospodar.
Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă.
Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate (muzee sau laboratoare de conservare).
Obiectele sechestrate se păstrează sub sigiliu, până la ridicarea sechestrului.
Sumele de bani rezultate din valorificare, precum şi sumele de bani ridicate, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Numai dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Amintim, cu acest prilej că sechestrul este un depozit, nu un gaj[92].
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.
Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, orice persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.
Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[93], în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
În doctrină[94] s-a apreciat că, faţă de dispoziţiile cu caracter general ale procedurii penale, art. 20 din Legea nr. 78/2000 reglementează o situaţie specială potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii ar fi obligatorie în cazurile în care s-a săvârşit o infracţiune din cele prevăzute de lege.
Credem că o asemenea afirmaţie este depăşită.
Prin decizia 191 din 2 octombrie 2000 a Curţii Constituţionale[95] s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) C. pr. pen. astfel încât, potrivit dispoziţiilor comune măsurile asigurătorii sunt obligatorii numai pentru protejarea intereselor persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 163 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, la data hotărârii, Luarea măsurilor asigurătorii era obligatorie:
a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită.
Autorul excepţiei consideră că acest text contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, care prevăd: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” Curtea a constatat că în cauză este incidentă doar prima teză a normei constituţionale citate.
Analizând argumentele invocate de autorul excepţiei în lumina acestui text constituţional, Curtea reţine că luarea diferenţiată a măsurii asigurătorii, în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiune unei persoane fizice sau juridice în funcţie de persoana păgubită prin infracţiune, în mod obligatoriu şi din oficiu sau doar la cererea părţii civile, aşa cum dispune art. 163 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, reprezintă o ocrotire diferenţiată, discriminatorie a proprietăţii private, contrară prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
În acelaşi sens, dar cu referire la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998[96], a statuat că stabilirea de condiţii diferite, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.
Luarea măsurii asigurătorii, indiferent dacă este sau nu constituită parte civilă, reprezintă un act de exercitare din oficiu a acţiunii civile, posibilitate prevăzută anterior la art. 17 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, dispoziţii legale constatate, de asemenea, ca fiind neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 20 mai 1999[97].
Considerentele ce au stat la baza soluţiilor anterioare, pronunţate în cauze similare, dar cu referire la alte dispoziţii legale, fiind valabile şi în această cauză.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală.
Textul art. 163 C. pr. pen. a fost, de aceea, modificat expres prin Legea nr. 161.
Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (3) şi ale art. 18 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin decizia nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituţională a constatat că pornirea şi exercitarea acţiunii civile de către procuror sau de către instanţă din oficiu, în cazul în care partea vătămată este o unitate administrativ-teritorială, în lipsa solicitării autorităţii administraţiei publice locale respective sau chiar contrar voinţei explicite a acesteia, încalcă principiul autonomiei administraţiei publice locale, consacrat în art. 119 din Constituţie, precum şi principiul autonomiei consiliului local şi a primarului, ca autorităţi administrative autonome, reprezentând totodată o subrogare nejustificată în atribuţiile exclusive ale acestor autorităţi.
După cum s-a arătat şi în punctul de vedere al Guvernului, instanţa judecătorească, în cadrul soluţionării procesului penal, este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra aspectelor civile legate de fapta penală, dacă „a fost legal sesizată”.
Sesizarea legală pentru exercitarea acţiunii civile poate fi făcută, potrivit principiului constituţional mai sus menţionat, numai de către persoana îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru paguba suferită, singura excepţie putând viza doar persoana lipsită de capacitate de exerciţiu şi de reprezentant legal.
Curtea constată însă că dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (3) şi ale art. 18 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi sub un alt aspect, respectiv pentru încălcarea principiului consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate – din oficiu sau doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate -, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale[98].
Faţă de cele arătate Curtea Constituţională constată că, prin dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (3) şi ale art. 18 alin. (2) din Codul de procedură penală, se face o diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecte de drept, atunci când se precizează că „Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal”; „instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă”; „când persoana vătămată este o unitate dintre acelea la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă”. Aceste dispoziţii contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori juridice de drept privat şi a proprietăţii private a statului. Aşa fiind, în privinţa exercitării din oficiu sau a susţinerii acţiunii civile de către procuror, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, statul nu poate beneficia de o ocrotire judiciară diferită de aceea a persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat.
În consecinţă, în cauză, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor şi a constatat că dispoziţia „când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă” din art. 18 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000[99] a modificat şi a completat Codului de procedură civilă, astfel încât astăzi, principiul disponibilităţii acţiunii civile este general valabil, câştigat dreptului românesc, nefiind admisă nici o excepţie.
Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. (1) poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat (art. 45 C. pr. civ.).
De altfel, Ordonanţa de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000 este ulterioară Legii nr. 78 din 8 mai 2000, şi deci a modificat implicit orice dispoziţie contrară, reglementând aceeaşi materie.
Dar limitele dreptului la sechestru pot fi privite şi sub alt aspect.
Luarea măsurii asigurătorii se face numai în cadrul unui proces penal – prin ipoteză – în faza urmăririi penale nefiind însă condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale.
Dispunerea măsurii este condiţionată de următoarele cerinţe:
– existenţa unui prejudiciu material,
– prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune din cele prevăzute de Legea nr. 78/2000,
– să fi început urmărirea penală pentru o astfel de infracţiune.
În raport de modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 este discutabilă obligativitatea instituirii sechestrului asigurător pentru a garanta restituirea banilor/valorilor/bunurilor date de mituitorul sau cumpărătorul de influenţă care denunţă fapta autorităţilor mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat. În astfel de situaţii, ideea de „prejudiciu” are o altă conotaţie fiind consecinţa unei atitudini imputabile (de cele mai multe ori) chiar celui „păgubit”.
Afirmarea unui punct de vedere nu trebuie neapărat legată de opiniile divergente exprimate în doctrină cu privire la existenţa obiectului material în cazul acestor infracţiuni.
Se impune a fi reamintit faptul că unii autori[100] consideră că bunurile date pentru coruperea funcţionarului/cumpărarea influenţei constituie obiect material al infracţiunii, pe când alţi autori[101] consideră că aceste infracţiuni sunt lipsite de obiect material (această opinie fiind majoritară).
Pentru ca dreptul victimei la reparaţii să ia naştere, pe lângă existenţa unui prejudiciu şi a unei fapte ilicite trebuie să existe un raport de cauzalitate între delict şi paguba presupusă, adică fapta ilicită de care legea leagă răspunderea trebuind să fie cauza pagubei pricinuite.
Judecătorul are de stabilit orice condiţie concretă în lipsa căreia rezultatul nu s-ar fi produs – este condiţia sine qua non[102], adăugând faptul că răspunderea se întinde şi la daunele neprevăzute, dacă se va putea imputa debitorului un dol. Or, întotdeauna un infractor, autor al unui delict civil, este socotit în culpă.
De aceea, cauzalitatea nu poate fi pusă la îndoială dacă ea îşi găseşte expresia în acel element obiectiv care este de eo quod plerumque fit, adică ceea ce se întâmplă, în mod normal[103].
De îndată ce s-a stabilit că o faptă ilicită care precede prejudiciul sau infracţiunea este o condiţie sine qua non a acestui rezultat negativ, se naşte o prezumţie legală de cauzalitate iuris tantum, lăsată la aprecierea omului că suntem în prezenţa fie a unei împrejurări cauzale, fie a unei condiţii care favorizează naşterea, dezvoltarea şi acţiunea împrejurării cauzale, alcătuind împreună cu aceasta, în ceea ce priveşte răspunderea, un tot cauzal indivizibil.
Fiind o prezumţie iuris tantum, ea va putea fi înlăturată dovedindu-se că rezultatul socialmente negativ nu este un produs normal, firesc al faptei, nu decurge direct sau indirect din aceasta, şi deci nu există raport de cauzalitate.
De asemenea, dacă paguba a fost cauzată de o altă faptă – act sau delict civil – în primul caz nu avem o răspundere delictuală, iar în celălalt caz putem constata că delictul nu este legat de prejudiciu. De exemplu, o pagubă contractuală nu antrenează niciodată o răspundere pentru mită, sau un fals nu reprezintă o corupţie. Putem avea un comision, dar nu o mită, şi nu întotdeauna un împrumut al unui funcţionar este o faptă de corupţie.
De cele mai multe ori, luarea măsurii sechestrului asigurător presupune pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice.
Din această perspectivă, în doctrină au fost analizate condiţiile în care se poate realiza pătrunderea în domiciliu. Ne raliem opiniei potrivit căreia pătrunderea NU se poate realiza împotriva voinţei persoanei fizice fiind întotdeauna necesară o autorizaţie prealabilă ca în cazul percheziţiei.
Legea de procedură nu prevede obligaţia de a solicita o astfel de autorizaţie, dar Constituţia afirmă ritos, în art. 27, inviolabilitatea domiciliului.
Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
De la prevederile alineatului (1) al art. 27 se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Articolul 27 din Constituţie enumerând limitativ cazurile în care se poate deroga de la dispoziţiile privind inviolabilitatea domiciliului (fără a indica şi acest caz), absenţa acordului persoanei fizice face ilegală, inoperantă măsura.
Potrivit art. 53 din Constituţie restrângerea dreptului (privind inviolabilitatea domiciliului) este posibilă, printre altele, în scopul desfăşurării instrucţiei penale cu condiţia să nu se aducă atingere existenţei dreptului în sine, dar aici se pune problema unei acţiuni civile alăturate celei penale, instrucţia penală – procesual penală – constituind doar punctul de plecare al acţiunii – alăturate[104].
Am ajuns aproape de capătul analizei, apreciind că numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti se poate institui un sechestru. Chiar dacă nu s-ar admite un asemenea punct de vedere, ministerul public poate porni o acţiune civilă ori de câte ori este necesar doar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Or, cazul prevăzut la lit. a) alin. (6) din art. 163 C. pr. pen. a fost abrogat în mod expres. Ca atare, luarea măsurilor asigurătorii este obligatoriedoar în acest unic caz.
Încă sub vechiul regim s-a făcut propunerea de lege ferenda[105] potrivit căreia ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii ar trebui să fie supusă confirmării (judecătorului). Cu atât mai mult astăzi nu putem accepta ideea unei ingerinţe administrative în contra principiului disponibilităţii.
Alte cazuri pot fi expres prevăzute de lege, dar ele trebuiesc subsumate principiului egalităţii armelor, al disponibilităţii. Nu cunoaştem cazuri în care nu am avea constituire de parte civilă sau ar exista declaraţia ritoasă că nu există pagubă, că societatea, persoana juridică nu a înregistrat pagubă, sau că ea va uzita o cale civilă, iar organul de urmărire penală, din oficiu, să aplice sechestru. De altfel, în cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului va trebui totuşi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273 C. pr. civ., iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, doar acela va putea cere continuarea judecăţii. Reclamantul poate renunţa oricând la judecată, iar părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor[106].
Un „alt caz expres prevăzut de lege” îl constituie garantarea executării pedepsei. Aici principiul nu este acela al asigurării accesorii a acţiunii civile, ci al acoperirii unei pagube aduse proprietăţii publice. Credem că suntem în prezenţa unei ocrotiri aparte a proprietăţii publice, lucru ce este interzis de lege în cazul discriminării proprietăţii private a statului. Este vorba de privilegiile tezaurului public (art. 1725 alin. (1) C. civ.), întrucât Respublica creditrix omnibus creditoribus chirographariis proefertur (Digeste, 42, 5). Atragem atenţia că şi într-un asemenea caz se aplică prior temporis.
Întrucât, în lipsa acceptului deţinătorului, pătrunderea într-un domiciliu nu poate fi operată decât printr-o hotărâre judecătorească, potrivit Constituţiei, nici în acest caz, şi nici pentru ocrotirea incapabililor, procurorul nu are cum aduce la îndeplinire punerea sigiliului pentru o garanţie civilă.
De lege ferenda, este necesar a se prevedea expres că în toate cazurile în care este vorba de ocrotirea proprietăţii publice, procurorul să poată introduce acţiune civilă, pentru ocrotirea unui drept principal sau accesoriu, pentru apărarea unui drept real sau de creanţă.
Pentru a pune de acord textele şi pentru a crea organului de urmărire penală posibilitatea reală a sechestrului se impune ca ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii – în cazurile în care aceasta a fost dispusă legal – să fie supusă confirmării imediate a unui judecător pentru a putea pătrunde într-un domiciliu sub încuviinţarea justiţiei, pentru a preîntâmpina un eventual refuz, şi deci a permite înstrăinarea bunului.
Abia atunci sechestrul se va numi judiciar.
2.5.2. Regimul juridic al gajului fără deposedare
Gajul este definit ca fiind un contract prin care debitorul sau un terţ remite creditorului un lucru mobil, spre a-i servi de garanţie, iar la scadenţă, în caz de, neplată să-l poată vinde, acoperindu-şi creanţa cu preferinţă[107].
Prin derogare de la art. 1685 şi 1688 C. civ. şi art. 480 alin. (2) C.com., băncile puteau să încheie, încă din anul 1945, convenţii de gaj, fără a lua gajul din posesia debitorului sau constituantului[108]. În acest caz, gajul se considera valabil constituit prin singurul efect al semnării convenţiei. Debitorul sau constituantul deţinea gajul, pentru Banca creditoare, răspunzând de conservare[109].
Ulterior, reglementările bancare (de exemplu, H. C. M. nr. 858/1970, Instrucţiile B.N.R.S.R. nr. 1/1964 etc.) au dezvoltat instituţia gajului fără deposedarea debitorului, considerându-se că în acest mod nu sunt deturnate însemnate valori de la scopul lor economic şi nu sunt blocate, neproductiv, mâinile creditorului. Eventuala micşorare a gajului de către deţinător atrăgea o micşorare corespunzătoare a creditului[110].
Multiplele amendamente aduse în acest fel gajului clasic au făcut ca trăsăturile sale (reale) să dispară. Singurul atribut care mai justifică a se vorbi de o garanţie este dreptul de preferinţă. În acest fel, un gaj fără deposedare este redus la un simplu drept de preferinţă, nu mai reprezintă altceva decât un privilegiu[111].
În ceea ce priveşte trăsăturile infracţiunii de abuz de încredere, observăm că în acest caz are loc o intervertire abuzivă a titlului posesiei, făptuitorul devenind, din simplu deţinător al bunului altuia, un pretins proprietar al bunului.
Această situaţie caracteristică abuzului de încredere nu se regăseşte, după părerea noastră, în ipoteza în care bunul gajat a rămas în detenţia chiar a proprietarului bunului. Ca atare, dacă acesta înstrăinează bunul aflat în custodia sa fapta nu ar putea fi echivalată cu o dispunere pe nedrept de bunul altuia, aşa cum prevede art. 213 într-una din variantele sale alternative de incriminare, deoarece făptuitorul a înstrăinat bunul care era proprietate a sa şi nu un bun al altuia[112].
O asemenea faptă nu ar putea constitui nici infracţiunea de furt, deoarece nu există o sustragerea frauduloasă a bunului altuia şi nici infracţiunea de înşelăciune, deoarece nu există o remitere prin amăgire a bunului de către custode, acesta considerând că înstrăinează bunul care-i aparţine şi nu un alt bun al altei persoane.
În situaţia creată prin aflarea bunului gajat în custodia proprietarului s-ar putea vorbi de un drept al creditorului[113] transferat asupra custodelui, acesta având obligaţia de a deţine bunul pentru altul (pentru creditor), dar aceasta nu schimbă calitatea custodelui de proprietar asupra bunului, respectiv în materialitatea sa.
A considera că există şi în acest caz (prin înstrăinare de către custode a bunului) ipoteza incriminată în art. 213, şi anume dispunerea pe nedrept de bunul altuia înseamnă a extinde, prin analogie, incriminarea şi asupra unei ipoteze neprevăzute în mod explicit în conţinutul incriminării menţionate. Dacă legiuitorul ar fi vrut să incrimineze şi fapta de a înstrăina bunul propriu atunci când proprietarul are şi calitatea de custode asupra aceluiaşi bun ar fi trebuit să prevadă o dispoziţie explicită aşa cum o face când asimilează unui bun mobil, orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile, sau când asimilează explicit furtului şi sustragerea bunului propriu aflat în posesia ori deţinerea legitimă a altei persoane, sau sustragerea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
Prin gajare proprietarul bunului nu transmite totodată dreptul său de proprietate, ci se transmite creditorului numai dreptul de a încredinţa (oricui), în custodie, bunul. În sensul dreptului civil, prin bun se înţelege şi acest drept care, transmis creditorului, ar trebui poate ocrotit penal, dar numai printr-o reglementare de sine stătătoare (ca în cazul art. 208), iar nu printr-o extindere prin analogie a incriminării din art. 13 C. pen.
În lipsa unei incriminări autonome, fapta proprietarului de a vinde bunul gajat fără deposedare antrenează numai o răspundere civilă, în măsura în care nu se poate dovedi o inducere în eroare sau o menţinere în eroare cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşit în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, în condiţiile stipulate (art. 215 alin. (3) C. pen.).
Credem că viitorul este al instituţiei punerii sub supraveghere a debitorului, în vederea redresării economiei, al ocolirii falimentului, şi nu al răspunderii penale.
2.6. Persoane cu funcţii de conducere şi persoane cu funcţii de control
Prevederile art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează, în mod expres, care sunt categoriile de subiecţii activi ai infracţiunilor care sunt în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, aceasta extinzându-se asupra infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse oricărei persoane juridice, dacă sunt săvârşite de către:
– deputaţi, senatori;
– membrii Guvernului (aceştia fiind primul-ministru, miniştrii de stat, miniştrii, miniştrii delegaţi, precum şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie);
– secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora;
– judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– judecătorii Curţii Constituţionale;
– preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Legislativ;
– Avocatul Poporului şi adjuncţii săi;
– consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale;
– consilierii de stat ai primului-ministru;
– membrii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi;
– guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României;
– preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei;
– ceilalţi magistraţi, alţii decât judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Curţii Constituţionale, procurorii Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi;
– ofiţeri, amirali, generali şi mareşali;
– chestori, chestori principali, chestori şefi adjuncţi şi chestori şefi, subcomisari, comisari şi comisari şefi, agenţi de poliţie, indiferent de gradul profesional;
– preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene,
– primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti;
– primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti;
– primarii şi viceprimarii municipiilor, oraşelor şi comunelor;
– consilierii judeţeni şi locali;
– prefecţi, subprefecţi;
– alte persoane cu funcţii de conducere şi/sau control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale. Acestea pot fi: secretarul general al Camerei Deputaţilor, secretarul general al Senatului, şefii serviciilor publice aflate la dispoziţia Preşedintelui României, funcţiile de conducere specifice fiind consilierii prezidenţiali, cu rang de ministru, şi consilierii de stat, cu rang de secretar de stat, subsecretarii de stat din Secretariatul General al Guvernului, celelalte persoane cu funcţii de conducere şi/sau control din departamentele, aparatul de lucru, din agenţii, comisii, institute sau oficii care funcţionează în subordinea Secretariatului General al Guvernului, persoane cu funcţii de conducere şi/sau control în cadrul administraţiei publice centrale – secretarii generali, directorii generali, directorii, şefii de departamente, direcţii, servicii, birouri ai ministerelor, auditorii ministerelor, persoanele cu funcţii de conducere şi/sau control din organele de specialitate din subordinea guvernului şi a ministerelor, autorităţilor administrative autonome centrale şi locale, din forţele armate, CSAT, altele decât ofiţeri, amirali, generali, mareşali -, şefii compartimentelor grefă, registratură şi arhivă ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, grefierii şefi de secţie, servicii, birouri, directorii compartimentelor economico-administrative, auditorii interni, şefii de servicii, birouri financiar, contabilitate, buget şi analiză economică şi administrativ din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, din Parchetul Naţional Anticorupţie organizat la nivel naţional), într-un cuvânt, persoanele cu funcţii de conducere şi/sau control din APARATUL ADMINISTRAŢIEI PREZIDENŢIALE, PARLAMENT, GUVERN, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETELE DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, CONSILIUL LEGISLATIV, CONSILIUL CONCURENŢEI, AVOCATUL POPORULUI, CURTEA DE CONTURI, CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII ŞI CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, PREFECTUL, COMISIA CONSULTATIVĂ JUDEŢEANĂ, ORGANELE LOCALE DE SPECIALITATE SUBORDONATE MINISTERELOR ŞI CONDUSE DE PREFECT, ORGANE AUTONOME LOCALE (CONSILIUL JUDEŢEAN, CONSILIUL LOCAL, PRIMARUL);
– notarii publici;
– avocaţii;
– comisarul general al Gărzii Financiare şi comisarii şefi ai Gărzii Financiare judeţene, ceilalţi comisari;
– membrii consiliilor de administraţie (numai când sunt mai mulţi administratori[114], dar şi administratorul unic, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, administratorul unic are toate drepturile şi este ţinut de toate obligaţiile unui consiliu de administraţie) şi persoanele care deţin funcţii de conducere (directorii generali, directorii, ca membri ai comitetului de direcţie, alţii decât membrii consiliului de administraţie, directorii executivi) de la director inclusiv, în cadrul:
– regiilor autonome de interes naţional,
– al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar,
– instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare (preşedinte, vicepreşedinţi, directori generali sau directori) şi al
– unităţilor centrale financiar-bancare (directorul Trezoreriei statului);
– persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, şi anume funcţionarii sau alţi salariaţi, funcţionarii publici ori alte persoane care exercită atribuţii similare (colaboratori, consilieri, translatori, experţi), în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte; membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte; funcţionarii sau alţi salariaţi, funcţionarii publici ori alte persoane care exercită atribuţii similare (colaboratori, consilieri, translatori, experţi), în cadrul Comunităţilor Europene; persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe; funcţionarii unui stat străin; membrii adunărilor parlamentare sau administrative (consilii locale, autonome) ale unui stat străin[115].
– lichidatorii judiciari;
– personalul vamal;
– executorii judecătoreşti;
– executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
2.7. Informaţiile clasificate
Articolul 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[116] prevede că persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să sesizeze Parchetul Naţional Anticorupţie cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.
Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control, în situaţiile prevăzute la alin. (1), să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.
Potrivit alineatului (3), serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Parchetului Naţional Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.
Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate[117].
Cum nerespectarea obligaţiilor prevăzute mai sus atrage răspunderea juridică, potrivit legii, vom analiza modul în care procurorul Parchetului Naţional Anticorupţie cooperează cu serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate[118], persoanele fizice cărora le-au fost încredinţate informaţii clasificate sunt obligate să asigure protecţia acestora, potrivit legii, şi să respecte prevederile programelor de prevenire a scurgerii de informaţii clasificate.
Aceste obligaţii se menţin şi după încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau profesionale, pe întreaga perioadă a menţinerii clasificării informaţiei.
Persoana care urmează să desfăşoare o activitate sau să fie încadrată într-un loc de muncă ce presupune accesul la informaţii clasificate va prezenta conducătorului unităţii un angajament scris de păstrare a secretului.
Autorităţile publice, precum şi celelalte persoane juridice care deţin sau cărora le-au fost încredinţate informaţii secrete de stat sau informaţii secrete de serviciu vor asigura fondurile necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor care le revin, precum şi luării măsurilor necesare privitoare la protecţia acestor informaţii (art. 37).
Răspunderea privind protecţia informaţiilor clasificate revine conducătorului autorităţii sau instituţiei publice ori altei persoane juridice deţinătoare de informaţii, după caz.
În sensul acestei legi, următorii termeni se definesc astfel:
a) informaţii – orice documente, date, obiecte sau activităţi, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie;
b) informaţii clasificate – informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate;
c) clasele de secretizare sunt: secrete de stat şi secrete de serviciu;
d) informaţii secrete de stat – informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării;
e) informaţii secrete de serviciu – informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat;
f) nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt:
– strict secret de importanţă deosebită – informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale;
– strict secrete – informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale;
– secrete – informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale;
g) protecţie juridică – ansamblul normelor constituţionale şi al celorlalte dispoziţii legale în vigoare, care reglementează protejarea informaţiilor clasificate;
h) protecţie prin măsuri procedurale – ansamblul reglementărilor prin care emitenţii şi deţinătorii de informaţii clasificate stabilesc măsurile interne de lucru şi de ordine interioară destinate realizării protecţiei informaţiilor;
i) protecţie fizică – ansamblul activităţilor de pază, securitate şi apărare, prin măsuri şi dispozitive de control fizic şi prin mijloace tehnice, a informaţiilor clasificate;
j) protecţia personalului – ansamblul verificărilor şi măsurilor destinate persoanelor cu atribuţii de serviciu în legătură cu informaţiile clasificate, spre a preveni şi înlătura riscurile de securitate pentru protecţia informaţiilor clasificate;
k) certificate de securitate – documentele care atestă verificarea şi acreditarea persoanei de a deţine, de a avea acces şi de a lucra cu informaţii clasificate.
Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.
Nu pot fi clasificate ca secrete de stat informaţiile, datele sau documentele referitoare la o cercetare ştiinţifică fundamentală care nu are o legătură justificată cu securitatea naţională (art. 35).
Potrivit art. 24 alin. (9), persoanele autorizate care copiază, extrag sau reproduc în rezumat conţinutul unor documente secrete vor aplica pe noul document rezultat menţiunile aflate pe documentul original.
Informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) din Legea nr. 182 pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.
Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective.
Scopul Legii privind protecţia informaţiilor clasificate este protecţia acestora şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii.
Accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege.
În cadrul autorităţilor, instituţiilor publice şi al agenţilor economici care deţin informaţii clasificate se organizează compartimente speciale pentru evidenţa, prelucrarea, procesarea, păstrarea, manipularea şi multiplicarea acestora, în condiţii de siguranţă.
Aceste compartimentele speciale se subordonează conducătorului autorităţii sau instituţiei publice ori al agentului economic.
Măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate:
§ să prevină accesul neautorizat la informaţiile clasificate;
§ să identifice împrejurările, precum şi persoanele care, prin acţiunile lor, pot pune în pericol securitatea informaţiilor clasificate;
§ să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască;
§ să asigure protecţia fizică a informaţiilor, precum şi a personalului necesar protecţiei informaţiilor clasificate.
Principalele obiective ale protecţiei informaţiilor clasificate sunt:
a) protejarea informaţiilor clasificate împotriva acţiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate;
b) realizarea securităţii sistemelor informatice şi de transmitere a informaţiilor clasificate.
Instituţiile care deţin sau utilizează informaţii clasificate vor ţine un registru de evidenţă a autorizaţiilor acordate personalului, sub semnătură. Potrivit art. 9 din lege, protecţia informaţiilor clasificate vizează:
a) protecţia juridică;
b) protecţia prin măsuri procedurale;
c) protecţia fizică;
d) protecţia personalului care are acces la informaţiile clasificate ori este desemnat să asigure securitatea acestora;
e) protecţia surselor generatoare de informaţii[119].
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului. Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.
Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei (art. 202 din Codul de procedură penală).
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (cf. art. 200 C. pr. pen.).
Strângerea probelor necesare este atât operaţiunea materială de adunare a oricăror elemente de fapt ce capătă – în drept – valoarea de probe, cât şi operaţiunea logică de examinare a acestora, pentru a constata dacă sunt suficiente unui judecător (sau dacă mai este necesar, pentru a obţine un adevăr judiciar, formal, să se adune şi alte probe)[120].
Identificarea făptuitorului este operaţiunea logică prin care volumul datelor adunate are drept scop conturarea datelor necesare pentru cunoaşterea făptuitorului, atât ca persoană fizică, cât şi ca identitate, raţionament urmat de determinarea vinovăţiei, a responsabilităţii penale în scopul aprecierii asupra dispoziţiei de trimitere în judecată.
Între aceste două momente se înscrie activitatea laborioasă a organului de cercetare penală care pleacă de la situaţie de fapt şi ajung la o persoană.
Pentru a realiza aceste sarcini impuse de obiectul urmăririi penale astfel delimitat, alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter real, dar şi personal, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu[121].
Actele de urmărire efectuate (atât actele procesuale, cât şi cele procedurale) sunt consemnate în înscrisuri procesuale constatatoare, măsuri care trebuie să aibă, potrivit legii, o anumită formă şi un anumit conţinut.
Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se indică sau nu cine este făptuitorul şi indiferent dacă acesta este cunoscut sau nu[122].
Urmărirea penală începe în rem întrucât pentru declanşarea cercetărilor nu este necesară cunoaşterea făptuitorului. Imediat cu acesta devine cunoscut în sensul formării convingerii că el este infractorul – trebuie pusă în mişcare acţiunea penală.
În consecinţă, organele de urmărire penală sunt obligate să desfăşoare – potrivit calităţilor lor profesionale – orice activitate, orice mijloace legale pentru descoperirea făptuitorului şi determinarea faptei, indiferent de mediu, persoana, locaţii etc.
Este evident că orice asemenea activităţi afectează drepturile şi libertăţile altor persoane, dar aceste restrângeri ale acestora sunt prevăzute ca obligaţie legală a organelor judiciare pentru că se impun pentru desfăşurarea instrucţiei penale[123].
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[124].
Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.
Urmărirea nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii[125].
Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[126].
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public[127]se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.
Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.
Trebuie să subliniem că informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.
Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie, nu este indicat a se face publice date sau informaţii care ar aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, prin probe.
Potrivit art. 63 C. pr. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 C. pr. pen.).
Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Atragem atenţia că, potrivit art. 891 C. pr. pen., formularele în care urmează a se consemna orice declaraţie, în faza de urmărire penală, vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea scrisă a procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, acesta argumentând că există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, adică atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde:
§ indiciile concrete şi
§ faptele care justifică măsura;
§ motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
§ persoana supravegheată,
§ mijlocul de comunicare sau
§ locul supus supravegherii;
§ perioada pentru care este autorizată interceptarea şi înregistrarea.
În baza art.912 C. pr. pen., procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probesau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic -de exemplu, printr-o prestare de servicii, prin împrumutul tehnicii etc. -la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.
Instanţa dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Acest lucru trebuie făcut imediat, la momentul în care nu mai afectează desfăşurarea anchetei penale, dar nu mai târziu de momentul terminării urmăririi penale.
Desfăşurându-şi activitatea judiciară, potrivit legii, procurorul întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează:
§ autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora,
§ numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile,
§ numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute,
§ data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi
§ numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea,
§ efectuarea interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări.
Aceeaşi procedură trebuie aplicată şi în cazulinterceptărilor şi înregistrărilor dispuse cu titlu provizoriu.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, obţinute prin procedee interzise, fără autorizaţie, neredate, părţi nescrise, neataşate, necertificate, neverificate, necontrasemnate, contrasemnate de alte persoane, cu utilizarea unui interpret neautorizat, netraduse corect, neataşate, nesigilate, declarate neinteresante, obţinute provizoriu şi nedistruse etc. nu pot fi folosite în procesul penal, iar înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.
Numai aceste înregistrări, cu toată procedura descrisă mai sus, pot fi folosite în cursul urmăririi penale, la luarea măsurilor preventive, în anchetă, la prezentarea materialului de urmărire penală etc.
În consecinţă, ordinea operaţiilor în succesiunea lor temporală este :
– acumularea de date, indicii despre săvârşirea unei infracţiuni,
– începerea urmăririi penale in rem sau respectiv in personam,
– solicitarea autorizării sau a confirmării interceptării provizorii,
– înregistrarea,
– certificarea pentru autentificare,
– ascultarea procurorului şi a părţilor,
– hotărârea instanţei asupra pertinenţei informaţiilor şi
– încheierea unui proces-verbal în acest sens
Ulterior, prezentarea materialului de urmărire penală conform art. 257 C. pr. pen. presupune şi oferirea unei copii a dosarului; din acest moment nu mai exisă nici un element confidenţial (darmite secret!) al propriului dosar; nu poate exista şi un dosar „urmă”, copie conformă cu originalul, diferit de cel comunicat învinuitului.
Obiectul judecăţii în prima instanţă îl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare al instanţei, neputând fi extins decât în condiţiile strict prevăzute de lege, operând principiul potrivit căruia instanţa nu se sesizează din oficiu[128].
Jurisprudenţa a dispus, în mod constant, că instanţa are obligaţia să se pronunţe cu privire la faptele care au fost precis determinate în expozitivul rechizitoriului, chiar dacă în dispozitiv nu s-au menţionat expres[129].
În doctrină s-a subliniat că propunerea de administrare a unor probe noi se referă la probe care nu au fost avute în vedere în cursul urmăririi penale (1), sau care au apărut ulterior acestei faze (2)[130]. Aceste noi probe sunt cele dispuse în faza de judecată[131], nou produse deci (percheziţii, expertize, cercetări la faţa locului, reconstituiri neefectuate).
Ele sunt noi în sensul necesităţii lămuririi faptelor şi împrejurărilor, complementare[132],un determinat esenţial, întrucât iniţial, faptele (pentru care s-a făcut trimiterea în judecată) au fost clar reţinute şi examinate, prin toate elementele constitutive, dovedind voinţa procurorului ca aceste fapte să facă obiectuljudecăţii.
Simpla reproducere a conţinutului unui mijloc de probă, simpla referire incidentă la o faptă prevăzută de legea penală nu satisface exigenţele cerute de art. 317 C. pr. pen.[133], cu atât mai puţin cu cât fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, şi, ca atare, nu creează nici o certitudine cu privire chiar la sesizarea instanţei cu judecarea unei asemenea fapte[134].
În afirmarea rolului său activ instanţa trebuie deci să vegheze ca drepturile participanţilor să nu fie exercitate abuziv, să ducă la trenarea judecăţii.
De aceea, apreciem că prin probe noi se înţeleg cele neefectuate cu ocazia urmăririi penale, întrucât altfel s-ar eluda înseşi garanţiile asistenţei juridice ale obligaţiei prezentării materialului (în întregul său).
Nu putem admite existenţa unui dosar urmă, dosar de casă, dosar secret, altul decât cel discutat în apărare în întregul său.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, referitor la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităţilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională consideră ca este de competenta exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege” şi ale art. 128 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Judecătorul „spune dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţa, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.
În instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.
Principiul egalităţii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.
În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice[135].
În concluzie,
Procurorul unei anume cauze nu are cum şi de ce să aibă acces la informaţii secrete referitor la acea cauză.
Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor pot pune la dispoziţie Parchetului Naţional Anticorupţie date şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, poate chiar, în situaţii grave, sub formă clasificată.
Primind informaţia pe cale administrativă, procurorul şef este obligat să verifice şi să stabilească caracterul penal al sesizării.
Procurorul dosarului este obligat să strângă probe, ataşând orice material cauzei, spre cunoştinţa părţilor. Informaţiile pe care le obţine personal vor fi redate prin proces-verbal.
În imposibilitate de a proba alegaţiile, informaţia clasificată nu are valoare probatorie şi deci ea nu are cum să aparţină cauzei .
Este posibil ca afirmaţiile clasificate să fie deosebit de importante, anvizajând un pericol capital pentru societate. Într-un asemenea caz, procurorul şef, deţinător al informaţiei, trebuie să întreprindă orice acţiune pentru a stopa pericolul social major, în colaborare cu serviciile şi organele specializate care au procurat informaţia.
Un dosar penal nu are cum să conţină informaţii clasificate. Dacă, prin absurd, o informaţie clasificată ajunge ca atare la cunoştinţa unui procuror într-un anume caz, el este obligat să o pună în discuţie părţilor. Prin scurgerea de informaţii a avut loc deja o declasificare de facto.
Este de datoria posesorului unei informaţii clasificate de a nu o aduce la cunoştinţă unei persoane neautorizate.
Procurorul unei cauze este obligat, repetăm, să pună în discuţie părţilor orice date sau indicii care pot forma o convingere judiciară.
2.8. Publicarea de date privind supravegherea persoanelor şi numărul autorizaţiilor date pentru interceptarea unor convorbiri
Accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat, activitatea de culegere şi de difuzare a informaţiilor de interes public, desfăşurată de mijloacele de informare în masă, constituind o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie este obligat sa facă publice datele privind supravegherea persoanelor si numărul autorizaţiilor date pentru interceptarea unor convorbiri in perioada 1990-2002, informaţii solicitate acum aproape un an de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile publice[136].
La rândul său, Parchetul Naţional Anticorupţie are obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public într-un termen rezonabil de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.
Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor:
– informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
– informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
– informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
– informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
– informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
– informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
– informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.
După cum se vede categoriile de la lit. c) – g) ale art. 12 din lege nu sunt şi nu pot fi considerate informaţii clasificate.
Întrucât refuzul explicit sau tacit al instituţiei pentru aplicarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea celui vinovat, întrucât, după cum vedem din jurisprudenţa Înaltei Curtea de Casaţie şi Justiţie[137], Parchetul poate face publice datele generale privind supravegherea persoanelor în baza Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, o solicitare care se referă la câte autorizaţii de efectuare a unor astfel de acte în scopul culegerii de informaţii au fost folosite ( de exemplu, interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri ce presupun accesul intr-un loc etc.) de către Parchetul Naţional Anticorupţie poate fi făcută oricând – şi va fi cu siguranţă făcută .
Anvizajăm, de asemenea, pasul următor. Media va cere, raportat la numărul de autorizaţii, comunicarea numărului de informaţii obţinute pe această cale care au fost folosite procesual. Comunicarea statistică a utilităţii folosirii unui astfel de procedeu este o informaţie publică.
În concluzie, comunicarea informaţiilor privind procedura în timpul anchetei penale şi a celor privind procedurile judiciare poate fi restricţionată, justificat, numai dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare şi, respectiv, numai dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.
2.9. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi securitatea naţională
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, prin probe.
Potrivit art. 63 C. pr. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 C. pr. pen.).
Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Atragem atenţia că, potrivit art. 891 C. pr. pen., formularele în care urmează a se consemna orice declaraţie, în faza de urmărire penală, vor fi în prealabil înregistrate şi înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor în procesul penal revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea scrisă a procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, acesta argumentând că există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, adică atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, putând fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni, dar măsurile dispuse de instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
Înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea instanţei de judecată. În acest caz, autorizarea instanţei de judecată se dă procurorului competent, care va putea obiecta asupra legalităţii, permisibilităţii, temeiniciei, necesităţii, pertinenţei, utilităţii, concludenţei probei.
Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde:
§ indiciile concrete şi
§ faptele care justifică măsura;
§ motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;
§ persoana supravegheată,
§ mijlocul de comunicare sau
§ locul supus supravegherii;
§ perioada pentru care este autorizată interceptarea şi înregistrarea.
În baza art.912 C. pr. pen., procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probesau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic -de exemplu, printr-o prestare de servicii, prin împrumutul tehnicii etc. -la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. (1) C. pr. pen. ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanţei imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. Elementul de „grave prejudicii” şi prejudiciul rezultat din întârziere trebuiesc dovedite, motivate expres în ordonanţă, faptul putând fi discutat în contradictoriu în cursul judecăţii.
Instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 de ore asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării, în condiţiile art. 911 alin. (1)-3 C. pr. pen. Dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.
Instanţa dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Acest lucru trebuie făcut imediat, la momentul în care nu mai afectează desfăşurarea anchetei penale, dar nu mai târziu de momentul terminării urmăririi penale.
Desfăşurându-şi activitatea judiciară, potrivit legii, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează:
§ autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora,
§ numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile,
§ numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute,
§ data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi
§ numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea,
§ efectuarea interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări.
Aceeaşi procedură trebuie aplicată şi în cazulinterceptărilor şi înregistrărilor dispuse, cu titlu provizoriu.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate. În cazul în care procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. În cazul în care organul de cercetare penală procedează la interceptări şi înregistrări, procesul-verbal este verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează instanţei care, după ce ascultă procurorul şi părţile, HOTĂRĂŞTE care din informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. A „prezenta interes” înseamnă a avea o legătură cu cauza penală.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoţită de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanţei în locuri speciale, în plic sigilat.
Instanţa dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
Toate aceste înregistrări, folosite camijloace de probă, pot fi verificate, supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu. Întrucât nu există mijloace absolute de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor mijloace este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; sistemul folosit până acum a dat mari erori.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal, obţinute prin procedee interzise, fără autorizaţie, neredate, părţi nescrise, neataşate, necertificate, neverificate, necontrasemnate, contrasemnate de alte persoane, cu utilizarea unui interpret neautorizat, netraduse corect, neataşate, nesigilate, declarate neinteresante, obţinute provizoriu şi nedistruse etc. nu pot fi folosite în procesul penal, iar înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă. Înregistrările prezentate de părţi, pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.
Numai aceste înregistrări, cu toată procedura descrisă mai sus, pot fi folosite în cursul urmăririi penale, la luarea măsurilor preventive, în anchetă, la prezentarea materialului de urmărire penală etc.
În concluzie, ordinea operaţiilor în succesiunea lor temporală este:
– acumularea de date, indicii despre săvârşirea unei infracţiuni,
– începerea urmăririi penale in rem sau respectiv in personam,
– solicitarea autorizării sau a confirmării interceptării provizorii,
– înregistrarea,
– certificarea pentru autentificare,
– ascultarea procurorului şi a părţilor,
– hotărârea instanţei asupra pertinenţei informaţiilor şi
– încheierea unui proces-verbal în acest sens
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale.
Convorbirile sau comunicările care conţin secrete de stat sau profesionale nu se menţionează în procesul-verbal. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate. Instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.
Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret sau confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului sau a confidenţialităţii.
Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obţinute sau autorizate de procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, nu şi în cazul unor activităţi de informare.
Această activitate de strângere de date, inclusiv înregistrări, pot fi obţinute în orice spaţiu (public sau privat), în orice zonă (oricât de intimă) dacă este autorizată „în faza urmăririi penale”, întrucât procurorul nu are cum să ceară autorizaţie fără să existe, anterior, date datele sau indiciile temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi justificarea că stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe[138].
Interceptările nu pot fi ordonate decât sub prezumţia săvârşirii unei infracţiuni determinate, la cunoştinţa magistratului ce a fost sesizat, şi cu respectarea art. 8 C. E. D. H. În acest fel, credem că au încetat orice fel de discuţii legate de posibilitatea înregistrărilor ca act premergător[139].
Activitatea procurorului este o activitate judiciară, autorizarea procurorilor desemnaţi potrivit art. 13 din Legea siguranţei naţionale se face cu respectarea prevederilor din Codul de procedură penală, deci la care Legea nr. 51/1991 face trimitere, cu care legea siguranţei se complineşte. Nici un fel de autorizaţie nu poate fi cerută sau obţinută de procuror în alte condiţii decât cele arătate în Codul de procedură penală[140].
De altfel, Legea nr. 51/1991 a fost manifest criticată pentru imperfecţiunile ei.
Legile care autorizează ascultarea convorbirilor trebuie să fie redactate în termeni „deosebiţi de precişi”, ţinând seama că procedeele tehnice utilizate se perfecţionează rapid[141], pentru că puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice[142]. Un sistem secret de supraveghere,- care nu este limitat de lege şi controlat -, chiar având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără[143].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Rotaru vs.România, prin hotărârea din 4 mai 2000[144], a statuat că:
1. Legea română nu permite organelor judecătoreşti să se pronunţe asupra deţinerii şi utilizării fişierelor de securitate de către S.R.I.
Legea nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S. R. I. are dreptul de a-şi exercita atributele sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale.
2. Legea nr. 14/1992 autoriza S.R.I. de a culege, memoriza şi utiliza numai informaţii atingând securitatea naţională.
Legea nu fixează nici o limită a respectării acestui prerogativ. Legea nu fixează genul de informaţii şi nici categoriile de persoane ce fac obiectul culegerii de date şi nici limite de vechime.
Articolul 45 al legii nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată asupra persoanelor autorizate să consulte dosarele, natura acestora, procedura de urmat şi destinaţia ce se poate da informaţiilor.
Sistemul românesc de colectare şi schimbare a informaţiilor nu oferă o garanţie a unui control judiciar, cel puţin într-o ultimă fază.
Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere din partea autorităţilor în acest domeniu.
Formularea vagă a legii împiedică însăşi C.E.D.H de a controla legitimitatea scopului urmărit fără măsurile ordonate, şi dacă acesta era – presupunând un scop legitim -, necesară într-o societate democratică.
Existenţa art. 54 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, care dă dreptul celui ce a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale să obţină îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea acestora, nu echivalează cu existenţa unei căi de ataca în baza art. 13 C.E.D.H., a unui recurs permiţând oricui de a se prevala de dreptul şi libertăţile convenţiei, aşa cum sunt consacrate.
Instanţa de care face vorbire art. 13 nu poate fi, neapărat, în toate cazurile, o instituţie judiciară, în sens strict, fiind necesară existenţa unui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere român secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele sunt divulgate.
În baza art. 6 § 1 C.E.D.H., Curtea de Apel Bucureşti era competentă, în cauză, să acorde despăgubiri morale şi rambursarea cheltuielilor de judecată pentru a nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
În concluzie, interceptările informative nu au tangenţă cu activitatea de urmărire penală, iar înregistrările în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale sunt efectuate de procuror numai în condiţiile Codului de procedură penală.
2.10. Flagrantul
Potrivit art. 465 C. pr. pen., este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
Infracţiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravate ale acestor infracţiuni, săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice alt loc aglomerat, se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispoziţiile din prezentul cod.
Procurorul sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.
Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.
În cazul infracţiunilor în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, vinovăţia inculpaţilor nu este dedusă din regizarea flagrantului, ci din materialitatea faptelor care caracterizează infracţiunea de bază[145].
CERCETAREA INFRACŢIUNILOR CONEXE INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE
3.1. Domeniul de competenţă a Parchetului Naţional Anticorupţie
Potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul naţional Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare, procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;
b) de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor de conturi judeţene, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul poporului, guvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, magistraţi, ofiţeri superiori, generali, mareşali, amirali, notari publici, executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali, primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.
Luând în considerare subiectul studiului de faţă, textul de lege prevăzut mai sus trebuie coroborat cu art. 17 din Legea nr. 78/2000, care prevede care infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora, prevăzute la art. 10 – 13 din lege:
a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a, precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune;
b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau la lit. a) din prezentul articol;
c) falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârşit în realizarea scopului urmărit printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
d1) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
e) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
f) contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
h) infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
i) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimului armelor de foc şi al muniţiilor, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
j) infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a;
k) infracţiunea prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, săvârşită în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi a 3-a.
3.2. Tăinuire. Spălare de bani
Potrivit art. 23 din Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor (publicată în Monitorul Oficial nr. 904 din 12 decembrie 2002), Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani:
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;
b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;
c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
Asocierea sau iniţierea unei asocieri, aderarea ori sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de asocieri, în scopul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.
Tentativa se pedepseşte.
Trebuie însă să amintim că art. 221 C. pen., prin care este incriminată tăinuirea prevede că primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit[146].
În sistemul Codului penal, tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, precum şi tentativa la această infracţiune, nu se pedepsesc.
Potrivit art. 24 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31, octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 5 octombrie 2004, tăinuirea este definită ca infracţiune, în cazul în care a fost săvârşită cu intenţie după săvârşirea unei alte infracţiuni stabilite conform prezentei convenţii, fără să fi existat participarea la aceste infracţiuni, fiind fapta de a disimula sau de a reţine în mod continuu bunuri, ştiind că acestea provin din una dintre infracţiunile stabilite conform respectivei convenţii. Formularea este mai bună decât cea din noul cod penal, în care tăinuirea (art. 267) are o redactare similară cu spălarea banilor (art. 268).
Astfel, tăinuireaeste definită ca fiind primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 5 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit, în vreme ce spălarea banilor reprezintă schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; ascunderea sau disimularea adevăratei naturi, a provenienţei, situării, dispoziţiei, circulaţiei sau proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; sau dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
De aceea, pentru a le delimita, procurorul trebuie să folosească elementele după săvârşirea unei alte infracţiuni şi fără să fi existat participarea la aceste infracţiuni, ce caracterizează tăinuirea.
3.3. Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de către mai multe persoane
Pluralitatea de făptuitori este socotită, pe bună dreptate, ca un indiciu serios al unei periculozităţi sociale sporite[147]. Sistemul Codului nostru penal a prevăzut în partea sa generală numai reglementarea pluralităţii ocazionale, sub denumirea de participaţie (art. 23-31), pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită fiind reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323).
În general, participarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu este considerată ca o circumstanţă agravantă, răspunderea penală a făptuitorilor stabilindu-se potrivit regulilor din partea generală a codului. O situaţie specială prezintă însă săvârşirea faptei de mai multe persoane împreună. În asemenea caz, fie că toţi făptuitorii acţionează în calitate de coautori, fie că numai unul este autor, iar ceilalţi îl ajută prin acţiuni simultane, conlucrarea mărind forţa de acţiune a infractorilor, le dă acestora mai multă siguranţă şi îndrăzneală, ei pot ascunde mai repede bunurile sustrase, numărul infractorilor poate să intimideze victima, să îi înfrângă mai uşor rezistenţa, să o împiedice să fugă sau să ceară ajutor. Pericolul social sporit constă în forţa pe care o reprezintă acţiunea în grup[148].
Ceea ce îmbină organic diferitele forme de contribuţie personală la săvârşirea unei infracţiuni este voinţa infractorilor de a realiza împreună o anumită faptă, voinţa lor comună, chiar dacă sub raportul motivaţiei fiecăruia dintre participanţi vor exista deosebiri. În procesul care va duce la săvârşirea faptei[149], contribuţia fiecărei persoane are caracter de „antecedent cauzal”, pluralitatea caracterizându-se, printre altele, tocmai prin amplificarea procesului cauzal, aportul fiecăruia angrenându-se, într-o mai mică sau mai mare măsură, în conţinutul raportului de cauzalitate.
Pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat prin lege, de alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (de exemplu , faptele incriminate prin art. 167, 323 C. pen.). Odată constituiţi în bandă, membrii grupului au calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă au intrat de la început sau numai au aderat ulterior ori au sprijinit în orice mod asocierea.
În doctrină, s-a subliniat că lupta împotriva fenomenului infracţional trebuie să lovească în manifestările infracţionale chiar în forma lor embrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl prezintă aceste manifestări să fie împiedicat de a evolua către un rău efectiv; or, asocierea unor persoane, în scopul săvârşirii unor infracţiuni, constituie, în mod evident, prin ea însăşi, „o manifestare primejdioasă pentru liniştea şi siguranţa obştească şi pentru menţinerea ordinii juridice, manifestare care nu poate rămâne neincriminată”[150],
În practică, aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează pluralitatea constituită se izbeşte, uneori, de anumite dificultăţi. Aceste greutăţi sunt determinate de faptul că, în toate situaţiile în care o infracţiune este săvârşită de mai multe persoane împreună [art. 75 lit. a) C. pen., art. 192, alin. (2), art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 209 lit. a) C. pen., art. 269 alin. (2) C. pen. etc.], dar şi în cazurile prevăzute în art. 167 si 323 C. pen., vom avea elemente de asociere, o voinţă comună şi interese care coincid, putând fi – în cazul în care vreuna dintre infracţiunile ce constituie scopul asociaţiei a fost înfăptuită – în prezenţa efectuării împreună a unor acte materiale. În asemenea situaţii, există, pe lângă infracţiunea respectivă, săvârşită în circumstanţe agravante, şi infracţiunea prevăzută în art. 167 sau art. 323 C. pen. ?
Pentru existenţa unei asocieri, în sensul art. 167 sau 323 C. pen., o condiţie minimă o reprezintă înţelegerea stabilită între membrii grupului[151] de a acţiona împreună sau, cu alte cuvinte, dorinţa acestora de a se alătura grupării ce se alcătuieşte ori s-a alcătuit, unită cu ştiinţa că se urmăreşte o acţiune ilicită comună. Dar o asemenea înţelegere o putem întâlni şi în cazul unor infracţiuni săvârşite de mai multe persoane împreună, în sensul agravantelor legale prevăzute în dispoziţiile sus-menţionate. De exemplu, mai multe persoane se pot înţelege să comită împreună – prin acţiuni concomitente, simultane – un furt, prevăzut în art. 209 lit. a) C. pen., fără ca înţelegerea lor să caracterizeze o pluralitate constituită, după cum nici constatarea că acele persoane au mai fost condamnate pentru mai multe infracţiuni de acelaşi gen şi că se cunosc între ele nu poate duce la concluzia existenţei unei asocieri în sensul art. 323 C. pen.[152].
Hotărârea de a acţiona împreună în scopul săvârşirii de infracţiuni[153] implică, în cazul formelor de pluralitate infracţională prevăzute în art. 167 şi 323 C. pen., rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infracţiuni. Aceasta înseamnă a culege date, a discuta metodele de lucru, a cădea de acord asupra lor şi, în ultima analiză, a elabora un plan infracţional. Un plan infracţional, mai mult sau mai puţin evoluat, întâlnim însă şi în unele cazuri de participaţie.
Sub raport organizatoric, asociaţiile de infractori pot fi de o complexitate diversă. Existând asociaţii cu o structură organizatorică, cu o ierarhie internă a compartimentelor, cu şefi şi executanţi, auxiliari etc., aceasta presupune existenţa unor raporturi pe orizontală şi pe verticală între infractori şi şefi sau între infractori şi banda ca atare. Există însă şi grupări bazate pe o simplă înţelegere şi având, în genere, un număr restrâns de membri. Dar despre o anumită organizare se poate vorbi, uneori, şi în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către mai multe persoane împreună. Această organizare se poate limita la simple indicaţii de regie (repartizarea rolurilor între diverşii participanţi: pânda, efracţia, tăinuirea etc.), însă se poate extinde până la alcătuirea unor planuri de acţiune.
Ca atare, pentru caracterizarea faptei ca fiind o pluralitate constituită, este necesară referirea la încă două aspecte, acela al elementului programatic – adică al infracţiunilor pe care gruparea şi-a propus să le săvârşească – şi al duratei asocierii. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca programulasociaţiei să constea într-o infracţiune determinată, fiind suficient ca gruparea să vizeze un gen determinat de infracţiuni[154]. În cazul participaţiei însă, acordul subiectiv intervenit între participanţi trebuie, în mod necesar, să privească săvârşirea unei anume infracţiuni determinate. Pe de altă parte, pluralitatea constituită, prevăzută în art. 167 şi 323 C. pen., presupune o alcătuire durabilă[155], un agregat de oarecare durată,închegat în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi sporadică. Pentru existenţa pluralităţii constituite nu este suficient – ca în caz de participaţie – ca mai multe persoane să lucreze în înţelegere pentru simpla executare a unei infracţiuni, ci se cere o asociere de natură să dureze un anumit timp şi cu o pronunţată coeziune, determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină statornicită intre membrii grupării[156]. De aceea, dacă, de exemplu, mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei care alcătuiau acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu şi aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni[157].
Infracţiunile a căror săvârşire constituie scopul – programul – asocierii pot fi de orice natură, fiind suficient ca acest scop să constea în săvârşirea a cel puţin unei singure infracţiuni, pentru ca asocierea să constituie o infracţiune prin ea însăşi[158].
Dacă programul asocierii constă în comiterea mai multor infracţiuni, însă după săvârşirea uneia singure fapta a fost descoperită – fără ca scopul final al grupării să se fi realizat pe deplin -, va exista, chiar şi în acest caz, un concurs de infracţiuni, termenii pluralităţii constituindu-i infracţiunea prevăzută în art. 167 sau act. 323 C. pen., după caz, şi infracţiunea săvârşită în înfăptuirea scopului asociaţiei. Soluţia rezultă din prevederile art. 167 alin. (4) şi art. 323 alin. (2) C. pen., care o consacră expres. Acest concurs este real, nu ideal, deoarece infracţiunile prevăzute în art. 167 şi 323 C. pen. presupun o „activitate autonomă de constituire şi de organizare a unui nucleu cu un scop determinat – săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni -, activitate care rămâne distinctă, de săvârşirea infracţiunilor”[159]. Nu ne aflăm, aşadar, în faţa unei activităţi unice care, chiar unite cu multiple circumstanţe şi rezultate, ar realiza – comprimate – conţinuturile mai multor infracţiuni , aşa cum cere, în alţi termeni, art. 33 lit. b) C. pen.[160].
Săvârşirea unei infracţiuni de către mai multe persoane împreună – în condiţiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale vreuneia din agravantele speciale prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b), art. 192 alin. (2), art. 209lit. a) C. pen. etc. – nu implică existenţa unei asocieri în sensul art. 167 sau art. 323 C. pen., după cum şi asocierea prevăzută de aceste texte poate avea o existenţă autonomă, neafectată de faptul că nu s-a comis nici una dintre infracţiunile ce constituie scopul grupării[161]. Dar ori de câte ori săvârşirea unei infracţiuni, de către mai multe persoane reprezintă realizarea scopului unei asocieri de infractori, în prealabil constituită , ne vom afla în faţa a două infracţiuni în concurs real, aplicarea dispoziţiilor art. 167 şi art. 323 C. pen. fiind pe deplin compatibilă cu răspunderea agravată pe care o implică săvârşirea infracţiunii-program, în condiţiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale celorlalte dispoziţii legale sus-menţionate.
Potrivit art. 323 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri, în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.
Jurisprudenţa a statuat că pentru existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi.
Or, din examinarea probelor rezultă că în cauză nu este dovedită o asemenea acţiune de asociere între inculpaţi ci, la propunerea inculpatului G.N., ceilalţi inculpaţi au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără a se organiza în acest scop[162].
3.4. Evaziunea fiscală
Existenţa incriminării speciale necesită compararea şi totodată înlăturarea încadrării faptelor prevăzute în Legea nr.87/1994[163] ca fiind un abuz în serviciu contra intereselor publice (contra bugetelor publice, ale statului sau locale etc.). În timp ce contravenţia săvârşită cu intenţie trebuie privită ca o abatere disciplinară sau chiar o neglijenţă în serviciu, în cazul infracţiunii prevăzute în teza a II-a a art. 13, este necesară determinarea unei tulburări în activitatea fiscului, a unei persoane juridice publică, o pagubă sau o (altă) vătămare a intereselor unei persoane fizice.
În esenţă, ceea ce trebuie descoperit este orice nerespectare (intenţionată sau nu) a termenului de întocmire a documentelor (în special a celor primare), precum şi neîntocmirea legală, incorectă, exactă a oricăror documente privind veniturile realizate.
Dacă nerespectarea prevederilor legale constă în a nu evidenţia prin acte contabile sau prin orice acte documente legale veniturile realizate ori, (la teza a II-a a art. 17) în a înregistra cheltuieli nereale, ceea ce este esenţial este dovedirea urmării, şi anume neplata ori diminuarea impozitelor. Numai în acest caz fapta constituie o infracţiune (art. 13 din lege).
În ambele variante ale acestei infracţiuni evidenţa documentelor este esenţială, fără ca ele să fie neapărat primare, întrucât o diminuare efectivă presupune un act contabil final plus o declaraţie fiscală[164].
În acest fel înlăturăm fapta contravenţională: îndeplinirea defectuoasă contravenţională nu implică o urmare, legal prestabilită, o pagubă bugetară efectivă, cu rezultat.
Dacă vom constata numai neîndeplinirea (nerespectarea) unor obligaţii (dispoziţii) legale contabile[165] mai înainte ca aceste documente primare să-şi găsească reflectarea în bilanţ – ca document fundamental de referinţă – adică mai înainte de a se produce o denaturare a rezultatelor financiare sau a unor (altor) elemente patrimoniale, fapta nu constituie nici o contravenţie la Legea evaziunii fiscale, ci, eventual, o contravenţie contabilă.
Răspunderea pentru calcul revine contribuabilului, astfel încât evaziunea fiscală – infracţiunea capitală în domeniul dreptului afacerilor – va trebui privită din ce în ce mai mult ca un fals în declaraţii, aceasta fiind mult mai uşor de constatat şi de dovedit.
Comercianţii au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie – ca instrument principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi rezultatelor obţinute.
În cazul săvârşirii infracţiunii la Legea contabilităţii, anchetatorul trebuie să constate dacă înregistrările au fost cronologice şi sistematice, dacă au asigurat publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială şi rezultatele obţinute atât pentru necesităţile proprii ale agentului economic, cât şi în relaţiile acestuia cu asociaţii, acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale etc.
Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
Numai acestea, dacă stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, ori a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.
Aceste persoane răspund, împreună cu personalul din subordine de ţinerea contabilităţii[166].
Pentru a obţine o imagine fidelă, clară şi completă a ansamblului infracţional este necesară formularea unor concluzii clare cu privire la certificarea bilanţurilor contabile. În acest scop trebuie să se urmărească:
– dacă bilanţul contabil concordă sau nu cu registrele de contabilitate;
– dacă registrele sunt ţinute conform legii;
– dacă au fost respectate cu bună-credinţă, sau nu regulile privind evaluarea patrimoniului, normele şi principiile contabile.
Răspunderea contabilului este totală în ceea ce priveşte certificarea bilanţului, cu rezerve sau fără, acesta putând refuza certificarea, şi având obligaţia să motiveze acest lucru.
De asemenea, potrivit art. 40 din Legea nr. 82 din 24 decembrie 1991[167], efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate trebuie să aducă o consecinţă care constă în denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale care se reflectă în bilanţul contabil.
Pentru a putea reţine această infracţiune, anchetatorul trebuie să aibă elemente privind:
– existenţa unui înscris oficial;
– falsul să aibă loc cu prilejul întocmirii acestuia de un salariat;
– funcţionarul să fie în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
– ceea ce trebuie stabilit este faptul că au fost atestate fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori că
– omisiunea s-a făcut cu ştiinţă, în sensul voinţei dovedite de a insera date şi împrejurări care sunt în contradicţie cu alte elemente, ale realităţii.
Observăm că o simplă nerespectare a unor prevederi din legi speciale nu determină posibilitatea reţinerii unei asemenea infracţiuni[168].
Eficienţa fiscală presupune aplicarea unui anumit liberalism, glisat de încredere, în anumite limite, generatoare de facilităţi fiscale (evaziune legală).
Rolul lor este de a face sistemul să funcţioneze şi nu de a-l bloca, birocratic (sau penal).
În cazul în care facturile, evidenţele contabile sau datele necesare pentru calcularea bazei de impozitare lipsesc sau sunt incomplete, în ceea ce priveşte contabilitatea, preţurile sau tarifele practicate, accizele şi TVA aferentă intrărilor, se va proceda nu la execuţia debitorului, ci pur şi simplu, la impozitarea prin estimare, de către organele fiscale.
Existenţa unei presiuni a judiciarului într-o asemenea etapă nu înseamnă neapărat incidenţa prezumţiei de nevinovăţie, ci pur şi simplu reflectă raporturi civilizate şi pragmatice între buget şi contribuabil.
În cazul anchetei penale, ceea ce trebuie descoperit este acel înscris oficial în sensul că el emană sau aparţine unei organizaţii, autorităţi sau instituţii publice.
Un înscris emanat de la un particular devine înscris oficial dacă el este predat, înaintat organului fiscal, pentru că nu toate actele contabile sunt înscrisuri oficiale. Caracterul de oficial este dobândit numai după primirea şi înregistrarea la organul fiscal.
Este de determinat momentul completării, semnării şi înaintării (remiterii) actului către oficiant[169]. Ceea ce trebuie căutat este dacă înscrisul să fi fost înregistrat şi s-au făcut forme publice (fapt ce reprezintă stabilirea, la acest moment, a unui raport juridic[170]). Evident că infracţiunea nu s-a săvârşit la momentul formalităţilor ulterioare, dar acest element este unul material, palpabil şi singurul cu valoare probantă.
În capitolul Registrelor de contabilitate al normelor contabile se arată că acestea numai după ce sunt şnuruite, înregistrate la organul fiscal, pot avea valoare în justiţie ca probă împotriva comerciantului. Lunar se întocmesc alte forme contabile, în alte scopuri, de exemplu balanţa de verificare a conturilor, a soldurilor, dar ceea trebuie să intereseze organul de cercetare este bilanţul, pentru că el este documentul contabil de sinteză, care, regulat, se întocmeşte anual.
Absenţa registrelor de contabilitate sau neţinerea regulată a acestora nu are efecte juridice penale în sensul dovedirii fraudei fiscale. Absenţa centralizării lipseşte doar agenţii economici de mijloacele de probă în relaţiile cu organul fiscal şi nu dă acestora, în principiu, posibilitatea să aplice sancţiuni sau să ceară efectuarea urmăririi penale[171].
Pentru dovedirea existenţei infracţiunii de fals contabil trebuie să se constate consecinţa faptică, reală, concretă, denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale, astfel cum se reflectă ele în bilanţul contabil anual.
Dacă nu se poate proba păgubirea bugetului public prin neînregistrarea (omisiunea) cu ştiinţă a actelor de circulaţie contabilă, fapta nu constituie infracţiune[172].
La infracţiunile de fals nu se va putea cerceta întotdeauna locul propriu-zis al faptei, iar, pe de altă parte, acesta nu este limitat la o singură locaţie[173].
Reglementarea legală nu face referiri particularizante asupra situaţiilor care ar impune efectuarea cercetării locului faptei. Aprecierea oportunităţii acestei activităţi este lăsată la latitudinea organului judiciar; acesta va decide, în funcţie de condiţiile şi de datele concrete ale fiecărei fapte în parte.
Spre deosebire de multe alte infracţiuni, cercetarea falsului în acte necesită, prin structura şi modul de realizare al documentelor, prin situaţiile particulare, atât cunoştinţe de tehnică, tactică şi metodică criminalistică, dar mai ales, cunoştinţe din domeniul fiscal şi contabil.
Subliniem că, în faza iniţială, organul judiciar nu poate opera o selecţie, nu poate categorisi urmele şi mijloacele materiale de probă ca fiind mai importante sau dimpotrivă, mai puţin importante[174]. Ideal ar fi ca acel criminalist să posede nu numai cunoştinţe de serviciu şi metodică criminalistică, dar şi financiară. Este ceea ce se defineşte în doctrină ca poliţie ştiinţifică.
Organul de cercetare trebuie să înlăture mai întâi eventualele apărări privind o anterioară sau chiar şi ulterioară evaziune legală.
Dacă contribuabilul îşi vede admisă contestaţia împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de Ministerul Finanţelor Publice, fapta îşi pierde ab initio caracterul penal. Pentru că legea permite diminuarea sau chiar anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriilor vamale, contribuţiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere, într-un cuvânt a oricăror sume constatate şi aplicate, precum şi a oricăror alte măsuri dispuse de Ministerul Finanţelor Publice[175].
A falsifica un înscris prin contrafacerea semnăturii nu înseamnă neapărat a falsifica un înscris oficial prin imitarea scrisului, ci reproducerea conţinutului pe care, în mod absolut, îl are un asemenea act (adevărat); înseamnă a plăsmui, a ticlui un asemenea act, chiar numai prin prezentarea lui, atribuindu-se aparenţa unui înscris adevărat[176].
Actul capătă aparenţa oficialităţii şi autenticităţii de la data stabilirii intenţiei de a fi folosit în a produce efecte juridice; dar până atunci organul de cercetare trebuie să reţină că falsul prin ticluire, este – ceea ce am încercat să subliniem mai sus – un fals sub semnătură privată. Pentru că la falsul în declaraţii obiectul material al infracţiunii nu este înscrisul ticluit, ci declaraţia scrisă, sau înscrisul (real) în care funcţionarul financiar consemnează, include o asemenea declaraţie, făcută oral de contribuabil, agent economic etc.
Dacă nu poate fi decelată existenţa unui asemenea declaraţii (prezumtiv, voinţă calificată), fapta poate fi primită doar ca un fals în înscrisuri private, deci nu o infracţiune la Legea contabilităţii (art. 40 din Legea nr. 82/1991[177]).
Referitor la tentativa prevăzută în Legea pentru combaterea evaziunii fiscale, arătăm că ea se referă la infracţiunile prevăzute în art.12 şi 14, ceea ce înseamnă că este pedepsibilă situaţia în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul cât s-au săvârşit actele de executare, actul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (agentul economic nu trebuia să plătească, lipsind obiectul, dar s-au săvârşit acte de depunere fiscală etc.)
Potrivit Legii finanţelor publice[178] sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele de stat, de asigurări, al fondului special, al trezoreriei sau al instituţiilor publice finanţate din aceste bugete, în cadrul cărora se angajează (se comandă, se ofertează), se angajează, se ordonanţează (verifică, avizează) şi se efectuează plăţi nu pot depăşi limitele maxime autorizate bugetar.
Dar angajarea, ordonanţarea şi plata neaprobate legal şi care nu are prevedere bugetară este doar contravenţia înscrisă în art.14 alin.3 al legii. Aceasta înseamnă că urmărirea penală nu trebuie angajată decât în cazul în care se constată lipsa oricărei autorizării bugetare sau a angajamentelor multianuale.
Depistarea subiectului activ al infracţiunii nu este întotdeauna dificilă, dar trebuie să se observe că infracţiunea poate fi săvârşită de ordonatorii de credite, dar şi de întocmitorii de drept ai acestora, expres delegaţi, împuterniciţi. În măsura în care au fost precizate limitele şi condiţiile delegării, conducătorul va putea avea calitatea de coautor.
Referitor la falsul intelectual, jurisprudenţa a statuat că fapta administratorului unei societăţi comerciale de a determina o funcţionară (subalternă), fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie, într-un act fiscal, o cantitate de marfă mai mică (precum şi o valoare inferioară celei reale), în scopul plăţii unor taxe vamale mai mici, constituie o participaţie improprie prevăzută în art.289 alin. (1) cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.[179] şi nu o instigare la fals. Trebuie să se urmărească sancţionarea patronului: spune Curtea, nu a pălmaşului, cum a vrut ancheta.
În cazul infracţiunilor la legea finanţelor publice, în cazul evaziunii fiscale, valabil şi un alt raţionament, este exclus. Deci angajarea unor cercetări pe o asemenea variantă este neproductivă.
Versiunile sunt presupuneri bazate pe datele referitor la explicaţia ce se poate da uneia sau mai multor fapte, în funcţie de importanţa pe care acestea o prezintă pentru o cauză[180].
Determinarea acestei activităţi complexe necesită, în acelaşi timp, adunarea probelor, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului sau învinuitului, chiar în situaţia în care acesta recunoaşte săvârşirea faptei, întrucât, în tot cursul procesului penal prezumţia de nevinovăţie, ale cărei efecte dispar numai atunci când, printr-o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă judecătorească, se reţine vinovăţia[181].
Într-o speţă, în perioada 25-28 octombrie 1998, inculpata B.R.M. s-a deplasat în Ungaria, de unde a achiziţionat bunuri în valoare mare.
La intrarea în ţară, la trecerea frontierei, a plătit vama împreună cu (cele) alte persoane.
La 30 noiembrie 1998 a încercat să transporte mărfuri de la Satu Mare către Baia Mare (Bistriţa Năsăud), fiind oprită la un control rutier fără a putea justifica provenienţa mărfii.
Analizând situaţia, observăm existenţa a trei timpi total distincţi:
Timpul I: Trecerea frontierei fără plata corespunzătoare a taxei vamale.
Depunerea declaraţiei vamale sau a documentelor însoţitoare conţinând date eronate privind valoarea în vamă, felul, cantitatea sau originea bunurilor; în acest caz, bunurile constatate în plus, în ceea ce priveşte felul, cantitatea sau originea, se confiscă. În situaţia în care, în urma efectuării controlului ulterior, bunurile nu mai pot fi identificate, contravenientul este obligat la plata contravalorii acestora, constituie contravenţie, potrivit art. 386 lit. k) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H.G. nr. 626 din 6 octombrie 1997 (M.Of. nr. 271 din 9 octombrie 1997) cu modificările ulterioare.
Dacă s-a făcut o prezentare a unor documente conţinând date necesare, fapta constituie contravenţia prevăzută în art. 386 lit. h) din Regulamentul vamal, diferenţa dintre contravenţii constând în aceea că nu se reţine şi o manoperă greşită (eronată).
Dacă, pur şi simplu, nu se declară mărfurile la import (în termenele legale) se va reţine doar contravenţia prevăzută în art. 386 lit. d) din Regulamentul vamal.
Dacă există intenţia de a sustragere de la plata taxelor vamale prin folosirea cu intenţie a unor documente vamale falsificate ne aflăm în prezenţa infracţiunii de folosire de acte falsificate, incriminată în art. 178 Cod vamal, ceea ce în speţă nu s-a reţinut în sarcina infractorului.
În cazul sustragerii de la plata taxelor vamale această infracţiune nu vine niciodată în concurs cu infracţiunea generală de evaziune fiscală (art. 175, 176, 179, rap. la art. 175, 176 Cod vamal), dar evaziunea fiscală poate veni în concurs cu art. 177 – folosirea de acte nereale referitor la alte bunuri[182].
Timpul II în speţă, constă în întocmirea eronată a actelor contabile: lipsa facturii emisă de vânzător, borderou de achiziţie de la populaţie etc.; înregistrarea trebuia făcută în contul 401 – furnizori, nu 462 creditori (ca aport patron). Lipsa actelor de provenienţă şi folosirea actelor false (factura, pentru a permite transportul) reprezintă înregistrări inexacte efectuate având drept scop denaturarea rezultatelor financiare, cu sancţiunea din Legea nr. 82/1991, Legea nr. 12/1990 etc., fapte pentru care nu a fost trimisă în judecată.
Timpul III. Neînregistrarea unor activităţi, – legea prevăzând obligaţia înregistrării – în scopul obţinerii unor venituri ilegale, prin sustragerea de la plata impozitelor, constituie infracţiunea prevăzută în art. 11 din Legea nr. 87/1994 a evaziunii fiscale.
Această faptă nu are absolut nici o legătură cu neplata (sustragerea de la plată) a taxelor vamale, despre care vorbeam mai sus, dar pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată.
Dar intenţia infractorului este alta: aceea de a nu declara veniturile impozabile, ascunde obiectul şi sursa impozabilă, efectuând operaţii în fals (facturi fiscale false[183]) în acest scop.
În cazul acestei infracţiuni tentativa constă în întreruperea executării mai înainte de efectuarea oricăror (altor) operaţiuni în scopul sustragerii de la plată.
În speţă, inculpata a desfăşurat în mod efectiv, a consumat activităţile incriminate prin nesolicitarea bonurilor de casă, a facturii fiscale de la vânzător, prin procurarea de facturi româneşti false sau pe care le-a falsificat, sustrăgându-se astfel de la plată (în viitor, la scadenţă) a obligaţiilor fiscale.
Modalitatea infracţională nu este aceea a nedeclarării veniturilor (impozabile), ci a efectuării de operaţiuni în scopul sustragerii.
Dacă incriminarea se limita doar la nedeclararea veniturilor, fapta s-ar fi săvârşit prin neplata obligaţiei, iar efectuarea de operaţiuni în scop de evaziune ar fi fost calificată ca o tentativă.
În concluzie, fapta inculpatei de a efectua operaţiuni financiare în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, întruneşte condiţiile prevăzute în art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi în art. 290 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. Instanţele au fost corect sesizate în fapt, situaţia de fapt a fost reţinută exact, motivarea noastră diferă, în sensul celor de mai sus.
Inculpata a fost corect obligată la despăgubiri către Ministerul Finanţelor – Direcţia Regională Vamală[184].
Ceea ce vrem să evidenţiem este că organul de urmărire, în cazul prezentat, nu s-a preocupat să urmărească întregul lanţ raţional, internaţional al infractorului.
Nedeterminarea completă a procesului volitiv, a scopului urmărit de făptuitor poate să ducă la achitarea sa şi deci la anularea unei munci obositoare, laborioase desfăşurate.
Anchetatorul trebuie să urmărească modul în care a fost organizată şi înregistrată evidenţa, gestiunea şi corecta utilizare a formularelor cu regim special de înscrisuri şi numerotare, cum sunt facturile, chitanţele, avizele de însoţire a mărfii, alte documente, cu ajutorul cărora va putea să stabilească volumul de activitate, plăţile şi încasările efectuate în raport cu bugetul de stat, clienţi, furnizori, cu alte persoane fizice şi juridice.
În cazul infracţiunilor financiare săvârşite la instituţii publice, anchetatorul trebuie să verifice dacă:
– conturile sunt exacte şi conforme cu realitatea şi dacă inventarierea patrimoniului public a fost făcută la termenele şi în condiţiile stabilite de lege;
– veniturile statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale, asigurărilor (etc.) au fost legal stabilite şi încasate;
– cheltuielile au fost angajate, lichidate, ordonanţate, plătite şi respectiv înregistrate conform legii bugetare;
– modificările aduse prevederilor iniţiale ale bugetelor au fost autorizate legal;
– subvenţiile şi alocaţiile pentru investiţii sau utilizat conform destinaţiei stabilite.
Ceea ce trebuie de asemenea analizat este legalitatea concesionărilor, sponsorizării etc. în genere calitatea gestiunii financiare.
Referitor la calitatea scăzută a gestiunii financiare, apreciem că lipsa de economicitate, de eficienţă şi eficacitate, lipsa spiritului managerial, în genere, NU rezultă un element constitutiv pentru a se reţine (doar) un abuz în serviciu[185], chiar dacă descărcarea de gestiune nu exonerează de răspundere.
Trebuie de la început determinată persoana – administrator, ordonator de credite sau altă persoană – care are obligaţia gestionării patrimoniului.
Urmărind circulaţia formulelor de la momentul eliberării din magazie putem constata săvârşirea faptei penale, pentru că la acest moment, în bonul de consum se înscrie, în mod obligatoriu, seria şi numerele aferente formularelor respective, iar salariaţii care primesc spre folosinţă aceste formulare răspund de utilizarea lor, prin consemnarea operaţiunilor legale şi au obligaţia să justifice în orice moment existenţa lor[186].
Cel mai important act, care serveşte ca document justificativ este chitanţa fiscală – privind cumpărarea unor bunuri sau prestarea unor servicii (în condiţiile în care nu se întocmeşte factură); ea are valoare de document justificativ de înregistrare în contabilitate atunci când este însoţită de bonul eliberat de casa de marcat, bonul de vânzare, actul de deducere a TVA etc. Corelativ, exemplarul 2 trebuie să fie la furnizor, în cazul în care acesta este scutit de obligaţia emiterii facturii.
Este interzisă cercetarea unor fapte minore pentru a obţine, ulterior, probe mai grave şi nu este demnă de un anchetator model. De exemplu, încălcarea dispoziţiilor referitoare la anularea acţiunilor neachitate, scutiri de datorii, donaţii etc. pentru a determina dezvăluirea unei fapte mai grave (delapidare).
Orice operaţiuni prin care se transferă sarcina plăţii nu semnifică de plano intenţie de fraudare, obligaţia fiscală fiind transmisă pur şi simplu celuilalt contribuabil [de ex. Legea nr. 414/2002, art. 30 alin. (1) teza a II-a].
Realitatea evidenţiază importanţa fundamentală acordată conexiunii dintre activitatea clasică de anchetă penală şi probatoriul rezultat prin utilizarea aparaturii criminalistice performante.
Este imperios necesară însuşirea de către fiecare procuror a tehnicii de lucru pe terminale de ordinator, implementarea informatică în activitatea de urmărire penală, dezvoltarea informaticii judiciare impunând utilizarea tehnici informatice în combaterea criminalităţii în general, protecţia datelor cu caracter personal, contracararea criminalităţii informatice[187].
Potrivit Legii nr. 365/2002[188] constituie infracţiune falsificarea instrumentelor de plată electronică, obţinerea de echipamente în vederea falsificării acestora, falsul în declaraţii în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronică, efectuarea de operaţii financiare în mod fraudulos precum îi efectuarea de operaţiuni neautorizate într-un sistem informatic.
La acest gen de infracţiuni furnizorul de servicii este elementul esenţial de la care pleacă mesajul de constatare a săvârşirii unei fapte penale; alături de alte organe de constatare el fiind primul afectat de disfuncţionalităţile domeniului.
Sfera comerţului electronic reprezintă o zonă dintr-un sistem informatic deţinută ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau penale în scopul prelucrării, stocării ori transferului de date.
La acest gen de infracţiuni de fals sau înşelăciune[189] proba încheierii contractului prin mijloace electronice îi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă îi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
În jurisprudenţa mai veche s-a statuat pe bună dreptate că partea din formularul de restituire C.E.C. care a fost falsificată reprezintă o simplă cerere de restituire a deponentului, deci un înscris sub semnătură privată[190], din momentul în care această cerere s-a înregistrat la Oficiul C.E.C., ea a devenit un înscris oficial[191].
Indiferent dacă asupra formularului s-au făcut sau nu operaţii scriptice de verificare a datelor înscrise, din momentul primirii de către oficiant, astfel cum am arătat mai sus – el aparţine unei unităţi publice, el dobândite calitatea de act public în sensul legii penale.
Prin folosirea înscrisului, cunoscând că este fals, folosire făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice, s-a consumat un uzul de fals.
Jurisprudenţa a statuat că formularul C.E.C. cu limită de sumă dobândeşte valoare prin completarea lui de către emitent. Astfel, completarea unui C.E.C. cu limită de sumă, menţinându-se o sumă disponibilă nereală, mai mare decât cea aflată în cont, constituie infracţiune de fals prevăzută în art. 282, iar nu aceea de fals prevăzută în art. 289 C. pen[192].
Ancheta trebuie să determine, pentru existenţa infracţiunii, dacă s-au desfăşurat activităţi de inducere sau menţinere în eroare, prin aceste manopere frauduloase şi faptul că, altfel, nu s-ar fi încheiat contractul.
Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare[193].
Din punct de vedere al accesului la echipamente sau proceduri de prelucrare a datelor, un automat poate, printr-o utilizare combinată a tehnicilor de transmisie şi de prelucrare a datelor, denumită telematică, să opereze cu referinţă în timp real la date administrate de o unitate centrală (on line) sau fără o astfel de referinţă (off -line).
Din punct de vedere comercial, pe baza unui card, un automat programabil vinde numerar şi/sau, servicii, cu prioritate de informare. În aceste condiţii nu este dificil a cantona momentul comiterii infracţiunii ca fiind acela al emiteriicodului personal de identificare aferent acelui card. Totuşi, pentru determinarea autorului infracţiunii (al faptului dacă posesorul ulterior ştia sau nu de o operaţiune ilegală) trebuie să avem în vedere că utilizatorul poate fi pus în situaţia de a reproduce PIN-ul.
Acesta, fiind un cod personal atribuit biunivoc de către emitent, este reprodus întotdeauna în vederea verificării identităţii deţinătorului la o plată. Comerciantul este apt să preia şi să cunoască PIN-ul.
Ca atare, acolo unde are loc o plată cu card prin transfer electronic de date – PIN-ul poate fi considerat ca echivalentul electronic al semnăturii deţinătorului acelui card, cu consecinţele penale respective.
Emitenţii, posesorii şi comercianţii sunt obligaţi ca, în vederea autorizării sistemelor de plăţi, să facă dovada, la momentul emiterii cardului (nu al efectuării plăţilor), că deţin sau au acces, pe toată durata plăţilor cu respectivul card, la sisteme de transfer şi decontare compatibile cu cardul propus prin autorizare. Ei sunt obligaţi, totodată, să facă o evaluare scrisă a riscurilor în transferul, decontarea şi administrarea informaţiei din plăţi.
Emitentul este cel ce răspunde pentru crearea şi organizarea de evidenţe referitoare la cardul emis, inclusiv prin proceduri de notificare a îndeplinirii, rezilierii sau modificării obligaţiilor asumate. prin obligaţii reciproce, acordând un interval de timp rezonabil între notificare şi intrarea în vigoare a acestora (aşa cum este cazul în furtul cardului, cu consecinţe pentru deţinător).
Emitentul trebuie să ajute pe anchetator având el obligaţia să definească activitatea frauduloasă a deţinătorului şi să se informeze în legătură cu aceasta, din orice sursă, pentru limitarea (evitarea) riscurilor de neplată.
În evaluările ce vor trebui puse la dispoziţia organului de cercetare, emitentul va trebui să dovedească activitatea frauduloasă care va presupune – fără a se limita însă la aceasta – proba obţinerii unui card de către un deţinător care se dovedeşte ulterior că nu era îndreptăţit să-l obţină sau să mai beneficieze de drepturile pe care i le conferă şi a obţinerii unui card de către un de deţinător făcută pe baza furnizării de către acesta emitentului a unor date false privind bonitatea sa[194].
În mediul economic, comercial şi fiscal specific stadiului în care se găseşte economia noastră de piaţă, cu unele disfuncţii legislative şi unele blocaje, nu pot fi lăsate în afara răspunderilor, inclusiv penale, fapte grave, comise cu intenţie, prin modalităţi meşteşugite care aduc pagube importante domeniului public, deturnează realizarea unor programe naţionale, de mare interes economic şi social şi procură pe cale ilicită avantaje deosebite persoanelor care organizează şi instrumentează asemenea procedee.
Jurisprudenţa a statuat că efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994 şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 din Codul penal, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei[195].
Falsificarea documentelor contabile, prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare realităţii şi folosirea acestora pentru a produce consecinţe juridice, şi anume diminuarea beneficiului firmei, cu urmarea neplăţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate conform legii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv de complicitate la această infracţiune, iar nu şi pe cele ale infracţiunilor de fals şi uz de fals, care intră în latura obiectivă a evaziunii fiscale[196].
Într-o altă speţă s-a statuat că scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A[197].
Conform art. 4 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor.
Potrivit acestei dispoziţii, rezultă că din baza impozabilă se deduc numai cheltuielile efectuate pentru obţinerea unui venit şi numai în măsura în care venitul a fost realizat efectiv.
În cauză, cheltuiala pe care a făcut-o S.C. „S.C.” al cărei administrator şi asociat unic era inculpatul B.P. cu achiziţionarea ţigărilor, respectiv suma de 130.855.637 lei, reprezentând preţul şi T.V.A. achitată vânzătorului, nu a fost urmată de realizarea unui venit, astfel că nu a dobândit natura de cheltuiala deductibilă, în sensul dispoziţiei legale mai sus arătate.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind, ca operaţiuni impozabile, operaţiunile cu plată şi cele asimilate acestora privind livrările de bunuri.
Conform art. 2 pct. 2.2 al aceluiaşi articol, este asimilată cu livrarea de bunuri preluarea de către agentul economic a unor bunuri în vederea folosirii sub orice formă.
Operaţiunile scutite de T.V.A. sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992. Conform art. 10 din acelaşi act normativ, obligaţia plăţii T.V.A. ia naştere la data efectuării livrării de bunuri, ori a operaţiunilor asimilate livrării.
Scoaterea din circuitul economic a cantităţii de ţigări netimbrate prin distrugerea acesteia, constituie o preluare a bunurilor în vederea folosirii, fiind asimilată livrării de bunuri şi constituie o operaţiune impozabilă care generează obligaţia de plată a T.V.A.
Se constată astfel că T.V.A aferentă preţului ţigărilor distruse trebuia considerată T.V.A. colectat şi trecut în contabilitatea societăţii în decontul de T.V.A. pe luna în care s-a făcut operaţiunea, urmând ca ea să se adauge la T.V.A. datorată.
Potrivit art. 25 pct. c lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligaţia să ţină în mod regulat evidenţa contabilă care să le permită să determine T.V.A. pentru livrările şi serviciile efectuate.
Art. 36 din actul normativ mai sus arătat stabileşte că nerespectarea prevederilor din art. 25 referitoare la obligaţia plătitorilor de T.V.A. se sancţionează conform Legii nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale.
Art. 62 din C. pr. pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală este obligat să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
În această idee art. 63 C. pr. pen., prevede că este probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Art. 66 stipulează că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
Raportând la cauză aceste dispoziţii procedurale penale, într-o speţă s-a reţinut că organul de urmărire penală, în realizarea constatărilor, a pornit de la procesul-verbal nr. 24 din 20 iulie 1998, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bihor, Direcţia Control Financiar de Stat, perioada supusă controlului fiind mai 1996 – 31 decembrie 1997[198].
Faţă de reţinerile inserate în acest act de control cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 87/1994, deşi parchetul susţine că B.A., audiată fiind, a declarat că documentele justificative există, şi că nu acceptă concluzia organului de control, trebuia să dispună efectuarea unei expertize contabile judiciare, probă ştiinţifică, expertul fiind îndrituit să verifice şi să tragă concluzii şi cu privire la realitatea şi legalitatea importurilor de făină, comercializarea acesteia şi prelucrarea ei în procesul de producţie al firmei administrată de inculpată, inclusiv rezultatele financiare cuvenite statului sub forma impozitului pe profit, taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată.
Organul de urmărire penală, referitor la susţinerile inculpatei, cu privire la imprimatele tipizate eliberate de administraţia financiară, trebuia să verifice realitatea acestora, odată ce delegaţii firmelor considerate „fantomă” au semnat în evidenţele respectivei administraţii, că au primit actele (S.P. recunoaşte că elibera formulare cu regim special, facturi, chitanţe fiscale, avize de însoţire a mărfii, fără a solicita certificat de înregistrate fiscală, delegaţie de ridicare mărfuri, act de identitate al persoanei fizice).
Potrivit art. 11 din Legea nr. 82/1991, şi capitolului II din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ, aprobat prin H.G. nr. 704/1993, răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii, în conformitate cu prevederile legale, revine administratorului sau altei persoane împuternicite.
Din acest punct de vedere, se reţine că firma S.C. O. S.R.L. Oradea, în perioada sem. II 1996, an 1997, a avut contabili şefi, pe T.C. şi S.V., persoane ascultate ca martori, dar cărora nu li s-au delimitat, în ce priveşte atribuţiile pentru contabilitatea firmei, dacă trebuia să se îndeplinească şi acte de verificare a realităţii datelor documentelor contabile.
B.A., administrator unic al S.C. O. SRL Oradea, a dat spre verificare, numai situaţii centralizate, lunare de producţie şi consumuri de materii conform reţetelor de fabricaţie, fără insă a prezenta şi documentaţia justificativă legală care a stat la baza întocmirii centralizatoarelor pentru înregistrări în contabilitate, ea motivând că actele au fost deteriorate şi ulterior, aruncate.
Controlul realizat, prin sondaj pentru lunile mai 1997, august, septembrie, noiembrie, decembrie 1997, a relevat că notele contabile prin care s-au înregistrat consumurile de materii (făină, drojdie, amelioratori, sare) nu aveau la bază documentele justificative legale, respectiv „bon de consum”, „raport de producţie”, ci numai centralizatoarele de consumuri de producţie şi producţie obţinută, ele fiind bazate pe „reţete de fabricaţie”. S-a mai relevat că pentru a se stabili corect profitul înregistrat de societate la 31 decembrie 1997, erau necesare şi verificări ale altor documente decât cele de mai sus, respectiv „fişă de magazie”, „fişă de cont analitic” şi acestea, conform susţinerilor administratorului unic, nemaifiind în arhiva firmei.
3.5. Bancruta frauduloasă
Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau arondarea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prevederea în registrele societăţii a unui alt act sau bilanţ, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzută şi pedepsită în Legea societăţilor comerciale.
În această formă nu este necesară existenţa falimentului declarat, dar trebuie constatată o stare de nesolvabilitate comercială a firmei, prin orice mijloace, decurgând din registrele deficitare, contracte ruinătoare obţinute prin mijloace frauduloase (fals, uz de fals, înşelăciune), imposibilitatea achitării împrumuturilor la scadenţă, fiind indiferent că s-au făcut şi plăţi până în momentul cercetării penale.
În aceste condiţii funcţionarul care falsifică înscrisuri ce servesc la prezentarea unor plăţi inexistente sau la prezentarea unor sume nedatorate în scopul obţinerii de credite este coautor[199].
O bancă este considerată în stare de faliment dacă nu a avansat integral creanţe certe, lichide şi exigibile de cel puţin 30 de zile sau dacă valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său[200].
Banca Naţională are competenţa exclusivă de autoapărare a funcţionării băncilor şi răspunde de supravegherea prudenţială a băncilor pe care le-a autorizat să opereze în ţară.
Banca Naţională elaborează reglementări privind monitorizarea, controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru transferuri în străinătate, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte operaţiuni specifice.
În cazul infracţiunilor cu element bancar, organul de cercetare penală trebuie să verifice mai ales respectarea reglementărilor legale privind capitalul social şi componenţa acţionariatului, existenţa unui sistem adecvat de evidenţă şi control care să permită supravegherea şi gestionarea riscurilor excesive de credit ce pot aprecia în urma acordării unor împrumuturi mari; limitele acestor împrumuturi, analiza plasamentelor efectuate, natura disponibilităţilor, a depozitelor şi împrumuturilor, în genere a tuturor angajamentelor anuale; respectarea normelor metodologice şi a precizărilor emise de BNR privind întocmirea bilanţurilor contabile şi a raportărilor financiar-contabile periodice.
Răspunderea pentru organizarea contabilităţii băncilor revine administratorului, respectiv persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului băncii.
Din punctul nostru al analizei, cele mai importante ar fi operaţiunile cu clientela, şi care constau în operaţiuni de creditare, de dare şi luare de împrumuturi cu clientela financiară; operaţiuni de pensiune, operaţii de cont curent, de depozit.
Analiza infracţiunilor specifice trebuie să determine, în esenţă fondul comercial, care reprezintă partea din fondul total de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau la dezvoltarea potenţialului băncii, cum sunt: clientela, vadul, reputaţia şi alte elemente necorporale care se înregistrează în contabilitate într-un cont distinct de imobilizării necorporale.
Responsabilităţile privind spălarea banilor[201] privesc orice suspiciune că o operaţiune care urmează să aibă loc are drept scop o fraudă: schimbul sau transferul de valori cunoscând că acestea provin din săvârşirea unor anumite infracţiuni enumerate în lege, toate acestea fiind săvârşite în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora (precum şi în scop de tăinuire sau favorizare a persoanelor implicate sau presupuse că s-ar sustrage consecinţelor juridice ale faptelor lor).
Deşi O.N.P.C.S.B., ca organ de specialitate, are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni, în esenţă el „transmite” doar informaţiile „de îndată” Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, rolul său judiciar fiind – în actualul cadru legislativ – mai redus chiar decât al unui organ de constatare, nefiind de un efectiv, real şi masiv judiciar – aşa cum nu se poate spune despre alte organe de constatare.
Referitor la accesul la baza de date a persoanei juridice constatăm că toate dispoziţiile din legile speciale se subsumează principiului constituţional al percheziţiei dispuse de magistrat.
Dezvăluirile pleacă din momentul unei urmăriri penale începute, iar accesul la contul bancar nu se poate face decât strict limitat de o acţiune penală pusă în mişcare, în cadrul procedurii judiciare în care avem un inculpat, numai cu privire la acel inculpat, şi numai cu privire la contul respectiv suspectat, în condiţiile aprobate de BNR.
În jurisprudenţă s-a statuat că, din moment ce s-a dovedit că inculpatul „a falsificat evidenţele contabile ale societăţii prin înregistrarea celor patru credite obţinute o extragestionare a celor patru credite obţinute a extraselor de cont de la bănci şi a operaţiunilor derulate prin conturile deschise, operaţiuni ce au condus la întocmirea de evidenţe şi situaţii contabile fictive (balanţe de verificare, bilanţuri contabile, situaţia patrimonială, rezultate financiare)”, infracţiunea de bancrută frauduloasă a fost săvârşită[202].
3.6. Falsuri în înscrisuri
Potrivit art. 289 C. pen.[203], numai falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte ca fals intelectual.
Falsul material în înscrisuri oficiale constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, fiind asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice[204].
Întrucât, potrivit art. 290 C. pen.[205], la falsul în înscrisuri sub semnătură privată se sancţionează doar falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, însemnă că legiuitorul nu a dorit, nu a avut cum (şi nici de ce) să incrimineze falsul intelectual al unui înscris sub semnătură privată. O asemenea situaţie era practic imposibilă[206].
Falsificarea unor înscrisuri aparţinând unei societăţi comerciale, anonimă, chiar naţională – S.N.P. – Petrom S.A. – şi folosirea lor nu constituie infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, deoarece această societate comercială nu este o persoană juridică de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea, nu sunt de interes public în sensul prevederilor art. 145 şi 150 alin. (2) C. pen.; ca atare, faptele menţionate constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 180 din 10 aprilie 2001, Tribunalul Dolj a condamnat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. (1), de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 C. pen.
Instanţa a reţinut că, îndeplinind funcţia de gestionar la Societatea Naţională a Petrolului – Petrom Sucursala Dolj, inculpatul şi-a însuşit, în perioada 1 aprilie 1997 – 31 august 1999, din banii rezultaţi din vânzarea unor butelii de aragaz, suma de 276.473.000 de lei.
Pentru acoperirea delapidării, inculpatul a întocmit în fals mai multe acte justificative pe care le-a depus la contabilitate.
Prin decizia nr. 448 din 5 septembrie 2001, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a admis apelul procurorului cu privire la omisiunea aplicării pedepsei accesorii.
Procurorul a declarat recurs, solicitând majorarea pedepsei.
Acest motiv de recurs a fost apreciat de instanţa supremă ca fiind lipsit de temei.
Recursul este însă fondat pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. pr. pen., care va fi luat în considerare din oficiu, conform alin (3) al articolului menţionat.
Sub acest aspect se constată că hotărârile atacate sunt nelegale cu privire la greşita încadrare juridică în prevederile art. 289 şi art. 291 C. pen. a faptei inculpatului de a fi falsificata acte de gestiune pe care apoi le-a folosit pentru justificare.
Potrivit art. 289 C. pen., obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial care, în înţelesul dat prin art. 150 alin. (2) din acelaşi cod, este un înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.
Întrucât Societatea Naţională a Petrolului – Petrom, Sucursala Dolj, societate comercială căreia îi aparţin actele falsificate, nu face parte dintre autorităţile publice, instituţiile publice şi persoanele juridice de interes public şi nici buteliile sau încărcătura acestora nu constituie proprietate publică în sensul prevederilor art. 145 C. pen., rezultă că înscrisurile care emană de la această societate nu fac parte din categoria înscrisurilor oficiale.
Aşa fiind, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care recursul a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 290 C. pen.[207].
Prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 28 martie 1970 s-a statuat că persoana care plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial, comite infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 C. pen., fără a fi necesar ca pentru existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit.
S-a constatat că instanţele judecătoreşti nu aplică în mod unitar prevederile art. 288 C. pen., care definesc şi sancţionează infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, de la intrarea în vigoare a codului penal din 1967, infracţiunea menţionată se săvârşeşte numai dacă se contraface scrierea sau subscrierea sau se alterează în orice mod un înscris oficial preexistent, iar nu şi atunci când se alcătuieşte, în totalitate sau în parte, un înscris oficial. Potrivit punctului de vedere exprimat de aceste instanţe, în aceste din urmă situaţii problema răspunderii penale se pune numai din momentul în care înscrisul plăsmuit este folosit, deoarece textul de lege menţionat are scopul de a ocroti integritatea actelor oficiale propriu-zise, simpla confecţionare de asemenea acte, numai cu aparenţă de înscris oficial, neurmată de folosire, neprezentând pericol care să justifice măsuri cu caracter penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că această infracţiune poate fi săvârşită atât prin alterarea în orice mod a unui înscris oficial propriu-zis, preexistent, cât şi prin plăsmuirea, în totalitate sau în parte, a unui înscris oficial, chiar dacă acel înscris nu a fost folosit.
Ultima soluţie a fost apreciată de fostul Tribunal Suprem ca fiind legală.
În motivarea primei opinii se susţine că fapta de plăsmuire a unui înscris oficial a fost dezincriminată întrucât în art. 288 alin. (1) din codul penal actual nu s-a mai menţinut printre modalităţile de comitere a infracţiunii de fals şi aceea desemnată în art. 401 din codul penal anterior prin expresia „alcătuindu-l în orice mod”. Modificarea textului s-ar justifica – se susţine în continuare – prin aceea că numai falsificarea înscrisurilor oficiale propriu-zise, preexistente, ar prezenta un grad de pericol social care face necesară incriminarea, iar nu şi ticluirea unor înscrisuri, cu aparenţă de înscrisuri oficiale, neurmată de folosirea lor.
Această concluzie este greşită, – a apreciat fostul Tribunal Suprem – deoarece porneşte de la premise greşite.
Modificarea redacţională nu reprezintă o modificare a conţinutului infracţiunii de fals din codul penal anterior.
Articolul 288 alin. (1) C. pen. stabileşte două modalităţi de săvârşire a infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale.
Una din aceste modalităţi constă în denaturarea înscrisurilor oficiale preexistente şi pentru definirea ei legea foloseşte expresia „alterând” în orice mod înscrisul respectiv.
Cealaltă modalitate este arătată de lege prin folosirea expresiei „prin contrafacerea” scrierii ori a subscrierii. Verbul „a contraface” înseamnă a reproduce ceva în mod fraudulos, a imita, a plăsmui, a ticlui, a alcătui ceva, atribuindu-i-se caracter de autenticitate.
Desigur, contrafacerea poate fi totală când autorul plăsmuieşte înscrisul în întregime, ori completează fără drept un formular care devine astfel oficial, sau parţială, acest din urmă mod de falsificare constând de cele mai multe ori în semnarea falsă a pretinsului emitent.
La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ţine seama de ceea ce a determinat introducerea cuvintelor „alcătuindu-l în orice mod” în vechiul cod penal.
În articolul 401 din acel cod, în redactarea sa iniţială (din anul 1936), se folosea o formulare identică cu cea din art. 288 C. pen., indicându-se modalităţile de comitere a infracţiunii de fals în acte publice numai prin noţiunile de alterare şi contrafacere, fără a se întrebuinţa expresia „alcătuindu-l în orice mod”. Această expresie a fost introdusă – prin modificarea codului penal care a avut loc la 24 septembrie 1938. În expunerea de motive care a însoţit propunerea de modificare a textului menţionat se arată că redactarea art. 401 C. pen., astfel cum se prezenta până atunci, nu este tocmai clară, deoarece ar putea da naştere la discuţii dacă fapta celui ce alcătuieşte în întregime sau chiar în parte un act public, fără a se sili să imite scrisul sau iscălitura emitentului, intră sau nu în prevederile legii, iar completarea textului cu expresia „alcătuindu-l în orice mod”, era menită să înlăture orice echivoc.
Prin urmare, adăugirea acestei expresii a fost privită de însuşi legiuitorul de atunci ca o simplă precizare destinată să facă şi mai manifestă intenţia acestuia de a aduce sub incidenţa legii penale orice activitate de plăsmuire totală sau parţială a unor acte oficiale.
Prin această adăugire nu s-a urmărit, aşadar, în nici un caz o lărgire a sferei faptelor menite să intre în prevederile art. 401 C. pen. din anul 1936, deoarece în însăşi concepţia legiuitorului de atunci textul iniţial al acestui articol privea nu numai alterarea, adică denaturarea unor acte oficiale preexistente, ci şi contrafacerea unor astfel de acte prin plăsmuirea lor totală sau parţială. Codul penal, căruia îi sunt caracteristice conciziunea exprimării şi exactitatea ştiinţifică a terminologiei, nu a mai folosit expresia „alcătuindu-l în orice mod” socotind-o ca o adăugire inutilă.
Este greşită şi susţinerea că plăsmuirea unor asemenea înscrisuri nu prezintă un grad de pericol social care să justifice incriminarea acestor activităţi.
Înscrisurile oficiale sunt acte emise de autorităţi, instituţii etc., fapt ce dă certitudinea că ele exprimă adevărul. De aceea, legiuitorul a urmărit să apere prin mijloace de drept penal integritatea înscrisurilor oficiale propriu-zise, sancţionând pe acela care le denaturează, alterându-le în orice mod.
Societatea este însă interesată, în egală măsură, ca între membrii săi să nu se creeze raporturi juridice izvorâte din înscrisuri false, neemise de autorităţi sau instituţii abilitate în acest scop, al căror conţinut este mincinos. Întocmirea unor înscrisuri identice sau similare cu înscrisurile oficiale, prezintă acelaşi pericol pe care-l prezintă şi alterarea unui înscris oficial adevărat, deoarece asemenea înscrisuri pot produce consecinţe juridice. Tocmai în această posibilitate constă pericolul pe care-l prezintă întocmirea – deci falsificarea înţeleasă în sens larg – a unor asemenea valori sau înscrisuri. Împrejurarea că valorile sau înscrisurile nu au intrat în circulaţie, deci nu au produs efectiv consecinţe juridice, nu este de natură să înlăture pericolul pe care-l prezintă simpla lor plăsmuire.
Ca atare, noţiunea de „falsificare”, folosită în art. 288 C. pen., trebuie înţeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci şi în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 82 din 24 decembrie 1991, a contabilităţii[208], efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.
Asemenea operaţiuni constau din deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate, nerespectarea reglementărilor contabile, prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate. Nerespectarea reglementărilor contabile priveşte utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate, întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse, efectuarea inventarierii, întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale, întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite.
Aceasta înseamnă că incriminarea din legea specială[209] reprezintă o sancţionare a unui fals intelectual, cu argumentul, firesc, că actele contabile sunt întocmite în scopul producerii unor consecinţe publice, devenind acte oficiale.
Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie, infractorul prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte sau prevăzând rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptând posibilitatea producerii lui. În cazul falsului intelectual contabil, ca infracţiune, prin omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate se urmăreşte denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ (altminteri fapta ar fi contravenţie, o culpă, chiar o eroare fără consecinţe juridice).
Cerinţa de a produce consecinţe juridice este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are aparent însuşirile unui înscris oficial adevărat, dacă ar putea, prin folosire, produce aceleaşi efecte ca şi acesta din urmă.
Prin urmare, este vorba de producerea altor consecinţe juridice decât acelea pe care înscrisul le-ar fi putut produce dacă nu ar fi suferit alterarea.
Fără să intereseze existenţa voinţei de a produce un prejudiciu, aptitudinea actului de a produce efecte juridice este singura urmare a activităţii materiale a infractorului. Aceasta – şi numai aceasta – trebuie stabilită de către procuror atunci când se examinează dacă fapta concretă constituie infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale[210].
Dacă făptuitorul consideră din eroare că actul este susceptibil de a produce anumite consecinţe juridice şi a urmărit, prin săvârşirea faptei, tocmai acest rezultat, ca actul să devină apt de a produce acele consecinţe, găsindu-ne deci în faţa unei falsificări care nu este de natură a avea vreo semnificaţie juridică, nu vom avea o infracţiune de fals, cerinţa esenţială a legii nefiind îndeplinită.
Nu există infracţiunea de fals când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însuşirea de a servi de probă. De exemplu, alterarea adevărului efectuată într-un cont de cheltuieli întocmit de un prepus nu constituie infracţiunea de fals întrucât contul întocmit este un tablou de afirmaţii, iar nu un instrument de probă, fapta putând constitui, eventual, o înşelăciune[211].
Acolo unde nu există un adevăr care sa fie presupus dovedit nu există infracţiunea de fals, ci o faptă de fals inutil sau putativ[212].
Săvârşirea infracţiunii de fals nu poate fi concepută fără preexistenţa unei stări de fapt sau de drept care să impună şi să facă necesară sau să justifice întocmirea unui înscris.
Un înscris fals care nu ar avea nici o întrebuinţare, care nu ar corespunde unei cerinţe reale, impuse de o stare de fapt, este un fals inutil şi inofensiv, care nu cade sub rigorile legii penale. Este de analizat în fiecare caz concret în parte consecinţa juridică produsă. De exemplu, este posibil să existe o operaţiune cu sold zero, prin care să nu se fi denaturat în nici un fel rezultatele economico-financiare (veniturile şi cheltuielile), datoriile către buget etc.
Chiar atunci când, prin falsificare, se urmăreşte crearea unei situaţii noi, încă trebuie să existe o situaţie premisă, adică starea de fapt care reclamă producerea înscrisului oficial pentru promovarea situaţiei noi care nu ar putea, în condiţiile acelei stări de fapt, să fie creată altfel[213].
Este drept că neîndeplinirea unor forme legale nu exclude, în principiu, existenţa falsului, dar ceea ce atrage sancţiunea este faptul ca înscrisul să fie apt să contribuie la producerea unei consecinţe juridice[214], prin eroarea pe care o poate genera. Aptitudinea actului de a produce consecinţe juridice – ca cerinţă pentru existenta infracţiunii – trebuie să se refere la consecinţe juridice datorate falsului şi emanând din acea menţiune falsificată, şi nu privind aptitudinea globală a actului de a produce sau nu, prin el însuşi, efecte juridice, clauza falsificată trebuind prin ea însăşi să fie generatoare de consecinţe juridice.
Lipsa uneia din condiţiile cerute de lege va atrage impunitatea.
Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii este suficient ca, în fiecare caz în parte, procurorul să examineze în concret – ţinându-se seama de natura şi destinaţia actului, de restul conţinutului său şi de orice elemente ce ar putea fi concludente – dacă prin acţiunea de alterare a adevărului săvârşită de autor, se modifică în orice mod ori se înlătură consecinţe juridice pe care le-ar fi avut actul dacă acea clauza nu era falsificată[215].
Îndeplinirea condiţiei ca înscrisul sa aibă semnificaţie juridică trebuie examinată în raport cu fiecare dintre clauzele sale. Este, într-adevăr, posibil ca – deşi actul, în ansamblul său, să genereze consecinţe juridice – dispoziţia falsificată să nu poată produce asemenea consecinţe şi deci să fie lipsită de semnificaţie juridică. Or, în asemenea situaţie, evident, prin alterarea adevărului pe care acea dispoziţie este chemată să-l exprime nu s-a adus nici o atingere relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea falsului[216].
Infracţiunile de fals în înscrisuri se săvârşesc cu vinovăţie sub forma intenţiei. În unele cazuri aceasta poate fi numai directă, întrucât latura subiectivă include sau implică şi cerinţa scopului, şi anume ca săvârşirea faptei să se fi realizat în vederea producerii unei consecinţe juridice[217].
Infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen. se comite numai cu intenţie directă; mai mult, este necesar ca subiectul să acţioneze cu un anume scop, fiind vorba de o intenţie calificată – dolus specialis[218].
De aceea, magistraţii trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea de consecinţe juridice – iar nu şi de scopul final. Intenţia trebuie raportată numai la producerea acestor consecinţe de fapt, iar nu şi a celor de drept.
În consecinţă, apreciem că în cazul falsului intelectual contabil legea impune existenţa unei intenţii directe.
Potrivit art. 40 din Legea nr. 82 din 24 decembrie 1991[219], efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate trebuie să aducă o consecinţă care constă în denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale care se reflectă în bilanţul contabil.
Pentru a putea reţine această infracţiune, anchetatorul trebuie să aibă elemente privind:
– existenţa unui înscris oficial;
– falsul să aibă loc cu prilejul întocmirii acestuia de un salariat;
– funcţionarul să fie în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
– ceea ce trebuie stabilit este faptul că au fost atestate fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori că
– omisiunea s-a făcut cu ştiinţă, în sensul voinţei dovedite de a insera date şi împrejurări care sunt în contradicţie cu alte elemente, ale realităţii.
Observăm că o simplă nerespectare a unor prevederi din legi speciale nu determină posibilitatea reţinerii unei asemenea infracţiuni[220].
Eficienţa fiscală presupune aplicarea unui anumit liberalism, glisat de încredere, în anumite limite, generatoare de facilităţi fiscale (evaziune legală[221]).
Rolul lor este de a face sistemul să funcţioneze şi nu de a-l bloca, birocratic (sau penal).
În cazul în care facturile, evidenţele contabile sau datele necesare pentru calcularea bazei de impozitare lipsesc sau sunt incomplete, în ceea ce priveşte contabilitatea, preţurile sau tarifele practicate, accizele şi T.V.A. aferentă intrărilor, se va proceda nu la execuţia debitorului, ci pur şi simplu, la impozitarea prin estimare, de către organele fiscale.
Existenţa unei presiuni a judiciarului într-o asemenea etapă nu înseamnă neapărat incidenţa prezumţiei de nevinovăţie, ci pur şi simplu reflectă raporturi civilizate şi pragmatice între buget şi contribuabil.
În cazul anchetei penale, ceea ce trebuie descoperit este acel înscris oficial în sensul că el emană sau aparţine unei organizaţii, autorităţi sau instituţii publice.
Un înscris emanat de la un particular devine înscris oficial dacă el este predat, înaintat organului fiscal, pentru că nu toate actele contabile sunt înscrisuri oficiale. Caracterul de oficial este dobândit numai după primirea şi înregistrarea la organul fiscal.
Este de determinat momentul completării, semnării şi înaintării (remiterii) actului către oficiant[222]. Ceea ce trebuie căutat este dacă înscrisul a fost înregistrat şi s-au făcut forme publice (fapt ce reprezintă stabilirea, la acest moment, a unui raport juridic[223] de drept public). Evident că infracţiunea nu s-a săvârşit la momentul formalităţilor ulterioare, dar acest element este unul material palpabil, şi singurul cu valoare probantă.
În capitolul Registrelor de contabilitate al normelor contabile se arată că acestea numai după ce sunt şnuruite, înregistrate la organul fiscal, pot avea valoare în justiţie ca probă împotriva comerciantului. Lunar, se întocmesc alte forme contabile, în alte scopuri, de exemplu balanţa de verificare a conturilor, a soldurilor, dar ceea trebuie să intereseze organul de cercetare este bilanţul, pentru că el este documentul contabil de sinteză, care, de regulă, se întocmeşte anual.
Absenţa registrelor de contabilitate sau neţinerea regulată a acestora nu are efecte juridice penale în sensul dovedirii fraudei fiscale. Absenţa centralizării lipseşte doar agenţii economici de mijloacele de probă în relaţiile cu organul fiscal şi nu dă acestora, în principiu, posibilitatea să aplice sancţiuni sau să ceară efectuarea urmăririi penale[224].
În concluzie, pentru dovedirea existenţei infracţiunii de fals contabil trebuie să se constate consecinţa faptică, reală, concretă, denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale, astfel cum se reflectă ele în bilanţul contabil anual. Dacă nu se poate proba păgubirea bugetului public prin neînregistrarea (omisiunea) cu ştiinţă a actelor de circulaţie contabilă, fapta nu constituie infracţiune.
Nu poate fi considerată infracţiune întocmirea unui înscris sub semnătură privată, dacă actul nu a fost falsificat în condiţiile art. 288 C. pen.
Potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Conform art. 288 C. pen., referitor la falsul material în înscrisuri oficiale, falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe juridice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată raportează conţinutul laturii obiective a acestei fapte penale, doar la modalităţile de falsificare prevăzute în art. 288 C. pen., respectiv la falsul material, iar nu şi la dispoziţiile art. 289 din acelaşi cod, care se referă la falsul intelectual[225].
Înalta Curte observă că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată raportează conţinutul laturii obiective a acestei fapte penale, doar la modalităţile de falsificare prevăzute în art. 288 C. pen., respectiv la falsul material, iar nu şi la dispoziţiile art. 289 din acelaşi cod, care se referă la falsul intelectual.
Prin urmare, nu poate fi considerată infracţiune întocmirea unui înscris sub semnătură privată, dacă actul nu a fost falsificat în condiţiile art. 288 C. pen., aşa cum corect a argumentat instanţa de fond, care a dispus achitarea ambilor inculpaţi pentru cele 4 infracţiuni prevăzută de art. 290 C. pen.
Totodată, nu s-a dovedit că, încă din momentul încheierii celor două facturi, a contractului de vânzare-cumpărare şi a procesului verbal de lăsare în custodie, inculpaţii ar fi intenţionat, în realitate, să nu execute contractul, pentru a beneficia de deducerea aferentă a TVA (P.F.), ori pentru a beneficia de un credit bancar obţinut contrar dispoziţiilor legale sau normelor bancare (C.M.B.).
Este, de asemenea, absurd să se susţină că inculpatul C.M.B. ar fi ajutat pe inculpatul P.F. să încheie un contract fictiv, pentru ca acesta să beneficieze de deducerea TVA, ştiind că astfel el se îndatorează către stat cu taxe de aproape 8 miliarde lei, doar ca să obţină prin inculpatul P.F. un credit bancar de 3 miliarde lei, credit pe care l-ar fi putut obţine, oricum, prin propria sa societate comercială, garantând cu biletul la ordin existent în cauză.
Evident, faptele neîntrunind elementele constitutive ale textului penal menţionat, nu se pune problema aplicării art. 41 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte constată, de asemenea, că este conformă dovezilor existente în dosar (acte, expertiza contabilă a expertului T.I.) şi soluţia de achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 (pentru inculpatul P.F.) şi complicitate la evaziunea fiscală, (pentru inculpatul C.M.B.), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., întrucât fapta nu există.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din raportul de expertiză menţionat, necontestat de parchet, prin stornarea efectuată în contabilitatea ambelor societăţi comerciale, au fost anulate actele atestând operaţiuni comerciale, care nu au fost urmate de executarea contractului, operaţiune legală dispusă de organele de control financiar. Nu s-a efectuat nici o sustragere a inculpaţilor de la plata taxelor şi impozitelor datorate legal, bilanţul anual reflectând realitatea operaţiunilor comerciale ale celor două societăţi.
Totodată, nu toate erorile din contabilitate au, în mod obligatoriu, un caracter penal, iar corectarea lor este firească şi necesară.
De altfel, chiar în recursul în anulare, se susţine că nu se justifică o soluţie de condamnare a inculpaţilor în baza art. 40 din Legea nr. 82/1991, întrucât infracţiunea nu există, lipsindu-i o cerinţă esenţială a elementului material (alin. ultim fila 9 din recursul în anulare).
Referitor la greşita achitare a inculpatului P.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, susţinerile cuprinse în recursul în anulare sunt contrare adresei nr. 559 din 3 mai 2001 a B.C.R., sucursala Judeţeană Dolj (aflată la fila 299 din dosarul de urmărire penală).
Or, din cuprinsul acestei adrese eliberată de una dintre instituţiile autorizate să acorde, în condiţii legale, credite bancare, rezultă că acest credit în sumă de 3.000.000.000 lei acordat de B.C.R. către SC P. SRL, (conform contractului nr. 305 din 18 octombrie 2000), a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1934, precum şi de Normele metodologice nr. 1/1997 ale B.C.R. SA, referitoare la persoanele juridice îndreptăţite, condiţiile de acordare (garanţii, scadenţă, ş.a.), fiind restituit integral la 29 decembrie 2000, termenul de scadenţă.
Nu s-a dovedit că inculpatul P.F. ar fi folosit creditul în alte scopuri decât în interesul societăţii comerciale.
3.7. Fals intelectual
3.7.1. Consecinţe juridice
Potrivit art. 289 C. pen., numai falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte ca fals intelectual.
Falsul material în înscrisuri oficiale constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, fiind asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice[226].
Întrucât, potrivit art. 290 C. pen., la falsul în înscrisuri sub semnătură privată se sancţionează doar falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, înseamnă că legiuitorul nu a dorit să incrimineze falsul intelectual al unui înscris sub semnătură privată.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 82 din 24 decembrie 1991, a contabilităţii[227], efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.
Asemenea operaţiuni constau din deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate, nerespectarea reglementărilor contabile, prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate. Nerespectarea reglementărilor contabile priveşte utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate, întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse, efectuarea inventarierii, întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale, întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite.
Aceasta înseamnă că incriminarea din legea specială reprezintă o sancţionare a unui fals intelectual, cu argumentarea, firească, că actelecontabile sunt întocmite în scopul producerii unor consecinţe publice, devenind acte oficiale.
Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie, infractorul prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte sau prevăzând rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptând posibilitatea producerii lui. În cazul falsului intelectual contabil, ca infracţiune, prin omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, se urmăreşte denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ (altminteri fapta ar fi contravenţie, o culpă, chiar o eroare fără consecinţe juridice).
Cerinţa de a produce consecinţe juridice este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are aparent însuşirile unui înscris oficial adevărat, dacă ar putea, prin folosire, produce aceleaşi efecte ca şi acesta din urmă.
Prin urmare, este vorba de producerea altor consecinţe juridice decât acelea pe care înscrisul le-ar fi putut produce dacă nu ar fi suferit alterarea.
Fără să intereseze existenţa voinţei de a produce un prejudiciu, aptitudinea actului de a produce efecte juridice este singura urmare a activităţii materiale a infractorului. Aceasta – şi numai aceasta – trebuie stabilită atunci când se examinează dacă fapta concretă constituie infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale[228].
Dacă făptuitorul consideră din eroare că actul este susceptibil de a produce anumite consecinţe juridice şi a urmărit, prin săvârşirea faptei, tocmai acest rezultat, ca actul să devină apt de produce acele consecinţe, găsindu-ne deci în faţa unei falsificări care nu este de natură a avea vreo semnificaţie juridică, nu vom avea o infracţiune de fals, cerinţa esenţială a legii nefiind îndeplinită.
Nu există infracţiunea de fals când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însuşirea de a servi de probă. De exemplu, alterarea adevărului efectuată într-un cont de cheltuieli întocmit de un prepus nu constituie infracţiunea de fals deoarece contul întocmit este un tablou de afirmaţii, iar nu un instrument de probă, fapta putând constitui, eventual, o înşelăciune[229].
Acolo unde nu există un adevăr care să fie presupus dovedit nu există infracţiunea de fals, ci o faptă de fals inutil sau putativ[230].
Săvârşirea infracţiunii de fals nu poate fi concepută fără preexistenţa unei stări de fapt sau de drept care să impună şi să facă necesară sau să justifice întocmirea unui înscris.
Un înscris fals care nu ar avea nici o întrebuinţare, care nu ar corespunde unei cerinţe reale, impuse de o stare de fapt, este un fals inutil şi inofensiv, care nu cade sub rigorile legii penale. Este de analizat în fiecare caz concret în parte consecinţa juridică produsă. De exemplu, este posibil să existe o operaţiune cu sold zero, prin care să nu se fi denaturat în nici un fel rezultatele economico-financiare (veniturile şi cheltuielile), datoriile către buget etc.
Chiar atunci când, prin falsificare, se urmăreşte crearea unei situaţii noi, încă trebuie să existe o situaţie premisă, adică starea de fapt care reclamă producerea înscrisului oficial pentru promovarea situaţiei noi care nu ar putea, în condiţiile acelei stări de fapt, să fie creată altfel[231].
Este drept că neîndeplinirea unor forme legale nu exclude, în principiu, existenţa falsului, dar ceea ce atrage sancţiunea este faptul că înscrisul să fie apt să contribuie la producerea unei consecinţe juridice[232], prin eroarea pe care o poate genera. Aptitudinea actului de a produce consecinţe juridice – ca cerinţă pentru existenta infracţiunii – trebuie să se refere la consecinţe juridice datorate falsului şi emanând din acea menţiune falsificată, şi nu privind aptitudinea globală a actului de a produce sau nu, prin el însuşi, efecte juridice, clauza falsificată trebuind, prin ea însăşi, să fie generatoare de consecinţe juridice.
Lipsa uneia din condiţiile cerute de lege va atrage impunitatea.
Infracţiunile de fals în înscrisuri se săvârşesc cu vinovăţie sub forma intenţiei. În unele cazuri aceasta poate fi numai directă, întrucât latura subiectivă include sau implică şi cerinţa scopului, şi anume ca săvârşirea faptei să se fi realizat în vederea producerii unei consecinţe juridice[233].
Infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen. se comite numai cu intenţie directă; mai mult, este necesar ca subiectul să acţioneze cu un anume scop, fiind vorba de o intenţie calificată – dolus specialis[234].
De aceea, magistraţii trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea de consecinţe juridice – iar nu şi de scopul final. Intenţia trebuie raportată numai la producerea acestor consecinţe de fapt, iar nu şi a celor de drept.
În consecinţă, apreciem că în cazul falsului intelectual contabil legea impune existenţa unei intenţii directe.
În jurisprudenţă s-a statuat[235] că, potrivit art. 289 alin. (1) Cod penal, infracţiunea de fals intelectual constă în „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări”.
Rezultă, deci, că obiectul material al acestei infracţiuni poate fi numai un „înscris oficial”, iar subiect activ funcţionarul.
Sub acest aspect, este de observat că prin art. 150 alin. (2) Cod penal se arată că prin „înscris oficial” se înţelege orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparţine unei asemenea unităţi.
De asemenea, prin art. 145 Cod penal se prevede că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Din aceste dispoziţii reiese, astfel, că legiuitorul stabileşte înţelesul termenului „public” şi în raport de ceea ce se referă la „serviciile de interes public”.
Or, potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995, privind pe notarii publici şi activitatea notarială, notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome, încât rezultă fără echivoc că înscrisul întocmit şi autentificat de un birou notarial este un înscris oficial în sensul legii penale.
Cât priveşte condiţia ca notarul să poată fi considerat că are calitatea de funcţionar în sensul legii penale şi, deci, de subiect activ al infracţiunii de fals intelectual, şi această condiţie este realizată.
Astfel, în art. 147 din Codul penal este lămurit înţelesul termenilor de funcţionar public şi de funcţionar, arătându-se că „prin funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, iar prin „funcţionar” se înţelege oricare dintre aceste persoane, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele arătate.
De altfel, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 36/1995 activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător, evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea funcţiei notarilor publici fiind întocmite de personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei. Este de subliniat că, potrivit art. 17 şi 25 din Legea nr. 36/1995, ministrul justiţiei numeşte sau suspendă din funcţie pe notarul public.
Mai este de relevat că, în cadrul acestor birouri, care prestează servicii de interes public, există raporturi de serviciu care nu pot fi restrânse numai la raporturi juridice de muncă, precum şi că chiar dacă între notar şi biroul notarial nu există raporturi tipice de muncă, este evident că pe durata cât notarul îşi desfăşoară activitatea în cadrul biroului el se află în serviciul acestui birou, a cărui înfiinţare este dată în atribuţia ministrului justiţiei care emite ordin, în acest sens, în baza art. 15 din Legea nr. 36/1995.
Cât priveşte autonomia funcţiei de notar, aceasta se referă la modalitatea îndeplinirii serviciului de interes public, sub care aspect notarul nu are o subordonare ierarhică şi se supune numai legii, ceea ce nu exclude, însă, calitatea lui de funcţionar public.
Prin urmare, condiţia ca subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 289 Cod penal să fie funcţionar este îndeplinită şi în cazul notarului public.
3.7.2. Foloase necuvenite
După cum am arătat, caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal.
Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[236].
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat.
Lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[237], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică.
De asemenea, potrivit art. 40 din Legea nr. 82 din 24 decembrie 1991[238], efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate trebuie să aducă o consecinţă care constă în denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale care se reflectă în bilanţul contabil.
Pentru a putea reţine această infracţiune, anchetatorul trebuie să aibă elemente privind:
– existenţa unui înscris oficial;
– falsul să aibă loc cu prilejul întocmirii acestuia de un salariat;
– funcţionarul să fie în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
– ceea ce trebuie stabilit este faptul că au fost atestate fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori că
– omisiunea s-a făcut cu ştiinţă, în sensul voinţei dovedite de a insera date şi împrejurări care sunt în contradicţie cu alte elemente, ale realităţii.
Observăm că o simplă nerespectare a unor prevederi din legi speciale nu determină posibilitatea reţinerii unei asemenea infracţiuni[239].
Eficienţa fiscală presupune aplicarea unui anumit liberalism, glisat de încredere, în anumite limite, generatoare de facilităţi fiscale (evaziune legală).
Rolul lor este de a face sistemul să funcţioneze şi nu de a-l bloca, birocratic (sau penal).
În cazul în care facturile, evidenţele contabile sau datele necesare pentru calcularea bazei de impozitare lipsesc sau sunt incomplete, în ceea ce priveşte contabilitatea, preţurile sau tarifele practicate, accizele şi TVA aferentă intrărilor, se va proceda nu la execuţia debitorului, ci pur şi simplu, la impozitarea prin estimare, de către organele fiscale.
Existenţa unei presiuni a judiciarului într-o asemenea etapă nu înseamnă neapărat incidenţa prezumţiei de nevinovăţie, ci pur şi simplu reflectă raporturi civilizate şi pragmatice între buget şi contribuabil.
În cazul anchetei penale, ceea ce trebuie descoperit este acel înscris oficial în sensul că el emană sau aparţine unei organizaţii, autorităţi sau instituţii publice.
Un înscris emanat de la un particular devine înscris oficial dacă el este predat, înaintat organului fiscal, pentru că nu toate actele contabile sunt înscrisuri oficiale. Caracterul de oficial este dobândit numai după primirea şi înregistrarea la organul fiscal.
Este de determinat momentul completării, semnării şi înaintării (remiterii) actului către oficiant[240]. Ceea ce trebuie căutat este dacă înscrisul a fost înregistrat şi s-au făcut forme publice (fapt ce reprezintă stabilirea, la acest moment, a unui raport juridic[241] de drept public). Evident că infracţiunea nu s-a săvârşit la momentul formalităţilor ulterioare, dar acest element este unul material palpabil, şi singurul cu valoare probantă.
În capitolul Registrelor de contabilitate al normelor contabile se arată că acestea numai după ce sunt şnuruite, înregistrate la organul fiscal, pot avea valoare în justiţie ca probă împotriva comerciantului. Lunar, se întocmesc alte forme contabile, în alte scopuri, de exemplu balanţa de verificare a conturilor, a soldurilor, dar ceea trebuie să intereseze organul de cercetare este bilanţul, pentru că el este documentul contabil de sinteză, care, de regulă, se întocmeşte anual.
Absenţa registrelor de contabilitate sau neţinerea regulată a acestora nu are efecte juridice penale în sensul dovedirii fraudei fiscale. Absenţa centralizării lipseşte doar agenţii economici de mijloacele de probă în relaţiile cu organul fiscal şi nu dă acestora, în principiu, posibilitatea să aplice sancţiuni sau să ceară efectuarea urmăririi penale[242].
În concluzie, pentru dovedirea existenţei infracţiunii de fals contabil trebuie să se constate consecinţa faptică, reală, concretă, denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale, astfel cum se reflectă ele în bilanţul contabil anual. Dacă nu se poate proba păgubirea bugetului public prin neînregistrarea (omisiunea) cu ştiinţă a actelor de circulaţie contabilă, fapta nu constituie infracţiune.
Dacă legea ar fi dorit, ar fi incriminat ca fapte de corupţie doar stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare, acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante sau doar utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Or, legiuitorul a adăugat o condiţie în plus, şi anume dacă acestea sunt săvârşite în scopul obţinerii de către subiectul activ, pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Lucru pe care anchetatorul trebuie să îl dovedească!
3.8. Obligaţiile vamale în cazul efectuării de operaţiuni ilegale de import
Potrivit art. 88 din Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României[243], cu modificările şi completările ulterioare, călătorii şi alte persoane fizice cu domiciliul în ţară sau în străinătate pot introduce şi scoate din ţară bunurile aflate în bagajele personale ori care îi însoţesc, fără a fi supuşi taxelor vamale, în condiţiile şi în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului. Această hotărâre va ţine seama de acordurile şi de convenţiile internaţionale la care România este parte.
Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative şi valorice prevăzute în hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export, o taxă vamală unică de 20% aplicată la valoarea în vamă.
În capitolul 4 al legii, intitulat „Vămuirea mărfurilor”, secţiunea 1 reglementează declararea mărfurilor şi prezentarea acestora pentru vămuire. Astfel, declararea mărfurilor şi prezentarea lor pentru vămuire se fac de către importatori, exportatori sau reprezentanţi ai acestora, prin depunerea unei declaraţii vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declaraţiei sumare (art. 39).
Prin hotărâre a Guvernului, prevăzută la art. 88, se stabilesc şi normele privind determinarea valorii în vamă a bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoanele fizice aflate în situaţia menţionată la alin. (1) (art. 90).
Prin Hotărârea nr. 1114 din 9 noiembrie 2001 a fost aprobat Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României[244].
Autoritatea vamală este cea care stabileşte cuantumul taxelor vamale pe care le încasează şi le varsă la bugetul de stat, iar eliberarea bunurilor supuse taxelor vamale se face abia după plata acestora (art. 134 din regulament).
Controlul vamal are drept scop prevenirea încălcării reglementărilor vamale şi stricta respectare a condiţiilor şi termenelor legale, precum şi descoperirea fraudelor vamale.
Controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenţii săi abilitaţi în cadrul atribuţiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii (art. 56).
Controlul documentar constă în verificarea:
a) corectitudinii completării declaraţiei vamale în detaliu;
b) existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu potrivit regimului vamal solicitat;
c) concordanţei dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din documentele anexate;
d) formală a documentelor anexate (art. 57).
În art. 45 se arată că declaraţia vamală de import de mărfuri se depune la autoritatea vamală împreună cu următoarele documente:
a) documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;
b) factura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;
c) declaraţia de valoare în vamă;
d) documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;
e) orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;
f) codul fiscal al titularului.
Controlul vamal fizic al bunurilor importate sau exportate constă în identificarea acestora pe baza declaraţiei vamale în detaliu, însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta.
Importul mărfurilor se face cu respectarea normelor prevăzute în Codul vamal al României, precum şi a legii pentru aprobarea tarifului vamal de import, care se aplică de autoritatea vamală în condiţiile stabilite în prezentul capitol (art. 58 din regulament).
În mod distinct capitolul 8 reglementează regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice.
Referitor la declararea bunurilor, în secţiunea 1 se arată că persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale (art. 121).
Sunt supuse declarării scrise, în toate cazurile, următoarele bunuri:
a) armele şi muniţiile, materiile explozive, radioactive, nucleare, precum şi produsele care, potrivit legii, sunt supuse controlului destinaţiei finale;
b) produsele şi substanţele stupefiante ori psihotrope şi precursorii acestora, materialele biologice cu potenţial de contaminare în masă, medicamentele care conţin substanţe stupefiante sau psihotrope, substanţele chimice esenţiale, precum şi produsele şi substanţele toxice;
c) obiectele din metale preţioase, cu sau fără pietre preţioase, care depăşesc uzul personal stabilit în anexa nr. 6;
d) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieşirea din ţară. Bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic pot fi declarate în scris la intrarea în ţară de persoanele fizice, în vederea scoaterii din ţară fără aprobare (art. 122).
Declararea în scris se face pe formulare tipizate care se pun la dispoziţie de birourile vamale, în mod gratuit, la cererea persoanelor fizice (art. 123).
Controlul vamal al bunurilor aparţinând persoanelor fizice constă în confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoţite sau neînsoţite şi în colete.
Controlul vamal se efectuează prin sondaj în ceea ce priveşte numărul autoturismelor, numărul călătorilor şi numărul bagajelor aparţinând unui călător (art. 125).
Când există indicii temeinice de fraudă se poate efectua controlul vamal corporal, cu respectarea normelor de igienă şi în încăperi separate, de către persoane de acelaşi sex cu persoana controlată.
Se consideră că există indicii temeinice de fraudă în situaţiile în care agenţii vamali:
a) descoperă în timpul controlului indicii cu privire la existenţa unor bunuri nedeclarate sau ascunse;
b) deţin informaţii despre intenţia persoanei controlate de a săvârşi contravenţii sau infracţiuni vamale;
c) posedă date că persoana controlată a mai săvârşit contravenţii sau infracţiuni vamale;
d) constată comportamente neobişnuite din partea persoanei controlate (art. 127).
În ceea ce priveşte Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice, acestea pot introduce sau scoate din ţară bunuri fără caracter comercial, în limitele şi în condiţiile prevăzute în anexa nr. 6 (art. 131)[245].
Într-o speţă, în perioada noiembrie 1999 – mai 2002 (deci în 30 de luni), au fost introduse, prin aproximativ 50 de operaţiuni, în regim de persoană fizică, bunuri cumpărate în străinătate pe firmă.
Potrivit Codului comercial român, sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune şi societăţile comerciale (art. 7 ca fapte subiective de comerţ).
În cazul în care faptele „obiective” au fost exercitate accidental, aceasta nu atribuie autorului lor calitatea de comerciant.
În practică, s-a statuat că exercitarea mai multor acte comerciale în sine nu constituie profesionalitate, deoarece profesionalitatea constă în exercitarea actelor în aşa mod încât să formeze o ocupaţie permanentă (perseverentă), să fie un exerciţiu atât de des şi consecutiv încât să constituie oarecum o specială condiţie de existenţă şi de viaţă socială[246], să formeze o ocupaţie socială[247].
Dar actele obiective produc efecte în sensul legii independent de calitatea persoanei (oricum un necomerciant nu poate săvârşi acte subiective de comerţ).
Sunt acte de comerţ cumpărarea de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după prelucrare sau pentru a fi închiriate (C. com., art. 3 pct. 1).
Dar nu orice cumpărare cu intenţia revinderii (închirierii, prelucrării sau schimbului) transformă un act civil într-unul comercial.
Noţiunea de „operaţiune de import/export” presupune pe aceea de activitate comercială dar fără, calitatea de comerciant a subiectului[248].
Relaţia socială ocrotită este aceea stabilită în domeniul activităţii economice comerciale externe.
Ceea ce constituie obiectul material al infracţiunii este orice lucru cu valoare economică ce poate fitranzacţionat, incluzând aici şi drepturile evaluabile în bani (de autor, de inventator, licenţele de editare, difuzare).
În acest sens, o licenţă legal acordată unui agent economic pentru o anumită tranzacţie poate reprezenta obiectul material al infracţiunii, dacă mărfuri1c sunt exportate de către un necomerciant. Socotim că are relevanţă dacă licenţa limita (contingenta numai exportul sau numai importul). Infracţiunea se săvârşeşte când comerţul este fără autorizaţie.
Chiar dacă bunurile formează obiectul material al altor infracţiuni, prevăzute în legi speciale, fapta va fi încadrată şi în prevederile art. 302 C. pen. dacă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii au fost întrunite. De exemplu, pot forma obiectul material a infracţiunii de operaţii interzise cu materii strategice, sau legate şi de încălcarea reglementărilor vamale.
Prin folosirea formei plurale socotim că legiuitorul a avut în vedere efectuarea a cel puţin două acte de vânzare/cumpărare în scop de revânzare.
Spre deosebire de infracţiunea de speculă, actul de comerţ trebuie să fie împlinit, adică să fi avut loc şi vânzarea (închirierea, schimbul, tranzitul etc.) şi să se fi urmărit realizarea unui câştig (de esenţa actului de comerţ, spre deosebire de infracţiunea incriminată în art. 295 C. pen., în care profitul este indiferent pentru întrunirea condiţiilor săvârşirii infracţiunii).
Condiţia revânzării nu se mai pune în situaţia unor acte obiective de comerţ (de exemplu, vânzări de acţiuni în cadrul contractului de societate).
Ea se ridică, cel puţin, numai până la al doileaact de vânzare (inclusiv) pentru a caracteriza teoretic ideea de fapt de comerţ, ca o condiţie necesară, dar nu suficientă.
Acţiunile nu conferă calitatea de comerciant cât timp nu se face dovada că aceste operaţii s-au făcut în mod repetat şi obişnuit, ca o profesiune şi pentru ca din efectuarea lor să se tragă un câştig[249].
Introducerea în ţară a unei cantităţi mari de marfă, cu intenţia de a o revinde, fără a se obţine autorizaţia care să ateste calitatea de agent economic, o singură dată, socotim că nu poate caracteriza fapta ca infracţiune prevăzută în art. 302 C. pen., întrucât nu cantitatea mărfii sau valoarea caracterizează infracţiunea.
În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii, socotim că el este atât cetăţeanul român, cât şi cel străin care efectuează acte de comerţ, operaţiuni comerciale sau de cooperare economică (şi în cercetarea ştiinţifică), operaţiuni financiare etc. fără a avea, calitatea de comerciant/de agent economic[250].
Odată pierdută calitatea de comerciant (prin desfiinţarea firmei) efectuarea unor operaţii comerciale cu element extraneu obiectiv poate constitui infracţiune cu excepţia actelor aflate în derularesau efectuateîn vederea lichidăriisocietăţii (sau pentru realizarea creanţelor creditorilor).
În esenţă, credem că interpretarea noastră se apropie mult de aplicarea pe care o avea legea extrapenală anterior anului 1971, şi anume potrivit Decretului nr. 317 din 26 iunie 1949, în baza căruia subiect activ al infracţiunii puteau fi şi instituţiilesau întreprinderile care efectuau operaţiuni de comerţ exterior fără autorizarea prealabilă a M.C.E.
Această prevedere era în concordanţă cu situaţia economică existentă atunci în ţară – asemănătoare cu perioada de tranziţie actuală – când asemenea operaţiuni erau efectuate şi de către unele firme particulare, care nu fuseseră încă naţionalizate.
Infracţiunea prevăzută în art. 302 C. pen. va subzista întotdeauna cât operaţiile de comerţ exterior vor necesita autorizaţie, independent de necesitatea, utilitatea sau existenţa obligatorie a unor licenţe de export cât timp agenţii economici impex S.R.L., vor fi înfiinţaţi prin autorizarea cerută de o lege a societăţilor comerciale[251].
În speţa noastră, cu puţină atenţie, vameşul putea depista, din evidenţele biroului, că suntem în prezenţa unor operaţii de import şi le putea trata ca atare din punct de vedere vamal, dacă nu penal. Dar reaua lui credinţă trebuie dovedită prin elemente de fapt din dosar.
În concluzie, lucrătorul vamal trebuia şi avea posibilitatea să verifice dacă au fost sau nu încălcate cel puţin dispoziţiile vamale arătate mai sus. Din datele de care dispunem nu putem constata nici măcar săvârşirea unui abuz în serviciu din partea acestuia. Procurorul ordinar ar avea suficiente elemente care să dovedească cel puţin o evaziune fiscală, din partea persoanei fizice, dar nici acestea nu atrag competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.
Atât în Codul vamal anterior, cât şi cel în vigoare, a fost încriminată infracţiunea de contrabandă, constând în trecerea peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal în scopul sustragerii bunurilor de la regimul vamal.
Într-o speţă, contestatorul a fost condamnat la pedepsele de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă, prevăzută de art. 30 lit. a) din Legea nr. 30/1978 privind Codul vamal al României şi de un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen.
Prin contestaţia formulată în cauză, condamnatul a susţinut că prin Legea nr. 543/2002 nu a fost exceptată de la graţiere infracţiunea de contrabandă prevăzută de art. 30 lit. a) C. vam., al României adoptat prin Legea nr. 30/1978 ci numai infracţiunea de contrabandă şi alte infracţiuni vamale prevăzute de art. 175 şi art. 181 C. vam., al României adoptat prin Legea nr. 141/1997.
Această susţinere în mod corect nu a fost primită de instanţe.
Prin cele două acte normative, care s-au succedat în timp, au fost instituite norme cu privire la regimul vamal al României a căror încălcare atrage răspunderea penală.
Din examinarea hotărârii de condamnare se constată că, faptele de contrabandă au fost săvârşite în anul 1994, astfel că ele au fost sancţionate în baza legii penale mai vechi, care era conform art. 13 C. pen. şi mai blândă, neputând fi aplicate dispoziţiile noului Cod vamal adoptat în timpul soluţionării cauzei[252].
Orice faptă susceptibilă de a deveni infracţiune, în sensul legii penale, trebuie săvârşită cu voinţă şi conştiinţă, adică cu vinovăţie.
Vinovăţia implică deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în raport de urmărite faptei şi un act de voinţă sub impulsul căruia este realizată fapta.
Curtea Supremă a stabilit[253] că în cadrul Biroului Vamal Zona Liberă Giurgiu, Ordonanţa nr. 1/1999 nu a fost prelucrată lucrătorilor vamali de către conducerea Biroului Vamal. Din probele administrate, rezultă că cei doi şefi în prezenţa aproape permanentă a reprezentantului organului ierarhic superior au format convingerea lucrătorilor vamali că importurile de cafea efectuate de SC A.H. nu se încadrează în regimul de facilităţi vamale prevăzute de art. 11, pct. 3 din O.C. nr. 1/1999, respectiv procedura aplicată importului repetat de materii prime, fără verificarea fiecărei operaţiuni.
În perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 1999 procedura uzuală impusă de conducerea biroului vamal sub autoritatea şi în prezenţa reprezentantului B.S.C.V. Giurgiu, respectiv metodologia de la art. 11 pct. 3 din O.C. 1/1999 „importuri repetate de materii prime” s-a aplicat în 389 de operaţiuni de import similare.
Abia la data de 19 iulie 1999 prin adresa 669/T a D.G.U., B.S.C.V. Giurgiu s-a stabilit că începând cu data primirii prezentei adrese, pentru toate societăţile comerciale care au sediul sau punctul de lucru situat în raza de competenţă a D.R.V. Bucureşti şi care solicită facilităţi vamale în baza Legii nr. 35/1991 pentru importul de cafea verde, se vor aplica prevederile O.C. 1/1999 pct. 1, respectiv „pentru fiecare operaţiune se va informa în scris B.S.C.V. Giurgiu care va comunica decizia luată”.
Abia în acest moment, toţi lucrătorii vamali din cadrul D.G.V. Giurgiu au luat cunoştinţă despre metodologia ce urma a fi aplicată importurilor de cafea verde.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, Parchetul de pe lângă C.S.J. şi-a revizuit opinia într-o speţă identică şi a disjuns cauza privind pe lucrătorii vamali din cadrul Biroului Vamal Zona Giurgiu, între care şi inculpaţii P.M. şi N.M., dar după întocmirea acestui rechizitoriu (7 iunie 2000) şi prin rezoluţia din 5 iunie 2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. (Anexa 4).
Instanţa a constatat din analiza întregului material probator al dosarului că inculpaţii sus-amintiţi şi-au exercitat cu bună credinţă atribuţiunile de serviciu, că nu se poate reţine în sarcina lor vreo intenţie delictuoasă.
O.C. nr. 1/1999 a intrat în vigoare cu puţin timp înainte de prima operaţiune efectuată de agentul comercial A.H. şi nu a fost prelucrat lucrătorilor vamali, mai ales că din extrasul cu semnăturile lucrătorilor vamali, nu rezultă menţiunea materialului şi a datei prelucrării.
Mai mult chiar O.C. 1/1999 nu era prelucrat în februarie 1999 nici chiar la nivelul B.S.C.V. Bucureşti, organ de supraveghere şi control al Biroului Zona Liberă Giurgiu, aspect ce rezultă chiar din declaraţiile mai multor inspectori vamali printre care şi cea a inculpatului C.B.
Nici unui inculpat care a lucrat la vamă nu i s-au trasat sarcini specifice de aplicare a O.C. 1/1999 de către conducerea biroului vamal, fiecare a efectuat verificarea documentaţiei sau operaţiuni de verificare a mărfurilor, aşa cum de altfel a făcut şi inculpatul N.G., care a efectuat verificarea documentaţiei şi a mărfii pentru importul din 25 februarie 1999 aplicând ştampila în rubrica a) şi c), corespunzător acestor segmente, din declaraţia vamală.
Actele de verificare a documentaţiei sau a mărfurilor şi completarea declaraţiei vamale în mod corespunzător nu însemna acordarea liberului de vamă, deoarece:
– liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile şi dacă sunt efectuate formalităţile de vămuire, numai după prezentarea documentelor legale care atestă efectuarea plăţii datoriei vamale (art. 73 C. vam.);
– datoria vamală se achită de liberul de vamă, în cazul regimurilor vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal respectiv se încheie în termen (art. 159 C. vam.).
De menţionat este şi faptul că nici una din cele 12 declaraţii nu conţin menţiunea acordării liberului de vamă, mai mult chiar, datoria vamală a fost achitată pentru câteva importuri chiar ulterior eliberării vamale cu menţiunea din rubrica respectivă în sensul că datoria fusese achitată.
Din probele administrate, rezultă că liberul de vamă nu-l putea da, decât martora M.M. (a se vedea declaraţia martorului C.V. în faţa instanţei) şi că inculpatul N.G. şi-a îndeplinit în mod corect atribuţiile ce-i reveneau.
De aceea, şi în cazul inculpatului N.G., instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Referitor la faptele reţinute în sarcina altui inculpat, din ansamblul probator al dosarului, rezultă în mod clar că acesta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu în mod corect, el nu a acordat liber de vamă pentru mărfurile cuprinse în Declaraţia vamală de import nr. 524/1999, activitatea sa limitându-se la controlul documentar şi fizic.
Nici sub aspectul subiectiv, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu poate subzista, deoarece nu rezultă din nici o probă că ar fi întreprins vreo acţiune sau prin omisiune ar fi determinat exonerarea agentului importator de plata taxelor vamale în mod ilegal.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. pen., fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimonială acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.
Sub aspectul laturii subiective, abuzul în serviciu se săvârşeşte numai cu intenţie, care poate fi directă ori indirectă.
Dat fiind că din probele administrate în cauză rezultă, de altfel cum însăşi instanţele în considerentele hotărârilor atacate au reţinut, că inculpatul S.L., şef birou supraveghere vamală a dat ordin lucrătorilor vamali P.C. şi C.B. să facă control la firma inculpatului M.H. şi apoi, a confirmat prin semnătura sa, pusă pe lucrarea întocmită în executarea unui asemenea ordin, cu respectarea, iar nu cu încălcarea a atribuţiilor sale de serviciu şi a prevederilor art. 13 din Legea nr. 141/1997, este evident că pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu lipseşte una din trăsăturile esenţiale, şi anume vinovăţia.
În aceste condiţii, soluţia de achitare a inculpatului, pentru infracţiunea de abuz în serviciu este legală şi temeinică.
În privinţa laturii subiective, infracţiunea de fals intelectual nu poate fi săvârşită, decât dacă se constată că autorul a acţionat cu intenţie. Ca atare, faptele de alterare a adevărului nu constituie infracţiuni, când alterarea s-a produs din culpă, printr-o eroare.
În speţă, atestarea în cuprinsul înscrisului, cu prilejul semnării acestuia, de către inculpatul S.L., a unor fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, nu cade sub incidenţa art. 289 C. pen., deoarece s-a săvârşit dintr-o eroare, din culpă. Această concluzie rezultă mai întâi din situaţia necontestată, că inculpatul M.H. a prezentat acte cu conţinut nereal, organelor vamale, pentru dovedirea şi recunoaşterea dreptului său la acordarea facilităţilor vamale, şi apoi, din constatarea că, inculpatul S.L. nu şi-a dat seama că actele înfăţişate erau false, ori cel puţin nu s-a aflat în îndoială în această situaţie, ţinând seama de faptul că gradul de reuşită al falsificării era aşa de mare încât nu putea fi observat la vedere, ci numai în cadrul unui control cu metode ştiinţifice şi profesionale.
În consecinţă soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea de fals intelectual, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, sub aspectul laturii subiective, este temeinică şi legală.
În atare situaţie, hotărârile atacate sunt temeinice şi legale.
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., se săvârşeşte din culpă.
Pentru stabilirea culpei este necesar să se constate că făptuitorul, în raport de aptitudinile sale, de pregătirea sa, de condiţiile concrete în care a comis fapta, putea să aibă reprezentarea consecinţelor fireşti ale acţiunii sau inacţiunii sale, rezultatul ei dăunător, dar el fie că a prevăzut acest rezultat, însă nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce (culpă cu prevedere sau uşurinţă), fie că nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă simplă).
Inexistenţa culpei a fost corect dedusă, în speţă, de către instanţe, care au dispus achitarea sus-numiţilor inculpaţi pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în raport de împrejurările concrete în care s-au comis faptele, precum şi de persoana acestora care, erau angajaţi de puţin timp (8 zile), aflându-se într-o perioadă de probă (debutanţi), fiind astfel nepregătiţi pentru a îndeplini funcţia de lucrător vamal şi deci, în imposibilitate să poată prevedea consecinţele conduitei lor.
În consecinţă, ambele hotărâri sunt temeinice şi legale şi sub aspectul examinat mai sus.
Din situaţia de fapt expusă şi care corespunde probelor din dosar rezultă că sus-numiţii inculpaţi nu aveau obligaţia verificării fiecărei operaţiuni în parte, întrucât la pct. 2 al art. 3 din O.C. nr. 1/1999 se stipulează că în cazul agenţilor economici care importă în mod repetat materii prime, brigada de supraveghere şi control vamal va lua decizia ca formalităţile vamale de import să se efectueze fără verificarea prevăzută în prezentul ordin, ori aşa cum s-a reţinut cei doi inculpaţi, M.H. şi S.A.Y., efectuaseră deja importuri repetate de cafea verde. Urmează a se reţine şi împrejurarea că brigada de supraveghere şi control vamal competentă putea decide asupra efectuării prin sondaj a controlului ulterior la sediul agenţilor economici importatori însă acest lucru la nivelul acestor organe de control nu s-a dispus niciodată.
Din toate aceste elemente, în mod corect instanţele au stabilit că faptele inculpaţilor, în condiţiile în care au fost săvârşite, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 248 C. pen., sub aspectul laturii subiective, pe baza căreia i-a şi achitat, astfel că şi sub acest aspect hotărârile atacate sunt legale şi temeinice[254].
Art. 1 din Legea nr. 87/1994 defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea contribuabililor, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor, fondurilor speciale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare. Art. 2, 4 şi 5 din aceeaşi lege enumeră, în categoria contribuabili, acele persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi, permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile şi care au obligaţia să declare veniturile realizate şi să le evidenţieze în registre sau alte documente prevăzute de lege.
Fapta incriminată în art. 12 din Legea nr. 87/1994 este definită ca fiind sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile ori taxabile, sau efectuarea oricăror operaţiuni în acest scop.
Ca atare, subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 12 din Legea nr. 87/1994 poate fi contribuabilul, cel care realizează venituri impozabile.
Curtea Supremă a statuat, într-o speţă, că inculpata nu a săvârşit fapta în calitate de contribuabil, care să fi omis să declare veniturile, ci ca persoană care a urmărit înmatricularea autoturismului, fără plata taxelor vamale, nerespectând reglementările în domeniul vamal[255].
În acest sens, art. 7 din Legea nr. 87/1994 prevede că nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea bunurilor de la operaţiile de vămuire, în scopul neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora, se sancţionează potrivit legii.
În consecinţă, sancţionarea faptelor în domeniul vamal trebuie făcută conform reglementărilor vamale, şi anume cele din Legea nr. 141/1997 (Codul vamal), Hotărârea Guvernului nr. 626/1997 (Regulamentul vamal) şi alte norme legale speciale, potrivit cărora faptele de felul celei săvârşite de inculpată constituie contravenţie.
Din cele de mai sus se impune concluzia că, întotdeauna, starea de fapt trebuie să se bazeze pe probe suficiente, concludente şi just interpretate, administrate cu toată răspunderea pentru a putea proba infracţiunile[256].
Instanţa de judecată va reţine ca fiind expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborau cu fapte şi împrejurări, ce rezultă în mod indubitabil din ansamblul probelor existente[257].
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă (prof.av.Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, Juridice.ro)
[1] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, 1821-1999, vol. 3, „Cele trei dictaturi”, RAO, 2002, p. 638
[2] COMMISSION DES COMMUNAUTÉS EUROPÉENNES, Bruxelles, le 6.10.2004, SEC (2004) 1200, Rapport régulier, 2004, sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la voie de l’adhésion, COM (2004) 657 final
„Les enquêtes et évaluations menées par des organismes nationaux et internationaux confirment que la corruption demeure un problème grave et très répandu en Roumanie, qui touche presque tous les secteurs de la société. Les niveaux de corruption ne semblent pas avoir diminué et le nombre de poursuites couronnées de succès reste peu élevé, en particulier pour ce qui est de la corruption à haut niveau. Le défaut d’intégrité qui existe même au sein des instances chargées d’appliquer la loi et de lutter contre la corruption entrave les efforts déployés pour combattre la corruption.”
[3]Evaluarea fenomenului corupţiei, în „Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2002 de Parchetul Naţional Anticorupţie”; Fenomenul corupţiei este intrinsec legat de climatul moral al societăţii. (Guvernul României, Combaterea corupţiei în România – măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale, 12 decembrie 2002).
[4] Hotărârea Guvernului nr. 1065 din 25 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 15 noiembrie 2001.
În România, corupţia continuă să fie un fenomen larg răspândit şi să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu, a politicii de combatere a corupţiei a fost limitată. Masurile luate mai trebuie şi să aibă efect şi, în acest sens, sunt necesare eforturi substanţial sporite (Regular Report.ro. 2003, Strategy paper 2003, Raportul Comisiei Europene privind România); D. Ciuncan, Studiu privind cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, în „Buletin documentar” nr. 4/2003 p. 103 şi urm.
Caracterul răspândit al corupţiei se menţine în societatea românească, subminând eficienţa şi legitimitatea instituţiilor statului şi dezvoltarea economică. Deşi s-au făcut eforturi semnificative de accelerare a luptei împotriva corupţiei, nu s-a produs o reducere în percepţia nivelului acesteia, iar numărul urmăririlor penale în domeniul corupţiei rămâne mic, îndeosebi la nivel înalt, deşi aceasta a fost identificată ca o prioritate (Raportul Comisiei Europene privind România).
Dintre cele mai importante semnale externe menţionăm Raportul de ţară al Comisiei Europene, OECD, FMI, Banca Mondială, Transparency International, Freedom House, BERD, GRECO – Consiliul Europei, ca şi pe acelea ale asociaţiilor oamenilor de afaceri români şi străini, ale Consiliului Investitorilor Străini din România, ale unor ambasade străine la Bucureşti.
[5] A se vedea D. Mazilu, Prevenirea şi combaterea corupţiei, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2002, p. 103 şi urm.
[7] Jimmy Carter, Accesul la informaţie şi reforma finanţării vieţii politice în S.U.A., în Global Corruption Report, 2004, p. 7. Marcin Walecki, Banul politicii şi corupţia, în Global Corruption Report, 2004, p. 23 Institutul pentru Politici Publice, Politică pe bani publici, Bucureşti, aprilie 2004, p. 23 sqq.
[8] V. Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate în „Sfera politicii” nr. 106/2004, p. 7. Autorul orientează dezbaterea spre corupţie ca fenomen social, şi nu juridic, pe care îl percepe – evident corect altfel – ca pe un accident administrativ (p. 6). Valoarea analizei constă, după părerea noastră, în semnalarea evoluţiei româneşti ca (nouă)redistribuire a proprietăţii, în loc de restabilire a dreptului de proprietate.
[9] Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, şi la adresa www.eumap.org. în acelaşi sens, Comisia U.E., Composite Paper: Reports on Progress towards Accession by Each of the Candidate Contries, 1998, la adresa http://europa.eu.int; vezi şi Transparency International, CPI 2002. În literatura română s-a apreciat că definirea conceptului de corupţie este extrem de dificilă, fiind greu să se găsească o definiţie universal valabilă pentru toate societăţile (a se vedea şi Elena Cherciu, Corupţia şi criminalitatea organizată, în „Revista de criminologie, de criminalistică, şi de penologie” nr. 6/2000, p. 29). S-a exprimat şi opinia imposibilităţii cuprinderii fenomenului într-o singură definiţie (J.A. Gardiner, Definining Corruption. A Report to the Fifth International Anti-Corruption Conference, Amsterdam, 1992, cit. apud C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 441). Les enquêtes et évaluations menées par des organismes nationaux et internationaux confirment que la corruption demeure un problème grave et très répandu en Roumanie, qui touche presque tous les secteurs de la société. Les niveaux de corruption ne semblent pas avoir diminué et le nombre de poursuites couronnées de succès reste peu élevé, en particulier pour ce qui est de la corruption à haut niveau. Le défaut d’intégrité qui existe même au sein des instances chargées d’appliquer la loi et de lutter contre la corruption entrave les efforts éployés pour combattre la corruption (COMMISSION DES COMMUNAUTÉS EUROPÉENNES, Bruxelles, le 6.10.2004, SEC 2004 1200, Rapport régulier 2004 sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la voie de l’adhésion, COM 2004 657 final).
[10] Comisia UE, Consiliul European de la Copenhaga şi criteriile de la Copenhaga, http//:europa.eu.int/comm/enlatrgement.
[11] Emil Dinga, Unele costuri (necontabile) ale corupţiei, în „Ziua economică”, 10 septembrie 2004
[12] Raportul periodic din anul trecut a consemnat că fenomenul corupţiei este o problemă extinsă şi de sistem, care subminează justiţia, economia şi încrederea populaţiei în Guvern – http://abuzuri.hypermart.net/.
Rapoartele indică faptul că fenomenul corupţiei afectează mai multe nivele: mecanismele deciziei politice şi guvernamentale; administraţia centrală şi locală, în mod particular instituţiile din domeniul justiţiei şi controlului economic şi administrativ, ca şi nivelul instituţional în general, în administraţie, cu implicaţii asupra activităţilor economice şi sociale. (Rapoartele OECD-2002, Raportul de ţară al FMI/2002-254, Raportul Băncii Mondiale-Transition 2002, Raportul Economist Intelligence Unit, Raportul „Transparency International-2002”, Raportul Freedom House, Raportul Heritage Index of Economic Freedom 2003, Raportul de ţară al Comisiei Europene pentru România, Raportul Parlamentului European, Raportul BERD – Transition Report 2002, Raportul GRECO, Rapoartele lunare de avertizare UNDP/SAR, Raportul Institutului Open Society pentru 2002, Financial Times/USAID-2002, Raportul Departamentului de Stat/US Trade Representative, Deutsche Bank Research-EU Enlargement Monitor 2002, Raportul „Climatul economic în România 2001”- sondaj efectuat de GTZ în rândul investitorilor germani, Raportul „Un climat investiţional pentru aderarea la Uniunea Europeană”- elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Guvernul României, Combaterea Corupţiei În România, Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale, Bucureşti, 12 decembrie 2002 etc.).
[13] I. Iliescu, la şedinţa de bilanţ a I.G.P., 3 februarie 2003; S. Schmemann, What makes nations turn corrupt?, în „New York Times” din 28 august 1999, „Nu poţi să pretinzi de la proprii tăi cetăţeni un comportament din punct de vedere etic şi moral mai corect decât acela pe care dovedesc că îl au proprii administratori” este de părere Antonio di Pietro, omul care a învins mafia italiană, în „Gardianul” nr. 174 din 9 decembrie 2002; „Cotidianul” din 3 decembrie 2002, la adresa http://www.cotidianul.ro.
[14] Denis Szabo, Criminologie et politique criminelle, Ed. Vrin, Paris, 1978, p. 291-302
[15]A se vedea şi Rodica Mihaela Stănoiu în „Adevărul” nr. 3871 din 3 decembrie 2002 şi la adresa http://www.adevarulonline.ro; nuanţe întâlnim la D. Baciu, S.M. Rădulescu, Corupţia şi crima organizată în România, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 52 şi urm.; Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficienţei activităţii noastre va reduce cifra neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că această criminalitate reală a sporit (T. Amza, Criminologie, Lumina lex, Bucureşti, 2002, p. 951). Concentrând atenţia la nivelul politic se tinde a se crea o ţintă falsă. În acest fel se disimulează ţinta reală care ar trebui să constea în căutarea surselor corupţiei la nivelul economiei şi al vieţii sociale (V. Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate în „Sfera politicii” nr. 106/2004, p. 2 sqq.). Un alt punct de vedere la I. Boda, Culoarea corupţiei, în „Evenimentul zilei” din 21 februarie 2004: Formulările de genul „corupţia nu are culoare politică” nu sunt dintre cele mai fericite. Corupţia are mereu culoare politica, şi anume culoarea puterii din momentul respectiv.” Dar, se afirmă în continuare, cel „corupt, … în mai toate situaţiile provine de la putere, indiferent de culoarea politică a acesteia”.
[16] Cadru normativ care, în prezent, se caracterizează printr-un exces de norme juridice diverse, incoerenţă legislativă, lipsa unor reglementări clare şi ferme, paralelisme, spaţii vide (H. Mădăşescu, Aspecte de ordin teoretic şi aplicativ privind prevenirea şi cercetarea faptelor de corupţie, în „Realităţi şi perspective în criminalistică”, Bucureşti, 2003, p. 319, culegere editată de Asociaţia Criminaliştilor din România). Una dintre cauzele majore ale amplificării fenomenului de evaziune fiscală o reprezintă sistemul legislativ fiscal care, pe lângă faptul că este incomplet, prezintă mari lacune, imprecizii şi ambiguităţi, fapt ce dă posibilitatea contribuabilului de a găsi nenumărate portiţe (D. Drosu – Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 1060; V. Bercheşan, Aspecte de ordin teoretic şi practic ale investigaţiei criminalistice a infracţiunii de evaziune fiscală, în „Realităţi şi perspective în criminalistică”, p. 127 şi urm.). Multiplicarea legilor multiplică posibilitatea de corupţie – Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, Yale University Press, New Haven, London, 1968, p. 62; idem, problemele rămân, legislaţia nu dă rezultate – Alvin Toffler, Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 532 şi urm. Deficitul legislativ este un simptom, nu o cauză a fenomenului corupţiei.
[17] Vladimir Pasti, Sociologie politică, Editura Ziua, 2004
[18] G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, Noua elita conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucuresti, 2001; Corneliu Cosmin, Tranziţia la vecini. Noua elita conducătoare din Europa de Est. Capitalism de sus în jos, în „Lumea magazin” nr. 10/2003.
[19] Cheryl W. Gray, Daniel Kaufmann, Corruption et developpement, în „Finances & Developpement”, mars 1998.
[20] Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 134 din 4 octombrie 2002, intervenţia domnului deputat Napoleon Pop; a se vedea, în acelaşi sens, Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, pct. 2.3.1; reeşalonările nu există prin lege, ele au fost inventate, a declarat Dan Drosu Şaguna, preşedintele Curţii de Conturi, în „Naţional”, 21 septembrie 2002; acordarea de credite preferenţiale, „salvarea de la faliment” a unor firme, eşalonări şi reeşalonări de plăţi, taxe şi impozite se fac tot în baza unei logici clientelare, de partid sau electorale, afirmă I. Lascu, Laura Codruţa Lascu (în lucrarea Corupţia şi crima organizată, realitate socială, actualitate şi incriminare, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 41); în acelaşi sens, a se vedea, de asemenea,MESAJUL domnului Ion Iliescu, Preşedintele României,prezentat Camerelor reunite ale Parlamentului României, la 19 decembrie 2002; conform indicelui de percepţie a corupţiei 2002, lansat de Transparency International, România a obţinut 2.6 dintr-un punctaj maxim de 10, ocupând locul 77 în clasamentul a 102 ţări. Punctajul de 2.6 reflectă percepţia oamenilor de afaceri şi a analiştilor asupra corupţiei din România. Observăm că acesta se apropie de valoarea inferioară 0 – însemnând foarte corupt (unde valoarea superioară este de 10). Pentru evaluarea performanţelor României au fost consultate 7 surse printre care Raportul Global de Competitivitate al Forumului Economic Mondial 2002, Raportul Global de Competitivitate al Forumului Economic Mondial 2001, Sondajul Mondial al Mediului de Afaceri al Băncii Mondiale 2001, Economist Intelligence Unit 2001, PricewaterhouseCoopers 2001, Raportul Nations in Transit al FreedomHouse şi cercetările Columbia University. Un numar de 4 instituţii independente au contribuit la obţinerea valorii medii pentru România: Economist Intelligence Unit, PricewaterhouseCoopers, FreedomHouse şi Columbia University. În cazul României, sursele au înregistrat un acord limitat, după cum arată abaterea standard de 0.8. (Valorile sub 0.5 indică acord, valorile între 0.5 şi 0.8 indică acord limitat, în timp ce valorile egale sau mai mari de 1 indică dezacord.) Limitele mulţimii de valori sunt în cazul României 1.7- 3.6. Marja de eroare este aproximată la 5 procente faţă de punctajul obţinut. A se vedea şi Guvernul României, Combaterea corupţiei în România – măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale, 12 decembrie 2002.
[21] Luciano Violante, preşedintele Camerei Deputaţilor din Italia, la Conferinţa Preşedinţilor Adunărilor Parlamentare, Triest, 1997.
[23] Emil Dinga, Cauzele blocării reformei, „Ziua economică”, 10 iulie 2004
[24] D. Ciuncan, Fenomenul corupţiei – note de lectură, în „Pro lege” nr. 2/1996, p. 190.
[25] E. H. Sutherland, White collar criminality, „American Sociological Review”, 1940, vol. 5.
[26] A. Dincu, Bazele criminalităţii, Proarcadia Bucureşti, 1993, p. 131.
[27] Ne temem de sindromu1 libertăţii constituţionale, de care se vorbeşte în literatura străină (J. Gordiner în Definina Corruption; Amsterdam, 1992, raport de a V-a Conferinţă Internaţională Anticorupţie), cit. apud V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Bucureşti, 1995 p. 6.
[28] În acelaşi sens a se vedea si S. Rădulescu,. Corupţia – substitut, în D. Banciu, S. Rădulescu, „Corupţia şi crima organizată în România”. Ed. Continent 21, Bucureşti 1994, p. 78. A se vedea şi Recomandarea celui de-al optulea Congres O.N.U. pentru prevenirea şi tratamentul delicvenţilor. Doc. O.N.U. A/CONF – 144/L. 13.3 septembrie 1990, privind conceperea unor mecanisme administrative si de control care să vizeze prevenirea corupţiei şi abuzurile de putere (în „Buletinul de Criminologie şi criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 81).
[29]Un climat investiţional pentru aderarea la uniunea europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002.
[30] În acelaşi sens a se vedea C. Cojocaru, în „Bursa” nr. 213/1992, p. 5.
Birocraţia parazitează orice activitate economică, nu numai proprietatea particulară.
[31] În sens contrar, N. Lotreanu. T. Taicu în „Bursa” nr. 251/1992, cit. apud C. Voicu, Criminalitatea economico-financiară,teză de doctorat. Academia „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti 1995, p. 25.
[32] Alain Clémance, Teoriile disonanţei cognitive, în Colectiv, Psihologie socială, Polirom, Iaşi, 1996, p. 100-101.
[33] I. Fodor, Concursul de infracţiuni, în „Explicaţii teoretice …”, vol. I, P. gen, de V. Dongoroz ş.a., p. 263; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Edit. Global Lex, 2002, p. 302-305.
[34] I. Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Helicon, Timişoara 1994, p. 17 şi urm.; E. Stancu, Criminalistica, Actami, 1995, p. 317 şi urm.; D.Banciu, S.Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 379 şi urm.; C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Rosetti, Bucureşti, 2002
[35] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia. nr. 1602 din 6 martie 2001
[36] L. Ionescu, declaraţia făcută în faţa reprezentanţilor Băncii Mondiale, consemnată în „Adevărul” din 14 martie 2001.
[37] A se vedea distincţia mijloace de investigare, procedee probatorii şi probe şi mijloace de probă şi la G. Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările,în „Dreptul” nr. 8/1997, p. 70.
[38] Domeniul siguranţei naţionale este expres şi limitativ reglementat, potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991. A se vedea şi D.Ciuncan, Înregistrate audio şi video, mijloace de probă, în „R.D.P.” nr. 1/1997, p. 58.
[39] Cabinet privat de avocatură (Kopp vs. Elveţia, 1998, în „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 154).
[40] Cabinet privat de avocatură (Kopp vs. Elveţia, 1998, în „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 154).
[41] Chiar în materie de spionaj, droguri sau terorism (Klass ş.a. vs. Germania, 1978, în V. Berger, Jurisprudenţa CEDH, nr. 1008).
[42] Chiar în materie de spionaj, droguri, crimă organizată privind lipsa controlului unui judecător pentru o înregistrare dispusă doar de Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţie, loc.cit. în „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 155.
În Franţa, interceptările sunt ordonate judiciar conform art. 100-100-7 C. pr. pen., existând obligaţia distingerii lor după consemnare (Pentru că doar procesul verbal este utilizabil judiciar).
[43] În sens contrar C. Păun, Practică judiciară a CEDH, în „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 155-156, care ar considera incomplet cadrul legislativ sub această distincţie.
A se vedea şi Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 41, referitor la Proiectul legii privind dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor informaţiei. Apreciem şi noi necesitatea asimilării legislative cu orice interceptare (din reţelele informatice).
[44] În acest sens, Legea belgiană din 30 iunie 1994 privind ascultările, înregistrarea comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor private.
În alte legiuiri: se cere „un început de bănuială” (Ucraina, Lituania, Rusia); „o bănuială serioasă” (în Austria şi Germania); „o bănuială suficientă” (în S.U.A.); în plus, se impune criteriul gravităţii faptelor (peste zece ani închisoare) în Austria.
Întotdeauna se aplică principiul subsidiarităţii (riscul nedescoperirii prin alte mijloace).
În acest sens, a se vedea Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999.
Pentru o prezentare comparativă vezi şi D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 30 şi urm.
[45] În sens contrar, Ioana Vasiu, loc.cit., p. 41. Orice ridicare de obiecte făcută într-o autorizare de interceptare este ilegală.
[46] Compară cu Legea nr. 58/1998, art. 35, unde datele bancare se acordă numai pentru un inculpat, cu o acţiune penală pusă în mişcare.
[47] Articolul 861 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
[48] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, modificată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 102 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 a fost introdus alineatul (3) al articolului 17 care sună astfel: „(3) Art. 2241-2244 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.”
[49] Dorin Ciuncan, Note către specialişti, supliment PNA „Buletin Documentar”, p. 99 sqq.
[50] Articolul 66 alin. (2) din Codul de procedură penală.
[51] Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000
[52] Aceste infracţiuni sunt cuprinse în titlul VI, – Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege, capitolul I, – Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.
[53] Republicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998
[54] Potrivit art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31, directori executivi pot fi funcţionari ai societăţii.
[55] Publicată în „Curierul judiciar” nr. 1/2002, p. 130-131.
[56] Decizia nr. 39/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199/1999.
[57] A se vedea şi art. 295 alin. (2) din codul muncii, Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.
[58] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, şi modificată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi ulterior modificată prin O.U. nr. 109 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003.
[59] Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 322/1981, cu note I, M. C. Ardeleanu şi II, V. Dobrinoiu, în „R.R.D. ”nr. 12/1981, p. 41.
[60] C. Bulai, Comentarii, în G. Antoniu, C. Bulai (coordonatori), „Practica judiciară penală”, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, 1988, p. 193-194
[61] V. Papadopol, D. Pavel, Infracţiunea continuată, în, „Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 111 şi urm.; Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, dec. nr. 35/1981, în Culegere de decizii, p. 256 etc.
[62] La infracţiunile contra persoanei rezultatele sunt autonome, excluzând deci o formă continuată.
[63] G. Antoniu ş. a., Îndrumările date de plenul Tribunalului Suprem şi noua legislaţie penală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 18
[64] Cu privire la domeniul public a se vedea L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 şi urm.
Cu privire la serviciile publice a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 103 şi p. 106.
Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învăţământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr.446/1966); ca persoane juridice (fundaţii) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); iar cele mai multe ca societăţi comerciale (a se vedea H.G. nr. 1284/1990; H.G. nr. 100/1991 modificată prin O.G. nr. 25/1995).
Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A
[65] I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, Bucureşti, 1937, p.129 şi urm.
[66] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
[68] C.S.J., S. pen., dec. nr. 1635 din 31 martie 2003
[69] În sens contrar, A. Ţuculeanu, Cu privire la competenţa procurorilor Parchetului Naţional Anticorupţie de efectuare a urmăririi penale şi de supraveghere a actelor de cercetare penală, în „Dreptul” nr. 2/2003, p. 174.
[70] V. Bercheşan, Mijloacele de probă tehnice, în „Probele şi mijloacele de probă – mic îndrumar de cercetare penală” Ed. M.I., Bucureşti 1994, p. 227.
[72] A. Frăţilă, Particularităţi ale expertizelor documentelor privind registrele agricole, în Revista de criminologie şi criminalistică nr. 1-2/1998, p. 11.
[73] M.F., Comentariu din 18 ianuarie 1999, emitent Direcţia generală juridică din Ministerul Finanţelor, aflat în baza de date a Companiei de informatică Neamţ.
[74] O.G. nr. 2/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000.
[75] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
[76] Publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002.
Mai amintim art. 27 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 29 iunie 2001, Legea nr. 81 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 4 martie 2002, potrivit căruia în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în zona de competenţă poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi:
a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale privind frontiera de stat ori a căror prezenţă în zona de frontieră este suspectă şi să ia măsurile legale ce se impun;
b) să conducă la sediul poliţiei de frontieră pe cei care prin acţiunile lor periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori ale statului de drept, persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale la frontiera de stat, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită, precum şi urmăriţii general şi internaţional; să verifice situaţia acestora şi să ia, după caz, măsurile legale în cel mult 24 de ore, cu respectarea dreptului la apărare;
c) să cerceteze suprafeţele de teren, căile de comunicaţii şi construcţiile izolate, să intre, pentru îndeplinirea atribuţiilor, în incinta agenţilor economici şi a instituţiilor publice, indiferent de deţinător sau de proprietar, la bordul navelor şi aeronavelor române sau străine, cu respectarea dispoziţiilor legale; accesul în instituţiile care desfăşoară activităţi în legătură cu siguranţa naţională se face cu aprobarea şefilor instituţiilor respective;
d) să invite la sediul poliţiei de frontieră persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei de frontieră, prin aducerea la cunoştinţă acestora, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei; etc.
[77] Curtea Constituţională, decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002.
[78] În dreptul penal, cumul are sensul de adăugire, de adunare. De exemplu, măsurile de siguranţă de natură deosebită, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează (art. 35 C. pen.).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare [art. 39 alin. (3) din Codul penal].
[79] A se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, Durata măsurii administrative, în „Curierul judiciar” nr. 9/2003, p. 81 sqq. O altă poziţie la Al. Ţuculeanu, Noua reglementare a reţinerii, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004, p. 50, în care se afirmă că măsura prevăzută în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 nu este o măsură procesual penală şi nu presupune privarea de libertate a persoanei în sensul dispoziţiilor art. 143, 146 şi 148 din Codul de procedură penală.
[80]Art. 144 alin. (1) şi (3) au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.
Alin.(4) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
[81] V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Bucureşti, 1969, p. 123. Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice …”, vol. I, de V. Dongoroz, ş.a., p. 378. Înlăturarea din vechiul art. 2491 din Codul de procedură penală anterior a atributului adjectival de „silit” nu schimbă sensul măsurii. Folosirea forţei de constrângere diferenţiază măsura procedurală de aceea a simplei citări.
[82] Art. 183 alin. (3) şi (4) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.
[83] Art. 184 alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.
Art. 184 alin. (21) şi alin. (31) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.
[84] Art. 357 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003, prevede căDispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă, printre altele, datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cele hotărâte de instanţă cu privire la:
a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; etc.
[85] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996 p. 383.
[86] Art. 163 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins:„Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”
Art. 163 alin. (6) lit. a) a fost abrogată prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă avutului uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită;”
[87] Arătându-se, prin constituirea de parte civilă, voinţa de a intenta acţiune, alăturat (art. 591 alin. (2) C. civ.). Voinţa persoanei vătămate se întâlneşte cu aceea a organului de urmărire penală numai pentru ordine publică. Altminteri, creditorul face bine să depună cauţiune.
[88] Prin decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000, (publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 16 decembrie 2000), Curtea Constituţională constată că dispoziţiile alin. (6) lit. a) sunt neconstituţionale.
[89] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, modificată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 102 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003, aprobată prin Legea nr. 26 din 5 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004.
„(3) Ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie.”
[91] Ministerul public italian acţionează pe baza autorizaţiei judecătorului, conform art. 253 sqq, rap. art. 103 (4) Codice di procedura penale 2001-2002; art. 41, 76, 96 C. pr. pen. francez; art. 136, 529 C. pr. pen. belgian etc. A se vedea şi Cristine van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.
[92] Reglementarea gajului comercial din Codul comercial a fost abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare este astăzi reglementat în titlul VI al acestei legi, modificat prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003.
[93] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000 şi modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003.
[94] Carmen Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004, p. 56 sqq.
[95] Curtea Constituţională, Decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000.
[96]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999. Aceleaşi motive de neconstituţionalitate au fost reţinute şi în Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999.
[97] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999.
[98] Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută la art. 213 din Codul penal (Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999), de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 din Codul penal (Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999) etc.
[99] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000.
[100] O.A. Stoica, Drept penal – partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247; Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis – Babeş Boyai, Cluj, 1970, p. 88.
[101] V. Dongoroz, S. Kahane (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130; Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89; V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 95; O. Loghin, Drept penal român, partea specială, vol. I.
[102] I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929, cit. de G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932, p. 685 sqq. Marcel Planiol, Traité élémentaire de Droit civil, tome II, p. 351 sqq.
[103] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130
[104] Exceptăm, prin ipoteză, problema garantării executării pedepsei.
[105] N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, „Revista română de drept” nr. 10/1976, p. 42-45.
[106] Art. 3715 C. pr. civ. dispune că executarea silită încetează dacă: … c) creditorul a renunţat la executare.
[107] V. Veniamin, Teoria generală a garanţi1or, Bucureşti, 1941, p. 45 şi urm. Gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ, care îl conservă pentru creditor (H.I.I. Mazeaud, Lecons de droit civil,vol. III, Paris, Mont Cretien, 1965, p. 64).D. Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, în „Revista de drept penal” nr. 4/1995, p. 77 sqq.
Denumirea de gaj se aplică atât contractului, cât şi dreptului care naşte. din contractul de gaj. El mai desemnează şi bunul dat în gaj. Problema de faţă priveşte, de fapt, înlăturarea confuziei acestor sensuri.
[108] Gajul fără deposedare existase şi prin adaosul la art. 680 C. com. (introdus prin Legea din 15 iulie 1906) pentru unele produse.
[109] Legea nr. 590/1945 pentru modificarea unor texte pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă din 8 mai 1934.
[110] Cu titlu de exemplu, amintim că Banca este în drept să solicite, la acordarea creditelor, garanţii asiguratorii, cum sunt bunurile ce se procură din creditul acordat, gajul mobiliar, efecte de comerţ, ipotecă, alte active (art. 10 alin. (2) din Statutul Băncii Comerciale Române – SA, în M.Of. nr. 129 din 19 noiembrie 1990 sau art. 9 din Statutul Băncii Agricole – SA; în acelaşi M.Of.); I Rucăreanu, V. Babiuc, Regimul juridic al garanţiilor bancare, Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, 1982; V. D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureştii 1970, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contractele civile şi comerciale, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 365-371.
[111] V. D. Zlăteascu, op. cit., p. 175. Cu privire la evoluţia instituţiei,a se vedea şi V. Pătulea. C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor contractuale, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 16-27.
[112] Teza contrară este susţinută în lucrarea V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 510; în concepţia autorilor bunul aflat în custodia proprietarului este tot un bun al altuia, deoarece custodele nu poate dispune de bun chiar dacă este proprietarul bunului. Uneori cineva comite furt chiar asupra propriului sau bun, cum ar fi,de pildă, când debitorul, sustrage obiectul pe care l-a dat drept gaj creditorului sau când eu sustrag propriul meu bun din mâna unuia care-l posedă cu bună credinţă (Gaius, Instituţiunile, comentariul III, § 200, trad. A. Popescu, ed. Academiei, Bucureşti 1982). Ar fi furt pentru că e fără consimţământ nu abuz de încredere.
[113] Despre oremitere simbolică a bunului, a se vedea D. Gălăşescu, Drept comercial, Bucureşti, 194, p. 363.
[114] Potrivit art. 143 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale (republicată în temeiul art. X din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990, şi a mai fost modificată prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23 decembrie 1991, şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998) administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile prevăzute la art. 115. Regulile sunt cele de la MANDAT.
[115] Potrivit art. 5 din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Prin O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002 a fost extins, astfel, principiul realităţii şi referitor la faptele de corupţie.
[116] Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, modificată şi completată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 26 din 5 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24 din 21 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004.
[117] Alineatul (4) al articolului 14 a fost modificat prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002.
Alineatul avea următorul cuprins:
„(4) Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, la cererea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziţie, la sediul lor, datele şi informaţiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.”
[118] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002
[119] A se vedea şi Hotărârea nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002.
[120] V. Dongoroz, ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, prezentare comparată, Bucureşti, 1969, p. 140-141; Vincenzo Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale, ed. a VII-a, Torino, 1968, vol. IV, p. 147.
[121] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p. 399-400
[122] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p. 66
[124] Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 şi nr. 69/1994
[125] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976.
Caracteristica procedurii de urmărire penală a încetat să mai fie secretă în sistemul Codului de procedură penală din 1969.
Nu poate fi calificată secretă o procedură la efectuarea căreia participă în afară de persoanele care aparţin organelor de urmărire şi unele persoane neoficiale: martori, tehnicieni, experţi, interpreţi, apărători (V. Dongoroz, Explicaţii introductive, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea Specială, vol. II, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p.11).
La ridicarea de obiecte, dacă (acesta sau înscrisul) are caracter secret, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului (art. 97 alin. final C. pr. pen.).
Subliniem că au caracter secret obiectele în care s-au materializat activităţi cu caracter secret sau reprezintă rezultatul acestora (i.e. obiectul unei invenţii) V. Dongoroz, Explicaţii, I, p. 242-243
[126] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19
[127] Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001.
[128] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, ed. 1997, p. 523.
[129] De exemplu,Tribunalul Suprem, în compunere prevăzută de art. 37 din Legea de organizare judecătorească, dec. nr. 43/1976 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu, p. 270; Trib. Suprem, S. pen. dec. nr. 511/1979, în „Revista română de drept” nr. 10/1979, p. 69.
[130] N. Volonciu,Tratat de procedură penală, Parte specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p. 189.
[131] Gh. Nistoreanu, ş.a., Drept procesual penal, Partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti 1995, p. 85
[132] Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 1726.1980 în „C.D.”, p. 353
[133] Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 1143/1986, în „Revista română de drept” nr. 9/1987, p. 79
[135] Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 şi nr. 69/1994
[136] APADOR-CH a cerut Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie informaţii statistice, generale referitoare la numărul de autorizaţii de efectuare a unor acte în scopul culegerii de informaţii.
[137] Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au respins la 12 noiembrie 2003 recursul în anulare promovat de fostul procuror general al României, Tănase Joiţa, recurs făcut în urma procesului câştigat de APADOR-CH.
[138] Cristina Şandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudenţa organelor de la Strasbourg în „Revista română de drepturile omului” nr. 6-7/1994, p. 25. D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 30 şi urm.; Gh. Mateuţ, Înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997, p. 70; Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997 (ascultări clandestine şi captarea imaginilor în ascuns) – cu o exhaustivă bibliografie. C.E.D.H., Kopp vs. Elveţia, 1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/1998, p. 154
[139] D. Ciuncan, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio-video, în „Dreptul”nr. 1/2002, p. 148 şi urm.
[140] D. Ciuncan, Înregistrările audio şi video, mijloace de probă, în„Revista de drept penal” nr. 1/1997, p. 58
[141] C.E.D.H., Huvig vs. Franţa, 1990; Krushi vs.Franţa 1990; Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000
[142] C.E.D.H., Klass, ş.a. vs.Germania, 1978; idem Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000; dec. nr. 57/2002 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182/2002
[143] C.E.D.H., Leander vs. Suedia, hot. din 26 martie 1987; Klass ş.a. vs. Germania, hot. din 6 septembrie 1978. Chahal vs. U.K., hot. din 15 noiembrie 1996; Tinnely & sons ltd. şi McElduff ş.a. vs. U.K., hot. din 10 iulie 1998; Rotaru vs. România, hot. din 29 martie 2000, în M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001;Camera penală a Curţii franceze de casaţie, hot. din 23 iulie 1985, în „Bulletin des arrets de la Chambre criminelle” nr. 275, Recueil Dalloz, 1986, Informations rapides 120, cu observaţii J. Pradel. hot. din 3 iunie 1992 în „Bulletin des arrets de la Chambre criminelle” nr. 219
[144] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2001
[145] Vezi şi C.S.J., S. pen., dec. nr. 5740 din 8 decembrie 2003 (Luare de mită, îndeplinirea unor operaţiuni financiare de natură să-i aducă direct foloase necuvenite şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată. lichidare administrativă); C.S.J., S. pen., dec. nr. 1465 din 21 martie 2003 (Fals material în înscrisuri oficiale. dare de mită), C.S.J., S. pen., dec. nr. 1465 din 21 martie 2003 (Fals material în înscrisuri oficiale. dare de mită)., c. 9, decizia nr. 5 din 13 ianuarie 2003 (Luare de mită)., c. 9, decizia nr. 102 din 19 iunie 2003 (Luare de mită. art. 11 legea nr. 78. cerere de recuzare, curtea supremă de justiţie), c. 9, decizia nr. 310 din 6 octombrie 2003 (Luare de mită. infracţiuni conexe infracţiunilor de corupţie. acte de luare de mită care nu privesc atribuţiile specifice de judecător sau de preşedinte de tribunal, ci îndeplinirea de către inculpată a unor însărcinări administrative, evident extrajudiciare. legalitatea luării măsurii arestării preventive).
[146] Dr. Gh. Mocuţa, Metodologia investigării infracţiunilor de spălare a banilor, Noul Orfeu, Bucureşti 2004, p. 106 şi urm.
[147] A se vedea V. Dongoroz, Participaţia, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 182, D. Ciuncan, Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de mai multe persoane, în „Dreptul” nr. 6/1983, p. 34 sqq.
[148] A se vedea: C. Bulai, Individualizarea pedepsei, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 162; D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. I, de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 268; Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 13/1965, în Culegere dedecizii 1965, p. 67; Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 3060/1974, în Culegere de decizii 1974, p. 332; Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 2994/1974, în Culegere de. decizii 1974, p. 330; Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 2153/1971, în „Revista română de drept” nr. 1/1972, p. 454.; Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 2425/1969, în Culegere dedecizii 1969, p. 342
[150] A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 480.
[151]A se vedea, E. Garcon, Code penal annote, vol. 1, Paris, 1952, p. 929 şi urm. In acelaşi sens, Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2495/1976, în „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980” de V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 37. Pentru existenţa asocierii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea şi scopul grupării, infracţiunea consumându-se în momentul realizării acelui consens.
[152] A se vedea, Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 207/1955, în „Culegere de decizii”, 1955, p. 93 şi urm.
[153] Chiar dacă uneori, înainte de săvârşirea unor fapte, participanţii s-au întâlnit şi au discutat cum să procedeze – în timp ce alteori au acţionat la întâmplare, stabilind, la locul infracţiunii, aportul fiecăruia – niciodată inculpaţii nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica şi a pregăti săvârşirea infracţiunilor; întâlnirile şi discuţiile lor având avut un caracter spontan, fără nici o organizare (Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 394/1990, în „Dreptul” nr. 5 /1992, p. 90).
[154] A se vedea: V. Manzini, Trattato didiritto penale italiano, vol. VI, ed. a IV-a, Torino, 1962, p. 181 şi urm.; R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, voI. V. ed. a 3-a, Paris, 1925, p. 10. (Sunt dovedite şi elementele constitutive ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., fiind evidentă stabilirea de la început a modului în care urma să se desfăşoare activitatea infracţională sub coordonarea inculpatei, pe termen lung, cu stabilirea precisă a rolului participanţilor şi cu susţinerea lor în permanenţă, atât financiar, cât şi moral de către organizator – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 4751din 24 octombrie 2003).
[155] A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, cit. supra, p. 482. Profitând de autoritatea materială şi ascendentul moral pe care îl avea, a constituit o grupare formată din subordonaţi din cadrul societăţii comerciale unde era patron – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 1716 din 2 aprilie 2003.
[156] În acest sens, fosta Curte de casaţie, Secţia a II-a, a decis că fapta inculpaţilor de a se fi asociat numai pentru a prăda avutul unei persoane nu prezintă elementele infracţiunii de asociere (dec. nr. 2117/1926, în „Jurisprudenţa română”, 1927, p. 63, cit. apud C. Rătescu ş.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea specială, Bucureşti, 1937, p. 283).
[157] A se vedea Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2635/1971, în Culegere de decizii 1971, p. 390, în „Revista română de drept” nr. 9/1971, p. 163.
[158] În acest sens, C. Bulai, Alte infracţiuni care aduc atingere privind convieţuirea socială, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal IV”, Partea specială, de V. Dongoroz ş,a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 690.
[159] St. Danes Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 454. În practică, s-a decis că fapta unor inculpaţi, deţinuţi într-un penitenciar, de a se fi asociat – întocmind un plan amănunţit, cu determinarea rolului fiecăruia – pentru a lovi şi imobiliza paznicii, pentru a le lua uniformele şi armele, pentru a evada, urmând ca ulterior să-şi procure haine şi alimente prin furt, întruneşte toate elementele infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută în art. 323 C. pen. (Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 4182/1971, în „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975” de V. Papadopol. M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi .Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 54. Pentru existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. pen., dec. nr. 4025 din 26 septembrie 2002).
[160] Cu privire la concursul ideal de infracţiuni, a se vedea A. Dineu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 311 şi bibliografia citată acolo.
[161] În practică s-a decis că fapta unor persoane de a fi pregătit săvârşirea unei infracţiuni – prin elaborarea unui plan amănunţit de acţiune, prin distribuirea rolurilor fiecăruia, prin procurare de indicatoare necesare – constituie infracţiunea de asociere, care s-a consumat în momentul asocierii chiar dacă în fapt, nu s-a trecut la acţiuni concrete de realizare a planului conceput (Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 239/1982).
[162] C.S.J., S. pen. dec. nr. 4025 din 26 septembrie 2002. În acelaşi sens, C.S.J., S. pen. dec. nr. 4751 din 24 octombrie 2003 (sub coordonarea inculpatei S.C., pe termen lung, cu stabilirea precisă a rolului participanţilor şi cu susţinerea lor în permanenţă, atât financiar, cât şi moral); C.S.J., S. pen., dec. nr. 1716 din 2 aprilie 2003 (Profitând de autoritatea materială şi ascendentul moral pe care îl avea faţă de ceilalţi inculpaţi, inculpatul I.M. şi I.M. au constituit o grupare formată din subordonaţii din cadrul societăţii comerciale unde era patron şi anume inculpaţii I.R., M.S.I.K., A.A., S.A. şi alte persoane. În cadrul acestei grupări funcţiona disciplina internă impusă de autoritatea celor 2 fraţi I., nucleul grupării fiind reprezentat de către aceştia, care din punct de vedere ierarhic, reprezentau factorul de decizie, iar ceilalţi factorul de execuţie).
[163] Legea pentru combaterea evaziunii fiscale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994.
[164] Deşi nu excludem, de plano, posibilitatea unor efecte fiscale de evaziune provocate – nu datorate -, plecându-se de la „orice documente legale”.
[165] Dacă avem doar documente primare nu se poate reţine niciodată un abuz în serviciu, întrucât acestea doar în mod indirect, mediat, se vor reflecta în documente fiscale, adică în documente contabile finalizabile, care ele, se vor reflecta în bilanţ.
[166] În cazul în care contabilitatea nu este ţinută de alte persoane autorizate externe (contabil sau expert prin contracte de prestări de servicii) răspunderea revine patronului (administratorului, ordonatorului de credite sau altor persoane care, în virtutea unui mandat expres, are obligaţia gestionării patrimoniului)
[167] M.Of. nr. 265 din 27 decembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002.
[168] Aşa cum ar fi art. 49 sau 50 ale Legii nr. 73/1995 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare.
[169] T.M. Bucureşti, S. II pen., dec. nr. 451/1976 în Colectiv, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, p.283
[170] T. reg. Oltenia, Col. civ., dec. nr. 4193/1966 în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 133; T. reg. Braşov Col. civ., dec. nr. 2413/1967, în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 175
[171] Dacă facturile există (în formă regulată). Pentru că nu suntem (încă) în faţa unei absenţe totale a unor documente justificative, (a unui registru de contabilitate chiar incipient).
[172] Cam aşa cum trebuie probată infracţiunea de fals prin folosirea emblemei Crucii Roşii, cf. art. 249 C. pen.
[173] S. Alamoreanu, I. Botoş, Aspecte particulare ale infracţiunii de fals, în „Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie”, nr. 2/1999, p. 207
[175] De exemplu, O.U. nr. 13/2001, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001.
[176] Plen T.S., dec. îndr. 1/1970, în „C.D.”, p. 42; V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, p. 426.
[177] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991
[178] Legea nr. 500 din 11 iulie 2002, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu aplicare de la 1 ianuarie 2003
[179] C.S.J., S. pen., dec. nr. 153 din 21 ianuarie 1999
[180] Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974; Capitolul „Unele probleme privind planificarea cercetărilor” aparţine domnului Dimitrie Brânzei, p. 185-192
[181] A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalitatea, Junimea, Iaşi, 2001, p. 210 şi urm
[182] D. Ciuncan, Participarea statului se face de către M.F. prin D.G.V. („Pro lege” nr. 3/96, p. 38). Contra (de către D.G.V.), V. Pop, loc. cit., p. 48. În acelaşi sens A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale…, vol. III, p. 170; V. Păvăleanu în „Dreptul” nr. 2/1997, p. 96, „Pro lege” nr. 1/1998, p. 23, contra D. Ţicău, în „R.D.P”, nr. 2/2000, p. 113.
– Rezultatul material (nu obiectul material) este păgubirea bugetului prin sustragerea de la plata taxelor vamale datorate (V. Pop, în „R.D.P.”, nr. 1/1996, p. 48, respectiv, p. 50).
– Sustragerea nu se suprapune cu neplata impozitului.
– Contrabanda este o formă de introducere a mărfurilor supuse drepturilor de frontieră cu evaziunea de import (F. Sandu, Contrabanda,componentă a crimei organizate, Naţional, 1997, p. 9, cit. apud, Gianina Cudriţescu Pilă, în „R.D.P.”, nr. 3/2000, p. 95).
– Infracţiunea se consumă când ia naştere dreptul administraţiei financiare, nu presupune şi reţinerea unei înşelăciuni, ci doar introducerea de bunuri fără a plăti drepturile, taxele de frontieră.
– Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei include contrabanda în criminalitatea afacerilor.
– Spre deosebire de Legea combaterii evaziunii fiscale, ca lege generală (privind impozite, taxe, prime de asigurare etc.), „nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, … în scopul neachitării … sau diminuării acestora ori a altor obligaţii fiscale se sancţionează potrivit legii” speciale, spune art. 7 din Legea nr. 87/1994
[183] Un înscris emanat de la un particular devine înscris oficial dacă aparţine (dacă a fost depus) unei unităţi publice din momentul semnării plus înaintării sale către oficiantul public. Momentul remiterii sale îl transformă din înscris sub semnătură privată în înscris oficial. Acest moment în cazul actelor financiar-contabile nu este momentul înregistrării la organul fiscal ci acela al întocmirii regulate numerotare, şnuruire. D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial în „Rev.dr.com.” nr. 12/1996, p. 65 şi 66
[184] Din punctul nostru de vedere trebuia D.G.V., constituită parte civilă, prin D.R.V. Oradea. Dar observaţia este nesemnificativă!
[185] În dreptul muncii necorespunderea în funcţie este o cauză de încetare a raporturilor juridice fără culpă.
[186] De exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 381/1997, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 19 decembrie 1997. A se vedea şi I. Mircea, Criminalistică, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 120 şi urm.
[187] I. Poiană, A. Lazăr, Informatizarea investigaţiilor criminalistice, un imperativ în actualitate, în „Revista de criminologie şi de criminalistică” nr. 1/1999, p. 134 şi urm.
G. Pasescu şi Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor şi a computerelor, în “Revista de criminologie şi criminalistică” nr. 1/1999, p. 165 şi urm.; Andy Rathbone Windows 3.11 for Dummiers, Teora, Bucureşti, 1995, p. 145 şi urm
[189] C.S.J., S. pen. dec. nr. 787/1994 în „Pro lege” nr. 3/1995, p. 77; Referitor la înşelăciune prin cecuri, D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 3/1994, p. 89-93; D. Ciuncan, Falsificarea cecurilor în „Revista de drept penal” nr. 4/1995, p. 122 şi urm.; I. Turcu, Plata prin card bancar, în „Revista de drept comercial” nr. 6/1996, p. 14; M. Şandor, Infracţiuni săvârşite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în „Dreptul” nr. 1/1998, p. 96; D. Ciuncan, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin cecuri raportat la Legea nr. 59/1934, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 175 şi urm.; Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în „Dreptul” nr. 2/2001, p. 117; T. Medeanu, Sancţionarea cecurilor fără acoperire, „Dreptul” nr. 2/2001, p. 164; Ioana Vasiu, Criminalitatea informatică, Nemira, 1998, p. 45.
[190] T. reg. Braşov, Col. pen., dec. nr. 2413/1967 în „Revista română de drept” nr. 3/11968, p. 175
[191] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Şansa, Bucureşti, 1996, p. 481.
[193] C.S.J., S. pen., dec. nr. 1255 din 12 mai 1998, nepublicată. În speţă, la data încheierii contractului, inculpatul nu s-a folosit de nici o manoperă care să inducă în eroare, deoarece bunul cu care a garantat restituirea unui împrumut se afla în proprietatea sa. Faptul că, după expirarea termenului de restituire, înainte de plata sumei datorate, inculpata a înstrăinat apartamentul, nu poate fi apreciat ca un act de nerespectare a clauzei contractuale, fiind susceptibil doar a fi supus examinării unei instanţe civile
[194] De exemplu, B.N.R., Regulament privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către societăţile bancare, nr. 6/1995, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 5 decembrie 1995.
[195] C.S.J., S. pen., dec. nr. 2427 din 1 noiembrie 1996.
[196] C.S.J., S. pen., dec. nr. 3665 din 28 septembrie 2000. În alt sens, C.S.J., S. pen., dec. nr. 2404 din 22 mai 2003.Curtea Supremă de Justiţie a admis critica Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea ce viza greşita achitare a inculpatei, pentru infracţiunea de evaziune fiscală şi fals la legea contabilităţii, întrucât din probele administrate a rezultat că inculpata a săvârşit aceste infracţiuni.
[198] C.S.J., S. pen., dec. nr. 582 din 6 februarie 2003
[199] Judecătoria sector 5 Bucureşti, S. pen., nr. 1516 din 6 iunie 1997; Mona Lisa Magelo, Incapacităţi de plată, în „Revista de drept comercial” nr. 4/1996, p.43; I. Turcu, Întârzierea plăţii, insolvenţa şi insolvabilitatea, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1996, p. 24 şi urm.
[200] O.U. nr. 186/1999, M.Of. nr. 567 din 19 noiembrie 1999.
[201] Legea nr. 21/1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999.
[202] C.S.J., S. pen., dec. nr. 4084 din 29 septembrie 2003.
[203] Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Tentativa se pedepseşte (art. 289 C. pen.).
Potrivit art. 150 C. pen.,„înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.
[204] Articolul 291 C. pen. sancţionează uzul de fals ca fiind folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, iar art. 292, falsul în declaraţii drept declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe. A se vedea şiD. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 51 sqq.
[205] Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Tentativa se pedepseşte (art. 290 C. pen.).
Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Tentativa se pedepseşte (art. 288 C. pen.).
[206] Cu privire la înscrisul mincinos, şi nu fals, D. Ciuncan în „Dreptul” nr. 3/1994, p. 92; mai vechi D. Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P. specială, vol. I, p. 321; V. Dongoroz în Explicaţii…, vol. III, p. 533. Simulaţia care aduce prejudiciu este un adevărat fals (E. Garçon, Code pénale annoté, nr. 60). Este posibil ca, după împrejurări, să se găsească, în asemenea acte, o manoperă frauduloasă constitutivă a unei înşelăciuni, dar în nici un caz un fals (R. Garraund, ed. III, t. IV, nr. 1374, p. 126, Cf. M. I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937, p. 565; D. Lucinescu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, p. 321).
[207] C.S.J., S. pen., dec. nr. 660 din 6 februarie 2002, în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 370-371. În acelaşi sens, C.S.J., S. pen., dec. nr. 4691 din 22 octombrie 2003; C.S.J., S. pen., dec. nr. 5508 din 12 decembrie 2002, C.S.J., S. pen., dec. nr. 3853 din 18 septembrie 2003, C.S.J., S. pen., dec. nr. 2516 din 28 mai 2003.
În acelaşi sens, Fapta angajatului unei societăţi comerciale private de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri şi de a le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., iar nu infracţiunile de fals intelectual şi de uz de fals prevăzute în art. 289 şi art. 291 din acelaşi cod, actele falsificate şi folosite în vederea producerii unor consecinţe juridice neavând caracter oficial (C.S.J., S. pen., dec. nr. 5195 din 28 noiembrie 2001, în „Curierul judiciar” nr. 1/2003, p. 101).
[208] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002 în temeiul art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 august 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 310/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, dându-se articolelor o nouă numerotare.
[209] Numai cu consecinţa denaturării veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ
[210] V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 251; Colectiv, Probleme de practică judiciară examinate în lumina prevederilor noului Cod penal, în „Revista romană de drept” nr. 11/1968, p. 129-130; V. Donciu (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în „Revista romană de drept” nr. 6/1988, p. 51 şi urm.
[211] V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 363.
[217] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti, p. 479, 483 şi 490-491; D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în „Pro lege”nr. 2/1999, p. 23 -24
Prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public (art. 145 C. pen.).
Prin reglementarea din art. 145 din Codul penal legiuitorul nu şi-a propus să explice noţiunea de proprietate publică, ci înţelesul termenului public, raportat nu numai la noţiunea de proprietate, ci şi la „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, … serviciile de interes public, …”. De aceea, dispoziţiile art. 145 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora „Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, şi ale art. 135 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc că „Proprietatea este publică sau privată” (Curtea Constituţională, decizia nr. 178/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).
[219] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002.
[220] Aşa cum ar fi art. 49 sau 50 ale Legii nr. 73/1995 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare.
Neînregistrarea unor facturi având ca urmare denaturarea veniturilor şi neplata impozitului constituie infracţiunile de evaziune şi fals, în concurs (C.S.J., S. pen., dec. nr. 2245/1997, în „Bul. jud.”, p. 349).
Falsificarea unor acte contabile prin modificare, ştersături şi adăugiri şi folosirea lor în evidenţele contabile ale societăţii nu constituie un fals intelectual şi uz de fals, ci un fals material în înscrisuri sub semnătură privată (C.S.J., S. pen., dec. nr. 4266 din 1 noiembrie 2000, în „Bul. jud.”, 323).
[221] În sensul absorbţiei falsului în infracţiunea complexă de evaziune fiscală, a se vedea D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrărilor contabile, „Dreptul” nr. 3/1996, p. 65.
Neînregistrarea, cu bună ştiinţă, în contabilitate a comercializării, unor mărfuri, ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual conform art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen. (T.B., S. a II-a pen., dec. nr. 631/1994, în „Culegere”, All Beck, p. 56).
[222] T.M. Bucureşti, S. a II-a pen., dec. nr. 451/1976 în Colectiv, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, p. 283.
[223] T. reg. Oltenia, Col. civ., dec. nr. 4193/1966 în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 133; T. reg. Braşov, Col. civ., dec. nr. 2413/1967, în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 175.
[224] Dacă facturile există (în formă regulată). Pentru că nu suntem (încă) în faţa unei absenţe totale a unor documente justificative (a unui registru de contabilitate chiar incipient).
[225] C.S.J., S. pen., dec. nr. 2008 din 15 aprilie 2004
[226] Art. 291 C. pen. sancţionează uzul de fals ca fiind folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, iar art. 292, falsul în declaraţii drept declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe.
[227] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002 în temeiul art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 august 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 310/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, dându-se articolelor o nouă numerotare.
[228] V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 251; Colectiv, Probleme de practică judiciară examinate în lumina prevederilor noului Cod penal, în „Revista romană de drept” nr. 11/1968, p. 129-130; V. Donciu (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în „Revista română de drept” nr. 6/1988, p. 51 şi urm.
[229] V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 363.
[232] V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, cit.supra, p. 253.
[233] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti, p. 479, 483 şi 490-491; D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în „Pro lege” nr. 2/1999, p. 23 -24.
[235] C.S.J., S. pen., dec. nr. 3378 din 23 decembrie 1998. În acelaşi sens, C.S.J., S. pen., dec. nr. 509 din 3 februarie 2003; C.S.J., S. pen., dec. nr. 5508 din 12 decembrie 2002.
[236] D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.
[237] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. I. Lascu, Laura Codruţa Lascu, Corupţia şi crima organizată Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 76.
[238] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002.
[239] Aşa cum ar fi art. 49 sau 50 ale Legii nr. 73/1995 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare.
[240] T. M. Bucureşti, S. II pen., dec. nr. 451/1976 în Colectiv, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, p. 283.
[241] T. reg. Oltenia, Col. civ., dec. nr. 4193/1966 în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 133; T. reg. Braşov, Col. civ., dec. nr. 2413/1967, în „Revista română de drept” nr. 3/1968, p. 175.
[242] Dacă facturile există (în formă regulată). Pentru că nu suntem (încă) în faţa unei absenţe totale a unor documente justificative, (a unui registru de contabilitate chiar incipient).
[243] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 1 august 1997 şi modificată prinOrdonanţa de urgenţă nr. 13 din 26 ianuarie 2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003.
[244] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 19 noiembrie 2001.
[245] Anexa 6 la regulament stabileşte condiţiile şi limitele privind introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice. Astfel, călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot să introducă în ţară, ca bagaje însoţite sau neînsoţite, fără să fie supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în limitele şi în condiţiile stabilite mai jos:
a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;
b) bijuteriile de uz personal definite ca atare în prezenta anexă;
c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele şi altele asemenea, necesare uzului personal;
d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări oficiale;
e) băuturile alcoolice, ţigările, ţigaretele şi tutunul în următoarele cantităţi: 2 l de băuturi alcoolice peste 22 grade, 4 l de vin, 4 l de bere, 200 bucăţi de ţigarete, 50 bucăţi de ţigări de foi şi 250 g de tutun pentru uzul persoanelor în vârstă de peste 16 ani;
f) alte bunuri de orice fel în limita valorică reprezentând în total echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Limita valorică stabilită la pct. 1 lit. f) se aplică numai la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) încursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limita valorică se reduce la 20 euro.
Pentru bunurile prevăzute la pct. 1 lit. e) limitele se aplică la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limitele se reduc la jumătate.
În afara bunurilor prevăzute la pct. 1 alin. (1) se pot introduce în ţară, prin bagaje însoţite sau neînsoţite, cu plata taxelor vamale stabilite la art. 90 din Codul vamal al României, bunuri în limita valorică reprezentând contravaloarea în lei a 1.200 euro pentru fiecare călător sau persoană fizică, o singură dată pe lună.
Valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din ţară de călători şi de alte persoane fizice stabilite în România sau în străinătate, ce nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale, se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, prin aprobarea listei de valori unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse.
Atunci când bunurile nu pot fi identificate în lista de valori unice în vamă, biroul vamal este autorizat să determine valoarea în vamă pe baza facturii externe sau, în lipsa acesteia ori când există suspiciuni, prin asimilare, luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare, potrivit alin. (1).
Atunci când nu este posibilă stabilirea valorii în vamă potrivit alin. (2), valoarea în vamă este stabilită de Direcţia Generală a Vămilor, care poate lua în considerare valorile din cataloage sau cele comunicate de o societate comercială producătoare de profil ori de o instituţie specializată.
Taxele vamale se aplică la valoarea în vamă a bunurilor, fără a se ţine seama de uzura lor.
[246] Curtea de Casaţie şi Justiţie, dec. nr. 1532 din 5 ianuarie 1935 în Codul comercial adnotat, Bucureşti, 1944, p. 32, nr. 2 şi în R. Petrescu, Probleme de drept comercial, Business Globe, 1991, p. 11, R. Petrescu, Subiectiv de drept comercial, f. ed. Bucureşti, 1993, p. 46. A se vedea şi I. Condor, Silvia Cristea Condor, Drept vamal şi fiscal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002
[247] Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 1896 din 5 noiembrie 1936 în Codul comercial adnotat, p. 31 şi în R. Petrescu, Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 1995; p. 80; V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica judiciară, Bucureşti, 1994, p. 57 şi urm.
[248] În acest sens şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu, p. 297-298.
[249] Trib. Ilfov, sec. I com., dec nr. 1229/1930 în „Pandectele române” 1930, II, p. 276. A se vedea, cu privire la profit, J. Guyon, Droit des affaires, I, Paris, p. 52. Cu excepţia vânzărilor în pierderea promoţională, pentru atragerea clientelei, pentru reclamă, pentru evitarea unei pierderi şi mai mari, prin dumping etc.
[250] În legătură cu calitatea de subiect activ al străinilor: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4279 din 31.07.1970, nr. 5162 din 15.09.1970, nr. 3017 din 20.05.1971 (nepublicate), citate în Maria Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268, precum şi dec. nr. 2109/1971 în „C.D.”, p. 273.
Dacă un act este comercial pentru una din părţi toţi comercianţii, sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale (art. 56 C. com.), dar acţiunea unuia nu îl transformă pe celălalt în comerciant. Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate pentru necomercianţii care nu fac acte de comerţ (V. pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Şansa, 1993, p. 45).
[251] D. Ciuncan, Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 61 sqq. Dovada activităţii comerciale se face cu orice mijloc de probă, fiind un element de fapt (A se vedea N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 78).
[252] C.S.J., S. pen., dec. nr. 1256 din 13 martie 2003. A se vedea şi. C.S.J., S. pen., dec. nr. 880 din 13 februarie 2004 (Asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Contrabandă); C.S.J., S. pen., dec. nr. 2047 din 18 aprilie 2003 (Asociere în vederea organizării contrabandei, Extrădare).
[253] C.S.J., S. pen., dec. nr. 4430 din 10 octombrie 2003.
[255] C.S.J., S. pen., dec. nr. 409 din 29 ianuarie 2001.
[256] C.S.J., Completul de 9 judecători dec. nr. 18 din 17 februarie 2003 (Luare de mită. Probe); C.S.J., S. pen., dec. nr. 2405 din 22 mai 2003 (Evaziune. Luare de mită. Probe); C.S.J., S. pen., dec. nr. 3266 din 4 iulie 2003 (Luare de Mită. Trafic de influenţă. Flagrant. Probe); C.S.J., S. pen., dec. nr. 2784 din 11 iunie 2003 (Fals material în înscrisuri oficiale. Înşelăciune. Probe); C.S.J., S. pen., dec. nr. 2051 din 22 aprilie 2003 (Contabilitate. Societăţi comerciale. Fals intelectual).
[257] C.S.J., S. pen., dec. nr. 2405 din 22 mai 2003.
Compact-discul a fost difuzat în 15 februarie 2004. Soluțiile doctrinare își păstrează valabilitatea pro rata temporis. V și lucrarea cu același titlu tipărită în Ed. Lumina Lex,2004
Notă: 1.– Potrivit art. 4 din Legea nr. 78/20001, funcţionarii publici (sau alţi funcţionari cu atribuţii de control) au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă sau indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică.
Încălcarea manifestă a unei atribuţii de serviciu constituie un abuz în serviciu în măsura în care această infracţiune nu este subsidiară altei infracţiuni. Dar la o analiză a laturii obiective a infracţiunii observăm că nu este îndeplinită condiţia vătămării: tulburare însemnată sau pagubă. În consecinţă, fapta de a nu declara donaţiile este o abatere disciplinară în măsura în care este prevăzută într-un regulament interior sau statut disciplinar.
2. Potrivit Legii nr. 115/19962, demnitarii şi funcţionarii publici, membrii consiliilor de administraţie, Direcţia R.A., societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat au obligaţia dea-şi declara averile. Fapta de a face declaraţia de avere, în condiţiile acestei legi, necorespunzătoare adevărului, constituie infracţiune de fals în declaraţii luându-se pedeapsa din art. 292 C. pen.
Prin avere se înţelege totalitatea patrimoniului dobândit, deci orice donaţie.
Dispoziţia art. 4 din Legea nr. 78/2000 este o obligaţie aparte, alta decât aceea din Legea nr. 115/1996. Această obligaţie se alătură declaraţiei de avere prevăzută în art. 3 din Legea corupţiei şi priveşte darurile manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor.
Acestea sunt bani, valori sau orice alte bunuri care – fiind în legătură cu serviciul – înseamnă că sunt date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau pentru a răsplăti pe infractor ori pur şi simplu sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii de corupţie, şi, ca atare, se confiscă. Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii (art. 439 C. pr. pen.).
Infracţiunile de corupţie s-au săvârşit la momentul promisiunii, oferirii sau dării foloaselor, al pretinderii, primirii foloaselor care nu se cuvin, astfel încât obligaţia predării, odată respectată, ea poate fi acceptată doar ca o circumstanţăatenuantă. În ipoteza unui dar simbolic nedeclarat, judecătorul va aprecia fapta în funcţie de circumstanţele atenuante generale ale faptei şi făptuitorului.
3. – Sub imperiul vechiului C. pen., ceea ce deosebea infracţiunea de nedreaptă luare de remuneraţie injustă era aceea că în cazul primei funcţionarul silea o persoană să dea o sumă de bani la care nu este obligat după lege, în timp ce în cazul celei de-a doua primire – fără să se ceară – avea loc după ce actul a fost îndeplinit3.
Dacă art. 240 C. pen. anterior care reglementa remuneraţia injustă are corespondent în art. 256 C.pen., care tratează primirea de foloase necuvenite, fostul art. 238 C. pen. anterior (nedreapta luare) nu avea cum să fie altfel privit în noua legislaţie decât ca reglementând un abuz în serviciu, şi în nici un caz o luare de mită4.
Fapta pe care Codul penal anterior o incrimina prin art. 238 sub denumirea de nedreaptă luare nu a fost, bineînţeles, dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a actualului C.pen. Deşi această faptă, constând în obligarea unei persoane de către funcţionar la a-i da anumite foloase necuvenite nu mai este prevăzută în prezent ca o infracţiune distinctă, ea întruneşte totuşi elementele infracţiunii de la art. 246 C. pen., aceea de abuz în serviciu[1].
Luarea de mită (în modalitatea primire de bani) are oarecare asemănare cu infracţiunea de concusiune, la ambele funcţionarul primeşte o sumă de bani nedatorată, dar în timp ce la luarea de mită banii sunt luaţi în profitul funcţionarului sau al unui terţ, în secundar, la nedreapta luare banii sunt luaţi în profitul fondului gestionat de funcţionar[2], în principal.
Ceea ce distinge delictul de nedreaptă luare de delictul de corupţie prin dare sau luare de mită se reduce – s-a arătat în literatura juridică şi în practica judiciară mai veche – în fapt, la motivul invocat de la început de funcţionarul public, în cazul infracţiunii de concusiune, banii sau profitul încasat fiind în general în profitul unui terţ sau al statului (însă pot profita şi funcţionarului)[3].
În încercarea de a se delimita şi mai exact sfera celor două infracţiuni în literatura de specialitate şi practica judiciară mai veche, română şi străină, s-a subliniat că esenţa deosebirii constă în aceea că în primul caz banii sunt primiţi ca dar, în timp ce în cazul celeilalte, banii sunt pretinşi ca un drept[4].
4. O problemă ce s-ar putea ridica este dacă Legea nr. 78/2000 nu ar suspenda momentul săvârşirii infracţiunii de corupţie prin dilatare cu 30 de zile de la primire.
Răspunsul este negativ. După cum am arătat mai sus, obligaţia înscrisă în art. 4 alin. (1) al Legii nr. 78/2000 trebuie luată jumelar, drept corolar al obligaţiei înscrise în art. 3 (şi fără legătură cu infracţiunile incriminate în secţiunile următoare ale legii).
În concluzie, infracţiunile de corupţie au un moment al săvârşirii bine determinat, fără legătură cu consecinţa declarării sau nu a donaţiilor.
Declararea darurilor poate fi apreciată, judiciar, circumstanţial, potrivit procedurii penale.
Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 84, M.Of. nr. 297/1994; 11, M.Of. nr. 126 din 3 mai 1994; 52/1993; 50, M.Of. nr. 333/1994; 35 şi 108/1994; 15 şi 103, M.Of. nr. 296/1995; plen 1/1993.
Notă:Prin interese legitime se înţeleg toate acele posibilităţi de manifestare ale persoanei umane, în concordanţă cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte expres şi i le garantează ca atare, în sine.
– D. Ciuncan, Asistenţă juridică. Refuz, „R.D.P.” nr. 1/1998, p.57
– D. Ciuncan, Abuz în serviciu. Comparaţii, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.76
– H. Diaconescu, Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, „Dreptul” nr. 6/2002, p.111
– I. Munteanu (I), V. Pătulea (II), Conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 C. pen., „Dreptul” nr. 11/2002, p.113
Acordarea de credite cu încălcarea normelor de creditare de către un funcţionar al Bankoop, constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 246, iar nu în art. 248 C. pen, această bancă fiind o persoană juridică de drept privat, iar activitatea abuzivă a făptuitorului a cauzat o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, şi nu unei unităţi publice sau de interes public.
Prin sentinţa penală nr. 33 din 8 martie 2001, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat pe inculpatul B.I. pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută în art. 2481, cu aplicarea art. 258 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de funcţionar al Bankoop, cu atribuţii privind acordarea creditelor, a acordat două credite, în sumă de 100 de milioane şi de 70 de milioane de lei, în mod abuziv, cu încălcarea normelor de creditare instituite de bancă.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 320/Adin 5 iulie 2001, a admis apelul declarat de inculpat şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor în infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen şi a respins apelurile declarate de părţile responsabile civilmente.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, sunt fondate.
Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
În raport cu aceste prevederi, Bankoop SA nu face parte din categoria persoanelor juridice de interes public, fiind o persoană juridică de drept privat, astfel încât activitatea abuzivă a inculpatului prin care s-a cauzat un prejudiciu însemnat şi, prin aceasta, s-a adus o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., şi nu al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a dispus condamnarea inculpatului conform art. 246 C. pen.
5717 din 20 decembrie 2001, în C.S.J., Bul. jud., p. 217 şi în „Curierul judiciar” nr. 12/2002, p. 94
Notă:– H. Diaconescu, Abuz în serviciu, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 111
Fapta inculpatului care a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, dobândind un folos material, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 alin. (1) şi (2) Cod penal.
În speţă, prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 Cod penal, constând în aceea că, în calitate de preşedinte al unei societăţi agricole, a dispus întocmirea unor borderouri, în baza cărora s-au plătit membrilor consiliului de administraţie sume cu titlu de dividende, deşi reprezentau salarii şi astfel n-au fost impozitate, din care şi-a însuşit şi el o parte.
Acelaşi inculpat a folosit în interes personal două utilaje ale societăţii agricole.
Apelul inculpatului a fost respins.
Prin recurs inculpatul, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 Cod procedură penală, învederând că încadrarea juridică corectă a faptei comise de el este infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută şi pedepsită de art. 214 alin. (1) Cod penal şi, în consecinţă, a solicitat să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 214 alin. (3) din Codul penal, dat fiind că partea vătămată şi-a retras plângerea.
Recursul inculpatului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de gestiune frauduloasă, reţinându-se că, prin fapta sa, acesta a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, în condiţiile în care inculpatul trebuie să aibă grija administrării acestor bunuri, însă fapta întruneşte elementele constitutive ale formei agravante a acestei infracţiuni, prevăzute şi pedepsite de art. 214 alin. (2) Cod penal, deoarece inculpatul a dobândit un folos material.
Consecinţa firească a acestei încadrări juridice este aceea a modificării raportării la art. 214 alin. (3) Cod penal, întrucât acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai pentru forma simplă a acestei infracţiuni, prevăzută de art. 214 alin. (1) Cod penal. (S.M.)
Curtea de Apel Bucureşti, s. I penală, decizie penală nr. 1261/1999, publicată în Culegere de practică judiciară, 1999
În fapt, Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe inculpaţii:
1. I.M. la:
– 5 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 2481 raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;
– un an de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;
2. D.N. la:
– 3 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 2481 raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 74 din cod;
– două luni de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 74 din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;
3. C.D. la 5 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 2481, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 71 din cod.
Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, – şi cu S.C.”M şi F” şi S.C.”G” – să plătească Băncii Române SA 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
„Banca Românească” SA, cu sediul în Bucureşti, înfiinţează, la 27 februarie 1996, o sucursală la Timişoara.
La 28 august 1997, în funcţia de director al sucursalei este numit economistul I.M.
Economistul D.N. îndeplineşte funcţia de şef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.
Economista Ş.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil şef.
R.P. este asociat unic al S.C.”G”, iar soţia sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M şi F”.
Din luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” şi al S.C.”M şi F”.
Ambele societăţi comerciale erau cliente la Banca Românească – Sucursala T.
I.M. şi D.N. aveau relaţii apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri, ale căror cheltuieli erau suportate de R.
După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăţi comerciale, relaţiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns, tot mai mult.
Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soţii R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăţi comerciale.
Astfel, în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele şi pe contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C. „M şi F” şi un număr de 14 bilete pentru S.C. „G”, în favoarea băncilor la care cele două societăţi aveau împrumuturi.
Unele bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menţiona şi suma şi scadenţa.
Aceste bilete la ordin au fost remise lui C.D.
În acest fel, inculpatul I.M. şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.
Sucursala băncii era competentă să acorde credite şi facilităţi la nivelul de 750.000.000 lei.
Biletele la ordin au fost ştampilate şi semnate numai de inculpatul I.M., deşi erau necesare două semnături, autorizate.
Inculpatul C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea disponibilităţi să plătească marfa, achiziţionată anterior şi vândută, dar neîncasată.
Pe biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele plătitorului şi al beneficiarului, fără a cunoaşte valorile exacte ale facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se prezenta la sediul sucursalei băncii şi îi cerea lui I.M. să avalizeze respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ştampila şi semnătura şi restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.
La un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăţi comerciale nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată şi avalizate.
În aceste condiţii, inculpaţii au recurs la suplimentarea creditelor şi plafoanelor de lucru ale celor două societăţi comerciale, cu încălcarea normelor şi procedurilor bancare de avalizare şi acordare a creditelor, a limitelor de competenţă stabilite pentru sucursală, a condiţiilor referitoare la constituirea garanţiilor asigurătorii şi fără informarea şi solicitarea aprobării de fonduri de la centrala băncii.
Acest mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor şi al plafoanelor de lucru, acordate celor două societăţi comerciale – a avut loc, în perioada 31 august – 3 septembrie 1999 şi în continuare, până la 18 octombrie 1999.
Inculpatul C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului iniţial, cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna şi i le preda inculpatului D.N. Acesta din urmă le completa, înregistra şi îndosaria, executând activităţile şi operaţiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.
Inculpatul D.N. efectua aceste activităţi, deşi, în funcţia de şef al serviciului de credite, ştia că nu se respectau normele de creditare ale băncii şi anume: analiza, temeinică, a documentaţiei clientului, analiza şi aprobarea, de către Comitetul de Risc şi Credite şi de Comitetul de conducere al sucursalei, acoperirea facilităţilor cu garanţii reale asigurătorii (garanţii sub valoarea creditelor acordate), nedepăşirea limitelor de competenţă acordate sucursalei (750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la aceeaşi centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligaţii deliberat încălcate.
Au fost frecvente situaţiile în care cererile de suplimentare, formulate de inculpatul C.D., şi actele adiţionale erau prezentate după acordarea suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăţi comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, aşa cum declară, să le introducă în registrul de evidenţă folosind numere de înregistrare deja acordate, cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite de I.M. şi D.N.
Pentru inculpaţi, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – aşa cum, deschis, discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacţionat negativ, ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.
Unii funcţionari ai sucursalei băncii şi-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu privire la acest mod de lucru cu cele două societăţi comerciale, motiv pentru care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr. 2286 din 5 august 1999, a învederat Serviciului decontări că îşi asumă propria răspundere pentru efectuarea plăţilor celor două societăţi.
Sistemul informaţional, instituit de centrala Băncii Româneşti SA prevedea obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situaţiei rulajelor la societăţile comerciale, clienţi ai băncii.
Pentru a nu fi descoperiţi că au comis ilegalităţi, inculpaţii I.M. şi D.N. au dezinformat centrala băncii, căreia i-au comunicat că au respectat plafoanele de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ş.A. să opereze, în calculator, modificările respective, ceea ce ea a şi făcut .
În perioada 18-22 octombrie 1999, Departamentul Audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare, inopinată, la sucursala din Timişoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde de lei şi avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin, pagubă pe care inculpaţii au recunoscut că le este imputabilă.
Parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească S.A. şi inculpaţii au declarat apel.
Parchetul a criticat sentinţa, motivând că:
a) nu au fost anulate înscrisurile falsificate, aşa cum cere art. 348 din Codul de procedură penală;
b) în mod greşit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a din Codul penal;
c) pedepsele aplicate inculpaţilor nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al faptelor şi al făptuitorilor;
d) în mod nelegal, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar cu părţile civilmente responsabile la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare;
e) instanţa a omis să aplice inculpaţilor I.M. şi D.N. pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. a din Codul penal.
Banca Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpaţii să fie obligaţi să-i plătească, dobânzi şi penalităţi, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.
În instanţă, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească şi-a retras apelul.
a) în mod greşit, nu i-au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a şi c din Codul penal;
b) tot greşit a fost calculat prejudiciul.
Inculpatul D.N. critică hotărârea, motivând că:
a) instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt şi nu a încadrat-o corespunzător;
b) îi este aplicabil art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, cu excepţia faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999, către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu suspendarea executării ei;
c) faptele sale pot fi încadrate în art. 249, cu aplicarea art. 258 din Codul penal şi a art. 81 sau 867 din acelaşi cod.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de Banca Românească SA Bucureşti şi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, desfiinţând în parte hotărârea atacată.
Rejudecând cauza, instanţa de apel:
a) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 2481 raportat la art. 258, art. 256, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;
b) a contopit pedeapsa de 8 ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din acelaşi cod;
c) a aplicat inculpatului D.N., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) din Codul penal;
d) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 2481, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;
e) a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu părţile responsabile civilmente S.C. „M şi F” şi S.C. „G”, la plata despăgubirilor către partea civilă şi la plata cheltuielilor judiciare;
f) a anulat înscrisurile falsificate de inculpaţi;
g) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;
h) a respins, ca nefondate, recursurile inculpaţilor, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului, în apel.
Instanţa de apel a motivat că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaţilor I.M. şi C.D., pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi complicitate la această infracţiune nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate, dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. c din Codul penal şi că în mod greşit inculpaţii I.M. şi D.N. au fost obligaţi la despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăţi comerciale.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească SA şi inculpaţii.
Parchetul critică decizia, motivând că:
a) în mod nejustificat au fost recunoscute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;
b) instanţa de apel a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu cele două societăţi comerciale, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, fără să precizeze cine plăteşte aceste daune şi cheltuieli.
Banca Românească S.A. critică decizia, susţinând, ca şi parchetul, că instanţa de apel nu a precizat cine îi plăteşte suma de 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Inculpatul D.N. a cerut, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.
Recursurile declarate de parchet şi de Banca Românească SA sunt întemeiate.
În adevăr, instanţa de apel nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Româneşti SA suma de 36.149.042.344 lei despăgubiri civile şi suma de 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.
Aceste sume trebuie să fie plătite, solidar, de inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar şi cu cele două societăţi comerciale, al căror administrator a fost).
Faptele inculpaţilor sunt deosebit de grave.
Gravitatea acestor fapte este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde lei -, ci şi de modul sistematic, în care l-au produs, în dispreţul celor mai elementare norme bancare.
De asemenea, nu sunt temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N., care, în calitate de şef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la producerea lui.
875 din 20 februarie 2003 (dosar nr. 1126/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro
(DELAPIDARE. ABUZ ÎN SERVICIU. EXTINDEREA RECURSULUI ÎN ANULARE)
Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.
Prin sentinţa penală nr. 229 din 4 februarie 2000, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul Z.N. la două pedepse de câte 5 luni închisoare pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual prevăzute de art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 289, cu aplicarea art. 74 lit. a) din Codul penal.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din acelaşi cod, a contopit pedepsele, iar conform art. 81 alin. (2) şi art. 82 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 5 luni închisoare pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 5 luni.
În baza art. 14, art. 346 din Codul de procedură penală, art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) din Codul civil, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente Banca „A” să plătească 1.900.000 lei părţii civile P.M., drept despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele :
Inculpatul Z.N. a lucrat la Banca „A”, în perioada 12 decembrie 1994 – 28 mai 1996, având funcţia de executor la serviciul juridic, în baza contractului individual de muncă, înregistrat la Camera de Muncă Constanţa, sub nr. 154 din 12 decembrie 1994, având ca atribuţii de serviciu conform fişei postului, realizarea procedurilor instituite de legea civilă, Codul comercial, Decret nr. 221/1960 republicat, HCM nr. 792/1960 pentru executarea silită a debitelor, înregistrate de persoanele împrumutate, primind în acest sens dosarul de credite de la conducerea băncii, cu indicaţiile serviciului juridic în baza căruia întocmea dosarul de executare, participând apoi la executarea silită realizată pentru Banca „A”, la domiciliul debitorilor, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin decizia nr. 14 din 28 mai 1996 a băncii, inculpatul Z.N. a fost numit referent în cadrul biroului acreditare, cu atribuţii de executor, pentru recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri.
Inculpatul avea ca sarcini proprii şi recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri de pe raza filialelor Eforie Sud şi Negru Vodă, judeţul Constanţa.
Printre debitori s-a aflat şi numitul P.M., care în calitate de persoană fizică, a contractat un împrumut pe care nu l-a rambursat.
De la P.M., inculpatul a încasat diferite sume de bani în cursul anului 1996 şi anului 1997, eliberându-i în schimb un număr de 20 chitanţe şi o foaie de vărsământ pentru suma totală de 8.777.000 lei, stare de fapt confirmată şi de raportul de expertiză contabilă nr. 537 din 28 mai 1999.
Din suma luată inculpatul nu a depus un milion lei pe care a încasat-o cu chitanţa nr. 1015 din 17 octombrie 1997 şi suma de un milion lei încasată cu foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997.
Din materialul probator administrat, prima instanţă a constatat că inculpatul a încasat de la numitul P.M. suma de 8.777.000 lei, din care a depus la casierie 6.877.000 lei, rămânând nedepusă suma de 1.900.000 lei, prin falsificarea unui document contabil (foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997).
Prin decizia penală nr. 985 din 24 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa a respins apelurile declarate de inculpat şi partea civilă P.M., apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Împotriva sentinţei penale nr. 229 din 4 februarie 2000 a Judecătoriei Constanţa şi deciziei penale nr. 985 din 24 octombrie 2000 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin nerecurare, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu motivarea că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 Cod penal, în loc de infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) din Codul penal.
Curtea, verificând actele dosarului cauzei, constată că recursul în anulare este fondat pentru următoarele motive:
Din probe rezultă că, în anul 1996, inculpatul a fost angajat la Banca „A” în funcţia de executor la serviciul juridic, iar din 1997 a îndeplinit funcţia de referent în cadrul biroului acreditare, având atribuţii de recuperare a sumelor datorate de la debitorii restanţieri.
În executarea sarcinilor de serviciu, inculpatul avea obligaţia să încaseze debitele şi să depună sumele încasate la casieria băncii (filele 31, 36 şi 37 din dosarul de urmărire penală).
În consecinţă, prin încasarea sumelor de la debitori şi depunerea lor la bancă, inculpatul acţiona în calitate de gestionar.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2151 alin. (1) din Codul penal prevăd că însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri, pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 15 ani.
Cu privire la calitatea de funcţionar, conform art. 147 alin. (1) din Codul penal, prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
Aşa încât, din interpretarea acestor texte, rezultă că pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.
Din coroborarea textelor de lege menţionate cu situaţia de fapt, se constată că prin însuşirea sumei de 1.900.000 lei, încasată de la debitorul P.M., inculpatul a săvârşit infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) din Codul penal.
De altfel, inculpatul a mai fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru fapte similare comise tot în perioada cât a funcţionat la bancă în calitate de referent cu atribuţii de recuperare a debitelor.
În consecinţă, se impune admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate cu privire la încadrarea juridică; se vor repune pedepsele în individualitatea lor şi se va schimba încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 2151 alin. (1) Cod penal şi va fi condamnat inculpatul pentru această infracţiune.
Se va contopi pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea.
Se vor menţine dispoziţiile art. 81 Cod penal şi celelalte dispoziţii.
Cât priveşte solicitarea părţii civile de extindere a recursului în anulare şi de trimitere a cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond, în vederea soluţionării laturii civile, Curtea va respinge cererea părţii civile, ca nefondată, întrucât cererea sa nu poate fi pretinsă cu ocazia parcurgerii căilor de atac, în cadrul procesului penal, ci ea poate fi formulată pe calea unei acţiuni civile separate, cu prilejul punerii în executare a hotărârii rămasă definitivă.
Schimbarea de către un funcţionat a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246, iar nu aceea de deturnare de fonduri prevăzută în art. 3021 C. pen., deoarece prin urmările cauzate nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege.
În fapt, prin sentinţa penală nr. 4240 din 18 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpaţilor B.N. şi R.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută în art. 3021 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în timp ce inculpatul B.N. deţinea funcţia de director iar inculpatul R.I. pe aceea de contabil şef la AEI „A” Iaşi, cei doi au înfiinţat SC „P ´92” SA Iaşi, la care au aderat 139 persoane, foşti angajaţi ai AEI „A”, administrată de inculpaţi.
Înmatricularea societăţii nou înfiinţate a avut loc la data de 11 ianuarie 1993.
Noua societate, administrată tot de cei doi inculpaţi, avea acelaşi obiect de activitate ca şi AEI „A”, încălcându-se astfel prevederile Legii nr. 31/1990.
Implicându-se în operaţiunile comerciale ale SC „P ´92” SA, inculpaţii au deturnat, în favoarea acesteia, importante sume de bani din patrimoniul AEI „A”, în perioada 1992-1993, în total suma de 37.763.792 de lei.
Apelurile inculpaţilor au fost admise prin decizia penală nr. 168 din 9 februarie 1999 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus reducerea pedepselor.
Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 897 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.
Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că inculpaţii au fost greşit condamnaţi pentru infracţiunea de deturnare de fonduri. Critica este fondată.
Infracţiunea prevăzută în art. 3021 C. pen. implică producerea de perturbări a activităţii economico-financiare sau de pagube unui organ ori a unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din acelaşi cod.
În raport cu art. 145, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, AEI „A” Iaşi, unitatea păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile prevăzute de norma penală de interpretare menţionată, fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat.
Fapta, aşa cum a fost săvârşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale AEI „A” Iaşi, prin producerea unei pagube în sumă de 37.673.792 de lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 raportat la art. 258 C. pen.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis în sensul celor ce preced şi, constatându-se că fapta, în noua încadrare, a fost prescrisă, s-a dispus încetarea procesului penal.
2572 din 22 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro
Inculpatul a săvârşit, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal pentru care a fost achitat în baza art. 181 Cod penal, şi infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal, pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, situaţie în care achitarea sa pentru prima infracţiune este lipsită de temei.
În fapt, prin sentinţa penală nr. 2.206 din 17 iulie 1997 a Judecătoriei Piteşti, unul din inculpaţi a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 Cod penal şi a fost achitat în baza art. 181 Cod penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul, împreună cu alţi inculpaţi, a sustras ţeavă din tablă în valoare de peste 2.000.000 lei de la partea civilă, ce a fost transportată, prin folosirea abuzivă a tractorului aparţinând societăţii comerciale la care lucra, prin această din urmă faptă, ce constituie infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, fiind cauzat un prejudiciu de 2.995 lei.
Achitându-l pe inculpat pentru această infracţiune, instanţa de fond a avut în vedere prejudiciul modic cauzat avutului privat şi lipsa de antecedente penale a acestuia.
Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr. 476 din 19 mai 1998, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti şi de unul din inculpaţi, fiind desfiinţată în parte sentinţa în sensul că a fost înlăturată aplicarea amenzii administrative în baza art. 92 Cod penal, constatându-se că sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 137/1997.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva celor două hotărâri a fost admis prin decizia penală nr. 759/R din 17.11.1998 a Curţii de Apel Piteşti.
Cele două hotărâri au fost casate în parte, în sensul înlăturării achitării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, dispunându-se condamnarea acestuia la 8 luni închisoare. Această pedeapsă a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în baza art. 34 Cod penal şi s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, cu privire la care au fost menţinute dispoziţiile art. 861 Cod penal, aplicate de instanţa de fond.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, potrivit art. 181 Cod penal, la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Or, persoana în cauză a participat şi la comiterea unei infracţiuni de furt având drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu de peste 2.000.000 lei, pentru care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii, fapta pentru care i-au fost aplicate prevederile art. 181 Cod penal fiind săvârşită, în concurs real cu această infracţiune, ambele fiind deduse judecăţii în aceeaşi cauză.
Este real faptul că prejudiciul cauzat avutului privat este modic, de numai 2.995 lei, dar dacă se ţine seama de toate elementele prevăzute de art. 181 Cod penal, nu se poate ajunge la concluzia că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, deoarece conduita inculpatului trebuie privită şi apreciată în totalitate, iar abuzul în serviciu comis prin folosirea tractorului nu trebuia privit ca un fapt singular, desprins de săvârşirea celeilalte infracţiuni, de furt, în condiţiile în care ambele infracţiuni au avut drept autor aceeaşi persoană, respectiv inculpatul.
Prin urmare, acesta a fost condamnat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, la 8 luni închisoare.
Curtea de Apel Piteşti, decizia penală nr. 759/r din 17 noiembrie 1998, publicată în Culegere de decizii, 1998
Schimbarea de către un funcţionat a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.246, iar nu aceea de deturnare de fonduri prevăzută în rt.3021 C.pen., deoarece prin urmările cauzate nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege.
Prin sentinţa penală nr.4240 din 18 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpaţilor B.N. şi R.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută în art.3021 C.pen.
Instanţa a reţinut că, în timp ce inculpatul B.N. deţinea funcţia de director iar inculpatul R.I. pe aceea de contabil şef la AEI „A” Iaşi, cei doi au înfiinţat SC „P ´92” SA Iaşi, la care au aderat 139 persoane, foşti angajaţi ai AEI „A”, administrată de inculpaţi.
Înmatricularea societăţii nou înfiinţate a avut loc la data de 11 ianuarie 1993.
Noua societate, administrată tot de cei doi inculpaţi, avea acelaşi obiect de activitate ca şi AEI „A”, încălcându-se astfel prevederile Legii nr.31/1990.
Implicându-se în operaţiunile comerciale ale SC „P ´92” SA, inculpaţii au deturnat, în favoarea acesteia, importante sume de bani din patrimoniul AEI „A”, în perioada 1992-1993, în total suma de 37.763.792 de lei.
Apelurile inculpaţilor au fost admise prin decizia penală nr.168 din 9 februarie 1999 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus reducerea pedepselor.
Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr.897 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.
Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că inculpaţii au fost greşit condamnaţi pentru infracţiunea de deturnare de fonduri. Critica este fondată.
Infracţiunea prevăzută în art.3021 C.pen. implică producerea de perturbări a activităţii economico-financiare sau de pagube unui organ ori a unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art.145 din acelaşi cod.
În raport cu art.145, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.140/1996, AEI „A” Iaşi, unitatea păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile prevăzute de norma penală de interpretare menţionată, fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat.
Fapta, aşa cum a fost săvrşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale AEI „A” Iaşi, prin producerea unei pagube în sumă de 37.673.792 de lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art.246 raportat la art.258 C.pen.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis în sensul celor ce preced şi, constatându-se că fapta, în noua încadrare, a fost prescrisă, s-a dispus încetarea procesului penal.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. De aceea, în legătura cu cea de-a doua problema, referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităţilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor cu principiul liberului acces la justiţie, Curtea Constituţională consideră ca este de competenta exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege” şi ale art. 128 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Judecătorul „spune dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinţa, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social.
În instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţa, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în fata legii şi a autorităţilor publice. În temeiul acestor considerente, prin decizia nr. 60/1993 Curtea Constituţională a apreciat ca instituirea accesului parţial, doar la prima instanţa, al salariaţilor din sectorul siguranţei circulaţiei este neconstituţională, cât timp celorlalţi salariaţi din sectorul transporturi, în litigiile lor de munca, le este asigurat accesul la toate mijloacele procedurale prevăzute de lege. Aceasta nu înseamnă însă ca, în toate cauzele, accesul liber la justiţie presupune sa fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti – judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie – şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fata instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.
Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, în M.Of. nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, M.Of. 297/1996, dec. nr. 16/1999, M.Of. nr. 136/1999 şi nr. 69/1994
Notă:– L. Mihai, Consecinţele absenţei separării puterilor în stat asupra independenţei justiţiei şi a dreptului, „Rev. rom.dr.omului”, Supliment, Legislaţia în tranziţie, 1995, p.26.
– D. Cosma, Hot. Curtea Constituţională nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 C.E.D.H., în „Rev. rom. dr. omului” nr. 13/1996, p. 15.
– D. Ciuncan, Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, „Dreptul” nr. 6/1997, p.58.
Noţiunea „drept la justiţie” sau „drept de acces la instanţă” nu se limitează în nici un caz la posibilitatea acordată de a te adresa instanţelor şi nici la faptul că există posibilitatea ca o procedură judiciară în materie penală să se finalizeze printr-o hotărâre; această noţiune include şi dreptul la punerea în practică a verdictului sau sentinţei pronunţate de instanţă şi funcţionarea justiţiei fără presiuni din afară. Dreptul la instanţă nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată unui individ de a apela la o instanţă naţională, ci include şi speranţa legitimă că autorităţile interne vor fi obligate să respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.
C.E.D.H., hot. din 28 octombrie 1999, în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000, cu opinii separate C.Rozakis şi B. Zubancic
Notă: – Dreptul de acces la dosar chiar în faza judecării arestării; caracterul contradictoriu al urmăririi; egalitatea armelor – art. 5 şi 4.
C.E.D.H., Lamy vs Belgia, hot. din 30 martie 1989 (cameră) în V. Berger, Jurisprudenţa C.E.D.H., ed. II, p.121 şi urm.
– Solicitarea motivată a pieselor dosarului în faza jurisdicţiei administrative.
(C.E.D.H., Bendenouin vs Franţa, hot. 242/1994 (cam) în V. Berger p. 224 şi urm.)
Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului;
– legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac;
– instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice atâta timp cât aceste reguli asigură egalitatea cetăţenilor în utilizarea lor;
– nu există nici o legătură între prevederea legală ce face obiectul excepţiei şi obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale;
– prevederile legale criticate sunt în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
– este nefondată susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale criticate nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare a acestei norme juridice internaţionale.
Curtea Constituţională, decizia nr. 261 din 5 decembrie 2000, publicată în M. Of. nr.174 din 5 aprilie 2001
Notă: – Dumitru-Octavian Rădulescu, Paula-Ioana Rădulescu, Maria Amalia Rădulescu, Despre caracterul subsidiar al infracţiunilor de abuz în serviciu, „Dreptul” nr. 3/2001.
– E. Lupan, Accesul la informaţie şi la justiţie în probleme de mediu, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 115
Notă:– D. Ciuncan, Actele încheiate de ORDA, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p.41 şi în „Revista de drept comercial” nr. 4/1997, p.66.
– Crişu Anastasiu, în „Revista de drept penal” nr. 4/1996, p. 69.
– O. min. justiţiei nr. 747/C/M. Of. nr. 106/1997 pentru abilitarea unor membri ai Oficiului Concurenţei cu puteri de anchetă, conform art. 42 alin. (1) Legea concurenţei, cu dreptul de a lua măsurile din art. 42, 431 şi 24 C. pr. pen.
– N. Volonciu, Contribuţii la perfecţionarea reglementării competenţei teritoriale în materie penală, A.U.B., 1990, 29
– Potrivit deciziei 136 din 27 octombrie 1997, R.M. privind organizarea şi funcţionarea Departamentului de Control al Guvernului „…asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunilor, a corpurilor delicte şi a mijloacelor de probă ce pot servi organului de urmărire penală” este o sarcină a D.C.G.
– I. Dumitru, Procesele-verbale încheiate de ORDA, „Dreptul” nr. 1/1999, p. 67
– V. Pătulea, Delimitarea sferei noţiunii de constatare a infracţiunilor de către organele administrative abilitate în acest scop, „Dreptul” nr. 6/1999, p.103
– Al. Ţuculeanu, Actele de constatare în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 26/1996, Codul silvic şi O.G. nr. 96/1998, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 59
ACTE PREMERGĂTOARE
Notă: – Potrivit art. 1951 C. pr. pen. anterior datei de 1 ianuarie 1969, organele de urmărire penală puteau efectua în prealabil acte de urmărire penală în vederea strângerii datelor necesare pentru pornirea procesului penal.
De asemenea, puteau efectua acte prealabile de urmărire penală acei lucrători operativi din Ministerul Afacerilor interne, anume desemnaţi în acest scop, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală, pentru pornirea procesului penal.
Textul art. 1951 C. pr. pen. anterior este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 318, publicat în B.Of. nr. 27 din 21 iulie 1958. Menţionăm că art. 1951 fusese introdus prin Decretul nr. 473, publicat în B. Of. nr. 26 din 30 septembrie 1957.
– A. S. Tulbure, Actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 68
– A. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiilor în cursul actelor premergătoare „Pro lege” nr. 2/1998, p. 13 şi în PCAB, Buletin nr. 1/1998, 3
-Date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr. 888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996).
– Legea nr. 108/1996, M. nr. 251 din 7 octombrie 1996 pt. aprobarea (şi modificarea) 0.G. nr. 11/1996 pr. executarea creanţelor bugetare (M. nr. 23 din 31 ianuarie 1996).
Art. 31 alin. (1) (din O.G.) va avea următorul cuprins: La cererea org. de exec., băncile sunt obligate să furnizeze în scris relaţiile solicitate, necesare urmăririi debitorilor prin poprire, precum şi pt. luarea altor măsuri privind realizarea creanţelor bugetare. Org. ex. sunt obligate să asigure secretul informaţiilor primite.
Informaţiile ref. la impozite, taxe şi alte obligaţii bugetare ale plătitorilor pot fi transmise numai în următoarele situaţii:
– D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale. „Dreptul” nr. 7/1996, p. 88.; I.D. Cristescu, „Dreptul” nr. 5-6/1994, p. 147; „Dreptul” nr. 3/1995, p. 62; mărturie mincinoasă. I. Dumitru. „Dreptul” nr. 1/1995, p. 50
– Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; „Dreptul” nr. 12/1997, p. 45
– L. Stănescu, Raţiunea utilizării rezultatelor activităţii de culegere a informaţiilor în administrarea probatoriului în procesul penal, „Dreptul” nr. 8/1998, p.129
– I. D. Costescu, Discuţie în legătură cu conţinutul „Dreptul” nr. 3/1995, p.62
– A. Dindelegan, În procesul penal, „Pro lege” nr. 1/1990, p.26
„Efectuarea actelor premergătoare este limitată la atingerea scopului pentru care au fost instituite şi nu trebuie înţeleasă ca o activitate de administrare de probe în vederea dovedirii faptei şi a vinovăţiei făptuitorului.
Dacă s-ar accepta o asemenea idee ar însemna deplasarea centrului de greutate al organului de cercetare înaintea procesului penal”.
(lt. col. George Ilie Ionescu, Sesizarea organelor de cercetare penală ale miliţiei, în I.G.M., „Cercetarea penală”, Serviciul cultural M.I., 1974, p.132).
– A pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.
În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca de altfel întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării. (col. Dr. E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale. Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.192).
– M.I., procuratura şi justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile (N. Ceauşescu, România pe drumul…, vol. 2, 1968, p. 410 cit apud E. V. Ionăşeanu, op.cit., p.192, cu referire la actele premergătoare).
– D. Ciuncan, Actele ce pot fi îndeplinite înaintea încuviinţării prealabile a cercetării penale, „Dreptul” nr. 9/1999, p. 111
– I. Dumitru, Posibilitatea efectuării percheziţiei în etapa actelor premergătoare „Dreptul” nr. 9/1999, p.118;
– I. Dumitru, Săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă în etapa actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 1/1995, p.50. Se afirmă că declaraţiile martorilor (?!) ar putea fi luate (pot constitui mijloace de probă – p.51) în această etapă;
– C. Sima, Actele premergătoare şi infracţiunea de mărturie mincinoasă „R.D.P.” nr.1/2002, p. 116; a se vedea şi nota redacţiei, p. 117-118);
– D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, „Drepturile omului” IRDO, nr. 1/1999, p. 25.
– I. Gorgăneanu, Din nou despre actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 32;
– T. Teodorescu, Despre sesizarea organelor de urmărire penală. Actele premergătoare şi nelegalitatea percheziţiilor efectuate în faza actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 10/1999, p. 89
– Constantin Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, „Dreptul” nr. 4/2000, p.150.
La solicitarea motivată a organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, M.F.P. va furniza informaţii din cazierul fiscal al contribuabililor aflaţi în curs de urmărire sau de judecată.
(art. 8 alin. (4), O.G. 75, M.Of. nr. 540/1 septembrie 2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal).
– Din art. 224 alin. (3),C. pr. pen., rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi ale art. 172 alin. (1) C. pr. pen., întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte C. pr. pen. contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
I. În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.
Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pr. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. (1) C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale”.
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, în rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată alin. (3) al art. 224 C. pr. pen. prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 C. pr. pen., prin raportare la art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999. Prin această decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că „garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă”.
Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen., cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.
II. De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de a doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect şi respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen.
Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, dec. nr. 141 din 5 oct. 199, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; idem, dec. 126, 128/2001 în M.Of. nr. 438 din 6 august 2001
Notă: – Are caracterul unui act întrerupător de prescripţie numai acela care trebuie comunicat învinuitului: or, învinuitul nu poate fi decât persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (229 C. pen.), nu şi persoana în raport cu care se efectuează acte premergătoare (Rodica Mihaela Stănoiu, Comentarii, în „Practica judiciară penală”, vol. II, p. 229; în sens contrar T.M. Bucureşti, dec. pen. 1060/1981 în Repertoriu..., p. 231).
Cu excepţia procesului-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
Curtea reţine că efectuarea în practică în cadrul actelor premergătoare a unor acte specifice urmăririi penale în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului de apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de Aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.
Curtea Constituţională, dec. nr. 124 din 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 466 din 15 august 2001
Posibilitatea administrării unor proceduri restrângătoare de drepturi (cum ar fi percheziţia, înregistrarea unor convorbiri/imagini, reţinerea corespondenţei etc.) înainte de începerea urmăririi penale sau chiar în afara cauzelor penale, în cadrul unor solicitări „de altă natură” (?!) decât cea penală
1. Actele procesuale sunt definite, în doctrină, ca fiind manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal1.
Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale2. Ele relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual3.
Fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui anumit act procedural. Spre exemplu, actul procesual prin care se dispune percheziţia, – şi anume autorizaţia procurorului sau dispoziţia instanţei comunicată procurorului4 se realizează prin efectuarea percheziţiei, ca act procedural5 formal.
2. Potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
Prof. univ. dr. Adrian Ştefan Tulbure apreciază că „în ce priveşte percheziţia şi aceasta poate fi efectuată cu consimţământul persoanei al cărei domiciliu se percheziţionează, în caz de infracţiuni flagrante sau cu autorizaţia personală în celelalte cazuri”6.
Socotim vădit neconstituţională o asemenea susţinere, întrucât o „pătrundere sau rămânere în domiciliu ori în reşedinţa unei persoane” (art. 27(1) din Constituţie) nu echivalează cu o percheziţie.
PERCHEZIŢIILE POT FI ORDONATE EXCLUSIV DE MAGISTRAT conform art. 27(3) din Constituţie, şi nu de o persoană bănuită sau de un făptuitor (Delictul flagrant este o excepţie logică, percheziţionarea parlamentarului este o excepţie constituţională; iar percheziţionarea parlamentarului în caz de infracţiuni flagrante este logică şi constituţională conform art. 27 (4) din Constituţie, coroborat cu art. 69 (1) şi (2) din legea fundamentală).
A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.
În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării[5].
După cum se arată în alineatul 3 al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul penal, actele nefiind acte de urmărire penală, având un regim special, sui generis[6].
În legislaţiile străine, procedura pregătitoare judecăţii cuprinde, ca structură tipică, deschiderea procedurii, ancheta preliminară, instrucţia sau ancheta – ca forme diferite ale procedurii pregătitoare – actele legate de îndeplinirea acestei proceduri (ceea ce poate însemna începerea sau neînceperea urmăririi penale). Procedura pregătitoare se deschide din momentul în care organul competent este informat într-o măsură demnă de încredere despre săvârşirea unei infracţiuni. Dacă infracţiunile nu sunt încă conturate temeinic, ele pot fi verificate cu ajutorul diverselor acte neprocesuale, precum ascultarea de persoane, culegerea de probe, cererea de a efectua un control de către organele abilitate, cererea de clarificare a datelor, de alte organe oficiale etc.
Rezultatele acestor acte trebuie să servească în mod exclusiv în a stabili dacă este întemeiată declanşarea procesului penal şi, în principiu – excepţie făcând probele evidente de vinovăţie – nu pot servi ca mijloace de probă.
Dintre toate codurile de procedură ale fostelor state socialiste, numai Codul de procedură penală român prevede că procesele-verbale ale actelor preliminare (de verificare şi pregătitoare, consemnând investigaţii premergătoare) pot constitui mijloace de probă[7].
Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată[8].
Plecându-se de la litera legii, în doctrină s-a arătat că, în baza art. 224 C. pr. pen., pot fi efectuate verificări, ascultate persoane, pot fi efectuate chiar percheziţii sau cercetări la faţa locului[9]. Astfel, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare devine proces-verbal sau raport de constatare medico-legal, de exemplu. În acest fel, fără a fi pornit procesul penal, pe cale ocolitoare sunt îndeplinite acte procesuale[10].
Practica fostelor organe de procuratură era în sensul că nu se pot lua, de exemplu, declaraţii de martori, pentru că, aceasta fiind o activitate desfăşurată în afara procesului penal, nu sunt aplicabile integral prevederile art. 78 şi urm., art. 85 şi urm., nu se administrează probe sau lua măsuri procesuale pe care legea le condiţionează de începerea urmăririi penale (reţinere, sechestru etc.); ulterior anului 1973 practica a fost reconsiderată[11].
3. Întrebarea care se pune este aceea dacă asemenea largi posibilităţi acordate unor organe de stat constituie sau nu o garanţie în plus a respectării legii.
Legea nr. 32/1990 a modificat art. 201 C. pr. pen. desfiinţând calitatea de organ de cercetare penală a organelor de cercetare ale securităţii, instituţie desfiinţată ea însăşi. Modificarea acolo operată a fost generalizată în mod textual în tot codul, ele mai fiind amintite şi în art. 103, care reglementează timpul de efectuare a percheziţiei.
Acest text trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor de ordin constituţionale cuprinse în art. 27 (3) şi (4), potrivit cărora percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege; percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise (afară de cazul delictului flagrant).
Cazurile de ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interpretarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse[12].
Cererea de autorizare se formulează în scris, cuprinzând categoriile de activităţi – nu nelimitat – pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul, prevăzându-se şi durata acesteia (care nu poate depăşi 6 luni).
În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională, se pot întreprinde activităţile enumerate mai sus chiar fără autorizarea prevăzută de lege, aceasta urmând a fi solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai târziu de 48 ore (art. 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României).
Toate aceste acte ale organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt iniţial numai acte de investigare, şi în nici un caz acte de cercetare penală[13], iar cea mai mare parte a lor nici nu va ajunge în faza unei urmăriri penale.
Întrucât modificarea art. 201 C. pr. pen. este expresă, dispărând organele de cercetare ale securităţii, activităţile desfăşurate de acestea pot lua forma unor acte de investigare în cadrul unui proces penal (în care procurorul acordă autorizaţia de percheziţie).
Actele premergătoare pot fi efectuate numai de organele de urmărire penală (alin. (1) al art. 224 C. pr. pen.) sau de lucrători operativi ai Ministerului de Interne (alin. (2)), dar, în acest caz, numai în condiţiile art. 15 al Legii nr. 51/1991, întrucât procurorul nu poate încuviinţa percheziţii decât ca acte de urmărire penală, în cazul unui proces penal, iar percheziţia nefiind un act premergător, ci un act de urmărire penală.
Lucrătorii operativi din organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu puteau să facă până la 14 noiembrie 1996 (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 141) nici măcar acte premergătoare, întrucât, din art. 201 C. pr. pen., au fost înlăturate (prin Legea nr. 32/1990) organele securităţii dintre organele de cercetare penală.
Având în vedere că după evenimentele din decembrie 1989 ţara noastră se îndreaptă spre instaurarea unei stări de legalitate, a unui stat de drept, era imperios necesară reevaluarea unor instituţii, elaborarea unor noi coduri.
Apreciem că dispoziţiile legale privind faza prealabilă judecăţii trebuie revăzute cu atenţie[14]. Este necesară precizarea activităţilor ce pot fi efectuate în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, precizarea întinderii drepturilor pe care le au organele de urmărire penală, pentru a se asigura un control eficient asupra legalităţii actelor premergătoare urmăririi penale. Legea va trebui să precizeze situaţiile când acestea pot avea loc, asigurându-se celeritatea lucrărilor, dar şi drepturilor persoanelor[15].
De exemplu, personalul unei bănci, supus prevederilor Legii bancare, nr. 58 din 5 martie 1998 (publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998) nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului (unei bănci) sau vreunui client al acesteia.
În cauzele penale, numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (I), împotriva titularului (II), numai la cererea scrisă a procurorului (III) sau a instanţei de judecată vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (IV) pe numele persoanelor fizice şi juridice (V); numai cu aceste cinci garanţii se va putea îngrădi secretul profesional la o instituţie de credit (art. 37 al legii)[16].
La C.E.C., date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr.888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996 rectificat în M. Of. nr. 305/1996 şi modificat prin Legea nr. 146/1997, în M.Of. nr. 173/1997).
În consecinţă, apreciem că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Dar este deci evident că nu se poate întocmi un proces-verbal de percheziţie sub forma unui proces-verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.
Aceasta este esenţa unei opinii exprimate mai de mult de actuala Secţie anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică. Dacă un procuror are o altă părere, el acţionează numai potrivit conştiinţei sale juridice.
Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 alin. (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare) în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual, pe al organelor de poliţie.
Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţiunii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
4. Discuţia se amplifică. Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui mijloc de probă (cf. art. 224 alin. final C. pr. pen.), chiar dacă sunt efectuate şi de alte organe de stat (în condiţiile art. 224 modificat), înregistrările fiind ele însele întotdeauna mijloace de probă, autorizarea nu se dă decât în faza de urmărire penală (începută), şi niciodată sub forma actelor premergătoare[17].
Cele de mai sus nu exclud, evident, o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).
Înregistrările nu sunt altceva decât mijloace de investigaţie; dacă se efectuează înainte de începerea urmăririi penale au valoare de acte premergătoare putând fi valorificate pe plan probator doar prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare; dacă se efectuează după începerea urmăririi penale se pot valorifica prin intermediul procesului-verbal (cf. art. 912 C. pr. pen.), întrucât au semnificaţia unor procedee probatori[18].
Arătăm că nimic din cele expuse mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465 – 479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul-verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces-verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.
Organul de urmărire penală sesizat în cadrul procedurii flagrante întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile învinuitului. Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi se semnează de organul de urmărire şi de învinuit. Vrem să arătăm, dară, că urmărirea penală este începută. Ca atare, nici în cazul procedurii speciale (ce derogă deci de la art. 228 C. pr. pen.) a infracţiunii flagrante, percheziţia (ce urmează) nu se poate efectua ca act premergător.
Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile, cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale).
Ca atare, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen. şi fără presiuni din afară. Magistraţii parchetului, ca agenţi esenţiali ai administrării justiţiei, trebuie să-şi păstreze întotdeauna demnitatea şi onoarea însărcinării lor.
5. Statul trebuie să vegheze ca magistraţii parchetului să poată să se achite de funcţiile lor profesionale în toată libertatea, fără să facă obiectul intimidării, fără să fie hărţuiţi, fără să sufere ingerinţe nefondate[19].
Jurisprudenţa franceză a extins ocrotirea acordată domiciliului şi în cazul spaţiului ocupat de o persoană juridică[20], idee dezvoltată mai apoi şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Niemietz V. Germania[21].
Delege ferenda[22], este necesar ca şi începerea efectuării acelor premergătoare să fie dispusă prin rezoluţie motivată, pentru a se asigura sporirea rolului şi atribuţiilor magistratului în faza de urmărire penală, reprezentând un control eficient pentru buna desfăşurare a acestei activităţi şi prevenirea oricăror abuzuri sau nedreptăţi, pentru garantarea drepturilor procesuale şi libertăţii cetăţeneşti.
Întrucât procurorul nu poate efectua acte jurisdicţionale, se impune modificarea actualului art. 100 C. pr. pen. în sensul dispunerii efectuării percheziţiei numai de către un judecător (al fazei de urmărire penală), şi numai motivat, în scris, arătându-se de la început obiectele sau înscrisurile refuzate, activitatea fiind limitată doar la acestea.
Suntem nevoiţi a repeta, percheziţia este un act de procedură, deci nu poate echivala cu permisiunea unui acces în domiciliu sau reşedinţă.
Este necesară o reglementare dezvoltătoare privind activităţile operative legate de siguranţa naţională, crima organizată, terorism, droguri, investigatori legendaţi; altfel, activitatea organelor respective este paralizată, astăzi normele reglementând doar activitatea judiciară.
De exemplu, folosirea investigatorilor legendaţi trebuie limitată strict la anume date, informaţii, mijloace sau domenii expres arătate în autorizaţia emisă în acest scop (şi poate nu neapărat de procuror, fiind suficientă o înregistrare legală la un organ superior al aceleiaşi structuri, pentru a preveni abuzul).
Dar ne vine greu să admitem – chiar în cazul crimei organizate (vezi proiectul Legii în „Cotidianul” din 17 noiembrie 1998) – posibilitatea efectuării unor „percheziţii secrete”.
Părerea noastră este că se confundă activitatea operativă, cu caracter strict executiv, cu sfera judiciară. Nici cu, nici fără autorizaţia nici unui judecător sau procuror nu se vor putea efectua astfel de percheziţii care să procure mijloace de probă, care să poată fi folosite într-un proces penal.
Informăm că în Raportul final şi Recomandările grupului de lucru la proiectul Legii secretului bancar[23] s-a propus ca text: comunicarea unor elemente şi date constituind secret bancar, fără consimţământul titularului contului, poate fi dispusă numai prin ordonanţă preşedinţială dată în cadrul unei proceduri judiciare privind titularul contului, în oricare din cele două faze ale procesului[24].
În consecinţă, procesul – verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Este deci evident că nu se poate întocmi un proces – verbal de percheziţie sub forma unui proces – verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.
Aceasta este esenţa unei opinii exprimate mai de mult de actuala Secţie anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică. Dacă un procuror are o altă părere, el acţionează numai potrivit conştiinţei sale juridice.
Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare)în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual penal, organelor de poliţie.
Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Cele de mai sus nu exclud evident o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).
Arătăm că nimic din cele arătate mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465-479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul – verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces – verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.
Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale)[25].
În concluzie, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen.
Într-un model de legislaţie pentru România privind fraudele din instituţiile bancare, bazat pe modelul celei din Statele Unite ale Americii (Codul US, 31, secţiunile 5311-5325 inclusiv)[26] se propune ca, în scopul anchetării şi punerii sub urmărire juridică pentru orice fraudă bancară, procurorul (general) să solicite instanţei competente a judeca, un mandat pentru culegerea de probe care să dovedească delictul, dar numai în urma demonstrării unei necesităţi rezonabile.
Într-o notă de studiu nr. 16762/1998[27] a apreciat că „procesele verbale de percheziţie şi de ridicare de înscrisuri a obiectelor şi înscrisurilor [,] precum şi rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, spre exemplu, efectuarea în etapa actelor premergătoare, pot constitui acte procedurale distincte faţă de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare”
Unul dintre argumentele aduse a fost acela că întrucât în alin. (3) art. 224 C. pr. pen. se prevede că prin procesul-verbal se constată efectuarea doar a „unor acte premergătoare”, înseamnă că aceste acte premergătoare pot fi constatate şi prin alte acte procesuale.
Noi credem că textul legii se referă doar la posibilitatea folosirii ca mijloc de probă doar unor acte premergătoare, şi nu a tuturor.
Notă: După revizuirea Constituţiei sintagma de siguranţă naţională a fost înlocuită cu aceea de securitate naţională . Cf. art. 27, 31, 41, 53, 119 din Constituţie.Vezi şi C. Const. , dec. nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004.
– Ioan Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 10/2003, p. 210
Suntem de acord cu soluţia pronunţată în privinţa dispoziţiilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal.
Pe de altă parte, considerăm că, prin decizia pronunţată, trebuia să se admită în parte excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care, conform acestora, declaraţia dată sau expertiza efectuată în faza actelor premergătoare – fără ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul să fie asistată de un avocat ales – pot fi constatate în procesul-verbal prevăzut de alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.
În opinia noastră, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la apărare este garantat”.
I. Decizia la care se referă prezenta opinie separată ajunge la concluzia constituţionalităţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală prin raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din Constituţie, text conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Suntem şi noi de acord că prin prisma acestor din urmă dispoziţii constituţionale se asigură dreptul la apărare (şi anume, prin acordarea de asistenţă calificată în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, aşadar din momentul începerii acestuia şi până la finalizarea lui prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord că ipoteza normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui proces penal început şi nefinalizat.
Nu suntem însă de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiază – implicit – decizia pronunţată cu majoritate de voturi, interpretare în sensul că numai în timpul procesului penal se garantează constituţional dreptul la apărare, sub forma asigurării asistenţei juridice de către un avocat ales. Din punctul nostru de vedere, această interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care conţine o formulare generală: „Dreptul la apărare este garantat.” În absenţa oricărei circumstanţieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afara procesului penal, aşadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza „actelor premergătoare” reglementate prin art. 224 din Codul de procedură penală.
Dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică, în condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.
În consecinţă, dreptul persoanei de a fi asistată de un avocat ales este consacrat constituţional şi pentru faza „actelor premergătoare”.
II. „Actele premergătoare” la care se referă art. 224 din Codul de procedură penală se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activităţi ce sunt săvârşite „[…] în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale […]” (art. 224 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală), precum: ridicarea de probe materiale sau de înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii, realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrări audio sau video etc.
III. Deşi regula instituită de norma constituţională este aceea conform căreia în faza actelor premergătoare persoana are dreptul de a fi asistată de un avocat, este evident că numai unele categorii de acte premergătoare se pretează la a fi efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigură asistenţa juridică a persoanei la care ele se referă. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la cunoştinţă persoanei, în vederea eventualei angajări de către aceasta a unui avocat, a intenţiei de realizare a unor acte premergătoare sub forma înregistrărilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform prevederilor art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel, aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de către organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, aceste acte premergătoare pierzându-şi orice eficienţă atunci când, concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste ipoteze, precum şi în altele asemănătoare, activitatea de combatere şi de prevenire a săvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibilă şi, de aceea, în privinţa actelor premergătoare, este inadmisibilă garantarea generalizată a exercitării dreptului constituţional la apărare, sub forma prerogativei asigurării asistenţei juridice calificate. Această consecinţă se află în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cărora: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”
IV. Alte categorii de acte premergătoare pot fi, însă, realizate fără ca finalitatea lor să fie înlăturată atunci când persoanei la care acestea se referă i se asigură exercitarea dreptului la apărare (drept garantat, fără nici o circumstanţiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistării acelei persoane de către avocat în timpul efectuării actului premergător.
Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intră, cu siguranţă, în această situaţie, în sensul că, în principiu, asistarea de către avocat a celui căruia i se ia o declaraţie de către un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu săvârşirea acestor categorii de acte premergătoare.
V. Este adevărat că, în practică, se pot ivi şi situaţii când, pentru raţiuni de tactică a cercetării, să fie necesară luarea de declaraţii sau efectuarea de expertize fără asistarea persoanei de către avocat; aceasta nu constituie o încălcare a dreptului constituţional la apărare, dacă rezultatul acestor acte premergătoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, în procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi care poate constitui mijloc de probă.
Nu aceeaşi este, însă, situaţia în ipoteza în care:
– declaraţia este luată unei persoane de către organe ale statului;
– acestei persoane nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de un avocat ales;
– ulterior, declaraţia luată în asemenea împrejurări este consemnată în procesul-verbal ce poate constitui mijloc de probă în procesul penal, împotriva persoanei care a făcut acea declaraţie.
Tot astfel, este încălcat dreptul la apărare garantat – într-un mod necircumstanţiat – de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectuează o expertiză, fără ca persoana vizată prin aceasta să poată fi asistată de avocat, iar rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal prevăzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală), în procesul penal început ulterior împotriva acelei persoane.
Respectarea dreptului constituţional la apărare prin intermediul asistării persoanei de către avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din declaraţiile luate sau din expertizele efectuate – fără ca persoana să fi fost asistată de avocat -, rezultă indicii cu privire la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni de către acea persoană, să se procedeze din nou la luarea declaraţiei ori, după caz, la efectuarea expertizei; de această dată, însă, este necesar să se aducă la cunoştinţă acelei persoane că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, care poate constitui mijloc de probă.
Dacă, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fără să se fi urmat aceste proceduri, acel proces-verbal – de plano – nu poate să constituie mijloc de probă în procesul penal îndreptat împotriva persoanei căreia i-a fost încălcat, în faza actelor premergătoare, dreptul constituţional la apărare.
VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenţa unui drept „la tăcere”, consacrat – implicit – prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, pentru persoana care, aflată în faţa unui organ al statului, îşi manifestă voinţa de a beneficia de garanţia constituţională, prin asistarea sa de către un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de către acel organ de stat a atribuţiilor sale prevăzute de lege. Este de la sine înţeles că acest drept operează inclusiv pentru persoana care este chemată în calitate de martor. Nici un organ al statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei persoane să facă declaraţii fără ca, mai înainte, să aducă la cunoştinţă acelei persoane, într-o modalitate adecvată împrejurărilor concrete, că, în baza art. 24 alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenţă juridică din partea unui avocat ales. Declaraţia ce s-ar da fără ca această condiţie să fie îndeplinită nu poate fi utilizată – direct ori indirect – împotriva persoanei care a fost lipsită de exerciţiul dreptului la apărare.
Enunţurile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur, circumstanţieri, ca urmare a aplicării prevederilor art. 49 din Constituţie, ce permit legiuitorului să procedeze la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv a dreptului la apărare consacrat în termeni generali de dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrângeri se pot, însă, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat; şi numai dacă nu ating însăşi existenţa dreptului constituţional la apărare.
VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrată consacră – în forme specifice – un asemenea sistem, de garantare generală a dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea prerogativei asistării persoanei de către avocat.
Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţată în anul 1966 în cazul Miranda vs Arizona, Curtea Supremă federală a stabilit, printre altele, că persoanele au dreptul la apărare pe parcursul întregii etape a actelor premergătoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de persoane fără respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se află şi dreptul la apărare prin avocat. În situaţia în care o persoană nu beneficiază de asistenţa unui avocat, organele de stat trebuie să dovedească faptul că acea persoană a fost informată anterior oricărei întrebări că are dreptul la asistenţa unui avocat, astfel încât acea persoană a renunţat la dreptul său la apărare în deplină cunoştinţă de cauză. Atunci când suspectul solicită să se consulte cu un apărător calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune nici o întrebare. Simplul fapt că suspectul a răspuns la unele întrebări sau că a făcut în mod voluntar unele declaraţii nu determină concluzia că acesta a renunţat la dreptul său de a nu răspunde la întrebările ulterioare. El poate decide în orice moment să se consulte cu un avocat şi numai după aceea să continue să răspundă.
În vederea pronunţării deciziei în cazul Miranda vs Arizona, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieşeau din manualele de poliţie, referitoare la procedura de anchetă. Astfel, aceste metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat, recomandau interogarea acestuia singur şi înlăturarea oricărui sprijin din exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiţi să recurgă la practica interogatoriului fără pauză, la stratageme constând în acordarea de sfaturi juridice intenţionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi nesiguranţa suspectului interogat.
VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie („Dreptul la apărare este garantat”), întrucât permit ca în faza actelor premergătoare să se ia declaraţie ori să se efectueze expertiză fără ca persoanei care face declaraţia sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul la asistenţă prin avocat ales, iar acea declaraţie sau expertiză poate fi constatată în procesul-verbal prevăzut în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.
IX. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, „erga omnes”, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţa soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa neconstituţionalităţii prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă această opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie „erga omnes”, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu există grade ale obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.
Curtea Constituţională, opinie separată , referitor la dispoziţiile art. 224 c. pr. pen., la decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 15 august 2001
Notă: După revizuirea Constituţiei sintagma de siguranţă naţională a fost înlocuită cu aceea de securitate naţională . Cf. art. 27, 31, 41, 53, 119 din Constituţie.Vezi şi C. Const. , dec. nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004.
ACŢIUNE PENALĂ
Prin sentinţa penală nr. 137 din 7 iulie 1998, Tribunalul Gorj a condamnat pe inculpatul S.C. pentru săvârşirea infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art. 274 alin. (2) şi de art. 275 alin. (2) C. pen., precum şi a infracţiunilor de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) şi de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (2) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că inculpatul, impiegat de mişcare la staţia Parângul, şi-a părăsit postul pentru a consuma băuturi alcoolice, sub influenţa cărora nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, a acţionat greşit asupra unor instalaţii, punând prin aceasta în pericol siguranţa circulaţiei, s-a comportat violent faţă de călătorii unui tren care-i reproşau întârzierea circulaţiei şi a deteriorat, cu intenţie, bunuri ale căilor ferate.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 123 din 30 martie 1999, a admis apelul inculpatului şi a modificat pedepsele.
Recursul declarat de inculpat este fondat cu privire la individualizarea unor pedepse şi pentru lipsa sesizării organului competent pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (2) C. pen.
Sub acest din urmă aspect se constată că, potrivit art. 278 C. pen. pentru infracţiunea menţionată acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.
Cum în cauză o asemenea sesizare nu a fost formulată, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. urmează a se dispune, în urma admiterii recursului şi casării în parte a hotărârilor atacate, încetarea procesului penal pentru infracţiunea menţionată.
250 din 23 ianuarie 2000
Notă: – I. Dumitru , Extinderea acţiunii penale pentru. alte acte materiale, alte fapte, netrimiterea în judecată. în „Dreptul” nr. 1/1996, p.108
– Angela Nicolae , Exercitarea de M.P. aacţiunii penale , „Pro lege” nr. 2/1995, p. 31.
– Arestare fără ascultare, A. Botezan, „Pro lege” nr. 3/1997, p.197.
– D. Ciuncan, Modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul bunurilor statului, „Dreptul” nr. 1/1998, p.84.
– Lipsa precizării exprese a unor texte sau principii constituţionale nu este asimilată cu lipsa de motivare în drept (C.C. dec. nr. 5/1992; 392/1997; 412/1997; 136/1998).
– D. Ciuncan, Neconstituţionalitatea unor dispoziţii privind exercitarea din oficiu a acţiunii penale în cazul unor bunuri proprietatea statului, „Dreptul” nr. 7/1999, p. 17.
Când într-o cauză se constată existenţa mai multor cauze prevăzute de art. 10 C. pr. pen., operează mai întâi cazurile de la lit. a-e, în ordinea indicată de lege, şi apoi cele de la lit. f – j în ordinea cronologică în care au apărut, deoarece odată ce a fost stinsă acţiunea penală printr-o cauză legală, cele ulterioare nu mai au ce stinge.
(Gr. Gr. Theodoru în Gr. Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, E. D. P., Bucureşti 1/19979, p.74).
Notă:– H. Diaconescu, Cu privire la natura juridică a avizului ministrului justiţiei pentru cercetarea, percheziţionarea,reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a magistraţilor şi notarilor publici, „Dreptul” nr. 2/2002, p.145
APĂRARE
Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales, precum şi dispoziţiile art. 171 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”.
S-a susţinut de către autorii excepţiei că aceste texte încalcă principiul constituţional al garantării dreptului la apărare, consfinţit de legea fundamentală prin art. 24 alin. (2), conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi prevederile art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 şi ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
Pct. 3 al art. 14 din pactul menţionat are următoarea redactare: „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduc;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei înseşi sau să se recunoască vinovată”.
Examinând conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile constituţionale invocate, precum şi cu cele ale art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional menţionat, Curtea constată că nu poate fi vorba de o contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă, de o concretizare a garantării constituţionale a dreptului la apărare în cadrul procesului penal. Astfel, textele criticate prevăd şi garantează dreptul la apărare al învinuitului sau al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul de a fi asistată de apărător în tot cursul procesului. În plus, organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Prin alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., text legal de asemenea criticat, este prevăzut din nou dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale sau al judecăţii, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-i aduce la cunoştinţă acest drept.
De asemenea, textele legale criticate sunt în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-l avea sau de a i se atribui un apărător din oficiu ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.
Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nici o atingere dreptului la apărare garantat de Constituţia României prin prevederile art. 24 alin. (2), interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, ci, dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscrie în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.
Curtea consideră că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat, astfel cum se susţine de către autorii excepţiei, care confundă începerea procesului penal cu efectuarea unor acte premergătoare acestuia. Momentul în care începe urmărirea penală constituie începutul procesului penal, cu excepţia proceselor penale în care plângerea penală declanşează procesul penal şi în care nu există faza urmăririi penale. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.
Potrivit prevederilor constituţionale interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional invocat, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi, respectiv, a unui proces început şi aflat în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă.
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) C. pr. pen., şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, dar cu privire la un alt aspect, şi anume cel al asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal, deci şi în faza urmăririi penale. Curtea a constatat, în acea cauză, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând în considerente că nu există nici o discriminare şi nici o contradicţie între dispoziţiile art. 171 alin. (1) C. pr. pen. şi prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, textul reglementând în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apărare. Aceste considerente îşi menţin actualitatea.
Curtea Constituţională,dec. nr. 141 din 5 octombrie 1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.
În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.
Curtea constată că prevederile art. 171 alin. (3) C. pr. pen., asupra cărora se limitează controlul de constituţionalitate, nu contravin dreptului la apărare reglementat prin art. 24 din Constituţie, conform căruia: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”
Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legea fundamentală reglementează, în mod general, dreptul la apărare al oricărei persoane, precum şi dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului. Această dispoziţie constituţională este reluată în alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., potrivit căruia „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”. Prin acest text este garantat dreptul la apărare al inculpatului sau al învinuitului în procesul penal, prevăzându-se obligaţia organelor judiciare de a aduce existenţa acestui drept la cunoştinţa celui în cauză. Totodată dreptul la apărare este garantat şi prin obligaţia pe care o au organele judiciare de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, precum şi prin dreptul de a administra probele necesare în apărare. Componentele dreptului la apărare, în cadrul procesului penal, sunt prevăzute în numeroase alte dispoziţii ale legii procesuale penale, printre care cele cuprinse în art. 6, 7, 8 şi 171 C. pr. pen..
În aceste condiţii, în alin. (2) şi (3) ale art. 171 C. pr. pen. sunt prevăzute anumite cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social care funcţionează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cât şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. Curtea constată că nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie faptul că la alin. (3) al art. 171 C. pr. pen. se prevăd unele cazuri de asistenţă juridică obligatorie pentru faza de judecată, diferite de cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol pentru faza de urmărire penală, deoarece dispoziţiile constituţionale nu prevăd obligativitatea asistenţei juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părţilor de a fi asistate, drept pe care ele îl pot sau nu îl pot exercita. Textul de lege criticat prevede deci unele excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice. Stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului.
De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. (3) C. pr. pen., cu raportare la prevederile constituţionale ale art. 24, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, şi prin Decizia nr. 121 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 5 noiembrie 1999, respingând excepţiile de neconstituţionalitate.
În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut că dreptul la apărare, garantat prin dispoziţia constituţională, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de către legiuitor, conform prevederilor constituţionale cuprinse în art. 58 alin. (1), potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, şi în dispoziţiile art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.
Considerentele şi soluţia pronunţată în aceste decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi care ar putea justifica reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Curtea Constituţională, dec. nr. 232 din 16 decembrie 1999, în M.Of. nr. 73 din 18 februarie 2000
În cazurile când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, instanţa, după ce a amânat o dată cauza la cererea acestuia de a angaja un apărător, va judeca procesul cu asistarea inculpatului de către apărător desemnat din oficiu, respingând cererea unui apărător, fără delegaţie depusă la dosar, de a se amâna din nou cauza pentru motivul că nu se poate prezenta la judecată.
Neîndeplinirea obligaţiei (prev. art. 6 alin 5 C. pr. pen.) de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, urmată de neasistarea sa în tot cursul urmăririi penale, constituie un motiv de restituire a dosarului pentru refacerea urmăririi penale, cf. art. 333 C. pr. pen.
2194 din 26 octombrie 1993
Notă: – I. Doltu, Rolul procurorului , în „Pro lege” 3/1995, 39.
– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115
Când apărătorul ales nu se prezintă, fără justificare la mai multe termene de judecată, instanţa este îndreptăţită să desemneze în locul său un apărător din oficiu, deoarece, într-o atare situaţie, inculpatul a cărui asistenţă juridică este obligatorie este lipsit de asistenţă, fiind Aplicabile prevederile art. 171 alin. (4) C. pr. pen..
3064 din 15 decembrie 1995 în Bul. jud., p.233.
Notă: – V. Paşca, Drept de apărare, „Dreptul” nr. 3/1995, p. 77;
– Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal, „Dreptul” nr. 5/1996, p. 77;
– Daniela Ciucă, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998
Judecarea inculpatului minor de către instanţa de recurs în absenţa acestuia, deşi s-a făcut dovada că nu s-a putut prezenta la judecată fiind bolnav, şi desemnarea unui apărător din oficiu, deşi inculpatul a cerut amânarea judecăţii în vederea angajării unui apărător în locul celui ales, decedat în cursul procesului, constituie încălcări ale prevederilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 171 alin. (2) şi (4) C. pr. pen.
Ca atare, decizia este casabilă în recurs în anulare în temeiul art. 410 partea II pct. 5 şi 6 C. pr. pen., recursul în anulare fiind declarat în favoarea inculpatului condamnat.
Semnătura unei persoane în calitate de apărător, pe declaraţia luată cu ocazia arestării, fără a avea delegaţie de apărător, iar asistarea ulterioară, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, de către o altă persoană, avocat desemnat din oficiu, cu delegaţie depusă la dosar, nu satisface cerinţele asigurării dreptului la apărare în tot cursul procesului penal, existând îndoială cu privire la apărarea efectivă şi reală la data ascultării inculpatului.
737 din 26 martie 1997
Notă:– Daniela Ciucă, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998, 99.
– I. Amarie, Despre obligativitatea organului de urmărire penală de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat de un apărător în tot cursul procesului penal, „Dreptul” nr. 1/1999, 63
– Avocatul acţionează ca reprezentant convenţional (prin procură specială) sau ca substituit procesual (îndeplinind acte în nume propriu, dar în interesul altuia).
– T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 din C. pr. civ., „Dreptul” nr. 4/1999, p. 79
– Livia Doina Stanciu, Respectarea dreptului la apărare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 68
– Alexandru Paicu, Despre dreptul apărătorului de a declara apel şi recurs pentru părţile din procesul penal, „Dreptul” nr. 9/2000, 99
– I. Lascu, Laura Codruţa Lascu, Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în legislaţia internaţională şi legea română, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 5.
– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115
În cazul în care dintre mai mulţi inculpaţi cercetaţi pentru coautorat la săvârşirea unei infracţiuni unul dintre ei susţin că toţi au participat la săvârşirea faptei, iar ceilalţi neagă învinuirea, desemnarea aceluiaşi apărător pentru toţi inculpaţii este nelegală, între aceştia existând contrarietate de interese, situaţie ce este echivalentă cu lipsa de apărare.
În cazul în care inculpatul condamnat în primă instanţă susţine în apel că a fost judecat în lipsă deşi era arestat în executarea unei pedepse anterioare, instanţa are obligaţia să verifice realitatea acestei susţineri şi, dacă ea se confirmă, să desfiinţeze sentinţa şi să dispună rejudecarea cauzei de către prima instanţă.
Respingerea apelului, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat şi i s-a asigurat un apărător, iar instanţa de fond nu a fost înştiinţată despre arestarea lui în altă cauză înaintea dezbaterilor, fără a verifica existenţa acestui caz de nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art. 197 alin. (2) şi 3 C. pr. pen., constituie motiv de admitere a recursului inculpatului şi de casare a deciziei cu trimitere pentru rejudecarea apelului.
Prin sentinţa penală nr. 20 din 14 martie 2001, Tribunalul Sălaj a condamnat pe inculpatul B.B., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, susţinând, între altele, că a fost judecat în lipsă, deşi se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 206 din 7 iunie 2001, a admis apelul numai cu privire la omisiunea de a contopi unele pedepse.
În ceea ce priveşte judecarea inculpatului în lipsă, s-a motivat că el a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat în legătură cu învinuirile aduse, i s-a asigurat apărarea, iar instanţa nu a fost încunoştinţată despre arestarea lui pentru executarea unei pedepse anterioare.
Decizia a fost atacată cu recurs de inculpat, cu motivarea că hotărârea primei instanţe era lovită de nulitate absolută, având în vedere că judecarea cauzei a avut loc fără a fi adus la judecată de la locul de deţinere unde se afla în executarea unei pedepse.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 314 C. pr. pen., judecata nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, aducerea lui la judecată fiind obligatorie.
Pe de altă parte, potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între altele, şi dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului când este obligatorie potrivit legii, această nulitate neputând fi acoperită în nici un mod.
În raport cu aceste prevederi legale, instanţa de apel avea obligaţia să verifice dacă susţinerea inculpatului este reală, iar în cazul în care ar fi constatat realitatea acesteia, trebuia să admită apelul, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
Întrucât la dosar nu există dovezi în acest sens, în vederea stabilirii dacă inculpatul la data judecăţii la prima instanţă se afla ori nu în stare de deţinere şi nu a fost adus la judecată, recursul a fost admis şi s-a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea rejudecării sub aspectul menţionat.
Cererea inculpatului formulată la primul termen de judecată de a se amâna judecata în vederea angajării unui apărător este fondată.
Respingerea cererii când prezenţa apărătorului este obligatorie, cu motivarea că inculpatul apelant a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, şi judecarea cauzei cu desemnarea unui apărător, din oficiu pentru inculpat echivalează cu o judecată în lipsa apărătorului, caz de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 6 C. pr. pen.
Prin sentinţa nr. 570 din 13 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul C.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, falsificare de valori, falsificare de instrumente oficiale şi folosirea instrumentelor oficiale false.
Instanţa a reţinut că, în perioada 20 iunie 1996 – 28 iulie 1997, prin acte repetate, inculpatul a achiziţionat bunuri în valoare totală de 40 de milioane de lei, folosind în acest scop ordine de plată şi ştampile falsificate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 680 din 12 decembrie 2000 a respins apelul inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a respins nejustificat cererea sa de amânare a judecării cauzei în vederea angajării unui apărător, deşi cauza se afla la primul termen, încălcând astfel dreptul său de apărare.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, organele judiciare fiind obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.
Conform art. 197 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, încălcarea dispoziţiilor referitoare la asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută a actului, nulitatea putând fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi din oficiu.
Din actele dosarului rezultă că în şedinţa publică din 5 decembrie 2000 apelantul inculpat, fiind prezent, a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.
Deşi cauza se afla la primul termen, cu motivarea că inculpatul a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, instanţa a procedat la judecarea apelului desemnând un apărător din oficiu, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate.
Cum această încălcare nu poate fi înlăturată în nici un mod, decizia pronunţată de instanţa de apel fiind lovită de nulitate absolută, recursul declarat de inculpat a fost admis şi s-a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei curţii de apel pentru rejudecarea apelului.
Pentru ca apelul peste termen să fie admisibil, se cere ca partea să fi lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, şi să declare apel fără a depăşi 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Art. 365 alin. (1) C. pr. pen. fixează numai termenul limită până la care poate fi declarat apelul în cazul în care partea a lipsit la judecată şi la pronunţare, dar nu prevede, drept condiţie a exercitării apelului peste termen, începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor.
Prin decizia nr. 217 din 8 noiembrie 2001, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, a respins ca tardiv apelul declarat de inculpat.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza la primul termen de judecată, cu procedura de citare a inculpatului legal îndeplinită.
Conform dovezii de primire şi procesului-verbal de predare, hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la data de 24 septembrie 1999, fiind afişată pe uşa principală, întrucât nu a fost găsită nici o persoană la adresa cunoscută. Cu toate acestea, inculpatul a declarat apel la data de 4 septembrie 2001.
Faţă de împrejurarea că inculpatul, lipsă la data soluţionării apelului, nu a făcut dovada că a început executarea pedepsei şi că apelul a fost declarat în termen de 10 zile de la data începerii executării pedepsei şi nici dovada începerii dispoziţiilor privind despăgubirile civile, instanţa a considerat că el nu se găseşte în situaţia prevăzută în art. 365 C. pr. pen., referitoare la apelul peste termen.
Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 365 C. pr. pen. pentru declararea apelului peste termen.
Recursul este fondat.
Instanţa de apel a reţinut corect să sentinţa a fost comunicată inculpatului la 24 septembrie 1999, iar acesta a declarat apel la data de 4 septembrie 2001. Este, de asemenea, reală constatarea că inculpatul, nici la data declarării apelului – 4 septembrie 2001 – nici în prezent nu a început executarea pedepsei şi nici executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Instanţa de apel a dat însă o interpretare greşită dispoziţiilor art. 365 C. pr. pen. privind declararea apelului şi peste termen.
Potrivit textului de lege menţionat, partea care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Examinând datele cauzei în raport cu prevederile legale menţionate, se constată, pe de o parte, că inculpatul nu a fost prezent la judecată şi nici la pronunţarea sentinţei, iar pe de altă parte, că apelul, declarat după expirarea termenului legal de 10 zile, a fost depus înainte de începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.
Interpretarea instanţei în sensul că ar fi necesar, pentru admisibilitatea apelului peste termen, ca inculpatul să fi început executarea pedepsei sau executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile şi să fi declarat apelul în termen de 10 zile de la data începerii executării, este însă greşită.
Din modul de redactare a art. 365 C. pr. pen. rezultă că acest text de lege a fixat numai limita maximă, în timp, până la care poate fi declarat apelul peste termen, în formularea „dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile”.
Prin urmare, apelul peste termen poate fi declarat de către partea care a lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare, în intervalul de timp cuprins între data expirării termenului de declarare a apelului şi data la care se împlinesc 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile, fără a se cere ca executarea să fi început.
În consecinţă recursul a fost admis, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Menţionând în considerentele deciziei că procurorul a declarat apel în termen, înseamnă că instanţa s-a pronunţat, prin respingere, asupra excepţiei de tardivitate ridicată de inculpaţii intimaţi.
Lipsa unei motivări exprese privind considerarea apelului ca fiind declarat în termen nu constituie temei de casare, întrucât prevederile art. 383 C. pr. pen. se referă la obligaţia instanţei de apel ca, în expunerea deciziei, să arate temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în art. 379 din acelaşi cod, şi anume respingerea sau admiterea apelului, inclusiv modalităţile procesuale urmate după desfiinţarea sentinţei, iar nu la obligaţia de a face o motivare anume a respingerii unei excepţii ridicate de intimaţi.
O atare motivare se va face în decizia instanţei de recurs, când aceasta se va pronunţa asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 11 C. pr. pen., invocat de recurent, în sensul că instanţa de apel a admis o cale de atac introdusă tardiv.
Prin sentinţa penală nr. 696 din 14 decembrie 2000, Tribunalul Iaşi, în baza art. 2 lit. a) a raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. pr. pen. şi la art. 181 C. pen., a achitat pe inculpaţii C.V. şi C.G. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.
Prin decizia penală nr. 202 din 7 iunie 2001, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii menţionate.
Împotriva acestei decizii inculpaţii au declarat recurs susţinând, între altele, că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate a apelului declarat de procuror, invocată de inculpaţi, şi a admis un apel tardiv.
Examinând legalitatea deciziei criticate, se constată că recursurile sunt nefondate.
Referitor la excepţia de tardivitate a apelului declarat de procuror, asupra căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat, se constată că, în considerentele deciziei se precizează că împotriva sentinţei procurorul a declarat apel în termen. Prin urmare, instanţa de apel s-a pronunţat, astfel, asupra excepţiei de tardivitate.
În ceea ce priveşte lipsa unei motivări privind declararea în termen a apelului, prevederile art. 383 C. pr. pen. sunt greşit invocate de recurenţi, deoarece ele se referă la obligaţia instanţei de apel de a motiva temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, raportate la motivele de apel. Or, inculpaţii aveau în acea fază procesuală calitatea de intimaţi şi nu invocaseră, prin urmare, vreun motiv de apel pentru ca instanţa să fie obligată să motiveze respingerea acestuia.
Totodată, se constată că apelul a fost declarat de procuror în termen legal de 10 zile calculat de la pronunţarea sentinţei (14 decembrie 2000), fiind înregistrat la 27 decembrie 2000 la Tribunalul Iaşi, zilele de 25 şi 26 decembrie, prima şi a doua zi de Crăciun, fiind zile de sărbătoare legală conform art. 1 din Legea nr. 75 din 12 iunie 1996, iar potrivit art. 186 alin. final C. pr. pen. ultima zi de depunere a apelului, 25 decembrie 2000, fiind o zi nelucrătoare, termenul expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează, respectiv 27 decembrie 2000, dată la care a fost declarat.
În consecinţă recursul declarat de inculpaţi a fost respins.
În cazul în care, urmare admiterii apelurilor declarate de inculpat şi de procuror în favoarea acestuia, s-a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă, pedeapsa aplicată în urma rejudecării nu poate fi majorată în apelul procurorului decât până la durata pedepsei aplicate inculpatului de către instanţa care a judecat pentru prima dată fondul cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 159 din 15 martie 2000 a Tribunalului Dolj, inculpatul D.I. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.
Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi inculpatul.
În apelul procurorului hotărârea a fost criticată numai cu privire la măsura confiscării speciale ce trebuia înlăturată, iar la judecarea cauzei procurorul a pus concluzii de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât nu s-au administrat suficiente probe din care să rezulte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.
Prin decizia penală nr. 329 din 3 iulie 2000, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Dolj a pronunţat sentinţa penală nr. 632 din 11 decembrie 2000 prin care a condamnat pe inculpat la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Prin decizia nr. 375 din 21 iunie 2001, Curtea de Apel Craiova a admis apelul procurorului şi a majorat pedeapsa de la 5 ani şi 6 luni la 8 ani închisoare.
Apelul inculpatului a fost respins.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Prin prima sentinţă inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Sentinţa a fost desfiinţată de curtea de apel în urma admiterii apelului inculpatului şi a apelului declarat de procuror în favoarea inculpatului.
Rejudecând cauza, instanţele care s-au pronunţat ulterior erau obligate să ţină seama de regula neagravării situaţiei inculpatului în propriul apel şi în apelul procurorului declarat în favoarea sa, consacrată în art. 372 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.
Această prevedere legală a neagravării situaţiei îşi produce efecte în cadrul oricărei activităţi procesuale ulterioare admiterii apelului.
Curtea de apel, majorând pedeapsa inculpatului la 8 ani închisoare prin admiterea apelului declarat de procuror, a încălcat prevederile art. 372 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., neţinând seama de faptul că reluarea ciclului procesual s-a datorat admiterii apelului în favoarea inculpatului şi că, prin urmare, nu se putea depăşi pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată iniţial inculpatului.
În consecinţă recursul a fost admis şi s-a stabilit pedeapsa la 7 ani închisoare.
1385 din 14 martie 2002
Notă: – D. Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115
Potrivit art. 375 alin. (2) Cod procedură penală, judecarea apelului se face cu citarea părţilor.
În sensul acestui text de lege, în apel se citează toate părţile faţă de care soluţia ce ar putea fi adoptată ar crea alte efecte decât cele ale sentinţei, nu numai părţile care au declarat apel sau la care apelul se referă expres.
Ca atare, dacă în urma schimbării în apel a încadrării juridice suma atribuită prin sentinţă părţii civile ar trebui confiscată conform legii, la judecarea apelului se impune citarea părţii civile.
În fapt, prin sentinţa penală nr. 14 din 31 ianuarie 2000, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea de trafic de influenţă în aceea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, dispunându-se condamnarea inculpatei V.R. în baza noii încadrări.
Inculpata a fost obligată să plătească despăgubiri părţilor civile sume importante în lei şi valută.
Instanţa a reţinut că, în cursul anilor 1997 – 1999, inculpata, prevalându-se de pretinsa influenţă ce o avea pe lângă directorul tehnic din cadrul Primăriei Municipiului Bistriţa, a promis mai multor persoane, în schimbul unor sume de bani, că le va rezolva obţinerea unor locuinţe din fondul locativ de stat, ceea ce nu a făcut.
Împotriva sentinţei, procurorul a declarat apel, susţinând că încadrarea corectă a faptelor este în infracţiunea de trafic de influenţă.
Prin Decizia penală nr. 175/A din 6 iunie 2000, Curtea de Apel Cluj a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică, a condamnat pe inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 Cod penal, şi a dispus confiscarea sumelor de bani primite de la părţile civile.
Recursurile declarate de părţile civile sunt fondate.
Potrivit art. 375 alin. (2) Cod procedură penală, judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Prin această dispoziţie se asigură părţilor posibilitatea de a cunoaşte termenul fixat, de a se prezenta în instanţa de apel şi de a-şi face apărările pe care le socotesc necesare.
În acest scop, în apel trebuie citate toate părţile faţă de care soluţia poate avea un efect, nu numai cele care au folosit calea apelului sau la care apelul se referă expres.
În cauză, admiterea apelului procurorului vizând schimbarea încadrării juridice ducea la modificarea sentinţei în ce priveşte soluţionarea laturii civile, în sensul că sumele la plata cărora inculpata a fost obligată către părţile civile urmau să fie confiscate, ceea ce s-a şi dispus în urma admiterii apelului şi condamnarea inculpatului pentru trafic de influenţă.
Cum judecata în apel a avut loc fără citarea părţilor civile, recursul a fost admis, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 21 Cod procedură penală, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
559 din 6 februarie 2001
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP. LEGE TEMPORARĂ. DECRET -LEGE Nr. 34/1990
Legea temporară are acest caracter numai dacă acesta rezultă fără echivoc din însuşi textul ei.
Referirea din expunerea de motive la unele împrejurări speciale care au dus la adoptarea ei nu-i determină caracterul.
Lege temporară. Condiţii. Legea temporară are acest caracter numai dacă limitarea Aplicării ei în timp rezultă fără echivoc din însuşi textul ei. Art. 410 alin. (1), pct. 1, 6 C. pr. pen.
1421 din 19 mai 1995
Notă: – Cu privire la categoriile de act normative care intră în vigoare potrivit art. 78 din Constituţie, credem că, din modul de sistematizare a reglementărilor prevăzute în Secţiunea a 3-a „Legiferarea” din Capitolul I al Titlului III din Constituţie, precum şi din prevederea conform căreia legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, rezultă că se supun principiului prevăzut de dispoziţiile art. 78 numai legile, organice su ordinare, celelalte acte cu caracter normativ – ordonanţele, ordonanţele de urgenţă, hotărârile de Guvern şi celelalte acte cu caracter normativ ale autorităţile administraţiei publice – intrând în vigoare, dacă în cuprinsul acestora nu este prevăzut altfel, de la data publicării în Monitorul Oficial. Intenţia legiuitorului de a reglementa prin art. 78 numai situaţia intrării în vigoare a legilor este clară în acest sens, iar cu privire la celelalte acte normative se va aplica regula de drept comun, respectiv data publicării reprezintă data de intrare în vigoare.
Calculul termenului de 3 zile prevăzut de art. 78 din Constituţie trebuie să ţină seama nu numai de diferitele sisteme de calcul propuse, cât şi de natura juridică a acestuia, asupra căreia autorii lucrărilor menţionate nu s-au referit.
Termenul de 3 zile este un termen de prorogare, care amână momentul de la care începe să producă efecte juridice o lege, de la data publicării în Monitorul Oficial şi până la data împlinirii termenului respectiv.
Data naşterii raporturilor juridice determinate de intrarea în vigoare a unei legi trebuie să ţină seama de interesul general pe care orice lege îl reprezintă, ca act emanat de la puterea publică. Legea este adoptată pentru a reglementa relaţiile sociale în ansamblul acestora, sau pe domenii de activitate de interes naţional, ceea ce conduce la necesitatea aplicării dispoziţiilor legale neîntârziat.
În concluzie, pentru a calcula data de intrare în vigoare a unei legi, trebuie să se ţină seama de prima zi (ziua publicării în Monitorul Oficial), prima zi de aplicabilitate a legii începând cu ora 0 a celei de-a patra zile.
– D. Ciuncan, Dreptul inter-temporal şi controlul constituţionalităţii legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248.
– V. Tănăsescu, Aplicarealegiipenale în timp , „Rev. jur. a Olteniei” Ed. Curtea de Apel Craiova, nr.1-2/1996, 13
– C. Barbu, Înţelesullegiipenale,când nereferimlaaplicareaeiîntimp, în „Rev. jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, p. 25 (Criteriul propus este rezultatul la care conduc aceste norme; faptul că influenţeazărăspundereapenală este un criteriu în Plus şi suficient pentru identificarea normelor supuse principiului mitiorlex, p.27).
– I. Retca, Aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 61
– I. Retca, Din nou despre aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 38
Prin sentinţa penală nr. 1818 din 18 octombrie 1995 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă prin neapelare, inculpata D.A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen..
Instanţa a reţinut că inculpata, asociată la o societate comercială, nu a înscris, în perioada iulie-septembrie 1994, 5 facturi în evidenţele contabile, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului datorat, în sumă de 188.077 lei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Efectuarea, cu ştiinţă, de înregistrări inexacte în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor şi cheltuielilor, săvârşită în septembrie 1994, şi judecată în octombrie 1995, nu se sancţionează potrivit art. 40 din Legea nr. 82/1991, ca infracţiune de fals intelectual, raportat la art. 289 C. pen., cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, ci potrivit art. 13 din Legea nr. 87/1994 publicată la 24 octombrie 1994 şi intrată în vigoare la 23 noiembrie 1994, ca evaziune fiscală, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă de la 1 la 10 milioane lei.
Între data săvârşirii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei intervenind o lege care prevede aceleaşi limite ale pedepsei închisorii ca şi legea anterioară, dar alternativ cu pedeapsa amenzii, legea nouă este mai favorabilă şi, ca atare, este aplicabilă conform prevederilor art. 13 C. pen..
2427 din 1 noiembrie 1996
Notă: – Ceea ce s-a întâmplat deja nu mai poate fi anulat; însă interpretarea normativă a unor lucruri întâmplate demult poate fi modificată ulterior pe baza unor norme care au fost stabilite după evenimentele ce urmează a fi interpretate.
Cu un asemenea efect retroactiv este posibil, de exemplu, ca legea unui guvern ajuns la putere printr-o revoluţie să anuleze o lege emisă de guvernul anterior lege care pedepseşte anumite acţiuni ale indivizilor din partidul revoluţionar calificându-le drept crime politice.
Guvernul naţional-socialist din Germania a legitimat retroactiv ca sancţiuni anumite acte coercitive care din punct de vedere juridic erau crime, calificând tot retroactiv ca delict comportamentul care le-a determinat.
O normă de drept poate anula cu efect retroactiv valabilitatea unei alte norme de drept, elaborate anterior, în aşa fel încât actele coercitive cu caracter de sancţiuni, valabile în condiţiile primei norme să fie lipsite de însuşirea lor de pedepse sau execuţii, iar comportamentul uman care le-a determinat să-şi piardă ulterior caracterul de delict. (Hans Kelsen, Reine RechT. S. Iehre – Doctrina pură a dreptului, Ed.rom. 2000, Humanitas, p.27-28).
În caz de succesiune a unor legi penale prin care pentru aceeaşi infracţiuni sunt prevăzute pedepse diferite, în conformitate cu art. 13 C. pen. se aplică legea care prevede limitele cele mai mici de pedeapsă.
Dacă o faptă de furt calificat a fost săvârşită anterior completărilor şi modificărilor aduse art. 209 C.pen. prin Legea nr.140 din 14 noiembrie 1996, nu sunt Aplicabile prevederile de agravare ale acestei legi.
Prin sentinţa penală nr. 238 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă, a fost condamnat inculpatul minor P.P.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen. şi de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. g) şi i), cu aplicarea art. 99 şi a art. 109 C. pen. pentru ambele infracţiuni.
S-a reţinut că, în noaptea de 3/4 martie 1996, inculpatul ş I însuşit, prin efracţie, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată D.M., iar în dimineaţa zilei de 19 septembrie 1997 ş I mai însuşit o bicicletă aparţinând părţii vătămate V.V.
Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursul în anulare este fondat.
Reţinându-se că inculpatul a săvârşit fapta de însuşire a bunurilor aparţinând părţii vătămate D.M. la data de 3 martie 1996, trebuia să se observe că, în urma modificării aduse articolului 209 C. pen. prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, au fost stabilite limite mai mari ale pedepsei pentru furtul calificat (săvârşit „în timpul nopţii” sau „prin efracţie”).
Or, nerespectând prevederile art. 13 C. pen., potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, instanţa a încadrat fapta în art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., astfel cum acesta a fost completat şi modificat prin Legea nr. 140/1996, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu în art. 209 lit. e şi g C. pen. în redactarea anterioară apariţiei acestei legi, prin care furtul săvârşit „în timpul nopţii” sau „prin efracţie” era pedepsit cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În acest fel, prin încălcarea prevederilor art. 13 C. pen., faptei de furt calificat săvârşite de inculpat i s-a dat o încadrare juridică greşită, iar pedeapsa la care a fost condamnat este în alte limite decât cele prevăzute de textul de lege ce-i era aplicabil.
Ca urmare, s-a admis recursul în anulare şi, schimbându-se încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. e) şi g) cu aplicarea art. 99 şi a art. 13 C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă stabilită în limitele acestor dispoziţii mai favorabile.
În cazul infracţiunii continue începute sub legea veche mai favorabilă şi consumată sub legea nouă mai nefavorabilă se aplică legea nouă, prevederile art. 13 C. pen. nefiind aplicabile.
Prin sentinţa penală nr. 234 din 30 aprilie 1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul Z.C. a fost condamnat la 100.000 de lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 13 C. pen..
Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut modificări la tabloul electric exterior şi la contor, astfel ca energia consumată să nu poată fi înregistrată în perioada noiembrie 1996 – martie 1997.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a art. 13 C. pen., este fondat.
Potrivit art. 10 şi 13 C. pen., legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până în momentul apariţiei noii legi.
Când activitatea ilicită a infractorului începută sub legea veche s-a prelungit în timp şi sub legea nouă, având caracterul unei infracţiuni continue, momentul consumării infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale.
Infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2) C. pen. se pedepsea anterior modificării prin Legea nr. 140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar după modificare cu închisoare de la 1 la 12 ani.
În cauză s-a stabilit că inculpatul a sustras energia electrică în perioada noiembrie 1996 – martie 1997, furtul constituind o infracţiune continuă. Între momentul începerii activităţii infracţionale – noiembrie 1996 – şi momentul consumării acesteia – martie 1997 – a intervenit Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996.
Întrucât infracţiunea s-a consumat după modificarea limitelor speciale ale pedepsei, în speţă nu are semnificaţie succesiunea în timp a legilor penale, prevederile art. 13 C. pen. nefiind incidente, furtului săvârşit de inculpat aplicându-i-se legea nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, nealternativă cu amenda.
2514 din 17 iunie 1999
Notă: – C. E. Stoisavlevici, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul participaţiei anterioare, în „Revista de drept penal” nr. 4/2003, p. 51
ARESTARE PREVENTIVĂ
Curtea Constituţională a considerat că în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel însăşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin. (4) că „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat…”, acoperă şi situaţia magistratului care este procuror.
De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autorităţile publice, capitol intitulat „Autoritatea judecătorească”, prevede, pe lângă Secţiunea 1, intitulată „Instanţele judecătoreşti”, şi Secţiunea a 2-a, denumită „Ministerul Public”, iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenţa acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea calităţii de „magistraţi” a procurorilor.
Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat că acesta „reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională”. Procurorii îndeplinesc însă o importantă funcţie judiciară în procesul penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afara activităţii de strângere a probelor privind existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului, au loc şi acte procesuale de o importanţă hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată a inculpatului, precum şi măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se află şi măsurile preventive privative sau restrictive de libertate.
Pentru motivele expuse Curtea constată că procurorul este un „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la constituţionalitatea competenţei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observă că aceasta nu poate fi examinată în afara cadrului constituţional şi legal în care acţionează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 C. pr. pen., procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanţa de judecată (art. 155 din acelaşi cod). Împotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanţa competentă să judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisă instanţei în termen de 24 de ore, învinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în faţa instanţei, asistat de apărător (art. 1401 C. pr. pen.). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acţiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 C. pr. pen.). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege să ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acţioneze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradicţie cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuţie imparţialitatea şi independenţa acestuia, Curtea observă că examinarea ei nu trebuie făcută în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activităţii procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialităţii, Codul de procedură penală în vigoare obligă organul de urmărire penală să adune probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, iar normele C. pr. pen. privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 C. pr. pen., procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe probe sau indicii temeinice de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220 C. pr. pen., procurorul este obligat să infirme orice act sau măsură procesuală a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecăţii, dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod prevăd că în desfăşurarea cercetării judecătoreşti procurorul exercită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat să pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Curtea mai observă că procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societăţii, apără drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradicţie faptul că procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi susţine şi acuzarea în proces, atâta vreme cât soluţionarea cauzei revine instanţei judecătoreşti. Totodată nu poate fi considerată o contradicţie împrejurarea că procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus şi trimiterea în judecată, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfăşoară sub controlul instanţelor judecătoreşti. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemulţumită de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti are dreptul să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 C. pr. pen., invocând garanţiile prevăzute în art. 23 din Constituţie împotriva unei arestări efectuate cu încălcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi în prezenta cauză, cu precizarea că reglementarea constituţională şi procesual penală a activităţii procurorului asigură garanţii de natură să prevină atingerea drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a dispus trimiterea în judecată. Chiar dacă actele şi măsurile procesuale ar fi date în competenţa unor persoane diferite, actele şi măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă îndeosebi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie independenţa procurorului, şi anume hotărârile pronunţate în cauza „Schiesser contra Elveţiei”, 1979, şi în cauza „Huber contra Elveţiei”, 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat şi să îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi, efectuând instrucţia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi grijă atât faptele în favoarea acuzării, cât şi cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinţă exterioară, ci exercitându-şi astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz („Huber contra Elveţiei”, 1990), speţă asemănătoare, Curtea a decis că, de vreme ce este posibil ca procurorul să devină organ de urmărire şi deci „imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială”, s-au încălcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie reafirmată şi în cauza „Brincat contra Italiei”, 1992.
Deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsă de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstituţionalităţii art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, aşa cum solicită autorul excepţiei, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistând o contrarietate cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională constată totodată că nu există neconcordanţe între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplica dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Criticile de neconstituţionalitate fiind neîntemeiate, excepţia urmează să fie respinsă.
Curtea Constituţională, dec. nr. 28 din 15 februarie 2000, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, publicată în M.Of. nr.301 din 3 iulie 2000 (subl. ns. – D. C.)
Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.
Curtea Constituţională, dec. nr. 106 din 4 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5 august 1998
Prevederea art. 3 C. pr. pen. potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. (3) C. pr. pen., invocată, din oficiu, de către Tribunalul Militar Bucureşti în acelaşi dosar.
Curtea Constituţională, dec. nr. 546 din 4 decembrie 1997, M.Of. nr. 98 din 2 martie 1998
În principiu, C.S.J. consideră că decizia Curţii Constituţionale nr. 546/1997, precum şi celelalte decizii (nr. 60/1994; nr. 20/1995) care au declarat neconstituţionale prevederile art. 149 alin. (3) C. pr. pen. se adresează nu organului judiciar, ci organului legiuitor care ar trebui să modifice textul respectiv în raport cu prevederile din Constituţie.
În lipsa unor asemenea modificări, C.S.J. consideră că textul nu poate fi Aplicat decât în formularea existentă în prezent, care exclude orice verificare a legalităţii arestării preventive din 30 în 30 de zile până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Curtea observă că o altă soluţie ar fi superfluă faţă de faptul că inculpatul arestat are posibilitatea să ceară revocarea măsurii şi punerea în libertate în orice moment.
1613 din 7 mai 1999
Notă: Problema care se pune este temeiul lipsirii de libertate pentru comandantul arestului.
Dispoziţiile art. 149 alineatul final C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul ca durata arestării dispusă de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Curtea Constituţională,dec. nr. 60 din 25 mai 1994, M.Of. nr. 20 din 15 februarie 1995
Dispoziţiile art. 159 alin. (7) teza a II I C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăşi durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Curtea Constituţională,dec. nr. 22 din 10 februarie 1998, M.Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, dispoziţiile art. 149 alineatul ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.
(Curtea Constituţională, dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M.Of. nr. 294 din 20 decembrie 1994)
Curtea constată că, în lipsa unui recurs conform art. 5 şi 4, cel în cauză a suferit o pierdere de şanse, chiar dacă perspectiva realizării lor era îndoielnică, având în vedere repetarea problemelor sale de comportament, şi un sentiment de frustrare şi de neputinţă, ţinând seama îndeosebi de vârsta sa şi circumstanţele cauzei. Nici recenta graţiere a pedepsei perpetue, nici constatarea anterioară a Curţii privind violarea nu constituie o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul material şi moral suferit până în aprilie 1987. Petiţionarul, care reclamă 104.000 £, primeşte, cu titlu de satisfacţie echitabilă, 8.000 £ (unanimitate).
C.E.D.H., Weeks vs. U.K., hot. din 5 octombrie 1988 (plenul Curţii)
În ziua de 25 septembrie 1991, ora 23, la Roma, reclamanta a fost arestată, în flagrant delict de ultraj, ameninţare şi violenţă asupra doi agenţi din poliţia municipală aflaţi în exerciţiul funcţiei. Informat imediat, parchetul a confirmat reţinerea, iar reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia. La 27 septembrie tribunalul, constatând legalitatea reţinerii, a validat mandatul. Totodată a dispus ca, în continuare, reclamanta să fie lăsată în stare de libertate.
În aceeaşi zi, tribunalul a soluţionat şi fondul cauzei, reţinând învinuirea adusă reclamantei căreia I aplicat o pedeapsă cu închisoare de trei luni şi 11 zile, dispunând suspendarea executării pedepsei. După terminarea procesului, la ora 11,45, reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia pentru îndeplinirea formalităţilor de punere în libertate care au durat până la ora 18,45 când acesta a părăsit închisoarea.
La 2 decembrie 1991, reclamanta s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că în mod ilegal i s-a prelungit reţinerea şi după ce s-a pronunţat hotărârea cu suspendarea executării pedepsei.
Comisia a reţinut plângerea, iar în raportul său din 11 aprilie 1996 a arătat că nu consideră că în speţă s-a produs o violare a art. 5 alin. (1) din Convenţie. Totodată, a fost sesizată Curtea Europeană.
Curtea Europeană, analizând situaţia reclamantei, a constatat că aceasta a fost reţinută o perioadă la închisoare şi după terminarea procesului; în acest timp i s-a prezentat, conform legii, procesul-verbal al dezbaterilor, ceea ce reprezintă un început de executare a sentinţei, iar în continuare s-au efectuat formalităţile administrative pentru punerea ei în libertate. Chiar dacă aceste formalităţi puteau fi efectuate mai repede, această împrejurare nu justifică o soluţie prin care să se constate că în cauză a avut loc o încălcare a Convenţiei; o anumită durată de timp pentru executarea unei decizii de punere în libertate este adeseori inevitabilă, chiar dacă aceasta ar trebui, prin grija autorităţilor, să fie redusă la minimum.
În consecinţă, Curtea a decis, în unanimitate, că nu există o violare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană.
C.E.D.H., Cazul Giulia Manzoni contra Italia, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 118
Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Curtea Constituţională, dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M.Of. nr. 294 din 30 decembrie 1995
Notă: – I. Griga (Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „R.D.P.” NR. 2/1991, p.75) arată dificultăţile Aplicării practice a art. 23 (4) din Constituţie. Se apreciază că textul s-ar aplica doar primei faze a procesului, urmărindu-se doar corectarea erorilor la urmărire;
A interpreta art. 23 limitativ ar lăsa fără protecţie un drept fundamental, textul constituţional neputând fi interpretat ca trunchiind procesul.
În acest sens, I. Neagu, Tratat, 1997, p. 331;
– S-ar menţine prin sesizarea instanţei. (C.Apel Bucuresti, Culegerea de practică 1994, p. 26; V. Dabu, în „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 71);
– Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror în „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18;
– V. Conea, Măsuri poliţieneşti conducere la sediul poliţiei, „Dreptul” nr. 4/1995, 59;
– Puncte de vedere la C. Gârbaci, M. Firu, în „Dreptul” nr. 1/1996, 111;
– Temei juridic al revocării – T. Vâlcea, înch. din 29 sept. 95, cu notă Gh. Mateuţ în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96;
– D.M. Cosma, Închisoare contravenţională, „R.D.P.” nr. 3/1997, p. 116.
– Fl. Ioan Ciobanu, Caracter executoriu, art. 350 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 11/1997, 89.
– Durată la Gh. Mateuţ în „Dreptul”nr. 3/1996, 37 şi I. Griga în „R.D.P.” nr. 2/1994, 75;
– Natura juridică a termenelor din art. 156 C. pr.pen., I. Dumitru,în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 47, în sens contrar, I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002. Considerăm stabilirea termenului de 5 zile ca peremptorie, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie.
– Gh. Macovei Ciulacu, Notă la T. Sibiu, S. pen., înch.922/1993, „Dreptul” nr.9/1994, 79;
– V. Papadopol, Notă, C.A.B. S. pen., dec. nr. 13/1993 în Culegere CAB IV, 38;
– Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, în „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 133 – 134);
— Despre măsura arestării, Al. Ţuculeanu, „R.D.P.”nr. 2/1994, p. 121; „Dreptul” nr. 4/1995, p. 48.
– Textul art. 197 alin. (2) nereferindu-se la învinuit, nulitatea nu este absolută în cazul neasistării, I. Ionescu, în „R.D.P.”. nr. 3/1995, p. 119
– A. Cristea, Comentariu asupra interpretării art. 23 alin. (4) din Constituţie, „Dreptul” nr. 1/1997, 47;
– Prelungire, G. Mateuţ, F. Predescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71;
– Plângere împotriva arestării preventive, H.Diaconescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91;
– V. Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători, RA M. Of. 1997, p. 103, 186, 193;
– C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.
– D. M. Cosma, Reflecţii asupra măsurii arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 2/1998, p. 115
– R. Lorincz, Dacă judecătorul care a dispus arestarea preventivă poate să şi judece cauza respectivă, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 172
Ansamblul reglementărilor înscrise în art. 24 din Constituţie şi art. 171 şi 172 din C. pr. pen. impun ascultarea învinuitului în vederea arestării preventive, precum şi asistarea lui de către apărător.
Luarea măsurii arestării preventive odată cu emiterea rechizitoriului fără ascultarea prealabilă a învinuitului (care nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 150 alin. (1) C. pr. pen.) în prezenţa unui avocat, constituie o eludare a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie, ce atrage nulitatea absolută şi restituirea dosarului la procuror – art. 197 alin. (2) şi (3), conform art. 333 C. pr. pen. –
Arestarea inculpatului, fără a se asigura asistarea lui de către un apărător, constituie caz de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., sancţionată cu restituirea dosarului la procuror, datorită încălcării dispoziţiilor art. 23 alin. (5) şi art. 24 din Constituţie şi alte art. 6, art. 171 alin. (2) şi art. 172 din C. pr. pen.
Nulitatea menţionată nu poate fi acoperită prin desemnarea unui apărător din oficiu după două zile de la arestarea preventivă, iar împrejurarea că, înainte de luarea acestei măsuri inculpatul a declarat în scris că nu înţelege să uzeze de dreptul său de a fi asistat de un apărător, nu era relevantă, deoarece, în caz contrar, ar fi lipsite de conţinut aceste drepturi constituţionale.
Prelungirea duratei arestării preventive, deşi se dispune de instanţa de judecată, este o măsură ce se ia în cursul urmăririi penale, astfel că dacă pentru această fază procesuală inculpatul are apărător ales, acelaşi apărător trebuie să-i asigure asistenţa juridică la dezbaterea cererii parchetului de prelungire a arestării preventive.
Numai în situaţia în care, deşi a fost încunoştinţat de data şi ora la care se judecă cererea de prelungire, acest apărător în mod nejustificat nu se prezintă, instanţa poate să desemneze un apărător din oficiu.
În speţă, din actele dosarului rezultă că în faza urmăririi penale asistenţa juridică a inculpatului este asigurată de avocatul ales F.A., dar la judecarea cererii de prelungire a arestării preventive el a fost asistat de avocatul C.E., desemnat din oficiu, deşi nu există nici o dovadă că avocatul ales a fost încunoştinţat de data şi ora la care se va judeca această cerere. În consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile legale imperative referitoare la asistenţa juridică a inculpatului, încheierea recurată – prin care prima instanţă a admis cererea de prelungire a arestării preventive – este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. pr. pen. şi urmează a fi casată, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
1009 din 9 iunie 1993
Notă:– D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24 şi „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 133
– A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, 27
– A. Botezan, plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256
– I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269
– R. Lupaşcu, Învinuitul arestat preventiv poate fi liberat provizoriu?, „Dreptul” nr. 1/1998, p. 90
– H.Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 48
– Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr.8/1995, p. 72
– Nicoleta Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor C. pr. pen., S.C.J. nr. 3/171, 417
– S. Neculaescu Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept român” nr. 3/1994, 236
– C. Popa, Reflecţii asupra compatibilităţii art. 149 alin. final C. pr. pen., privind durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii cu conţinutul art. 23 din Constituţia României, în „Rev. Jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, 32 (aceeaşi opinie ca I. Griga, „R.D.P.” nr. 2/1994, 75).
– I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998, 106
Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, aceea de magistrat, care dispune arestarea preventivă.
Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art. 143-148 C. pr. pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie.
Curtea Constituţională,dec. nr. 268/1997,709/1997, M.Of. nr. 134/1998
Reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale.
Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 C. pr. pen.; într-adevăr, atâta timp cât prelungirea arestării se aprobă numai de către instanţa de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finală, prevederile constituţionale sunt respectate, nefiind nici o contradicţie între cele două texte.
Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că art. 141 C. pr. pen. ar fi contrar art. 49 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu dă o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauză, oricând şi de către oricine; dimpotrivă, art. 128 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege, aşa cum în speţă este cazul dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen..
Ultimul argument invocat în susţinerea excepţiei este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul: „Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”.
Sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.
C. 7, decizia nr. 38 din 26 februarie 1998 în M.Of. nr. 177 din 13 mai 1998
Prevederile art. 141 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că: „Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă”. Se susţine că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul că, deşi art. 1401 din C. pr. pen. recunoaşte existenţa unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţă judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care această plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectivă refuză revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.
Inexistenţa unei căi de atac în această situaţie este apreciată a fi echivalentă cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privarea nejustificată de exerciţiul unei căi de atac.
Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În concepţia legiuitorului, măsurile de prevenţie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauză şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive.
Potrivit art. 139 alin. (1) din C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140 din C. pr. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 1401 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.
Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrângerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie.
De asemenea, asupra semnificaţiei prevederilor art. 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în sensul că „… este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti”, că”… judecătorul <<spune dreptul>> pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege”, deoarece „…legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege”.
Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauză …
Curtea Constituţională dec. nr. 649 din 16 decembrie 1997, în M.Of. nr. 80 din 19 februarie 1998
Notă: – I. Lascu, Arestare preventivă. Prelungirea, „R.D.P.” nr. 1/1998, p. 118 (după sesizarea instanţei)
– I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359
– H.Diaconescu, Cu privire la incidenţa într-o situaţie tranzitorie a principiului legii mai favorabile în cazul eliberării pe cauţiune, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 69
– A.Ţuculeanu, Calculul termenelor în cazul măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 73
– T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 4/1999, 79
Posibilitatea unui control al instanţei în sensul art. 5 alin. (3) al C.E.D.H. presupune obligaţia organului executiv care a dispus măsura preventivă de libertate de a-l conduce imediat pe cel arestat în faţa unui judecător care va verifica legalitatea arestării.
Instanţa de control poate fi şi un alt magistrat, independent şi imparţial, altul deci decât procurorul.
Assenev ş.a. vs .Bulgaria, C.E.D.H., hot. 28 octombrie 1998, dos. nr. 90/1997/874/1086; vezi „R.D.P.” 2/1999, p. 168 şi urm.
Guvernul a recunoscut că legislaţia română în materie nu răspunde exigenţelor art. 5 §3 C.E.D.H., având în vedere că procurorul competent să emită mandatul de arestare nu oferă garanţiile cerute de noţiunea de „magistrat” în sensul art. 5 §3.
C.E.D.H., dec. de admisibilitate a plângerii A. Pantea vs România, 6 martie 2001
Notă: – C. L. Popescu, C.E.D.H., Constituţia şi Jurisprudenţa C. Constituţionale şi competenţa procurorului de a aresta, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60
– C. Sima, Probleme privind arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 109
– Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile indivizibilitate şi de conexitate, „Pro lege” .nr. 4/1997,p. 15:
(Examinarea izolată a unor astfel de cauze, pentru a se vedea posibilitatea emiterii unor mandate de arestare succesive, împiedică înfăptuirea justiţiei şi reprezintă o încălcare a principiilor constituţionale şi a dispoziţiilor procesual penal care garantează libertatea persoanei – p.17)
– R.V. Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106
– A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul” nr. 1/1999, p. 97
– Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina C.E.D.H., „Dreptul” nr. 2/1999, p. 88
– V. Nicolescu, Consideraţii referitoare la măsurile reţinerii şi arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 109
În cazul plângerii împotriva ordonanţei de arestare preventivă trebuie să se demonstreze nelegalitatea acesteia, adică încălcarea unor dispoziţii imperative ale textului de lege care reglementează materia.
C. Apel Bucureşti, S. a II pen., dec. nr.1367/1998
Notă: Prin art. 141 din C. pr. pen. se prevede că „încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau inculpat”.
Nefiind, aşadar, reglementată posibilitatea atacării separat cu recurs a încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive şi, implicit, a constatării încetării de drept a măsurii preventive şi de punere în libertate, se impune concluzia că încheierea prin care a fost respinsă o atare cerere nu poate fi atacată separat cu recurs (Curtea Supremă de Justiţie, completul de judecători, decizia nr. 54 din 11 decembrie 2000, „Dreptul” nr. 8/2001, p. 201).
– A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27
– C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71
Actuala reglementare a căii de atac contra încheierii prin care inculpaţilor li s-a respins cererea de revocare a arestării preventive prevăzută în art. 141 C. pr. pen., ca inadmisibilă „provoacă serioase îndoieli”. Se consideră că, recunoscând doar procurorului dreptul de a declara recurs împotriva soluţiei prin care s-a dispus revocarea unei asemenea măsuri, dispoziţia procedurală lezează puternic regulile fundamentale ale statului de drept privind liberul acces la justiţie şi se creează o inegalitate procesuală între inculpat şi procuror (Daniel Marius Cosma),Reflecţii asupra măsurii arestării preventive,„R.D.P.” nr. 2/1998, p. 117; Ramiro Virgil Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106
În sens contrar, de exemplu: „Din economia dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen. – arată prof. I. Neagu (Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.323) – rezultă, printr-o interpretare per a contrario, că nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care instanţa nu dispune (refuză deci) luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. În literatura juridică şi în practica judiciară s-a arătat, în mod corect, subliniem noi, că încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul”.
„Pot fi atacate cu recurs separat – Gh. Mateuţ (Procedura penală, Partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 294-295) – Încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive (art. 141 C. pr. pen.). Din această categorie sunt excluse încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive”.
– „Pentru unele încheieri – scrie Gr.Theodoru (Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 383-384) – legea prevede în mod expres că pot fi atacate cu recurs separat încheierile prevăzute în art. 141 C. pr. pen., prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive; potrivit practicii instanţei supreme, nu sunt susceptibile de recurs separate încheierile prin care s-a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii preventive luate anterior…”
În situaţia avută în vedere, nu ne aflăm în prezenţa unei omisiuni a legii fiindcă, în cursul judecăţii la prima instanţă aceasta se pronunţă asupra menţinerii arestării în două situaţii: la prima înfăţişare (art. 300 alin. (3) C. pr. pen.) şi la pronunţarea hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei (art. 350 alin. (1) C. pr. pen.). Or, în prima situaţie, menţinerea arestării preventive nu poate fi atacată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (3) C. pr. pen., arestarea menţinută în cursul judecării durează până la soluţionarea definitivă a cauzei; în cea de-a doua situaţie, dispoziţia de menţinere a arestării este prevăzută în sentinţă, nu într-o încheiere separată, astfel că această dispoziţie este atacată cu recurs chiar prin recursul declarat împotriva sentinţei care a soluţionat fondul cauzei
(V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 316).
Conform unui alt punct de vedere (V.V. Păvăleanu, Liliana Păvăleanu, Limitele şi privarea de libertate ca măsuri procesual penale. Consideraţii privind libertatea persoanei, „Pro lege” nr. 3/1996, p.30) explicaţia de mai sus a fost valabilă numai până la modificarea art. 1401 C. pr. pen. prin Legea nr. 45/1993; ulterior acestei modificări, însă, dându-se posibilitatea de a se ataca cu recurs încheierea instanţei pronunţată în soluţionarea plângerii inculpatului împotriva măsurii preventive dispusă de procuror, devine greu de conceput ca, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu poată declara recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a unei astfel de măsuri preventive. Ca atare – acceptându-se de lege lata practica statornicită în această materie – se propune, de lege ferenda, o corelare a prevederilor art. 1401 C. pr. pen. şi 141 C. pr. pen.
– A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul“ nr. 1/1999 p.77
-vezi şi nota V. Papadopol în CAB, Culegere pe anul 1997, p.36
– F. Gârbac, Recurs. Încheiere prelungire arestare preventivă, atacare separată. Inadmisibilitate, „Dreptul” nr. 9/1997, p.109;
– Lupu Valentin Cornel, Măsura arestării preventive în sistemul justiţiei române marcat de statuarea asupra neconstituţionalităţii art. 149 alin. 3 C. pr. pen. de către Curtea Constituţională, în PCA Bucureşti, Bul. 1/1998, 45;
– Al.Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65;
– Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă. Poziţia Curţii Constituţionale, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 77;
– Elena Iordache, Prelungirea arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală, PCA Bucureşti, Buletin nr.1/1998, p. 16;
– M. Banciu, Revocareaarestării preventiveşi liberarea provizorie, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 22;
– E. Păun, Măsura arestării preventive – consideraţii generale, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 39;
– R.V. Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998;
– D. Ciuncan, Efectele suspendării judecăţii pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate asupra măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 117;
– Al. Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale referitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72;
– Blag Micle, G.M.Stoica, Unele probleme inedite legate de procedura de declanşare a controlului judecătoresc asupra legalităţii ordonanţei de arestare, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 78
– N. Jidovu, Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului de către instanţa de judecată, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 105
Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei; de aceea, reglementând condiţiile pentru arestarea unei persoane, art. 23 din Constituţie nu distinge după cum aceasta se face într-o fază sau alta a procesului penal
Curtea Constituţională, decizia nr.60/1994, M.Of. nr. 57/1995 în C.D.H 1995, p. 234; decizia nr. 20/1995, M. Of. nr. 57/1995, C. D. H 1995, p. 441; decizia nr.1/1996, M.Of. nr. 141/1996, C.D.H 1995-1996, p. 272
Aceleaşi drepturi sunt şi pentru învinuit şi pentru inculpat.
Curtea Constituţională, deciziile 106-112/1998, în M.Of. nr. 287/1998, respectiv M.Of. nr. 286/1998, dar nu pentru făptuitor în acte premergătoare – Curtea Constituţională dec. nr. 141, M.Of. 585/1999
„Indicii temeinice” semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat
Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1998, în M.Of. nr. 134/1998
Notă : – N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p. 71:
„Începerea urmăririi penale permite organelor de urmărire să îndeplinească acte pe care nu le-ar fi putut efectua. Subliniem că în procedura specială a flagrantului există întotdeauna un învinuit”.
– Există indicii temeinice, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (a se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipar Artprint, f.a., p. 314); Gh. Dărângă, (Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, în „Revista română de drept” nr. 4/1969, p. 24) vorbeşte de deducţii logice bazate pe premise serioase.
– Prin indicii de culpabilitate se înţelege suspiciunea gravă (în dreptul olandez), bănuiala puternică (în dreptul german), indicii serioase de culpabilitate (în dreptul belgian sau grec). Vezi şi Jean Pradel ş.a., Les atteintes á la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Ed. Cujas, Paris, 1992, p.397.
Întotdeauna ne vom raporta, în acest spirit, la prevederile art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. (Legea nr. 30/1994) care vizează existenţa de motive verosimile de a bănui o persoană că a săvârşit o infracţiune sau de motive temeinice de a crea în necesitatea de a împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
– Procurorul din art. 138 este altul decât procurorul de la locul unde a fost găsită şi arestată persoana; el este altul decât cel delegat să efectueze acte de procedură; el este altul decât cel ce efectuează prin comisie rogatorie anumite acte procesuale.
– Revocare: În acest sens, C. A. Bucureşti, S.II pen., dec. nr. 12/1993 în C.A.B., T.M.B., Culegere de practică judiciară, 1993, Şansa, 1994, p. 33-35, Ordonanţa emisă fără competenţă trebuia anulată, nu revocată, apreciem noi.
– Dacă există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspunderea penală.
– Prelungirea: S. Kahane, Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în V. Dongoroz ş.a., „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1975, p.325; H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p.49; Al. Georgescu Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul”, nr. 7/1995, p. 54; C. Gârbaci (I), Marga Firu (II), Puncte de vedere privind posibilitatea prelungirii arestării preventive, „Dreptul” nr. 1/1996, p. 111 şi urm. Ultimul autor acceptă varianta rearestării pentru intervalul de timp din durata de 30 zile rămase. În cazul inculpatului arestat propune prelungirea măsurii pentru alte probe (?!).
– I. Lascu, Efectele nepronunţate instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998.
„Dacă instanţa nu se pronunţă la prima înfăţişare asupra menţinerii măsurii arestării preventive conform art. 350 alin. ultim C. pr. pen. şi ulterior prin încheiere separată se încalcă un principiu constituţional şi procedural”. Apreciem că se încalcă o regulă procedurală fără efecte asupra constituţionalităţii, inculpatul fiind eliberat de drept.
– Doru Pavel, Aspecte ale raportului dintre infracţiunea simplă instantanee şi concursul de infracţiuni, în V. Papadopol, D. Pavel, „Formulele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Şansa, Bucureşti, 1992, p. 297-299.
– Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile de indivizibilitate şi de conexitate, în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 17 şi în „Dreptul” nr. 10/1997, p. 62. Autorul consideră imposibile arestările succesive chiar în cauze nereunite. Practic, apreciem noi, este imposibil a prezuma reaua credinţă a procurorului.
– Gh. Mateuţ şi F. Predescu (Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în „Dreptul” nr. 4/1997, p.72) fac trimitere la prevederile art. 149 C. pr. pen., amintind că mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil când cauza este trecută de la organ de urmărire la altul.
– Despre responsabilitatea Ministerului Public pentru nerespectarea legii, abuz, rea-credinţă, nepricepere, neglijenţă gravă, vezi şi N. Volonciu, op.cit., vol. I, p.167.
– A se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.333.
– D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24; în sens contrar I. Neagu, Tratat, cit. supra., p. 329; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol.II, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1974, p. 213; M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, vol. I, ed. II-a, p. 289 (ambele cit. apud I. Neagu).
– Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, Asistenţa juridică obligatorie a inculpatului. Ascultarea cu ocazia arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 135; I. Ionescu, Necesitatea de către apărător a învinuitului sau inculpatului arestat preventiv. Nulitate absolută. Motiv de recurs, „Revista de drept penal” nr. 3/1995, p. 117; I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269; R.V. Marcaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998; Al. Ţuculeanu, Obligativitatea ascultării învinuitului în cazul luării măsurii arestării preventive, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 111).
– D.M. Cosma, Reflecţii asupra arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 115: „Ilegalitatea măsurii se înlătură şi în procedura plângerii împotriva măsurii preventive luate de procuror, prin anularea actului procesual, întrucât de esenţa revocării este condiţia dispoziţiei (ulterioare) a temeiului care se justifice menţinerea măsurii (p. 115-116).
– Căi de atac: Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18; H.Diaconescu, Punct de vedere cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91; A. Botezatu, Plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256; I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359; A. Vlad, Competenţa instanţei în soluţionarea plângerii împotriva măsurii de arestare luată de procuror în cadrul procedurii privind extrădarea, în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 53; Marga Firu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 56.
Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Curtea Constituţională, decizia nr. 60/1994, definitivă prin decizia nr. 20/1995, în M.Oficial al României”, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995
Notă : – Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 37; V. Dabu, Dreptul procurorului şi instanţei de a dispune de libertatea persoanei, în „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 770; I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002.
Considerîm că stabilirea termenului de 5 zile este un termen peremptoriu, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie ; în sens contrar I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „Revista de drept penal” nr. 2/1994, p. 75-76.
– Prelungirea măsurii: Gh. Mateuţ, F. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71; C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva închisorii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71; I. Lascu, Arestare. Prelungire, „Revista de drept penal” nr. 1/1998, p. 118; I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii preventive şi prelungirea acesteia, în „Dreptul” nr. 3/1998, p. 106; A.Luca, Prelungirea arestării preventive care expiră după data întocmirii rechizitoriului, „Pro lege” nr. 2/1997, p. 178.
– Termene peremptorii la Gh. Mateuţ, Adriana Titu, Notă la încheiere nr. 74/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în „Dreptul” nr. 12/1993, p. 82; D.Rădescu, Notă, în I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 334; în sens contrar I.Dumitru, Natura juridică a termenelor de 5 zile şi 8 zile prevăzute în art. 156 C. pr. pen., în „Dreptul” nr. 3/1996, p.50, în sens contrar, I. Neagu, tratat p. 334 în ed. 1997 sau p. 422 în ed. 2002.
Considerăm că stabilirea termenului de 5 zile este peremptorie, o garanţie reală , nu o simplă declaraţie, pentru egalitatea armelor.
– Pentru o problematică generală, a se vedea Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, Bucureşti, 1994; S. Neculaescu, Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p. 236; Al Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codul de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65 şi în „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72.
– N. Conea, Câteva consideraţii în legătură cu deosebirea dintre reţinere şi unele măsuri poliţieneşti, „Dreptul” nr. 4/1995,p. 59: „Reţinerea ar putea dura 24 ore ca măsură poliţienească şi 24 ore ca măsură preventivă”; contra, I. Gorgăneanu, Noi reglementări privind perfecţionarea legislaţiei procesual penale, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p. 33.
– Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19.
– L. Mihai, Consideraţii privind reglementarea drepturilor omului în Constituţia României din 1991, în „Revista română de drepturile omului” nr. 1/1991, p. 11; D. Ciuncan, Dreptul de a sesiza C.E.D.H. în cazul epuizării căilor interne, „Drepturile omului”, IRDO, nr. 2/1997, p. 44; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în „Drepturile omului” nr. 3/1997, p. 31; G.Antoniu, Implication des articles 5 et 6 de la C.E.D.H. sur la loi processuelle pénale roumaine, „Revue roumaine de sciences juridiques” nr. V(XXXVIII) 1, 1994, p. 5 şi 8.
– Competenţă: Un magistrates’court este un judecător inferior în unele sisteme (common-law) – J. Pradel, Les atteintes a la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p.394.
Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată iar, pe de altă parte, aceea de magistrat care dispune arestarea preventivă.
Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art. 143-148 C. pr. pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie.
Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1997, în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 134/1998
Notă : – A. Spielmann, A. Frowein, în „Raport asupra drepturilor omului în România”, din 18 ianuarie 1993 arată că „procurorul (român) nu poate fi organ decizional în sensul art. 5 şi 3 C.E.D.H.”.
– Instanţa examinează doar legalitatea ordonanţei de arestare preventivă sau a respingerii plângerii împotriva ei, nu şi temeinicia, susţin Blag Micle, Gh. Mihai Stoica, Procedura de declanşare a controlului judecătoreşti, „Dreptul” nr. 12/1998, 78, cit. apud V. Papadopol, CAB, Culegere 1998, p. 44;
Ilegalitatea atrage nulitatea, anularea măsurii. Netemeinicia măsurii se judecă în contradictoriu raportat la motivele arătate în propunerea de prelungire şi la temeiul arătat din art. 148 C. pr.pen.
Instanţa nu prejudecă fondul, nu intră în analiza probelor faptei penale săvârşite şi nu trage concluzii privind vinovăţia.
– V. Papadopol, Notă la CAB, S.II pen., dec. nr. 1170/1998, Culegere, p. 46
– Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă în lumina C.E.D.H., „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 61
– Gh. Manea, Prelungirea arestării preventive a inculpatului, „R.D.P.” 4/1999, p. 95
– V. Dabu, T.B. Enoiu, Respingerea plângerii contra ordonanţei de arestare. Recurs, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 24
Prevederea art. 149 alin. (3) C. pr. pen. potrivit căreia arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei este neconstituţională, urmând ca, în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Curtea Constituţională, dec. nr. 546/4 dec. nr. 97, în M.Of. 98/1998
Pentru luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.este necesar, cumulativ, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mare de 2 ani şi lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică.
Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive.
921 din 16 august 1990, publicată în D.C.S.J 1990
Pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat.
Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 1996, dată în dosarul nr. 7745/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de a se constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Recursul declarat de inculpat a fost admis, prin decizia nr. 371 din 17 iulie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I penală şi s-a dispus revocarea arestării preventive.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Încheierea prin care se rezolvă o asemenea cerere nu este susceptibilă de recurs, deoarece potrivit art. 141 din C. pr. pen. se poate ataca cu recurs numai încheierea dată în prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.
În consecinţă, recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a arestării preventive este inadmisibil, soluţia de admitere a recursului inculpatului arestat şi dispoziţia de punere în libertate fiind greşite.
Inculpaţii au declarat recurs împotriva încheierii prin care li s-au respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive.
Deşi, potrivit art. 141 C. pr. pen. este permisă atacarea, separată, cu recurs numai a încheierilor prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu şi încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a unei asemenea măsuri, curtea consideră că este competentă să verifice legalitatea şi temeinicia încheierii recurate de inculpaţi.
În art. 5 C. pr. pen. – situat în partea generală a Codului – se prevede că „dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive consideră că aceasta este nelegală are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente”. Limitarea acestui drept în partea specială a Codului – art. 141 C. pr. pen. – este contrată Constituţiei, fiind încălcate prevederile art. 16, referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 23, referitoare la libertatea persoanei.
2190 din 8 octombrie 1996, p.143, în D.C.S.J 1997-Set.6
Notă: Doctrina şi jurisprudenţa consideră că încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, un asemenea recurs fiind inadmisibil. – V. Papadopol, Notăîn Culegere …p. 28 şi urm., I. Neagu, Tratat, ed. 1997, p. 323ş Gh. Mateuţ, Procedura penală. P. specială, vol. II, p. 294-295; Gr. Teodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, 1998, p. 383-384.
– V. Papadopol, Notă în Culegere 1998 CAB, p.24.
Încheierile prin care au fost respinse cererile de invocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, inadmisibil.
2190/1996; 2065/1995, „Dreptul” nr. 8/1996, 193; dec. nr. 921/1990, „Dreptul” nr. 2-3/1991, 77
Notă:– I. Neagu, Tratat, 1997, p. 323; Gh. Mateuţ, Procedură penală II, p. 294; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, 1998, p. 383;
– V. Papadopol, Notă la CAB, s I pen., dec. nr. 15/1998, în Culegere, p. 28; idem pentru înlocuirea măsurii, p. 40.
Noţiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înţeleasă ca o primejdie concretă şi imediată, constând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave. În realitate, ea semnifică o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate, în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetaţi în stare de libertate.
C.A. Cluj, dec. nr. 137/1997, „R.D.P.” 4/1998, 139 (subl.ns.)
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirea arestării este suspensiv de executare dar restrâns la limitele duratei de 30 de zile prevăzută în art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Curtea Constituţională dec. nr. 22/1998
Notă: V. Papadopol, Notă la CAB, S II pen., dec. nr. 317/1998, Culegere, p. 34.
Potrivit unei opinii, recursul procurorului împotriva încheierii de respingere a cererii de prelungire a arestării preventive, fiind suspensiv de executare, constituie temei pentru menţinerea măsurii arestării şi după epuizarea termenului de 30 de zile prevăzut în mandatul de arestare, până la judecarea căii de atac (I. Ionescu, „R.D.P.” 4/1996, p. 21; V. Dabu, „R.D.P.” 1/1997, p. 94; V. Dabu, T. Enoiu „R.D.P.” 4/1997, 38; I. Neagu Tratat, 1997, p. 336).
Problema nu poate fi soluţionată decât conform art. .23 alin. (4) din Constituţie care dispune imperativ – fără a lăsa loc de interpretare – că arestarea se face pe o durată de maxim 30 de zile (art. 149 alin. 1 C. pr.pen. coroborat cu art. 155 alin. 2 C. pr.pen.).
Dacă s-ar admite teza că arestarea poate dura mai mult de 30 de zile, ca o consecinţă a efectului suspensiv al recursului, implicit ar trebui să ajungem la concluzia contrară Constituţiei şi art. 149 alin. 1 C. pr.pen. – că prelungirea arestării preventive nu este rezultatul aprobării de către instanţă, ci, paradoxal, al unei hotărâri de respingere a cererii de prelungire a acestei măsuri.
În acelaşi sens, A. Dindelegan, „R.D.P.” 3/1997, 86; R. V. Mancaş, „R.D.P.” 4/1998, p. 106; A.Şt.Tulbure, „R.D.P.” 3/1998, p. 96 şi „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27; C.Păduraru, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.
– V. I. Jurcă, O propunere de lege ferenda în legătură cu modificarea sau completarea art. 88 C.pen., „Pro lege” nr. 3/1999, 55
– Dacă înainte de soluţia de scoatere de sub urmărire penală (şi, evident, de redeschiderea urmăririi penale) inculpatul a executat întreaga durată a arestării preventive (30 de zile), nu se mai poate dispune, din nou, arestarea preventivă (pentru că, efectiv, nu mai are ce termen să „curgă”).
Întrucât măsura arestării nu mai fiinţează (deci ea nu este în curs) nu se poate cere nici prelungirea ei.
(A.Botezan, S. Dănilă, Durata arestării cf. art. 270 al.1 lit. c şi 274 C. pen.. în „Pro lege” nr. 3/1995, p. 285-286).
1.-Arestarea a încetat de drept; 2.-Nu s-a dispus arestarea în altă cauză la) şi Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96 I. Neagu, Tratat, p. 319 urm. Încetarea măsurii de prevenţie este o „revocare de drept” respectiv revocarea măsurii preventive este o încetare a cărei oportunitate o apreciază procurorul.
– Gh. Mateuţ, F. Predescu, Posibilitatea instanţei de a dispune asupra arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în apel, „Dreptul” nr. 1/00, p. 109
– Viorel Adrian Podar, Prelungirea arestării preventive, „R.D.P.” nr. 3/2000, p. 65
– Gigel Potrivitu, Care este sancţiunea nesemnării de către completul de judecată a unei încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 6/2001, p. 101.
– Condiţii cerute de lege pentru arestare:
– Bănuială plauzibilă de culpabilitate (Chile), existenţa unor probe suficiente de culpabilitate (Italia); motive probabile (S.U.A,) fapte făcând probabilă culpabilitatea inculpatului (Mexic); prezumţie legitimă de culpabilitate (Olanda); bănuieli puternice (China); bănuială puternică de infracţiune (Germania) – cf. Departamentul afacerilor economice şi sociale, Etude du droit en vertu duquel nul ne peut etre arbitrairement arrete, detenu au exite, Naţions Unies,New York, 1964, p. 33.
– Viorel Adrian Podar, Din nou despre arestarea preventivă a inculpatului în faza judecăţii, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p.70
– Alexandru Ţuculeanu, Arestarea inculpatului în faza judecăţii. Constituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 67
– Dorel Andrieş, Dorel Metes, Măsura arestării preventive, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 88
– Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p.55
Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. – referitoare la arestarea învinuitului – sunt constituţionale doar în măsura în care se asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului.
(Curtea Constituţională,dec. nr. 106-108, 110-112 din 14 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5.08.98; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive în raport de art. 5 C.E.D.H., Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18).
L. francează din 15 iunie 2000 privind întărirea prezumţiei de nevinovăţie a creat instituţia judecătorului libertăţilor şi al detenţiei, un magistrat distinct de judecătorul de instrucţie şi care, începând cu 1 ianuarie 2001, este singurul în măsură să decidă asupra plasării sau menţinerii în detenţie provizorie a persoanelor învinuite sau inculpate. Judecătorul libertăţilor preia întregul contencios privind detenţia provizorie de la judecătorul de instrucţie.
(C. Guery,Detention provisoire, Dalloz, 2001, p. 5-9; J. Pradel, Les persones suspecties an poursuivies apres la loi du 15 juin 2000. Evolution or revolution? în Dalloz Recueil, 2001, chronica 1044; C. Ecedi-Stoisavlevici în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 2/2001, p.29).
Art. 5 & 3 C.E.D.H. a fost violat întrucât procurorii polonezi îndeplineau la acea dată, atât atribuţii privind instrucţia, cât şi de acuzare, deci poziţia lor era echivalentă cu aceea a unei părţi din proces;
– deşi ordonanţele prin care s-a dispus arestarea erau susceptibile de un control jurisdicţional acesta nu era automat şi oricum nu putea remedia faptul că ordonanţele respective au fost emise de către procurori;
– dreptul polonez nu oferă nici o garanţie împotriva riscului ca procurorul care a ordonat detenţia să intervină în cadrul procedurii ulterioare în calitate de organ al acuzării.
(C.E.D.H.. Niedbala vs Polonia 4.7.2000 la adresa http://www.echs.coe.int; C. Ecedi- Stoisavlevici, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 1/2001,18).
– C. Charbonneau, La loi du 15 juin 2000 sur la présomption d‘innocence; premiere approche, Gazette du Palais, La loi du 15 juin 2000 renforcant la présomption d‘innocence et le droit des victimes, Gazette du Palais, 29-30 septembrie 2000, p. 6.
– În Rusia, arestarea poate fi decisă doar de un tribunal (art. 22 din Constituţie).
(J.M. Kolossov, J. N. Malew, L.M. Entine, Le droit ala liberté, în „Etude de la compatibilité du droit de la Fédération de Russie avec les exigences de la C.E.D.H.”, Ed. du Conseil de l’Europe, 1998, p.57).
Detenţia provizorie trebuie să fie ordonată de un judecător şi justificată având în vedere elementele particulare ale cauzei (Recomandarea celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, Rio de Janeiro,1994).
– Judecător de libertăţi la Corpus iuris cuprinzând dispoziţii penale pentru protecţia intereselor financiare ale UE (art. 25 alin. 2) – autorizează prealabil măsura.
– Este greu de susţinut ideea existenţei independenţei procurorului faţă de puterea executivă.
(C.L. Popescu,Conformitatea cu legea fundamentală şi C.E.D.H. a competenţei procurorului … în „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60-70; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării …în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18)
– Arestare preventivă. Prelungire în faza de judecată. Admisibilitatea recursului, „Juridica”, nr. 9/2000, p. 355.
– Dumitru Diaconu, Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi, consecinţă, obligaţia instanţelor de a prelungi arestarea preventivă numai pe o durată de cel mult 30 de zile în faza judecării cauzei, „Dreptul” nr. 7/2001, p. 120.
– Dorin Ciuncan, Arestarea preventivă, „Pro lege” nr. 3/2001, p. 27;
– În SUA, condiţiile arestării sunt:
– un mandat warrant al unui judecător neutru
– o cauză probabilă; rezonabilă, probable cause
– indicii controlabile pe un affidavit, declaraţie a poliţistului, consemnând indicatori chiar nenominalizaţi
– dar, în contra, judecătorul poate depune o motion tosuppress, vizând eliminarea probelor obţinute în urma arestării şi citarea informatorului
– un judecător neutru şi detaşat de cauză, deci mandatul procurorului este nul dacă a condus el ancheta (J. Pradel, Droit penal comparé, p. 495)
– În caz de arestare fără mandat, de către orice persoană, poliţistul trebuie să avertizeze individul asupra motivelor (Camera Lorzilor, afacerea Cristie, 1947, All E.R., 567)
– D. Dumitru (I),V.Pătulea (II), Discuţii în legătură cu rezolvarea prin hotărâre judecătorească a situaţiilor juridice referitoare la măsura procesuală a arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 77
– O. Opriş, Arestarea preventivă. Audiere prealabilă, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 102
– Al. Tuculeanu, Din nou despre audierea prealabilă arestării preventive, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 108
– V. Pătulea, Reflecţii în legătură cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, „Dr” nr. 1/2002, 125
– Al. Vasiliu, Arestarea preventivă menţinută printr-o hotărâre nedefinitivă, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 88
– M. Decean, Recurs. Prelungirea arestării, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 76
1 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
2 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.
3 A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 481/1959, în C.D., p. 378 şi urm.
4 A se vedea şi S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.137.
[1] În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 5536/1971 şi dec. nr. 2194/1971, în Repertoriu...de V. Papadopol şi M. Popovici, p. 23.
[3] În acest sens, V. Dongoroz, în „Jurisprudenţa generală” nr. 31/1937, cit. apud, I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal adnotat” de C. Rătescu ş.a., Bucureşti, 1937, vol. II, Partea specială, p.119.
[4] A se vedea, E. Garçon, Code pénal annoté, t. I. Paris, 1952, p. 675 şi D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, în „Revista română de drept”, nr.1-1987, p. 41.
1 Gr.Gr.Theodoru, Dreptul procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.229; I. Neagu, Drept procesual penal, Edituara Academiei, Bucureşti, 1988, p.338; A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul” nr. 7/1996, p.88;
2 Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, de V. Dongoroz, ş.a., vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 346.
3 A se vedea T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 3.
4 Pentru efectuarea percheziţiei exclusiv din ordinul magistratului, – deci despre imposibilitatea percheziţiei prin consimţământ scris, a se vedea şi C. Paraschiv, Unele probleme privind percheziţia domiciliară „Dreptul” nr. 12/1995, p. 65;
5 A se vedea col. dr. E.V. Ionăşeanu. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 178 şi urm.(actele premergătoare sunt acte procedurale, nu procesuale, p. 200).
6Actele premergătoare în reglementarea şi practica actuală în „Pro lege” nr. 3/1998, p. 48
[5] Colonel E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, p.192, afirmă în 1979 imposibilitatea altor probe judiciare legale, citându-l în sprijinul părerii sale referitor la actele premergătoare pe N. Ceauşescu: „Ministerul de Interne, Procuratura şi Justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile” (N.Ceauşescu, România pe drumul… vol. 2, 1968, p.410, cit. apud E.V. Ionăşeanu, op. cit., p.192, cu referire la actele premergătoare). Chiar în acele timpuri, aprecia autorul, NU se puteau administra „probe”.
[6] A se vedea V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.62 şi Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 395-396 şi doctrina indicată acolo.
[7] În acest sens, Andrej Murzynovski, Faza pregătitoare a procesului penal în ţările socialiste, în „Revue internationale de droit pénal”, nr.1-2/1985, p.219.
[8] A se vedea şi A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal, în „Pro lege” nr.1/1990, p.26.
[9] I. Neagu, op.cit., p.396 şi p.63 (din ediţia 1994); Lucia Moldovan, Urmărirea penală, în „Drept procesual penal”, de Gr. Teodoru şi Lucia Moldovan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 207; Nicoleta Iliescu, op.cit., p. 247. De asemenea, V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în „Revista română de drept”, nr. 2/1987, p. 45-47; Al. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiei în cursul actelor premergătoare în „Pro lege” nr. 2/1998 p. 13 şi P.C.A. Bucureşti „Buletin” nr. 1/1998, p. 3. Împotriva raţionamentului din ultimul articol a se vedea Silvia Oancea, Liviu Popescu, Percheziţia actelor premergătoare, în „Pro lege”, nr. 1/1999, p.124 şi urm.
[11] În „Buletinul intern al Procuraturii”, nr.3-4/1973, p.77-78.
[12] A se vedea C. L. Popescu, Aspecte procesual penale privind atribuţiile cadrelor de informaţii şi ale procurorului în activitatea de culegere de informaţii privind siguranţa naţională a României, în „Pro lege” nr. 1/1996, p. 22. Alături de autor, dorim să subliniem şi noi că actele de culegere de informaţii implică activitatea procurorului fie în faza actelor premergătoare, fie în faza de urmărire penală, dar numai legal, (raportat) de (la) un proces penal. Scopul în care este antrenat procurorul în acest domeniu este numai acela de a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane despre care există indicii că a săvârşit o faptă penală, şi numai dacă aceasta este în interesul urmăririi penale, şi în unicul scop al aflării adevărului judiciar.
[13] Competenţa procurorului se limitează la activitatea de urmărire penală (inclusiv din actele premergătoare). Procurorul autorizează, numai în condiţiile codului de procedură penală, numai activitatea organelor de cercetare penală (şi anume organele de cercetare ale poliţiei – art. 201 alin. 2 lit. a C. pr. pen. şi organele de cercetare speciale art. 201 lit. b şi art. 208 C. pr. pen. ).
Subliniem că art.201 C. pr. pen. a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, în art.206 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 12/1990.
Pentru completarea art.224 C. pr. pen. de lege ferenda, a se vedea I.R. Cristescu, Discuţie în legătură cu subiecţii care pot efectua acte premergătoare, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.147.
În sensul extinderii acestei faze procesuale, a se vedea I.Neagu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.62-63.
[14] Garanţiile procesului-verbal de percheziţie (art. 104 C. pr. pen.) nu se reproduc în procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare (art. 224 alin. final C. pr. pen.); acte premergătoare se fac şi noaptea.
[15] A se vedea S.Georgescu, Cu privire la perfecţionarea legislaţiei procesual penale, în „Revista română de drept” nr. 2/1978, p.5.
[16] A se vedea şi I.R.Cristescu, Dispoziţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 3/1995, p.62 şi urm. Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula art. 37 nu se aplică; dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar, şi nu la – de exemplu – alte conturi sau operaţii sau întreaga instituţie.
[17] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul”, nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 3/1997, p.35.
[18] G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio şi video în probaţiunea penală, în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; în acelaşi sens, G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, I. Dalloz, Paris, 1996, p.538, D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, „Pro lege” nr. 2/1998, p.34.
O recentă subliniere a rolul actelor premergătoare, N. Cochinescu, Supravegherea exercitată de procuror, în „Revista de drept penal”, nr. 2/1999, p.38 şi urm.
[19] În acest sens, a se vedea, Principiile directoare aplicabile rolului magistraţilor parchetului, Doc. O.N.U. A/CONF 144/27, 6 septembrie 1990, în „Buletinul de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 203.
[20] Curtea de casaţie, decizia din 23 mai 1995 cit. apud E. Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 34
[21] Cit. apud V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 377, o lipsă de proporţie între scopul urmărit şi mijloace nu justifică îngrădirea dreptului la viaţă privată, existând şi o altă garanţie specială de procedură, aceea a unui observator independent de părţi.
[22] A se vedea şi I.R.Cristescu, loc.cit., p. 62 şi urm. A se vedea şi Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit, în M.Of.362/2000; D.I.Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 26 şi urm; I. Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Extinderea incriminării traficului de stupefiante, în „Dreptul” nr. 12/2000, p.3 şi urm.
[23] Asociaţia Baroului American – Programul de Iniţiativă Juridică pentru Europa Centrală şi de Est – ABA/CEELI – şi Conferinţa naţională a Legislativelor de Stat – NCSL din 29 iulie 1997.
[24] În lucrarea Seminar privind elaborarea proiectelor de legi, ABA/CEELI, NCSL şi Consiliul Legislativ Bucureşti, 16-18 iunie 1997.
[25] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O. „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.
[26] Jann Hoke, Introducere în legislaţia americană privind secretul bancar, în ABA/CEELI, NCSL, Consiliul Legislativ, Seminarul de la Bucureşti, din 16-18 iunie 1997, cit. supra.
[27] A. Dindelegan, Actele premergătoare, în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 32; C. Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, în „Pro lege” nr. 9/1999, p. 12).
Notă: 1.– Potrivit art. 4 din Legea nr. 78/20001, funcţionarii publici (sau alţi funcţionari cu atribuţii de control) au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă sau indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică.
Încălcarea manifestă a unei atribuţii de serviciu constituie un abuz în serviciu în măsura în care această infracţiune nu este subsidiară altei infracţiuni. Dar la o analiză a laturii obiective a infracţiunii observăm că nu este îndeplinită condiţia vătămării: tulburare însemnată sau pagubă. În consecinţă, fapta de a nu declara donaţiile este o abatere disciplinară în măsura în care este prevăzută într-un regulament interior sau statut disciplinar.
2. Potrivit Legii nr. 115/19962, demnitarii şi funcţionarii publici, membrii consiliilor de administraţie, Direcţia R.A., societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat au obligaţia dea-şi declara averile. Fapta de a face declaraţia de avere, în condiţiile acestei legi, necorespunzătoare adevărului, constituie infracţiune de fals în declaraţii luându-se pedeapsa din art. 292 C. pen.
Prin avere se înţelege totalitatea patrimoniului dobândit, deci orice donaţie.
Dispoziţia art. 4 din Legea nr. 78/2000 este o obligaţie aparte, alta decât aceea din Legea nr. 115/1996. Această obligaţie se alătură declaraţiei de avere prevăzută în art. 3 din Legea corupţiei şi priveşte darurile manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor.
Acestea sunt bani, valori sau orice alte bunuri care – fiind în legătură cu serviciul – înseamnă că sunt date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau pentru a răsplăti pe infractor ori pur şi simplu sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii de corupţie, şi, ca atare, se confiscă. Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii (art. 439 C. pr. pen.).
Infracţiunile de corupţie s-au săvârşit la momentul promisiunii, oferirii sau dării foloaselor, al pretinderii, primirii foloaselor care nu se cuvin, astfel încât obligaţia predării, odată respectată, ea poate fi acceptată doar ca o circumstanţăatenuantă. În ipoteza unui dar simbolic nedeclarat, judecătorul va aprecia fapta în funcţie de circumstanţele atenuante generale ale faptei şi făptuitorului.
3. – Sub imperiul vechiului C. pen., ceea ce deosebea infracţiunea de nedreaptă luare de remuneraţie injustă era aceea că în cazul primei funcţionarul silea o persoană să dea o sumă de bani la care nu este obligat după lege, în timp ce în cazul celei de-a doua primire – fără să se ceară – avea loc după ce actul a fost îndeplinit3.
Dacă art. 240 C. pen. anterior care reglementa remuneraţia injustă are corespondent în art. 256 C.pen., care tratează primirea de foloase necuvenite, fostul art. 238 C. pen. anterior (nedreapta luare) nu avea cum să fie altfel privit în noua legislaţie decât ca reglementând un abuz în serviciu, şi în nici un caz o luare de mită4.
Fapta pe care Codul penal anterior o incrimina prin art. 238 sub denumirea de nedreaptă luare nu a fost, bineînţeles, dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a actualului C.pen. Deşi această faptă, constând în obligarea unei persoane de către funcţionar la a-i da anumite foloase necuvenite nu mai este prevăzută în prezent ca o infracţiune distinctă, ea întruneşte totuşi elementele infracţiunii de la art. 246 C. pen., aceea de abuz în serviciu[1].
Luarea de mită (în modalitatea primire de bani) are oarecare asemănare cu infracţiunea de concusiune, la ambele funcţionarul primeşte o sumă de bani nedatorată, dar în timp ce la luarea de mită banii sunt luaţi în profitul funcţionarului sau al unui terţ, în secundar, la nedreapta luare banii sunt luaţi în profitul fondului gestionat de funcţionar[2], în principal.
Ceea ce distinge delictul de nedreaptă luare de delictul de corupţie prin dare sau luare de mită se reduce – s-a arătat în literatura juridică şi în practica judiciară mai veche – în fapt, la motivul invocat de la început de funcţionarul public, în cazul infracţiunii de concusiune, banii sau profitul încasat fiind în general în profitul unui terţ sau al statului (însă pot profita şi funcţionarului)[3].
În încercarea de a se delimita şi mai exact sfera celor două infracţiuni în literatura de specialitate şi practica judiciară mai veche, română şi străină, s-a subliniat că esenţa deosebirii constă în aceea că în primul caz banii sunt primiţi ca dar, în timp ce în cazul celeilalte, banii sunt pretinşi ca un drept[4].
4. O problemă ce s-ar putea ridica este dacă Legea nr. 78/2000 nu ar suspenda momentul săvârşirii infracţiunii de corupţie prin dilatare cu 30 de zile de la primire.
Răspunsul este negativ. După cum am arătat mai sus, obligaţia înscrisă în art. 4 alin. (1) al Legii nr. 78/2000 trebuie luată jumelar, drept corolar al obligaţiei înscrise în art. 3 (şi fără legătură cu infracţiunile incriminate în secţiunile următoare ale legii).
În concluzie, infracţiunile de corupţie au un moment al săvârşirii bine determinat, fără legătură cu consecinţa declarării sau nu a donaţiilor.
Declararea darurilor poate fi apreciată, judiciar, circumstanţial, potrivit procedurii penale.
Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 84, M.Of. nr. 297/1994; 11, M.Of. nr. 126 din 3 mai 1994; 52/1993; 50, M.Of. nr. 333/1994; 35 şi 108/1994; 15 şi 103, M.Of. nr. 296/1995; plen 1/1993.
Notă:Prin interese legitime se înţeleg toate acele posibilităţi de manifestare ale persoanei umane, în concordanţă cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte expres şi i le garantează ca atare, în sine.
– D. Ciuncan, Asistenţă juridică. Refuz, „R.D.P.” nr. 1/1998, p.57
– D. Ciuncan, Abuz în serviciu. Comparaţii, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.76
– H. Diaconescu, Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, „Dreptul” nr. 6/2002, p.111
– I. Munteanu (I), V. Pătulea (II), Conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 C. pen., „Dreptul” nr. 11/2002, p.113
nota este publicată în compact-discul JURISPRUDENTA SI DOCTRINA PENALA ÎN MATERIA CORUPTIEI, 2004
