BANCRUTA FRAUDULOASĂ

BANCRUTA FRAUDULOASĂ

  Publicat în ”Buletin documentar PNA”nr. 3/2004

 

1. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act sau în bilanţ, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracţiunii de bancrută frauduloasă prevăzută şi pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăţilor comerciale[1][6].

În această modalitate alternativă nu este necesară existenţa falimentului declarat al societăţii, adică starea de insolvabilitate comercială a firmei.

În absenţa oricărei distincţii în lege, calitatea de subiect al infracţiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – şi nu numai patronul – ce dispune falsificarea şi semnează balanţele de verificare la indicatorii de evidenţă, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obţinerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanţie a creditelor.

2. Simţim nevoia unor consideraţii care să clarifice mai bine acest raţionament, în raport şi cu noua reglementare a materiei (art. 276 care a înlocuit art. 208 din Legea nr. 31/1990 în urma republicării legii).

Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activităţi apreciate ca frauduloase (săvârşite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenţia de salvare a solvabilităţii firmei (art. 879 C. com.[2][7]).

Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 C. com., consta în orice alte activităţi frauduloase, săvârşite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 C. com.; dacă scopul fraudulos consta expres în a frauda pe creditori (chiar şi înainte de declararea în faliment), fapta se încadra în alineatul 2.

Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecţionale);

În prezent art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată incriminează bancruta frauduloasă când este vorba de:

a) fapte săvârşite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoţite sau nu de falsuri sau distrugere şi

b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părţi însemnate din active.

Observăm că deşi reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment, şi nu al sancţionării penale a falitului.

Reglementarea reorganizării judiciare îşi propune să faciliteze continuarea activităţii, restructurarea activităţii comerciantului. Ca excepţie, lichidarea are ca obiect urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, descărcarea de datorii, conservarea valorilor, menţinerea unor contracte încheiate de debitor şi, etapizat, introducerea de acţiuni civile pentru anularea actelor frauduloase.

Potrivit Principiilor Băncii Mondiale, un sistem de insolvenţă eficient trebuie să fie integrat în sistemul juridic şi economic al statului pentru a se realiza un echilibru între lichidare şi reorganizare, pe baza ideii de maximizare a averii debitorului[3][8].

Ideea centrală este a unui plan de organizare şi continuare a activităţii debitorului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată[4][9]]. Toţi creditorii (anterior deschiderii procedurii de reorganizare) vor depune declaraţii de creanţe car vor fi susţinute de administratorul căruia i s-a încredinţat sarcina redresării activităţii (art. 74 din lege).

În cazul în care pasivul se apropie de activ, se va trece la lichidarea acelui activ şi numai dacă pasivul este mai mare există pericolul „să ne îndreptăm” spre un faliment. Numai în cazul în care debitorul nu respectă planul de reorganizare, dacă planul nu este confirmat, dacă comitetul creditorilor (sau camera de comerţ teritorială) cere motivat (pe ideea pierderilor continue din averea debitorului) se va începe procedura falimentului.

Instanţa numai motivat de lipsa oricăror posibilităţi de redresare raţională a activităţii va dispune începerea procedurii falimentului prin inventarierea averii debitorului şi stabilirea masei pasive fixe [art. 59 alin. (2) teza a II-a din lege, coroborat cu art. 82 şi urm.], iar judecătorul sindic va trimite, în acest caz, o notificare pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului. Lichidatorul (sub controlul judecătorului sindic) le va înscrie în tabelul de creanţe la valoarea lor nominală, iar bunurile vândute vor fi depuse în contul averii debitorului.

3. Unele instanţe au motivat aplicarea fostului art. 208 din Legea societăţilor comerciale care incrimina bancruta frauduloasă prin existenţa unor neînregistrări contabile, ascunderea unei părţi a activelor, denaturarea rezultatelor contabile cu consecinţa sustragerii sau neplăţii impozitelor[5][10] uneori, chiar dacă societatea a obţinut profituri[6][11].

Alte instanţe au considerat că faptele de acest fel reprezintă încălcări ale Legii contabilităţii sau evaziuni fiscale[7][12].

În faţa acestei practici pe care o apreciem ca oscilantă, ne vedem obligaţi a sublinia esenţa bancrutei: întotdeauna vom avea ca premisă o intenţie frauduloasă (prezumată) rezultând din diminuarea valorii activelor în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor [lit. a) art. 276 din Legea societăţilor comerciale, republicată] şi o intenţie frauduloasă (manifestă) prin înstrăinarea în frauda creditorilor [lit. b)].

Cum prin creanţe înţelegem şi creanţele statului provenite din impozite, potrivit art. 108 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 64/1995, apreciem şi că ascunderea unei părţi din activul societăţii, cu consecinţa neplăţii impozitului, poate fi considerată ca bancrută frauduloasă prevăzută de lit. a) dacă există posibilitatea probării unei acţiuni urmărind sau acceptând o viitoare încetare totală a plăţii.

Societatea este insolvabilă şi dacă inculpatul a înstrăinat active în frauda creditorilor achitând alte datorii, efectuând cheltuieli personale, neplătind furnizorii, cunoscând starea de insolvabilitate a societăţii[8][13].

Vom avea o bancrută în modalitatea lit. a), de asemenea, ori de câte ori se încearcă păgubirea creditorilor prin nerespectarea sau amânarea plăţii acestora; chiar şi cea mai mică întârziere de plată dovedită (nerenegociată) poate să aibă această semnificaţie.

În cazul lit. b), înstrăinarea trebuie să aibă loc din momentul deschiderii procedurii de faliment, adică de la ridicarea dreptului de administrare şi dispoziţie a bunurilor (art. 78 din Legea falimentului). Dar chiar şi în acest caz, nu orice înstrăinare atrage sancţiunea penală, ci numai aceea care, în final, în esenţă, afectează drepturile creditorilor. De exemplu, nu va sancţionat conducătorul societăţii care înstrăinează bunuri, chiar şi după ridicarea dreptului de dispoziţie, în vederea creşterea averii sale, deci a creşterii posibilităţii de dezdăunare a creditorilor.

4. Procedura falimentului, ca jurisdicţie comercială, este independentă de procedura penală, acestea desfăşurându-se independent una de cealaltă.

În reglementarea actuală, cel chemat în justiţie este societatea debitoare, acţiunile vizând averea societăţii. Debitor este întotdeauna societatea comercială[9][14], ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale.

Este evident că nu sunt urmărite bunurile patronului, ale acţionarilor, şi nu este vorba de averea lor. Nu ei sunt debitori, dar se va putea vorbi de o răspundere a conducătorilor S.A. sau S.R.L., adică a administratorilor, directorilor si cenzorilor, în măsura în care au contribuit la ajungerea societăţii în situaţia unei supravegheri judiciare. Este vorba de o răspundere pentru fapta proprie în limita folosului (creditului) propriu obţinut, al intereselor personale, al falsului, înşelăciunii, contabilităţii fictive sau frauduloase (art. 124 din lege).

5. Instanţa, aplicând o pedeapsă, va soluţiona totodată şi latura civilă, prin restabilirea situaţiei reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însuşirii, distrugerii sau înstrăinării către un terţ de bună credinţă (în ultimul caz, în ipoteza pronunţării falimentului), în măsura în care această acţiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societăţii debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toţi creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanţiilor sau a acţiunilor întreprinse în interiorul masei pasive.

Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudaţi, întrucât toate activităţile s-au desfăşurat direct în patrimoniul persoanei juridice.

Ultima activitate va fi plata creanţelor şi raportul fiscal al lichidării, aprobat de judecătorul sindic.

În concluzie, bancruta are drept consecinţă o declarare a insolvabilităţii dar premisele celor două modalităţi [de la lit. a), respectiv lit. b)] sunt delimitate net de momentul declanşării falimentului (în sensul titlului VIII). Infracţiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înşelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenţii.

[10][6] Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Republicată în temeiul art. X din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990, şi a mai fost modificată prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23 decembrie 1991, şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, legea a mai fost modificată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, Legea nr. 127 din 21 iulie 2000 pentru modificarea şi completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 iulie 2000, Ordonanţă de urgenţă nr. 76 din 24 mai 2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003 şi prin Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004.

[11][7] Codul comercial, publicat în Monitorul Oficial din 10 mai 1887, a fost promulgat prin decret la 10 mai 1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin:

– Ordonanţa de urgenţă nr. 32 din 16 iunie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997;

 – Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999;

– Ordonanţa de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000.

Art. 695-888 au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare.

[12][8] The Principles and Guidelines emphasize contextual, integrated solutions and the policy choices involved in developing those solutions. The principles are a distillation of international best practice in the design of insolvency and creditor rights systems. Adapting international best practices to the realities of developing countries, however, requires an understanding of the market environments in which these systems operate. The challenges include weak or unclear social protection mechanisms, weak financial institutions and capital markets, ineffective corporate governance and uncompetitive businesses, and ineffective laws and institutions. These obstacles pose enormous challenges to the adoption of systems that address the needs of developing countries while keeping pace with global trends and international best practices. The application of the principles in this paper at the country level will be influenced by domestic policy choices and by the comparative strengths (or weaknesses) of laws and institutions. (The World Bank Principles and Guidelines for Effective Insolvency and Creditor Rights Systems, April 2001, la adresa www.worldbank.org).

[13][9] Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999, Republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995 şi a mai fost modificată prin:

– Ordonanţa Guvernului nr. 38/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997;

 – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin:

– Rectificarea nr. 64 din 22 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28 februarie 2000;

– Ordonanţă nr. 38 din 30 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002;

– Legea nr. 82 din 13 martie 2003 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003;

– Legea nr. 149 din 11 mai 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 12 mai 2004. I. Turcu, Insolvenţa comercială. Reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; S.M. Miloş, Principalele modificări ale Legii privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în „Revista de drept comercial” nr. 6/2004, p. 67 sqq; I. Schiau, Modificările aduse prin Legea nr. 149/2004, Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în „Dreptul”nr. 9/2004, p. 21 sqq.

[14][10] J. Buzău, sent. pen. 424/2000; J. Craiova, sent. pen. 3129/1998; J. Băileşti, sent. pen. 336/1997; J. Calafat, sent. pen. 281/1996 (nepublicate); D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în „Revista română de drept penal” nr. 3/2000, p. 124 sqq.

[15][11] J. Băileşti, sent. pen. 972/1996 şi menţinută prin T. Dolj, d. pen. 2002/1997 şi C. de Apel Craiova, dec. pen. 202/1997 (nepublicate).

[16][12] C. de Apel Craiova dec. pen. 369/1997; J. Craiova, sent. pen. 3995/1996 definitivă prin neapelare (nepublicate).

[17][13] J. Craiova, sent. pen. 952/1992 (nepublicată)

[18][14] Efectuarea procedurilor de faliment este suspendată faţă de debitorii societăţii comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care Guvernul poartă răspunderea instituirii unor proceduri speciale de supraveghere financiară temporară (art. 129 din lege). Procedura aplicabilă R.A. pentru insolvabilitate va urma să vină.


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

OBLIGAŢIILE VAMALE ÎN CAZUL EFECTUĂRII DE OPERAŢIUNI ILEGALE DE IMPORT

OBLIGAŢIILE VAMALE ÎN CAZUL EFECTUĂRII DE OPERAŢIUNI ILEGALE DE IMPORT

 Publicat în ”Buletin documentar PNA”nr. 1/2004

 

Potrivit art. 88 din Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României[1][14], călătorii şi alte persoane fizice cu domiciliul în ţară sau în străinătate pot introduce şi scoate din ţară bunurile aflate în bagajele personale ori care îi însoţesc, fără a fi supuşi taxelor vamale, în condiţiile şi în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului. Această hotărâre va ţine seama de acordurile şi de convenţiile internaţionale la care România este parte.

Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative şi valorice prevăzute în hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export, o taxă vamală unică de 20% aplicată la valoarea în vamă.

În capitolul 4 al legii, intitulat Vămuirea mărfurilor, secţiunea 1 reglementează declararea mărfurilor şi prezentarea acestora pentru vămuire. Astfel, declararea mărfurilor şi prezentarea lor pentru vămuire se fac de către importatori, exportatori sau reprezentanţi ai acestora, prin depunerea unei declaraţii vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declaraţiei sumare (art. 39).

Prin hotărâre a Guvernului, prevăzută la art. 88, se stabilesc şi normele privind determinarea valorii în vamă a bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoanele fizice aflate în situaţia menţionată la alin. (1) (art. 90).

Prin Hotărârea nr. 1114 din 9 noiembrie 2001 a fost aprobat Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României[2][15].

Autoritatea vamală este cea care stabileşte cuantumul taxelor vamale pe care le încasează şi le varsă la bugetul de stat, iar eliberarea bunurilor supuse taxelor vamale se face abia după plata acestora (art. 134 din regulament).

Controlul vamal are drept scop prevenirea încălcării reglementărilor vamale şi stricta respectare a condiţiilor şi termenelor legale, precum şi descoperirea fraudelor vamale.

Controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenţii săi abilitaţi în cadrul atribuţiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii (art. 56).

Controlul documentar constă în verificarea:

a) corectitudinii completării declaraţiei vamale în detaliu;

b) existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu potrivit regimului vamal solicitat;

c) concordanţei dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din documentele anexate;

d) formală a documentelor anexate (art. 57).

În art. 45 se arată că declaraţia vamală de import de mărfuri se depune la autoritatea vamală împreună cu următoarele documente:

a) documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;

b) factura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;

c) declaraţia de valoare în vamă;

d) documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;

e) orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;

f) codul fiscal al titularului.

Controlul vamal fizic al bunurilor importate sau exportate constă în identificarea acestora pe baza declaraţiei vamale în detaliu, însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta.

Importul mărfurilor se face cu respectarea normelor prevăzute în Codul vamal al României, precum şi a legii pentru aprobarea tarifului vamal de import, care se aplică de autoritatea vamală în condiţiile stabilite în prezentul capitol (art. 58 din regulament).

În mod distinct capitolul 8 reglementează regimul vamal aplicabil călătorilor şi altor persoane fizice.

Referitor la declararea bunurilor, în secţiunea 1 se arată că persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale (art. 121).

Sunt supuse declarării scrise, în toate cazurile, următoarele bunuri:

a) armele şi muniţiile, materiile explozive, radioactive, nucleare, precum şi produsele care, potrivit legii, sunt supuse controlului destinaţiei finale;

b) produsele şi substanţele stupefiante ori psihotrope şi precursorii acestora, materialele biologice cu potenţial de contaminare în masă, medicamentele care conţin substanţe stupefiante sau psihotrope, substanţele chimice esenţiale, precum şi produsele şi substanţele toxice;

c) obiectele din metale preţioase, cu sau fără pietre preţioase, care depăşesc uzul personal stabilit în anexa nr. 6;

d) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieşirea din ţară. Bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic pot fi declarate în scris la intrarea în ţară de persoanele fizice, în vederea scoaterii din ţară fără aprobare (art. 122).

Declararea în scris se face pe formulare tipizate care se pun la dispoziţie de birourile vamale, în mod gratuit, la cererea persoanelor fizice (art. 123).

Controlul vamal al bunurilor aparţinând persoanelor fizice constă în confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoţite sau neînsoţite şi în colete.

Controlul vamal se efectuează prin sondaj în ceea ce priveşte numărul autoturismelor, numărul călătorilor şi numărul bagajelor aparţinând unui călător (art. 125).

Când există indicii temeinice de fraudă se poate efectua controlul vamal corporal, cu respectarea normelor de igienă şi în încăperi separate, de către persoane de acelaşi sex cu controlată.

Se consideră că există indicii temeinice de fraudă în situaţiile în care agenţii vamali:

a) descoperă în timpul controlului indicii cu privire la existenţa unor bunuri nedeclarate sau ascunse;

b) deţin informaţii despre intenţia persoanei controlate de a săvârşi contravenţii sau infracţiuni vamale;

c) posedă date că persoana controlată a mai săvârşit contravenţii sau infracţiuni vamale;

d) constată comportamente neobişnuite din partea persoanei controlate (art. 127).

În ceea ce priveşte Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice, acestea pot introduce sau scoate din ţară bunuri fără caracter comercial, în limitele şi în condiţiile prevăzute în anexa nr. 6 (art. 131)[3][16].

Într-o speţă, în perioada noiembrie 1999 – mai 2002 (deci în 30 de luni), au fost introduse, prin aproximativ 50 de operaţiuni, în regim de persoană fizică, bunuri cumpărate în străinătate pe firmă.

Potrivit Codului comercial român, sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune şi societăţile comerciale (art. 7 ca fapte subiective de comerţ).

În cazul în care faptele „obiective” au fost exercitate accidental, aceasta nu atribuie autorului lor calitatea de comerciant.

În practică, s-a statuat că exercitarea mai multor acte comerciale în sine nu constituie profesionalitate, deoarece profesionalitatea constă în exercitarea actelor în aşa mod încât să formeze o ocupaţie permanentă (perseverentă), să fie un exerciţiu atât de des şi consecutiv încât să constituie oarecum o specială condiţie de existenţă şi de viaţă socială[4][17], să formeze o ocupaţie socială[5][18].

Dar actele obiective produc efecte în sensul legii independent de calitatea persoanei (oricum un necomerciant nu poate săvârşi acte subiective de comerţ).

Sunt acte de comerţ cumpărarea de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după prelucrare sau pentru a fi închiriate (C. com., art. 3 pct. 1).

Dar nu orice cumpărare cu intenţia revinderii (închirierii, prelucrării sau schimbului) transformă un act civil într-unul comercial.

Noţiunea de „operaţiune de import/export” presupune pe aceea de activitate comercială dar fără, calitatea de comerciant a subiectului[6][19].

Relaţia socială ocrotită este aceea stabilită în domeniul activităţii economice comerciale externe.

Ceea ce constituie obiectul material al infracţiunii este orice lucru cu valoare economică ce poate fi tranzacţionat, incluzând aici şi drepturile evoluabile în bani (de autor, de inventator, licenţele de editare, difuzare).

În acest sens, o licenţă legal acordată unui agent economic pentru o anumită tranzacţie poate reprezenta obiectul material al infracţiunii, dacă mărfuri1c sunt exportate de către un necomerciant. Socotim că are relevanţă dacă licenţa limita (contingenta numai exportul sau numai importul). Infracţiunea se săvârşeşte când comerţul este fără autorizaţie.

Chiar dacă bunurile formează obiectul material al altor infracţiuni, prevăzute în legi speciale, fapta va fi încadrată şi în prevederile art. 302 C. pen. dacă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii au fost întrunite. De exemplu, pot forma obiectul material al infracţiunii de operaţii interzise cu materii strategice, metale preţioase, sau legate şi de încălcarea reglementărilor vamale.

Prin folosirea formei plurale socotim că legiuitorul a avut în vedere efectuarea a cel puţin două acte de vânzare/cumpărare în scop de revânzare.

Spre deosebire de infracţiunea de speculă, actul de comerţ trebuie să fie împlinit, adică să fi avut loc şi vânzarea (închirierea, schimbul, tranzitul etc.) şi să se fi urmărit realizarea unui câştig (de esenţa actului de comerţ, spre deosebire de infracţiunea incriminată în art. 295 C. pen., în care profitul este indiferent pentru întrunirea condiţiilor săvârşirii infracţiunii).

Condiţia revânzării nu se mai pune în situaţia unor acte obiective de comerţ (de exemplu, vânzări de acţiuni în cadrul contractului de societate).

Ea se ridică, cel puţin, numai până la al doilea act de vânzare (inclusiv) pentru a caracteriza teoretic ideea de fapt de comerţ, ca o condiţie necesară, dar nu suficientă.

Acţiunile nu conferă calitatea de comerciant cât timp nu se face dovada că aceste operaţii s-au făcut în mod repetat şi obişnuit, ca o profesiune şi pentru ca din efectuarea lor să se tragă un câştig[7][20].

Introducerea în ţară a unei cantităţi mari de marfă, cu intenţia de a o revinde, fără a se obţine autorizaţia care să ateste calitatea de agent economic, o singură dată, socotim că nu poate caracteriza fapta ca infracţiune prevăzută în art. 302 C. pen., întrucât nu cantitatea mărfii sau valoarea caracterizează infracţiunea.

În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii, socotim că el este atât cetăţeanul român, cât şi cel străin care efectuează acte de comerţ, operaţiuni comerciale sau de cooperare economică (şi în cercetarea ştiinţifică), operaţiuni financiare etc. fără a avea, calitatea de comerciant/de agent economic[8][21].

Odată pierdută calitatea de comerciant (prin desfiinţarea firmei) efectuarea unor operaţii comerciale cu element extraneu obiectiv poate constitui infracţiune cu excepţia actelor aflate în derulare sau efectuate în vederea lichidării societăţii (sau pentru realizarea creanţelor creditorilor).

În esenţă, credem că interpretarea noastră se apropie mult de aplicarea pe care o avea legea extrapenală anterior anului 1971, şi anume potrivit Decretului nr. 317 din 26 iunie 1949, în baza căruia subiect activ al infracţiunii puteau fi şi instituţiile sau întreprinderile care efectuau operaţiuni de comerţ exterior fără autorizarea prealabilă a M.C.E.

Această prevedere era în concordanţă cu situaţia economică existentă atunci în ţară – asemănătoare cu perioada de tranziţie actuală – când asemenea operaţiuni erau efectuate şi de către unele firme particulare, care nu fuseseră încă naţionalizate.

Infracţiunea prevăzută în art. 302 C. pen. va subzista întotdeauna cât operaţiile de comerţ exterior vor necesita autorizaţie, independent de necesitatea, utilitatea sau existenţa obligatorie a unor licenţe de export cât timp agenţii economici impex S.R.L., vor fi înfiinţaţi prin autorizarea cerută de o lege a societăţilor comerciale[9][22].

În speţa noastră, cu puţină atenţie, vameşul putea depista, din evidenţele biroului, că suntem în prezenţa unor operaţii de import şi le putea trata ca atare din punct de vedere vamal, dacă nu penal. Dar reaua lui credinţă trebuie dovedită prin elemente de fapt din dosar.

În concluzie, lucrătorul vamal trebuia şi avea posibilitatea să verifice dacă au fost sau nu încălcate cel puţin dispoziţiile vamale arătate mai sus. Din datele de care dispunem nu putem constata nici măcar săvârşirea unui abuz în serviciu din partea acestuia. Procurorul ordinar ar avea suficiente elemente care să dovedească cel puţin o evaziune fiscală, din partea persoanei fizice, dar nici acestea nu atrag competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

[10][14]   Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 1 august 1997 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13 din 26 ianuarie 2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003.

[11][15]   Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 19 noiembrie 2001.

[12][16]   Anexa 6 la regulament stabileşte condiţiile şi limitele privind introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice. Astfel, călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot să introducă în ţară, ca bagaje însoţite sau neînsoţite, fără să fie supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în limitele şi în condiţiile stabilite mai jos:

a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;

b) bijuteriile de uz personal definite ca atare în prezenta anexă;

c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele şi altele asemenea, necesare uzului personal;

d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări oficiale;

e) băuturile alcoolice, ţigările, ţigaretele şi tutunul în următoarele cantităţi: 2 l de băuturi alcoolice peste 22 grade, 4 l de vin, 4 l de bere, 200 bucăţi de ţigarete, 50 bucăţi de ţigări de foi şi 250 g de tutun pentru uzul persoanelor în vârstă de peste 16 ani;

f) alte bunuri de orice fel în limita valorică reprezentând în total echivalentul în lei al sumei de 100 euro.

Limita valorică stabilită la pct. 1 lit. f) se aplică numai la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limita valorică se reduce la 20 euro.

Pentru bunurile prevăzute la pct. 1 lit. e) limitele se aplică la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limitele se reduc la jumătate.

În afara bunurilor prevăzute la pct. 1 alin. (1) se pot introduce în ţară, prin bagaje însoţite sau neînsoţite, cu plata taxelor vamale stabilite la art. 90 din Codul vamal al României, bunuri în limita valorică reprezentând contravaloarea în lei a 1.200 euro pentru fiecare călător sau persoană fizică, o singură dată pe lună.

Valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din ţară de călători şi de alte persoane fizice stabilite în România sau în străinătate, ce nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale, se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, prin aprobarea listei de valori unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse.

Atunci când bunurile nu pot fi identificate în lista de valori unice în vamă, biroul vamal este autorizat să determine valoarea în vamă pe baza facturii externe sau, în lipsa acesteia ori când există suspiciuni, prin asimilare, luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare, potrivit alin. (1).

Atunci când nu este posibilă stabilirea valorii în vamă potrivit alin. (2), valoarea în vamă este stabilită de Direcţia Generală a Vămilor, care poate lua în considerare valorile din cataloage sau cele comunicate de o societate comercială producătoare de profil ori de o instituţie specializată.

Taxele vamale se aplică la valoarea în vamă a bunurilor, fără a se ţine seama de uzura lor.

[13][17]   Curtea de Casaţie şi Justiţie, dec. nr. 1532 din 5 ianuarie 1935 în Codul comercial adnotat, Bucureşti, 1944, p. 32, nr. 2 şi în R. Petrescu, Probleme de drept comercial, Business Globe, 1991, p. 11, R. Petrescu, Subiectiv de drept comercial, f. ed. Bucureşti, 1993, p. 46. A se vedea şi I. Condor, Silvia Cristea Condor, Drept vamal şi fiscal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002

[14][18]   Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 1896 din 5 noiembrie 1936 în Codul comercial adnotat, p. 31 şi în R. Petrescu, Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 1995; p. 80; V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica judiciară, Bucureşti, 1994, p. 57 şi urm.

[15][19]   În acest sens şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu, p. 297-298.

[16][20]   Trib. Ilfov, sec. I com., dec nr. 1229/1930 în „Pandetele române” 1930, II, p. 276. A se vedea, cu privire la profit, J. Guyon, Droit des affaires, I, Paris, p. 52. Cu excepţia vânzărilor în pierderea promoţională, pentru atragerea clientelei, pentru reclamă, pentru evitarea unei pierderi şi mai mari, prin dumping etc.

[17][21]   În legătură cu calitatea de subiect activ al străinilor: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4279 din 31.07.1970, nr. 5162 din 15.09.1970, nr. 3017 din 20.05.1971 (nepublicate), citate în Maria Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268, precum şi dec. nr. 2109/1971 în C.D., p. 273.

[18][18]   Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 1896 din 5 noiembrie 1936 în Codul comercial adnotat, p. 31 şi în R. Petrescu, Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 1995; p. 80; V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica judiciară, Bucureşti, 1994, p. 57 şi urm.

[19][19]   În acest sens şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu, p. 297-298.

[20][20]   Trib. Ilfov, sec. I com., dec nr. 1229/1930 în „Pandetele române” 1930, II, p. 276. A se vedea, cu privire la profit, J. Guyon, Droit des affaires, I, Paris, p. 52. Cu excepţia vânzărilor în pierderea promoţională, pentru atragerea clientelei, pentru reclamă, pentru evitarea unei pierderi şi mai mari, prin dumping etc.

[21][21]   În legătură cu calitatea de subiect activ al străinilor: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4279 din 31.07.1970, nr. 5162 din 15.09.1970, nr. 3017 din 20.05.1971 (nepublicate), citate în Maria Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268, precum şi dec. nr. 2109/1971 în C.D., p. 273.

Dacă un act este comercial pentru una din părţi toţi comercianţii, sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale (art. 56 C. com.), dar acţiunea unuia nu îl transformă pe celălalt în comerciant. Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate pentru necomercianţii care nu fac acte de comerţ (V. pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Şansa, 1993, p. 45).

[22][22]   D. Ciuncan, Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 61 sqq. Dovada activităţii comerciale se face cu orice mijloc de probă, fiind un element de fapt (A se vedea N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 78).

Dacă un act este comercial pentru una din părţi toţi comercianţii, sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale (art. 56 C. com.), dar acţiunea unuia nu îl transformă pe celălalt în comerciant. Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate pentru necomercianţii care nu fac acte de comerţ (V. pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Şansa, 1993, p. 45).

[23][22]   D. Ciuncan, Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 61 sqq. Dovada activităţii comerciale se face cu orice mijloc de probă, fiind un element de fapt (A se vedea N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 78).


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEFINIREA CATEGORIEI DE SUBIECŢI ACTIVI A PERSOANELOR CU FUNCŢII DE CONDUCERE ŞI CONTROL ÎN CADRUL AUTORITĂŢILOR PUBLICE LOCALE ÎN SENSUL ART. 13 ALIN. (2) LIT. b) DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR. 43 DIN 4 APRILIE 2002

DEFINIREA CATEGORIEI DE SUBIECŢI ACTIVI A PERSOANELOR CU FUNCŢII DE CONDUCERE ŞI CONTROL ÎN CADRUL AUTORITĂŢILOR PUBLICE LOCALE ÎN SENSUL ART. 13 ALIN. (2) LIT. b) DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR. 43 DIN 4 APRILIE 2002

 Publicat în ”Buletin documentar PNA”nr. 3/2003

 Potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002[1][29], sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivel central, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise, printre alţii, de către preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti, primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarii şi viceprimarii municipiilor reşedinţe de judeţ, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice centrale, membrii consiliilor de administraţie şi persoanele care deţin funcţii de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare etc.

                Potrivit alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, sunt de competenţa serviciilor teritoriale ale Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise, printre alţii, de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, inspectori, controlorii financiari ai camerelor judeţene de conturi, executorii judecătoreşti, consilierii judeţeni şi locali, primarii şi viceprimarii oraşelor alţii decât cei prevăzuţi la alin. (1) lit. b), persoane cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale.

                În activitatea curentă s-a ridicat problema definirii categoriei de subiecţi activi a persoanelor cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale, întrucât sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date, potrivit alin. (1) şi (2), în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

Articolul 13 a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

                Anterior enumerarea includea, printre alţii, la lit. a), preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarii municipiilor reşedinţă de judeţ, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale, notarii publici, lichidatorii judiciari, comisarii Gărzii Financiare, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.

Iniţial, litera b) enumera, printre alţii: executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali, primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.

Ceea ce rezultă în mod evident este faptul că enumerarea este strictă, punctuală şi nu generică.

Însemnă că această categorie, a persoanelor cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale este distinctă ,în enumerare, de aceea a primarilor,viceprimarilor, etc.

                Pe de altă parte, potrivit Anexei 1 la titlul III din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[2][30], cuprinde LISTA funcţiilor publice, şi anume:

I. Funcţii publice generale[3][31]:

1. secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

2. consilier de stat;

3. secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

4. prefect;

5. subprefect;

6. secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

7. director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

8. director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

9. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;

10. director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale;

11. şef serviciu;

12. şef birou;

13. expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;

14. referent de specialitate;

15. referent.

  

II. Funcţii publice specifice[4][32]:

1. arhitect-şef;

2. inspector de concurenţă;

3. inspector vamal;

4. inspector de muncă;

5. controlor delegat;

6. comisar.

                Potrivit art. 66 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215 din 23 aprilie 2001[5][33], primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Ca atare, el nu este inclus în categoria persoanelor cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale, fiind însăşi autoritatea locală. Nu este funcţionar public.

Dacă textul, în vechea reglementare, îngloba toţi primarii, noua formulare a dorit altfel.

                Credem că aceasta a fost voinţa legiuitorului, şi anume de a-l exclude pe primarul comunal de la competenţa de urmărire penală a Parchetului Naţional Anticorupţie. Dacă s-ar fi dorit, formularea se referea global la „primarii şi viceprimarii, alţii decât cei prevăzuţi la alin. (1) lit. b), acoperind astfel întreaga sferă a autorităţii locale, alta decât aceea avută în vedere la alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, lucru ce s-ar putea remedia de lege ferenda.

 [6][29]    Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, şi modificată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003

 [7][30]    Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003 Art. 98, din Legea nr. 188/1999, în noua redactare prevede că funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică, în parte, de conducătorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, pe baza activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) şi (3) şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

[8][31]     Funcţii publice generale, altele decât cele prevăzute la pct. I, se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

[9][32]    Funcţii publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

[10][33]    Publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

TRAFICUL DE INFLUENŢĂ ŞI ÎNŞELĂCIUNEA

TRAFICUL DE INFLUENŢĂ ŞI ÎNŞELĂCIUNEA

publicat în ”Buletin documentar PNA” nr.2/2003

1. Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.

În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

2. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

3. Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[1][53].

4. Nu constituie infracţiunea de trafic influenţa afirmată de infractor asupra unor activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe[2][54], sau după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul[3][55].

În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de înşelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările traficantului şi realitate, şi deci a fost indus în eroare (şi a suferit un prejudiciu)[4][56].

5. Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracţiuni, şi anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii anumitor funcţionari şi a unor persoane juridice determinate la neîncredere şi suspiciuni[5][57].

Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa cel puţin a unui trafic de influenţă.

Spunem, cel puţin, întrucât traficul influenţei poate coexista cu alte infracţiuni, în concurs.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de infracţiunea de dare de mită[6][58], sau de infracţiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcţionarul primeşte foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era obligat, dar şi după ce se săvârşise infracţiunea de trafic).

Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l determina la o acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un trafic de influenţă şi o instigare la infracţiunea de abuz în serviciu[7][59].

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[8][60].

6. Nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită. Persoanele care intermediază pe lângă autorităţi în virtutea profesiei lor nu intră în cadrul prohibitiv al legii[9][61].

7. O ultimă problemă trebuie ridicată. După cum arătam, infracţiunea aduce atingere unor “activităţi de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.

În acest articol, prin “public” înţelegem nu numai tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietăţii publice, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.

Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C.pen., se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale[10][62].

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

8. Discuţia are importanţă dacă observăm că obiectul intervenţiei, interesul real al cumpărătorului influenţei priveşte un funcţionar, public sau privat[11][63].

Considerăm că soluţia unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” şi “orice funcţionar sau alt salariat” constă în ideea enunţată mai sus: Nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită.

Discreditarea funcţionarilor care acţionează în interes public poate privi nu numai pe funcţionarul unei autorităţi publice, ci şi pe funcţionarul unei societăţi comerciale (care acţionează întotdeauna ca un mandatar al patronului).

Este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări)[12][64].

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

În concluzie, traficul influenţei priveşte un funcţionar public sau orice salariat al unei persoane juridice, care exercită o însărcinare de serviciu de interes public.

[1][53] A se vedea, de exemplu, T.S. s.pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970, p. 412 şi în „RRD” nr. 9/1970, p. 159.

[1][54] A se vedea, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în CD/1970, p. 381; T. reg. Suceava, d. pen. 1379/1965, în JN, nr. 10, 1965, p. 165.

Este necesar ca funcţionarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înţeleagă că ar avea influenţă) să fie competent a rezolva favorabil pretenţiile celui care solicită intervenţia (C-A Constanţa, d. pen. 160/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 128 şi d. 129/1996, cit. supra).

[1][55] Trib. reg. Banat, dec. pen 2034/1963, în JN nr. 1, 1965, p. 172

[1][56] T. reg. Maramureş, dec. pen. 253/1962, în J.N, nr. 8/1963, p. 170.

[1][57] S.Kahane, infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.156.

[1][58] Ibidem, Gh.Dărângă, D.Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.

[1][59] Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicitării la infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii aparţine funcţionarului.(T.S., s.pen., dec. nr. 1435/1983, în CD/1983, p. 247-248); a se vedea şi S.Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.

[1][60] Ibidem. Peste plata influenţei, pretinde (mincinos) un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).

[1][61] A se vedea discuţiile parlamentare la Cameră, raportul d-lui H. Aznavorian la adoptarea art. 252 din Codul Carol al II-lea, în C.Rădescu ş.a. Codul penal Carol al II-lea adnotat, voI. II, Partea specială, p. 145; a se vedea şi 1. Ionescu-Dolj, Comentare, în C. Rădescu ş.a., loc. cit., p. 148.

[1][62] Cu privire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 şi urm.

Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 193 şi p. 106.

Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învăţământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundaţii) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Clinico-Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăţi comerciale (a se vedea H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995).

Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A.

[1][63] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la “organizaţii de stat şi publice” aminteşte V.Dobrinoiu, în Corupţia în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.


MIJLOACE MATERIALE DE PROBĂ, RIDICARE DE OBIECTE, UTILIZAREA INFORMAŢIILOR STOCATE ELECTRONIC

MIJLOACE  MATERIALE  DE  PROBĂ,  RIDICARE  DE  OBIECTE,  UTILIZAREA  INFORMAŢIILOR  STOCATE  ELECTRONIC

 

Publicat în “Buletin documentar PNA”nr. 1/2003

1. – Complexitatea informaţiilor pe care le relevă probele în procesul penal este pe măsura diversităţii mijloacelor de probă şi a procedeelor tehnice, aşa cum apar ele în viaţa concretă.

Potrivit principiului actori incubit probatio, procurorul are obligaţia de a manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare[1][87].

Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui întreg proces cognitiv al realităţii obiective (exprimate prin probe – întrucât vorbim de un adevăr judiciar), un rol deosebit în această activitate revenind procurorului, care, la rândul său, trebuie să convingă pe judecător, în urma examinării tuturor dovezilor administrate, de valoarea afirmaţiilor sale.

Creşterea volumului de activitate procesată electronic (date în formă electronică sunt reprezentări ale informaţiei într-o formă convenţională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice-tehnologie software şi hardware, proiectare, realizare, testare, implementare şi modificare a sistemelor informatice ce conţin software ca principală componentă) determină dezvoltarea unor tehnici de anchetă şi a unor programe adecvate combaterii acestor genuri de criminalitate[2][88].

Strategia guvernamentală priveşte atât algoritmul general de dezvoltare a societăţii informaţionale, cât şi alte aspecte, asociate generic în termenul IAP (sau “e-Administraţie”), care se referă la utilizarea metodelor specifice tehnologiei informaţionale în modernizarea administraţiei noastre şi care cuprinde următoarele categorii de acţiune:

a) informatizarea, desemnată pentru creşterea eficienţei operaţionale în cadrul organismelor administraţiei publice centrale şi locale;

b) informatizarea serviciilor având ca beneficiari cetăţenii şi agenţii economici, fapt care implică adesea integrarea serviciilor prestate de administraţia publică centrală şi locală;

c) asigurarea accesului la informaţii prin tehnologii informaţionale pentru utilizatorii finali ai serviciilor administraţiei publice centrale.

Până în prezent computerizarea aplicată de organismele administraţiei publice centrale a fost cu precădere de primul tip şi, în general, a funcţionat sub o responsabilitate sectorială, la nivel de departament/agenţie/minister sau doar la nivelul administraţiei publice centrale.

Strategia privind IAP propusă de Guvern, accentuează acţiunile de tipul celor prevăzute la lit. b) şi c), acestea având un impact şi o relevanţă directe pentru utilizatori; ea propune, de asemenea, implicarea tuturor administraţiilor publice centrale şi locale şi a tuturor instituţiilor publice: judeţe, municipii, oraşe, şcoli, spitale, unităţi locale de sănătate publică, oficii de muncă, camere de comerţ şi altele, practic orice agenţie sau organizaţie care exercită funcţii de furnizare de servicii publice către populaţie sau agenţi economici.

Obiectul principal al investigaţiilor organelor judiciare îl constituie conţinutul fişierelor, în timp ce examinarea software-ului trebuie lăsată pe mâna experţilor.

Într-un sistem electronic operativ există posibilitatea unor intervenţii frauduloase anticipate prin care să se urmărească manipularea tranzacţiilor de intrare în sistem în scopul de a introduce date false – total sau parţial – la un acces nepermis şi chiar introducerea unei bombe logice, a unui sistem de distrugere a datelor şi care constă în introducerea unor instrucţiuni care se execută numai dacă este îndeplinită condiţia unei utilizări neautorizate, în momentul percheziţiei sau,  chiar ulterior, a expertizei.

Este imperios necesară însuşirea de către procuror a tehnicii de lucru pe calculator, pentru a studia personal dosarele şi a înţelege pachetele de programe în diferite categorii de infracţiuni (metodica cercetării, legislaţia şi jurisprudenţa în materie, obiective pentru diferite genuri de expertize etc.)[3][89].

Având în vedere complexitatea problematicii abordate, o primă regulă tactică o reprezintă instrumentarea acestui gen de cauze în echipă, de către procuror, alături de poliţişti specializaţi, în baza unui plan de anchetă dinamic şi minuţios, cuprinzând multiplele versiuni logice, activităţi operative şi termene de executare precise[4][90].

O primă etapă o constituie determinarea cadrului general de manifestare a acestui tip special de infracţiune. Printre acestea, dintre abaterile financiare constatate, se detaşează, ca gravitate, pe planul înlesnirii ilegalităţilor şi al consecinţelor respective, neregulile în organizarea şi conducerea contabilităţii (care, evident, vizează şi calitatea auditului). Astfel, înţelegem să ne referim, mai cu seamă la neorganizarea şi, în consecinţă, la inexistenţa unei evidenţe analitice care să reflecte totalitatea elementelor patrimoniale ale unei societăţi comerciale (fonduri fixe, materii şi materiale, producţie şi investiţii neterminate, terenuri, reţele edilitare, debitori, creditori, furnizori interni şi externi, clienţi interni şi externi etc.).

De asemenea, constatăm înregistrări în evidenţa contabilă a unor operaţiuni fără documente justificative, nereale, care influenţează negativ atât drepturile şi obligaţiile agentului economic, dar şi bugetul public naţional. În această categorie, în contabilitatea patrimonială, păstrată sub formă electronică,  o frecvenţă mare o au neregulile în dimensionarea aportului la capitalul social, operaţiunile de compensare între importuri şi exporturi etc.

Consecinţele acestor operaţiuni deficitare constau în creşterea datoriei publice şi a obligaţiilor bugetului prin transferul nelegal şi nejustificat, pe seama acestuia, al influenţelor nefavorabile de curs în cazul operaţiunilor valutare[5][91].

Planificarea cercetării penale constituie un proces complex de sistematizare, abstractizare, prevedere şi verificare a activităţii desfăşurate de organul de cercetare penală la baza căruia stă analiza profundă şi multilaterală a probelor existente la dosarul cauzei, în strânsă legătură cu volumul actual al cunoştinţelor din domeniul financiar, fiscal, contabil, management etc.[6][92].

Desfăşurarea fazei de urmărire penală are ca moment procesual iniţial pornirea procesului penal prin începerea urmăririi (art. 228 C.pr.pen.) şi ca moment procesual final pozitiv, trimiterea cauzei spre judecare (conform art. 262 C.pr.pen.).

Până la etapa urmăririi penale pe bază de acţiune penală pusă în mişcare, activitatea primei etape conţine activităţi de cercetare. Acest stadiu are ca punct final pozitiv prezentarea materialului de urmărire penală.

Faza urmăririi este o fază scrisă, impusă de necesităţile documentării: actele care se administrează oral se transpun în declaraţii scrise, procese-verbale etc., în vederea prezentării lor în faza de judecată.

2.- Oricine pretinde un drept trebuie să şi dovedească existenţa acestuia.

A proba un drept înseamnă a stabili existenţa unui act sau a unui fapt juridic. Forţa probantă a unui act întocmit sub forma unui înscris este dată de faptul că atât timp cât nu se dovedeşte falsul celor consemnate, constatările înscrisului sunt prezumate a fi adevărate (instrument de plată electronică, instrument de plată cu acces la distanţă, instrument de monedă electronică etc.). Un înscris în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar de către ordinator. Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

Până la înscrisul în fals (art. 180-184 C.proc.civ.) toate menţiunile privind constatările funcţionarului competent sunt reputate a fi adevărate.

În schimb, fac dovada numai până la proba contrară menţiunile privind adevărul celor declarate de părţi, deoarece funcţionarul nu a putut decât să ia act de acele declaraţii (fără a controla dacă ele corespund realităţii). Ca atare, aceste menţiuni pot fi răsturnate prin simpla probă contrară[7][93].

Conţinutul raportului juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă când actul juridic indică o valoare de 250 lei sau mai mică; această restricţie se aplică atât în materia civilă, cât şi penală[8][94]. Este vorba, repetăm, de conţinutul obligaţiilor civile asumate, iar nu de faptul civil (delictual) sau fapta penală ca element al unei infracţiuni.

Proba trebuie să se refere direct la actul ori faptul din care rezultă o încălcare de lege (în cazul unei infracţiuni); de exemplu, dovada faptului păgubitor care îndreptăţeşte pe victimă să ceară făptuitorului despăgubiri[9][95]. Cel mai adesea însă proba directă este cu neputinţă de făcut, judecătorul neputându-se convinge cu privire la existenţa faptului invocat decât prin dovedirea altui fapt, strâns legat de primul prin mijlocul de probă al prezumţiilor. De aceea, o importanţă vitală pentru procuror o are stocarea datelor pe echipamentele electronice de calcul. Dar valoarea acestor acte nu trebuie să fie negată pornindu-se de la deficienţe de procedură, de tehnică criminalistică.

Fapta penală este un element obiectiv al răspunderii penale, accentul fiind pus pe urmarea socialmente periculoasă, în timp ce faptul juridic în sens larg (deci şi actul juridic) este obiectul material al infracţiunii sau, sub aspectul analizat, probă materială a faptei penale; este de dovedit o altă relaţie socială, cea delictuală dintre părţi şi terţ-stat, nu aceea dintre părţi.

Libera apreciere a probelor în penal se referă la procesul psihic de determinare a conexiunilor dintre faptă şi urmări, fără a înlătura însă restrângerile determinate de valoarea probelor legale[10][96](civile).

Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care nu  pot fi înlăturate de apărare.

3. – Noutatea acumulărilor de date pe format electronic impune astfel adaptarea procedurilor tehnice la noutatea suportului. Echipamentul de stocare poate  conţine sau purta urme ale faptelor penale săvârşite, putând reprezenta un mijloc material de probă.

De asemenea, mijloacele electronice pot fi folosite sau pot fi destinate ele însele să servească la săvârşirea de infracţiuni sau pot fi produsul unei infracţiuni.

În acest fel, procurorul are obligaţia de a ridica orice obiecte şi înscrisuri, chiar sub format electronic pe orice suport de stocare, în măsura în care pot servi ca mijloace de probă în procesul penal (echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei). Dar, în cazul unor activităţi curente pe calculator nimic nu poate prezuma o activitate absolută,  generalizată infracţională.  De aceea,  regula ar trebui să fie aceea de a nu bloca activitatea curentă a persoanei juridice care utilizează un calculator. Ori de câte ori se impune, procurorul trebuie să se limiteze la o copie de pe obiectul ce poate servi drept  mijloc de probă, de exemplu, de pe o dischetă. Procedeul tehnic poate consta în fixarea materialului probator pe orice suport de informaţie mobil. În aceste condiţii, operaţiunea trebuie adusă la cunoştinţa proprietarului ordinatorului, reaudierea, revizualizarea materialului trebuind efectuată în prezenţa acestuia, a apărătorului. Valoarea unor asemenea elemente va consta numai în cantitatea de adevăr pe care partea adversă nu o poate contesta. De aceea, respectarea normelor procedurale este  de imperativă necesitate.

La cererea organului judiciar, orice persoană are obligaţia de a pune la dispoziţie destinatarilor şi autorităţilor publice mijloace care să permită accesul facil, direct, permanent şi gratuit cel puţin la următoarele informaţii:

a) numele sau denumirea furnizorului de servicii;

b) domiciliul sau sediul furnizorului de servicii;

c) numerele de telefon, fax, adresa de poştă electronică şi orice alte date necesare contactării furnizorului de servicii în mod direct şi efectiv;

d) numărul de înmatriculare sau alte mijloace similare de identificare, în cazul în care furnizorul de servicii este înscris în registrul comerţului sau în alt registru public similar;

e) codul de înregistrare fiscală;

f) datele de identificare ale autorităţii competente, în cazul în care activitatea furnizorului de servicii este supusă unui regim de autorizare;

g) titlul profesional şi statul în care a fost acordat, corpul profesional sau orice alt organism similar din care face parte, indicarea reglementărilor aplicabile profesiei respective în statul în care furnizorul de servicii este stabilit, precum şi a mijloacelor de acces la acestea, în cazul în care furnizorul de servicii este membru al unei profesii liberale;

h) tarifele aferente serviciilor oferite, care trebuie indicate cu respectarea normelor privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, cu precizarea scutirii, includerii sau neincluderii taxei pe valoarea adăugată, precum şi a cuantumului acesteia;

i) includerea sau neincluderea în preţ a cheltuielilor de livrare, precum şi valoarea acestora, dacă este cazul;

j) orice alte informaţii pe care furnizorul de servicii este obligat să le pună la dispoziţie destinatarilor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

De asemenea, furnizorul unui serviciu al societăţii informaţionale care facilitează accesul la informaţia furnizată de alţi furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alţi furnizori, are obligaţia de a  pune  la dispoziţia organelor judiciare, la cererea legală a organului judiciar, a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web ale destinatarilor serviciului său. De altfel, furnizorii de servicii sunt obligaţi să informeze de îndată autorităţile publice competente despre orice activitate cu aparenţă nelegală desfăşurate de destinatarii serviciilor lor sau despre informaţiile cu aparenţă nelegală furnizate de aceştia. În acelaşi sens, organul judiciar, colaborează cu Autoritatea de reglementare în comunicaţii şi tehnologia informaţiei, care,potrivit legii, este competentă să supravegheze şi să controleze respectarea  regimului legal.

Dacă suportul de stocare a datelor nu este predat de bunăvoie procurorul poate dispune ridicarea silită. Dacă  persoana căreia i s-a cerut să predea  un anumit fişier tăgăduieşte existenţa sau deţinerea, precum şi ori de câte ori  pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, se poate dispune efectuarea unei percheziţii. Întrucât Constituţia dispune că percheziţia se poate dispune numai de către un magistrat, apreciem că o percheziţie domiciliară nu se poate face fără autorizaţia procurorului, şi numai cu acordul scris al locatarului. Nu este nevoie de un acord scris dacă se constată predarea de bunăvoie a echipamentului sau suportului de informaţie. Această situaţie trebuie însă a fi consemnată ca atare în scris.

Mai amintim că textul art. 103 C. pr. pen. prevedea că percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii. Dar Constituţia – text principial,  de strictă şi imediată aplicare – interzice efectuarea percheziţiilor în timpul nopţii. De aceea, socotim că – excepţie făcând flagrantul – orice percheziţie trebuie să  înceteze până la orele 20. În schimb, ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate face de procuror şi în timpul nopţii.

În prezenţa persoanelor indicate în Codul de procedură penală  se va proceda la vizualizarea materialelor de pe suportul electronic, iar fişierele care interesează vor fi copiate pe un alt suport. Dacă interesează întreg conţinutul suportului, acesta se va copia cu grijă, asigurându-se transferul tuturor fişierelor. Pentru a nu fi alterate,  informaţiile se stochează pe orice suport de informaţie ce nu suportă rescrierea sau modificarea datelor. Atragem atenţia că se poate ridica obiecţia întemeiată că pe un C.D.-R (Recordable) se mai pot adăuga informaţii atât timp cât sesiunea de scriere este lăsată deschisă.

În acest fel, obiecţiile privind falsificarea datelor sunt înlăturate. Această operaţie se va face întotdeauna în prezenţa persoanei de la care se vor ridica înscrisurile în forma aceasta electronică, sau la care se efectuează percheziţia, iar, în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant al său, a unui membru de familie sau a unui coleg sau vecin. Aceste operaţiuni se efectuează de către procuror în prezenţa unor martori asistenţi. Procurorul are dreptul să deschidă orice alte mijloace electronice sau tehnice care pot păstra informaţii în format electronic, pot deschide dischete sau C.D. dacă cel în măsură să o facă refuză aceasta.

Atragem atenţia că este o obligaţie elementară,  înscrisă în art. 105 alin. 2 din Codul de procedură penală, ca procurorul să se limiteze la ridicarea numai înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită. Organul judiciar are obligaţia să ia toate măsurile ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza,  să nu devină publice. Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate trebuie să fie:

a) obţinute şi prelucrate în mod corect şi legal;

b) înregistrate în scopuri determinate şi legitime şi nu sunt utilizate în mod incompatibil cu aceste scopuri;

c) adecvate, pertinente şi neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate;

d) exacte şi, dacă este necesar, actualizate;

e) păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor în cauză pe o durată ce nu o depăşeşte pe cea necesară scopurilor pentru care ele sunt înregistrate.

Fişierele a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică întotdeauna.

După efectuarea acestor activităţi tehnice, hardul, celelalte suporturi electronice sau copiile acestora se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate  de către acestea,  după care se etichetează şi se sigilează. Unitatea centrală, monitorul, respectiv întregul sistem  neavând de ce să fie ridicate, pot fi sechestrate dar lăsate în păstrare celui la care se află sau unui custode. Spunem acesta întrucât suntem doar în ipoteza  unor infracţiuni referitoare la înscrisuri – sub formă electronică,  şi nu în cazul altor infracţiuni (de exemplu, în cazul unor furturi de componente electronice este evident că vor fi ridicate toate obiectele). Credem că putem interpreta textul art. 107 alin. final C. pr. pen. în sensul ca toate copiile să poată fi ridicate în dublu exemplar, una dintre probe lăsându-se celui la care se află originalul,  iar,  în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele arătate în art. 108 alin. final  C. pr. pen.

Despre efectuarea percheziţiei, respectiv a ridicării de  fişiere, trebuie întocmit un proces-verbal care să cuprindă descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor luate, dar mai ales obiecţiile persoanelor la care se referă procesul-verbal şi ale martorilor asistenţi.

 

4. – O altă prevedere esenţială se referă la condiţiile în care fişierele au fost descoperite în calculator şi copiate.

Când există pericol de dispariţie şi dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală foloseşte cunoştinţele unui specialist, prin dispunerea efectuării unei constatări tehnico-ştiinţifice. Apreciem că un asemenea caz apare dacă informaţiile sunt criptate, codate sau parolate. Raportul prin care se consemnează operaţiile şi concluziile constatărilor tehnico-ştiinţifice poate constitui mijloc de probă. Observăm că diferenţa procedurală dintre constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiză este caracterul de urgenţă al primeia. Lămurirea unor fapte sau împrejurări poate atrage necesitatea ordonării unei expertize.

Partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă persoana numită în calitate de expert să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala sa, şi un expert sau un specialist, nominalizat de ea, din categoria persoanelor prevăzute la art. 11 – 14 din  Ordonanţa de Guvern nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică  judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 25 ianuarie 2000. Orice contestaţie privitor la  o eventuală prezentare  în faţa instanţei a unor transcripţii trunchiate, şi deci în defavoarea celeilalte părţi trebuie lămurită anterior finalizării dosarului.

 

5. – Probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de magistrat potrivit convingerii lui, confirmată în urma examinării tuturor probelor administrate, aceştia conducându-se după conştiinţa lor (juridică, aş adăuga). Doctrina consideră că probele nu sunt ierarhizate în nici un fel. Aserţiunea este valabilă, în sensul că nici o dovadă nu are valoare probatorie prestabilită faţă de restul probelor (adică indiferent de cine şi în ce condiţii ar fi redactate).

Legea de procedură penală nu pretinde, de exemplu, procedura înscrierii în fals în vederea înlăturării de la aprecierea situaţiei în cauză a împrejurărilor consemnate într-un act (proces-verbal), şi nici nu are de ce. În cazul probelor de acelaşi fel (cu aceeaşi forţă probantă civilă sau penală) abia după constatarea săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri, o asemenea probă va fi interpretată şi apreciată în mod inegal[11][97].

În raport cu domeniile de acţiune şi cu modurile de operare utilizate în sectorul economico-financiar, organele judiciare care efectuează cercetări trebuie să adopte modalităţi tactico-penale specifice, eficiente, care să asigure o ripostă fermă a societăţii, concretizată în descoperirea promptă şi tragerea la răspundere a infractorilor.


[11][87] I. Neagu,  Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.266

[11][88] C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1994, p.91 şi urm.

[11][89] I. Poiană, A. Lazăr,  Informatizarea investigaţiei criminalistice, un imperativ în actualitate, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1999, p. 134.

[11][90] A. Lazăr, Particularităţi ale cercetării corupţiei şi criminalităţii organizate, raport prezentat la Conferinţa pentru corupţie, organizată de Parlamentul României, Ministerul Justiţiei, Asociaţia Baroului American şi Programul de iniţiative juridică pentru Europa Centrală şi de Est (CCEELI), Bucureşti 24-25 februarie 1998, p.147.

[11][91] Sinteze cuprinzând concluziile controalelor referitoare la execuţia bugetară şi asupra modului de administrare a patrimoniului public şi privat, de exemplu în M.Of.nr.145 din 11 iunie 1996.

[11][92] Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Helicon, Timişoara 1994, p.17 şi urm.; E.Stancu, Criminalistica, Actami, 1995, p.317 şi urm.; D.Banciu, S.Rădulescu, V.Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.379 şi urm.; C.Voicu, Al.Boroi, F.Sandu, I,Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Rosetti, Bucureşti, 2002; D. Ciuncan, Particularităţi metodologice ale cercetării infracţiunilor de dreptul afacerilor, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică ” nr. 3/2002, p.69 şi urm.

[11][93] Menţiunile făcute de funcţionar, care nu are legătură cu actul juridic, nu sunt decât un început de probă.

La înscrisurile sub semnătură privată contestate se procedează la verificarea de scripte (art. 162 şi urm. C.proc.civ.) ca prezumţie de validitate.

În dreptul comercial, în genere, proba contractelor se face prin orice mijloc de probă scrisă

[11][94] I.Stoenescu, Probele în “Drept procesual civil român” de I.Stoenescu şi G.Porumb, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.144; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed.a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.364.

[11][95] M.V.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, p.188-189.

[11][96] N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Paideia, Bucureşti, 1993, p.335. De exemplu, procesele-verbale au o putere devenită prestabilită de lege, împotriva lor uzitându-se aceeaşi procedură a înscrierii în fals. Dar apreciat (penal) ca simplu fapt, procesul-verbal nu are de ce să fie declarat fals (N.Volonciu, p. 337).

Eroarea, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi cu orice mijloc (chiar şi împotriva unui act autentic), ca fapt distinct de actul constatat prin înscris, împotriva căruia se înscriu raporturile cu statul-terţ (a se vedea şi G.Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol.I, Bucureşti, 1993, p.176; I.Stoenescu, op.cit., V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, p.275-276).

[11][97] În sens contrar, N.Volonciu, op.cit., p.337 şi A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1969, p.75. Acest renumit autor se pronunţă asupra caracterului considerat vetust al reglementării art. 1191 alin. 2 C.civ., care ar restrânge “într-o oarecare măsură libertatea de apreciere a judecătorului în ce priveşte puterea doveditoare a probelor” (p.75), text care ar trebui interpretat prin prisma conţinutului nou al dreptului. Socotim îndemnul exagerat. Când părţile au întocmit un înscris consemnând (doar) un acord de voinţă, au făcut-o chiar pentru a preconstitui o probă. Legea dă dreptul ca acest conţinut al actului să nu fie combătut, dar tot legea sancţionează cu nulitate fraudarea legii. Ceea ce a ocrotit legiuitorul a fost “răstălmăcirea” înţelesului înţelegerii lor; în nici un caz (alt) fapt juridic (delictual) nu constituie un (alt) act juridic.

Dispoziţia alin. 2 din art. 1191 C.civ. trebuie considerată ca având la bază doar prezumţia voinţei comune a părţilor, în sensul înţelegerii lor, altul decât un alt fapt delictual socotit şi apreciat ulterior.

[1][87] I. Neagu,  Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.266

[1][88] C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1994, p.91 şi urm.

[1][89] I. Poiană, A. Lazăr,  Informatizarea investigaţiei criminalistice, un imperativ în actualitate, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1999, p. 134.

[1][90] A. Lazăr, Particularităţi ale cercetării corupţiei şi criminalităţii organizate, raport prezentat la Conferinţa pentru corupţie, organizată de Parlamentul României, Ministerul Justiţiei, Asociaţia Baroului American şi Programul de iniţiative juridică pentru Europa Centrală şi de Est (CCEELI), Bucureşti 24-25 februarie 1998, p.147.

[1][91] Sinteze cuprinzând concluziile controalelor referitoare la execuţia bugetară şi asupra modului de administrare a patrimoniului public şi privat, de exemplu în M.Of.nr.145 din 11 iunie 1996.

[1][92] Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Helicon, Timişoara 1994, p.17 şi urm.; E.Stancu, Criminalistica, Actami, 1995, p.317 şi urm.; D.Banciu, S.Rădulescu, V.Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.379 şi urm.; C.Voicu, Al.Boroi, F.Sandu, I,Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Rosetti, Bucureşti, 2002; D. Ciuncan, Particularităţi metodologice ale cercetării infracţiunilor de dreptul afacerilor, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică ” nr. 3/2002, p.69 şi urm.

[1][93] Menţiunile făcute de funcţionar, care nu are legătură cu actul juridic, nu sunt decât un început de probă.

La înscrisurile sub semnătură privată contestate se procedează la verificarea de scripte (art. 162 şi urm. C.proc.civ.) ca prezumţie de validitate.

În dreptul comercial, în genere, proba contractelor se face prin orice mijloc de probă scrisă

[1][94] I.Stoenescu, Probele în “Drept procesual civil român” de I.Stoenescu şi G.Porumb, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.144; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed.a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.364.

[1][95] M.V.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, p.188-189.

[1][96] N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Paideia, Bucureşti, 1993, p.335. De exemplu, procesele-verbale au o putere devenită prestabilită de lege, împotriva lor uzitându-se aceeaşi procedură a înscrierii în fals. Dar apreciat (penal) ca simplu fapt, procesul-verbal nu are de ce să fie declarat fals (N.Volonciu, p. 337).

Eroarea, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi cu orice mijloc (chiar şi împotriva unui act autentic), ca fapt distinct de actul constatat prin înscris, împotriva căruia se înscriu raporturile cu statul-terţ (a se vedea şi G.Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol.I, Bucureşti, 1993, p.176; I.Stoenescu, op.cit., V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, p.275-276).

[1][97] În sens contrar, N.Volonciu, op.cit., p.337 şi A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1969, p.75. Acest renumit autor se pronunţă asupra caracterului considerat vetust al reglementării art. 1191 alin. 2 C.civ., care ar restrânge “într-o oarecare măsură libertatea de apreciere a judecătorului în ce priveşte puterea doveditoare a probelor” (p.75), text care ar trebui interpretat prin prisma conţinutului nou al dreptului. Socotim îndemnul exagerat. Când părţile au întocmit un înscris consemnând (doar) un acord de voinţă, au făcut-o chiar pentru a preconstitui o probă. Legea dă dreptul ca acest conţinut al actului să nu fie combătut, dar tot legea sancţionează cu nulitate fraudarea legii. Ceea ce a ocrotit legiuitorul a fost “răstălmăcirea” înţelesului înţelegerii lor; în nici un caz (alt) fapt juridic (delictual) nu constituie un (alt) act juridic.

Dispoziţia alin. 2 din art. 1191 C.civ. trebuie considerată ca având la bază doar prezumţia voinţei comune a părţilor, în sensul înţelegerii lor, altul decât un alt fapt delictual socotit şi apreciat ulterior.

[1][87] I. Neagu,  Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.266

[1][88] C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1994, p.91 şi urm.

[1][89] I. Poiană, A. Lazăr,  Informatizarea investigaţiei criminalistice, un imperativ în actualitate, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1999, p. 134.

[1][90] A. Lazăr, Particularităţi ale cercetării corupţiei şi criminalităţii organizate, raport prezentat la Conferinţa pentru corupţie, organizată de Parlamentul României, Ministerul Justiţiei, Asociaţia Baroului American şi Programul de iniţiative juridică pentru Europa Centrală şi de Est (CCEELI), Bucureşti 24-25 februarie 1998, p.147.

[1][91] Sinteze cuprinzând concluziile controalelor referitoare la execuţia bugetară şi asupra modului de administrare a patrimoniului public şi privat, de exemplu în M.Of.nr.145 din 11 iunie 1996.

[1][92] Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Helicon, Timişoara 1994, p.17 şi urm.; E.Stancu, Criminalistica, Actami, 1995, p.317 şi urm.; D.Banciu, S.Rădulescu, V.Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.379 şi urm.; C.Voicu, Al.Boroi, F.Sandu, I,Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Rosetti, Bucureşti, 2002; D. Ciuncan, Particularităţi metodologice ale cercetării infracţiunilor de dreptul afacerilor, în „Buletin de criminologie şi de criminalistică ” nr. 3/2002, p.69 şi urm.

[1][93] Menţiunile făcute de funcţionar, care nu are legătură cu actul juridic, nu sunt decât un început de probă.

La înscrisurile sub semnătură privată contestate se procedează la verificarea de scripte (art. 162 şi urm. C.proc.civ.) ca prezumţie de validitate.

În dreptul comercial, în genere, proba contractelor se face prin orice mijloc de probă scrisă

[1][94] I.Stoenescu, Probele în “Drept procesual civil român” de I.Stoenescu şi G.Porumb, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.144; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed.a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.364.

[1][95] M.V.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, p.188-189.

[1][96] N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol.I, Paideia, Bucureşti, 1993, p.335. De exemplu, procesele-verbale au o putere devenită prestabilită de lege, împotriva lor uzitându-se aceeaşi procedură a înscrierii în fals. Dar apreciat (penal) ca simplu fapt, procesul-verbal nu are de ce să fie declarat fals (N.Volonciu, p. 337).

Eroarea, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi cu orice mijloc (chiar şi împotriva unui act autentic), ca fapt distinct de actul constatat prin înscris, împotriva căruia se înscriu raporturile cu statul-terţ (a se vedea şi G.Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol.I, Bucureşti, 1993, p.176; I.Stoenescu, op.cit., V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, p.275-276).

[1][97] În sens contrar, N.Volonciu, op.cit., p.337 şi A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1969, p.75. Acest renumit autor se pronunţă asupra caracterului considerat vetust al reglementării art. 1191 alin. 2 C.civ., care ar restrânge “într-o oarecare măsură libertatea de apreciere a judecătorului în ce priveşte puterea doveditoare a probelor” (p.75), text care ar trebui interpretat prin prisma conţinutului nou al dreptului. Socotim îndemnul exagerat. Când părţile au întocmit un înscris consemnând (doar) un acord de voinţă, au făcut-o chiar pentru a preconstitui o probă. Legea dă dreptul ca acest conţinut al actului să nu fie combătut, dar tot legea sancţionează cu nulitate fraudarea legii. Ceea ce a ocrotit legiuitorul a fost “răstălmăcirea” înţelesului înţelegerii lor; în nici un caz (alt) fapt juridic (delictual) nu constituie un (alt) act juridic.

Dispoziţia alin. 2 din art. 1191 C.civ. trebuie considerată ca având la bază doar prezumţia voinţei comune a părţilor, în sensul înţelegerii lor, altul decât un alt fapt delictual socotit şi apreciat ulterior.

EROARE GRAVĂ DE FAPT

EROARE GRAVĂ DE FAPT

Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare (V. Dongoroz, Judecata, în “Explicații teoretice ale Codului de procedură penală , Partea specială”, vol. VI, 2003, pp. 213 sqq  ; Gr. Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Editura Junimea, Iași, 2002, pp. 390 sqq: N. Jidovu, Drept procesual penal, pp. 516 sqq ; Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq).

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi ( Art. 38514 din Codul de procedură penală ).

Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:

1. respinge recursul, menţinând hotărârea atacată:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă recursul este nefondat;

2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi:

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11;

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3 – 5, pct. 6 teza a doua, pct. 7 – 10 şi pct. 21, şi rejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1.

(  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată);

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11 – 20, precum şi în cazul prevăzut în art. 3856 alin. 3 ( Art. 38515 din Codul de procedură penală ).

Codul de procedură penală , Legea Nr. 29 din 1968 (Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968 și republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973) prevedea că  hotărârile sunt supuse casării , printre altele,  când s-a comis o eroare gravă de fapt.

Articolul  I   din  Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  677 din 7 august 2006  dispunea la pct. 186, că  la articolul 3859, punctul 18 va avea următorul cuprins: ” când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că problema aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizată în recurs.

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situaţia când se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.

S-a argumentat că posibilitatea primei instanţe şi a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili dacă aceasta constituie sau nu infracţiune, scapă controlului în casare al instanţei de recurs, deoarece o asemenea situaţie, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reţinerea faptelor, în măsura în care au avut drept consecinţă adoptarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin conţinutul de ansamblu dat art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de regulă, desfiinţarea hotărârilor atunci când se constată greşita aplicare a dispoziţiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor şi faptelor fiind restrânse la două, enunţate limitativ la pct. 14 şi 18 din cadrul aceluiaşi alineat.

În acest sens, în reglementarea alineatului menţionat s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci şi atunci “când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal”, iar la pct. 18, că există caz de casare “când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare”.

În raport cu acest conţinut al reglementării ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite, de achitare sau de condamnare.

Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Tocmai de aceea cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 şi 4 din Codul de procedură penală, impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în accepţiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.

Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau, dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. Înfăptuirea interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181 din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.

În consecinţă, recursul în interesul legii, fiind fondat, urmează a fi admis şi a se stabili că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele sunt incidente şi în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în apel, atunci când se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE – Decizia nr. 8 din 9 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  694 din 15/10/2009,  Dosar nr. 37/2008 )

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Laurenţa Creţu în Dosarul nr. 2.043/2006 al Tribunalului Timiş – Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, întrucât se critică o omisiune de reglementare care nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate.

Prin Încheierea din 21 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.043/2006, Tribunalul Timiş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Laurenţa Creţu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece Codul de procedură penală a lăsat în afara reglementării eroarea instanţelor de recurs, iar eroarea gravă de fapt şi excesul de putere nu compensează absenţa unei legi privind erorile judiciare.

Tribunalul Timiş – Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu a precizat vreun motiv de ordin juridic care să justifice critica de neconstituţionalitate, limitându-se numai la menţionarea articolelor din Constituţie.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece cele două cazuri de casare prevăzute la art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală asigură judecarea cauzei în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, iar părţile se pot prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 129 din Constituţie, care atribuie exclusiv legiuitorului dreptul de a stabili cazurile exercitării căilor de atac, fără a contraveni regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Încheierea din 21 iunie 2006, dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 au fost modificate şi completate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. În prezent, textele de lege criticate au următorul cuprins: “Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: […]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;”.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 52 alin. (3) referitoare la dreptul persoanei vătămate de a fi despăgubită patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la dreptul oricărei persoane de a avea acces liber la justiţie, precum şi la dreptul părţilor la un proces echitabil, cu trimitere la dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei nu formulează critici de neconstituţionalitate, ci consideră că prevederile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală nu sunt de natură să asigure repararea erorilor judiciare comise de instanţele de recurs. Rezultă aşadar că se critică o omisiune de reglementare.

Curtea s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate ce vizau omisiuni de reglementare, statuând în mod constant că jurisdicţia constituţională nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite şi, de aceea, critica de neconstituţionalitate prin omisiune este inadmisibilă. Altminteri, un astfel de control ar reprezenta o ingerinţă în sfera atribuţiilor Parlamentului, care, potrivit art. 58 alin. (1) teza a doua din Constituţie, este unica autoritate legiuitoare a ţării ( Curtea Constituţională, DECIZIA Nr. 788 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.009 din 19 decembrie 2006).

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Daniel Creţu în Dosarul nr. 9.534/2004 al Tribunalului Timiş – Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece autorii excepţiei nu critică contrarietatea textelor legale cu dispoziţii ale Constituţiei, ci redactarea eliptică a acestora.

Prin Încheierea din 8 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 9.534/2004, Tribunalul Timiş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Daniel Creţu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece Codul de procedură penală a lăsat în afara reglementării eroarea instanţelor de recurs, iar eroarea gravă de fapt şi excesul de putere nu compensează absenţa unei legi privind erorile judiciare.

Tribunalul Timiş – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor sau ordonanţelor în vigoare, controlul neputând privi omisiuni legislative.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu creează nici un fel de discriminări între cetăţeni, ci instituie un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie, părţile având acces neîngrădit la justiţie în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. De asemenea, posibilitatea exercitării recursului numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, este determinată de necesitatea îndreptării erorilor de drept şi nu a celor de fapt. Părţile nu sunt împiedicate de nimic de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova calea de atac a apelului şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi ale art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt, în opinia Guvernului, relevante în soluţionarea excepţiei.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece cele două cazuri de casare prevăzute la art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală asigură judecarea cauzei în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, iar părţile se pot prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 129 din Constituţie, care atribuie exclusiv legiuitorului dreptul de a stabili cazurile exercitării căilor de atac, fără a contraveni regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare.

Avocatul Poporului mai arată că, în realitate, autorii excepţiei consideră neconstituţionale prevederile legale criticate pentru că nu prevăd şi alte motive de casare în afara celor expres şi limitativ menţionate la art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală. Or, în legătură cu excepţiile de neconstituţionalitate care vizau omisiuni de reglementare, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs, care au următorul conţinut: “Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: […]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;”.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 52 alin. (3) referitoare la dreptul persoanei vătămate de a fi despăgubită patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei, art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la dreptul oricărei persoane de a avea acces liber la justiţie, precum şi la dreptul părţilor la un proces echitabil, cu trimitere la dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, autorii excepţiei nu formulează critici de neconstituţionalitate, ci consideră că prevederile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală nu sunt de natură să asigure repararea erorilor judiciare comise de instanţele de recurs. Rezultă aşadar că se critică o omisiune de reglementare. Or, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sunt neconstituţionale prevederile legilor, tratatelor internaţionale, regulamentelor Parlamentului şi ordonanţele Guvernului care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. De altfel, competenţa de legiferare aparţine, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentului, motiv pentru care excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă(Curtea Constituţională, Decizia nr. 554 din 6 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   673 din 4 august 2006).

În jurisprudență s-a reținut că cercetarea judecătorească este apreciată incompletă, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la administrarea probelor necesare aflării adevărului, astfel încât soluţia pronunţată de prima instanţă, confirmată de cea de apel, nu este legală şi temeinică.

Instanţa de fond învestită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, 3672/ P din martie 2005 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, a reţinut ca situaţie de fapt următoarele:

În noaptea de 19 ianuarie 2003, în jurul orelor 3,00, inculpatul P.I. se afla în apropierea blocului situat în str. Calea Ferentari, în compania martorilor C.A.M., V.V.R. şi coinculpaţilor T.C.D., B.D.

De la o petrecere organizată într-un bloc din apropiere au coborât în stradă părţile vătămate L.D.C., D.P., victima F.I.M. şi martorul R.A.

Către grupul acestora din urmă s-a deplasat traversând strada, V.V.R., care i-a abordat pe L.D.C. şi D.P., afirmând că îl cunoaşte pe fratele unui dintre ei. Părţile vătămate i-au cerut martorului să plece şi când acesta a dus mâna dreaptă spre buzunarul hainei pe care o purta, L.D.C. a ripostat, împingându-l cu palma peste faţă.

Imediat V.V.R. a solicitat ajutor inculpatului, strigându-l sub apelativul E. aşa cum era cunoscut, împrejurare în care acesta şi coinculpaţii T.C.D. şi B.D. (trimişi în judecată pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni concurente prin rechizitoriul 289/ P din 11 martie 2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) s-au deplasat în fugă având fiecare cuţite în mână spre trotuarul de vis-a-vis unde se afla cel ce strigase.

Grupul format din părţile vătămate şi victima, realizând pericolul creat, au încercat să se retragă, mergând cu spatele şi încercând să fugă.

Victima F.I.M. a alunecat pe zăpadă, căzând la pământ, moment în care inculpatul i-a aplicat cu cuţitul o lovitură în coapsă.

Succesiv, coinculpaţii T.C. şi B.D. au lovit şi ei victima cu pumnii, picioarele şi cuţitul într-o înlănţuire de activităţi materiale desfăşurate rapid care au condus la moartea victimei.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. A3/96/2003 din 15 mai 2003 al I.N.M.L. Mina Minovici se concluzionează că moartea victimei a fost violentă, s-a datorat şocului hemoragic survenit în evoluţia unei hemoragii externe, consecutiv lezării arterei femurale superficiale şi a venei femurale stângi.

Se precizează că pe corpul victimei s-au constatat 2 plăgi înţepate în 1/3 medie a coapsei bilateral, antero-intern cu interesarea arterei şi venei femurale stângi.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp înţepător tăietor posibil cuţit, având lăţimea de 2 cm, lungimea de 7-8 cm şi au legătură directă de cauzalitate şi necondiţionată cu decesul.

La autopsie s-au mai constatat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri planuri dure în acelaşi context traumatic.

În cursul conflictului declanşat, se reţine că inculpatul P.I. şi coinculpaţii B.D., T.C. au aplicat lovituri şi părţilor vătămate, L.D.C. suferind leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 7-9 zile îngrijiri medicale, iar D.P. leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 6-8 zile îngrijiri medicale.

Vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor concurente descrise s-a reţinut în raport de declaraţiile coinculpaţilor T.C.D., B.D., date la urmărirea penală imediat după consumarea faptelor, declaraţiile părţilor vătămate şi cele ale lui V.R.V., faţă de care prin actul de sesizare al instanţei, s-a dispus în temeiul art. 38 disjungerea cauzei pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) şi scoaterea de sub urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., invocându-se drept temei dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În reţinerea vinovăţiei inculpatului se mai invocă declaraţia martorului R.A., ce-l identifică pe inculpat drept autor al loviturii cu cuţitul aplicată victimei în picior, dar şi atitudinea acestuia care, încercând să scape de răspundere penală, s-a sustras o perioadă îndelungată de la urmărirea penală, încercând în acest timp să exercite presiuni prin membrii familiei asupra părţilor vătămate, martorilor R.A., V.V., în scopul zădărnicirii aflării adevărului.

Urmare a sustragerii inculpatului de la urmărirea penală timp de doi ani, instanţa de fond motivează că nu a fost posibilă efectuarea constatării privind vestimentaţia purtată în acea noapte cu scopul identificării unor eventuale urme de sânge şi nici confruntări, între el şi coinculpaţi, anterior momentului stabilirii vinovăţiei vreunuia dintre ei.

La individualizarea judiciară a pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă prima instanţă a reţinut că aplicarea unor pedepse orientate către limita minimă prevăzută de fiecare în condiţiile reţinerii şi circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen., este de natură să răspundă scopului educativ preventiv aşa cum este stabilit de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1553 din 15 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1965/2005, l-a condamnat pe inculpatul P.I., la pedepsele de:

– 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.;

– două pedepse de câte 3 luni închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., faţă de părţile vătămate L.D.C. şi D.P.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pe durata executării pedepsei principale conform art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.

În temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi, potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive executată de la 2 februarie 2005 la zi.

Soluţionând latura civilă a cauzei, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., instanţa de fond a obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 RON daune materiale, 30.000 RON daune morale către părţile civile F.V. şi F.A.

În temeiul art. 188 din Legea nr. 3/1978 a fost obligat inculpatul la plata sumei de 186,23 RON cu dobânzile legale reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă.

S-a constatat că părţile vătămate L.D.C. şi D.P. nu au exercitat acţiune civilă în cadrul procesului penal.

Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel în termen legal, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor calificat, întrucât nu a aplicat lovitura care a cauzat decesul victimei, solicitând achitarea sa, invocând drept temei juridic dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Într-o altă teză, apreciază că instanţa a dat o greşită calificare juridică faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice, în infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (3) C. pen.

S-a reţinut că instanţa de fond a evaluat corect materialul probator administrat, stabilind în afara oricărui dubiu participaţia inculpatului în calitate de coautor la săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată referindu-se în completarea motivării la nesinceritatea declaraţiilor martorilor B.D. zis G. şi T.C.D. care în cursul cercetării judecătoreşti şi-au retractat depoziţiile iniţiale retractări nejustificate, făcute doar pentru a înlătura răspunderea penală a inculpatului.

Curtea de Apel Bucureşti, examinând sentinţa prin prisma criticilor invocate care vizau nelegalitatea hotărârii, cât şi din oficiu, a respins, ca nefondat, apelul inculpaţilor prin decizia penală nr. 386/ A din 11 mai 2006.

În termen legal, inculpatul a declarat recurs împotriva hotărârilor, invocând aceeaşi critică de nelegalitate, respectiv greşita sa condamnare pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., nefiind autorul acesteia, solicitând achitarea, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Ca motiv de casare, se invocă dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Verificând hotărârea atacată atât prin prisma motivului de casare invocat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată fondat recursul inculpatului, cazul de casare incident apreciindu-se ca fiind pct. 171 de sub alin. (1) ale art. 3859 C. proc. pen., caz abrogat prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la 6 septembrie 2006.

Recursul a fost exercitat de inculpat anterior acestei date, aşa încât regimul juridic al căii de atac cu care instanţa a fost învestită, corespunde legii procesul penale sub imperiul căreia a fost declarată.

Potrivit practicii judiciare şi doctrinei în absenţa unor prevederi contrare, hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea procesual penală în vigoare la data pronunţării lor.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, recursul inculpatului fusese înregistrat la instanţă parcurgând chiar un termen de judecată aşa încât, instanţa de control judiciar fiind învestită anterior legii de modificare şi completare a Codului de procedură penală, rămân aplicabile prevederile anterioare cu privire la aspectele legate de exercitarea căii de atac, inclusiv cele referitoare la cazurile de casare abrogate sau modificate.

Fiind prezent cazul de casare mai sus-enunţat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 15 lit. c) C. proc. pen., se va admite recursul, se vor casa ambele hotărâri, trimiţându-se cauza spre rejudecare la instanţa de fond competent, Tribunalul Bucureşti pentru următoarele considerente.

Atât infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., cât şi infracţiunea de lovire a părţilor vătămate D.P., L.D.C., s-au reţinut ca săvârşite de inculpat şi B.D., T.C.D. în calitate de coautori.

Urmărirea penală care a avut drept scop stingerea tuturor probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor amintite, identificarea autorilor şi stabilirea răspunderii acestora s-a făcut în cauză în etape diferite.

În cazul inculpatului P.I. s-a finalizat la 25 martie 2005 data întocmirii rechizitoriului nr. 3672/P/2005, prin care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor concurente amintite.

Mijloacele de probă administrate în această fază nepublică care au constituit doar temeiuri pentru trimiterea în judecată, sunt declaraţiile părţilor vătămate D.P., L.C.D., ale martorilor R.A., B.D., T.C.D., P.N., G.Şt., C.A.M., S.D., actele medico-legale care concluzionează asupra leziunilor suferite de părţile vătămate şi victimă, toate copii xerox ale originalelor aflate în dosarul nr. 289/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin rechizitoriul din dosarul mai sus arătat, au fost trimişi în judecată la 11 iulie 2003 în calitate de coautori inculpaţii B.D., T.C.D., pentru săvârşirea în concurs real al aceloraşi infracţiuni.

Faţă de această situaţie, cercetarea judecătorească în cauza de faţă a fost efectuată deficitar.

Astfel, toate probele descoperite şi strânse la urmărirea penală, se impuneau a fi verificate de prima instanţă în condiţiile prevăzute de art. 289, 290 C. proc. pen., cu respectarea principiilor ce guvernează procesul penal, cel al publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii.

Fără să se facă o cercetare judecătorească completă instanţa de fond a trecut la soluţionarea cauzei, mărginindu-se în a valorifica practic declaraţiile, de la urmărirea penală.

Audiaţi fiind în calitate de martori, în cauza de faţă, B.D. şi T.C.D., relatează aspecte diferite decât cele susţinute în declaraţiile luate acestora în cursul urmăririi penale la momentul audierii ca învinuiţi în dosarul nr. 289/P/2003, situaţie în care se impunea efectuarea unor confruntări, potrivit dispoziţiilor art. 87 C. proc. pen., pentru stabilirea împrejurărilor reale şi esenţiale de natură să lămurească participaţia inculpatului la infracţiunea de omor calificat.

Acest procedeu probatoriu complementar se impunea cu atât mai mult cu cât la urmărirea penală B.D. a declarat că E., (nume sub care era cunoscut inculpatul P.I.), a lovit victima căzută la pământ în picior o dată, sugerând lui V.V.R. în ajutorul căruia săriseră „să-şi ia fapta dacă vine poliţia”.

Pe de altă parte, T.D. în declaraţiile date la urmărirea penală susţine că G. (poreclă a inculpatului B.D.) a lovit victima o dată sau de două ori în picior, iar pe E. l-a văzut că avea în mână un cuţit pe care  l-a şters de zăpadă.

Acestor declaraţii, unite cu cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, din care rezultă că fiecare din participanţii la conflict încearcă să relateze aspecte care să nu le antreneze propria răspundere penală, nu li se poate acorda forţa juridică a unor probe în raport de care s-a stabilit adevărul.

În virtutea rolului activ, instanţa de fond trebuia să facă toate demersurile pentru a stabili dacă faţă de B.D. şi T.C., s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă pentru aceste infracţiuni, având relevanţă declaraţiile date în acea cauză, în verificarea sincerităţii celor relatate în prezentul dosar.

Pe de altă parte, instanţa de fond s-a limitat în a constata imposibilitatea executării mandatului de aducere al martorului R.A. pentru audiere, acceptând motivul invocat de mama acestuia că este plecat din ţară, fără să facă aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

De remarcat că nici părţile vătămate D.P., L.D.C. nu au fost audiate în cursul cercetării judecătoreşti, deşi nu se epuizaseră toate mijloacele procedurale de citare a acestora.

Faţă de cele expuse, cercetarea judecătorească este apreciată incompletă, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la administrarea probelor necesare aflării adevărului, astfel încât soluţia pronunţată de prima instanţă, confirmată de cea de apel nu este legală şi temeinică.

Urmare admiterii recursului inculpatului, casării ambelor hotărâri, se va trimite cauza spre rejudecare în conformitate cu art. 289, 290 şi urm. C. proc. pen., pentru efectuarea unei cercetări judecătoreşti complete referitoare la probele testimoniale invocate în actul de sesizare şi prin administrarea oricăror altor probe considerate necesare pentru aflarea adevărului.

Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., se va menţine starea de arest preventiv a inculpatului.

Curtea admite recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 386/ A din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi sentinţa penală nr. 1553 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 38749/2/2005, DECIZIA Nr. 1463 din 15 martie 2007).

Se comite o eroare  grosieră de fapt şi un exces de putere când curtea afirmă prin hotărârea sa contrariul de ce rezultă din actele produse (Secţiunea I a Curţii de Casaţie, dec. nr. 323 din 8 octombrie 1884 în „Buletin”, p.775 cit.apud Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq ).

Tempore, s-a apreciat că eroarea extrapenală (necunoaşterea dispoziţiilor administrative) poate fi invocată ( Secţiunea a II-a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dec. pen. nr.1452 din 15 iunie 1943 în C. Buznea, M.Klein, Jurisprudenţa în materia penală,Curtea Constituţională S.II şi a S.U., 1946, p. 130).

Potrivit art. 51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Necunoaşterea legii nepenale poate constitui cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, echivalentă erorii de fapt, cu condiţia ca făptuitorul să ignore acea dispoziţie legală, ceea ce nu subzistă în cazul angajatului unei firme care importă şi exportă substanţe toxice, dacă acesta sustrage şi deţine asemenea substanţe ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2440 din 6 octombrie 1995 în „Pro lege” nr. 3/1996, p. 82).

Un alt exemplu – în momentul săvârşirii faptei nu se cunoaşte existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care depune cf.art. 51 alin. 1 C. pen., caracterul penal al faptei ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.2137 din 5 august 1998, Bul. jud., p. 435, vezi și G. Antoniu, Eroarea de drept penal, „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 18-19).

Eroarea de drept rezultând din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei legi nepenale înlătură caracterul penal, ea urmând aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt (autorizaţie silvică de la organ necompetent).

Convertirea erorii de drept extrapenal în eroare de fapt constă în aceea că ceea ce ignoră sau cunoaşte greşit făptuitorul este o situaţie de fapt rezultând dintr-o lege nepenală, eroare care influenţează asupra modului cum acesta a apreciat valoarea activităţii sale (vezi monede false retrase din circulaţie – Gh. Dărângă, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, P. generală, p. 379).

Jurisprudența a statuat că existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 C. pen., necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei penale, a unei anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice cum este mercurul, a cărui deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar procurarea substanţei respective s-a realizat printr-o acţiune ilicită, respectiv, prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de deplină siguranţă.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii M.V., B.Al. şi V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante sau de substanţe toxice prevăzută de art. 312 alin. 1 C. pen., iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras, dintr-un contor al unei staţii de gaz metan, cantitatea de 4,17 kg mercur, cu o puritate de 99,86%, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.

Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art. 51 C. pen.

Recursurile nu sunt fondate.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1 C. pen., fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanţa respectivă a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de siguranţă deplină.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.1316 din 2 aprilie ).

De asemenea, respingerea cererii privind daune morale este eroare gravă de fapt (  C.A. Bucuresti, S. I. pen., dec. nr. 479/1996, în „R.D.P.” nr. 2/1997, 138).

Doctrina a mai arătat că eroarea gravă de fapt este contradicţia evidentă şi esenţială dintre ce spune dosarul prin actele lui, şi ceea ce a reţinut instanţa, prin hotărâre.

Eroarea gravă de fapt nu înseamnă o greşită apreciere dată faptelor de către instanţa de fond, ci o constatare a reţinerii unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau a nereţinerii unei astfel de împrejurări esenţiale (deşi probele administrate o confirmau), în ambele cazuri apărând o deturnare gravă a probelor ( Gh. Theodoru, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 106 v.şi V. Papadopol, Notă, în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 95-97, 290 şi 270-271; D. Ciuncan, Caz de recurs şi recurs în anulare în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51). Ea  trebuie să influenţeze în mod hotărâtor soluţia ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2734/1993, în „Pro lege” nr.1/1995, p.112. În sens contrar, C.S.J., S. pen., dec. nr. 665/1994, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 141 referitor la probe omise, nu denaturate).

Eroarea gravă de fapt nu se identifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din denaturarea probelor administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau ( Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq . C. S. J. , S. pen. , dec. nr.1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr.3/1997, 185

Atunci când participarea inculpatului la săvârşirea unei fapte penale este reţinută pe baza declaraţiei date la urmărirea penală de o persoană interesată care fiind adevăratul autor, s-a prezentat în locul său pentru a face recunoaşteri ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.3165 din 3 decembrie 1998. Gr. Theodoru, Recursul părţii civile. Înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile, „R.D.P.” nr. 3/1995, p.106; V. Papadopol, Notă în CPJP, C.A. Buc, 1996, p.254 – 256).

Jurisprudența a mai statuat că  administrarea incompletă a probaţiunii testimoniale propuse, neefectuarea unei expertize tehnice auto corespunzătoare şi respingerea nemotivată a obiecţiunilor ridicate lucrării ştiinţifice depuse în cauză pot genera o stabilire eronată a stării de fapt, aspect ce circumscrie hotărârea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 520/02.05.2006 a Judecătoriei Petroşani, a fost condamnat inculpatul T.C. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 al. 2 cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal.

S-a făcut aplicarea art. 81 Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Petroşani a reţinut, în esenţă, că în data de 18 ianuarie 2005, în jurul orelor 18.00, pe strada 1 Decembrie 1918 din Petroşani, inculpatul a produs un accident de circulaţie lovind victima, care traversa strada printr-un loc nepermis, cu partea stângă a autoturismului, cauzându-i leziuni ce ulterior i-au provocat decesul.

Împotriva hotărârii au declarat apel partea civilă P.C. junior şi inculpatul T.C.

Prin Decizia penală nr. 31/A/22 ianuarie 2007 a admis ca fondate apelurile părţii civile şi a inculpatului, desfiinţând hotărârea atacată numai sub aspectul constatării calităţii de asigurator a SC Allianz Ţiriac SA- Sucursala Deva.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul T.C., aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând a se dispune achitarea sa.

În expunerea de motive, inculpatul relevă că instanţele nu au administrat probe suficiente care să contureze o stare reală de fapt şi să conducă la aflarea adevărului obiectiv în cauză.

Recursul este fondat.

Instanţa de fond şi de apel au stabilit o stare greşită de fapt, prin neadministrarea în totalitate a probaţiunii propuse şi nu au lămurit cauza sub toate aspectele.

Primul raport de expertiză s-a efectuat pe timp de zi şi la o oră necorespunzătoare producerii accidentului, ora 18.00 luna ianuarie, iar cea de-a doua expertiză a fost realizată doar în baza fotografiilor depuse de primul expert, fără a se efectua o deplasare la faţa locului.

Se constată astfel că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală, referitoare la comiterea unei erori grave de fapt prin neadministrarea completă a unor probe testimoniale şi neefectuarea unei expertize tehnice auto privind dinamica producerii accidentului de circulaţie.

Prin urmare, se impune completarea probaţiunii prin efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică auto şi prin audierea martorilor care au perceput derularea incidentului, în vederea stabilirii unei situaţii reale de fapt.

Recursul a fost admis şi hotărârea casată cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare ( Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, DECIZIA Nr. 253 din 17 aprilie 2007,  Publicată în Sinteză de practică judiciară – Trimestrul al II -lea 2007, Curtea de Apel Alba Iulia)

În consecință, noi apreciem că introducerea pct. 18 a mărit cu cel puțin 30% durata proceselor, permițând rejudecarea cauzelor.

În scopul asigurării celerităţii procesului penal şi a reducerii duratei de soluţionare a cauzei penale, în condiţiile în care au fost sporite garanţiile în faza de urmărire penală şi la judecata în primă instanţă, în materia căilor de atac, noul cod prevede calea ordinară de atac a apelului, integral devolutivă. Astfel, se menţine doar o singură cale ordinară de atac, dând eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie, prevăzut de articolul 2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza şi să verifice hotărârea primei instanţe sub toate aspectele de fapt şi de drept (EXPUNERE DE MOTIVE la noul Cod  de procedură penală ).

Cererile de recurs împotriva sentințelor prevazute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel (Se arată în legea de punere în aplicare a noului cod).

LUAREA DE MITĂ, LOBBY, TRAFICUL DE INFLUENŢĂ , EVAZIUNE FISCALĂ, COMISION, ADRIAN SEVERIN

LUAREA DE MITĂ, LOBBY, TRAFICUL DE INFLUENŢĂ , EVAZIUNE FISCALĂ, COMISION, ADRIAN SEVERIN

Europarlamentarul Adrian Severin a venit marţi, 6 August 2013, la Direcţia Naţionala Anticorupţie pentru a i se prezenta materialul de urmărire penala intr-un dosar deschis după scandalul “mita pentru amendamente” care a avut loc in urma cu doi ani. (Sursa: Camelia Badea , Ziare.com,   Realitatea TV.)

Europarlamentarul P.S.D., fost ministru de externe, face subiectul unei anchete a Parlamentului European, după ce reporteri ai The Sunday Times, care pretindeau ca sunt lobbyisti, au convins mai mulți europarlamentari să introducă un amendament în Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European, la o lege care prevedea scurtarea perioadei de restituire a unui depozit bancar de la patru săptămâni la o săptămână, Directiva europeană cu privire la fondurile de garantare a depozitelor(94/19/EC), contra unei sume ce putea ajunge până la 100.000 de euro pe an. Severin a fost unul dintre cei trei europarlamentari care au acceptat oferta falșilor lobbyisti.

Parlamentul European a anunțat, duminică, deschiderea unei anchete privind acuzațiile de corupție aduse împotriva a trei europarlamentari, printre care și românul Adrian Severin.

Unul dintre aceștia, conservatorul austriac Ernst Strasser, fost ministru de Interne, a fost nevoit să demisioneze, duminică, din toate mandatele deținute, la cererea formațiunii sale, Partidul Popular (Conservator). Al treilea, un fost ministru sloven de externe, Zoran Thaler, este coleg de grup parlamentar cu Severin.

După ce amendamentul a fost depus, Adrian Severin le-a trimis un e-mail falșilor lobbyiști ce au pretins că sunt reprezentanții unei firme de lobby, numită Tyler Jones, care promova interesele unui grup de bănci cu mesajul: “Doar ca să știți ca amendamentul pe care îl vreți a fost depus la timp”. Ulterior, europarlamentarul român a trimis companiei de lobby o factură de 12.000 de euro pentru “servicii de consultanță”.

“Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste advisory boards, avem dreptul să funcționăm în calitate de consultanți politici, cu singura obligație de a nu transfera informații confidențiale”, a spus Severin ( Mediafax).

“Deci, au cerut sa depun un amendament și eu nu am făcut lucrul acesta. Dar, după aceea mi-am spus că, totuși, ținând cont de faptul că eu sunt consultant al acestei firme și că nu este cazul să acționez pentru ea și în numele ei, ci doar să îi dau sfaturi în legătură cu eventuale politici de promovat, am refuzat să depun acest amendament“, a detaliat europarlamentarul.
Actuala directivă  conține un termen de 30 de zile (Ana Ilie , Adrian Severin, anchetat pentru corupție la Bruxelles,  Ziare.com, 20 martie 2011).

Luarea de mită reprezintă  fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 81 din Legea nr. 78/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi prin Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004, privind modificarea şi completarea Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1123 din 29 noiembrie 2004,  prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50 din 28 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006, prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007), prevederile art. 254 257 din Codul penal şi ale art. 61 şi 82 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător şi următoarelor persoane:

a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;

c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Comunităţilor Europene;

d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;

e) funcţionarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Prin Legea nr. 161/2003, după articolul 8, au fost introduse două noi articole, articolul 81 şi articolul 82.

Forma concretă de accesare a folosului poate fi mascată chiar printr-o activitate normală.  Diferența dintre corupție și lobby constă, în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani sau de alte foloase, legate de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Dacă nu există o legătură, oricât de depărtată, dar legătură,  între folos și un act privitor la serviciu, de competența sa,  nu se poate reține o faptă de corupție.

Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenţei pe care o are corupţia asupra conţinutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială defineşte ca fiind „acapararea statului” ( A se vedea şi Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Marie Benide, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007. D.  Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78/2000 adnotată şi comentată,  Univers Juridic, 2009, p. 10).

Direcția Națională Anticorupție a dispus începerea urmăririi penale împotriva europarlamentarului Adrian Severin pentru infracțiunile de luare de mită și trafic de influență.

Potrivit comunicatului D.N.A. : „La data de 18 iulie 2011, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus începerea urmăririi penale fata de Adrian Severin, Membru al Parlamentului European, in sarcina căruia s-au reținut infracțiunile de luare de mită și trafic de influență. La data de 22 iulie 2011, învinuitului i s-au adus la cunoștința acuzațiile, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 3 din Codul de procedură penală.”.

Ancheta in cazul europarlamentarului a pornit de la o înregistrare audio-video a acestuia de către reporteri de la Sunday Times, efectuata în biroul lui Adrian Severin de la Strasbourg. Înregistrarea a fost postată pe http://politeanu.blogspot.com ,  www. Luju. Ro,  22 iulie 2011

Articolul  8 1 din Legea nr.  78   extinde noțiunea de funcționar și la  europarlamentari.  Severin este cetățean român, deci i se aplică legea română.Idem pentru legea slovenă sau austriacă.

Forma concretă de accesare a folosului poate fi mascată chiar printr-o activitate normală. Diferența dintre corupție și lobby constă, în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani sau de alte foloase, legate de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Dacă nu există o legătură, oricât de depărtată, dar legătură, între folos și un act privitor la serviciu, de competența sa, nu se poate reține o faptă de corupție.

Particularismul contractelor este atât de mare încât nu numai că nu intră în niciuna dintre calificările contractelor numite, dar se sustrag complet și statutelor contractelor nenumite. Este vorba de  forme pomenite în doctrină ca sui generis (Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre-Yves Gautier,Contractele speciale, Wolters Kluwer Romania, 2007, nr. 24, pp. 14 sqq).

Specific Romaniei este in special faptul ca la noi lobby-ul este pentru a ignora si incalca legi (SORIN IONITA
In Romania lobby-ul este pentru a ignora si incalca legi,”22″,2005)

Aici nu avem un lobby, să zicem că avem un contract de consultanță.  Un contract de consultanță în formă legală poate fi cu o cauză ilicită (vezi  art. 948 C.civ.  ), fiind deci nul (fără efect). Noțiunea de cauză a obligației trebuie luată în sensul de finalitate,de scop (ilicit), în lipsa căruia debitorul nu s-ar fi obligat, el situându-se anterior (quia), chiar dacă efectele se produc ulterior (ut). Un asemenea folos (contractual)devine folos necuvenit, în sensul legii  penale.

Traficul de influenţă (art.  257 C. pen.) constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 257 C. pen.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust (A se vedea, de exemplu, T. S., s. pen.  , dec. nr.  2287/1970, în C. D.  , p. 412 şi în „R. R. D.”  nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30; http://dorin.ciuncan.com).

Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități:

  • comerciale, nu civile,
  • cu aplicarea reglementărilor comerciale,
  • și fiscale,
  • exceptând un conflict de interese.

Articolul 1.168 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009) stabilește  regulile aplicabile contractelor nenumite. Contractelor nereglementate de legeli se aplică prevederile capitolului  privind contractul,  din titlul II – izvorul obligațiilor-, al codului,  iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic, arăta  art. 1.166 din forma primară a legii. Modificat prin Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 (Legea nr. 71/2011), textul arată acum astfel: Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica   sau stinge un raport juridic.

Deosebirea dintre mită și comision constă în aceea că acesta din urmă este un contract (act, fapt) comercial, deci trebuie să existe o însărcinare în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (vezi fostul C.com., art. 405 – 412)

Între comitent şi comisionar să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat.

Lucrările trebuiau ţinute separat, ca atare, în registrele sale contabile pentru fiecare operaţiune, verificabilă fiscal şi financiar-contabil ( Vezi şi C.S.J., S. cont. adm., dec. nr. 246/1999 ) .

Acolo unde există evaziune fiscală, instanțele au reținut și infracțiuni de corupție.

În practică s-a reținut, printre altele,  că unitatea naturală infracţională consumate există în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, Tribunalul Dolj a hotărât următoarele:

În baza art. 289 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pe care în temeiul art. 1 din Legea 137/1997 a constatat-o integral graţiată.

În temeiul art. 254 cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal, s-a dedus perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996, la 17 ianuarie 1997.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal.

Făcând aplicarea prevederilor art. 254 alin. ultim Cod penal, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 4.000.000 lei.

Certificatul de depozit fals a fost anulat.

În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal a condamnat pe inculpatul S.I. la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c Cod penal.

În temeiul art. 334 Cod procedură penală, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina aceluiaşi inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1, cu aplicarea art. 13 Cod penal, condamnându-l la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Făcând aplicarea prevederilor art. 33 – 34 Cod penal şi dispunând contopirea pedepselor, s-a stabilit rezultanta de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, alăturându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996 la 18 decembrie 1997.

Inculpatul a fost obligat la 2.000.000 lei către denunţătorul A.M. I. şi la 123.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri către partea civilă SC „C.C.” cu dobânda legală aferentă.

În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul M.T. a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complimentară, aplicându-se pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal în condiţiile art. 71 Cod penal.

De la inculpat s-a confiscat suma de 2.000.000 lei primită cu titlu de mită.

În temeiul art. 257 cu aplicarea art. 13 Cod penal, prima instanţă a condamnat pe inculpata M.C.M. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare, din care a dedus detenţia preventivă de la 13 mai 1996, la 14 mai 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 Cod penal.

S-au luat măsuri privind confiscarea sumei de 1.000.000 lei şi restituirea cauţiunii.

Respingând cererea de schimbarea încadrării juridice, Tribunalul în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.F.P.C. la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, aplicându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, şi deducându-se detenţia preventivă de la 26 mai 1996, la 24 iulie 1998.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurator, s-a dispus anularea angajamentului fals, iar inculpatul a fost obligat la despăgubiri către SC „C.C.”, cu dobânda legală aferentă, în cuantum de 456.349.745 lei.

În temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul C.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată conform art. 1 din Legea 137/1997.

Instanţa, în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a condamnat pe acelaşi inculpat, la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducând arestarea preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

S-a dispus anularea actului fals, iar inculpatul a fost obligat la 87.802.589 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

În temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul D.C. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea prevăzută de art. 1 din Legea 137/1997.

Potrivit prevederilor art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal, raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

Actul fals denumit angajament a fost anulat, iar inculpatul a fost obligat la 26.881.936 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

Respingând cererea de schimbare a încadrării juridice instanţa, în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând aplicarea legii de graţiere, nr. 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă, de la 30 mai 1996, la 15 august 1996.

Anulând declaraţiile false, intitulate angajamente, prima instanţă a obligat pe inculpat la 119.912.948 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul P.D. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, iar în temeiul art. 289, cu art. 13 Cod penal, la aceeaşi pedeapsă.

Prin incidenţa art. 1 din Legea 137/1997, s-au constatat graţiate ambele pedepse.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, un an şi 6 luni pedeapsă complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea detenţiei preventive de la 11 iunie 1996 la 16 august 1996.

S-a luat măsura anulării actelor false, iar sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat la 46.156.560 lei, cu dobânda legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul O.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 1 din Legea 137/1997, privind graţierea unor pedepse.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

Soluţionând latura civilă, instanţa a obligat pe inculpat la 51.155.415 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

Actul fals intitulat angajament a fost anulat.

Inculpatul S.GH. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă constatată integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi s-a dedus perioada arestării preventive de la 13 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat cu titlu de despăgubiri cu dobânda legală aferentă la 92.578.965 lei.

Actul fals denumit angajament a fost anulat.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, instanţa a condamnat pe inculpata R.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând că pedeapsa este integral graţiată.

Aceeaşi inculpată în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea arestării preventive de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a obligat pe inculpată la 65.040.782 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul A.V. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

Acelaşi inculpat în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 99.592.487 lei, despăgubiri cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

Inculpatul S.D. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 1 din legea de graţiere nr. 137/1997.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 10 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 16 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 221.934.154 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

În baza art. 255 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal inculpatul C.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada arestării preventive de la 21 mai 1996 la 24 noiembrie 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 1605 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în cuantum de 100.000 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală, instanţa a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul N.V. a anulat procesul – verbal fals încheiat de inculpat, şi a respins cererea moştenitorilor pentru restituirea autoturismului.

Inculpata V.E. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnată la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, instanţa a achitat pe inculpatul M.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 292 Cod penal.

În temeiul art. 40 din Legea 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, şi art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la câte un an şi 6 luni închisoare, pedepse ce s-au constatat a fi graţiate.

În baza art. 215 alin. 2 şi 33 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea 87/1994, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Inculpatul a fost obligat în solidar cu inculpata V.E., la despăgubiri în cuantum de 52.713.703 lei, cu dobânda legală.

S-a dispus anularea angajamentului fals, şi a balanţelor şi bilanţului contabil al SC „L” SRL pentru anii 1995 şi 1996, şi refacerea acestora.

Inculpatul M.N. a fost obligat la 10.608.926 lei, către D.G.F.P.C.F.S Dolj, şi la plata în lei a echivalentului sumei de 5.098 USD, către SC „L” SRL.

În conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului M.GH. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luarea de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 Cod penal.

Acelaşi inculpat, în temeiul art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, a fost condamnat la 1 an închisoare, pedeapsă ce s-a constatat a fi integral graţiată.

Tribunalul a reţinut că prejudiciul produs de inculpat în patrimoniul S.C. „M” SRL a fost acoperit.

În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul A.M.I. din infracţiunile prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, în infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, şi din 3 infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea 87/1994, într-o singură infracţiune în formă continuată prevăzută de art. 16 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În temeiul art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1994, cu art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea  nr. 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 2 ani închisoare.

Ambele pedepse au fost graţiate conform art. 1 din Legea nr. 137/1997.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 din Legea nr. 31/1990.

În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pedeapsă pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 861 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere pe durata termenului de încercare şi cu aplicarea măsurilor prevăzute de art. 863 Cod penal.

Balanţele şi bilanţul contabil declarate false au fost anulate şi s-a dispus refacerea prin înregistrarea autoturismului Citroen, şi a comercializării celor două combine marca Class.

Inculpatul a fost obligat la 309.000.000 lei către SC „B.P.” şi 403.082.276 lei, către S.C. „E.A.”

În temeiul art. 191 Cod procedură penală, instanţa a obligat pe inculpaţi la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 12/1991, a fost înfiinţată Regia Autonomă ROMCEREAL, persoană juridică cu sediul în Bucureşti şi aflată sub autoritatea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care, ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 1054/1995 s-a reorganizat devenind Agenţia Naţională a Produselor Agricole a cărei organizare şi funcţionare a fost reglementată prin Regulamentul de aplicare a hotărârii de guvern, ambele publicate în Monitorul Oficial al României nr. 2 din 9 ianuarie 1996.

Potrivit art. 6 din acest Regulament, ANPA avea ca obiect de activitate, contractarea, achiziţionarea, depozitarea şi desfacerea cerealelor, leguminoaselor boabe şi seminţelor oleaginoase, asigurarea constituirii rezervelor naţionale la produsele agricole declarate de importanţă naţională, prestarea de servicii la solicitarea producătorilor agricoli şi a altor deţinători de produse, precum şi efectuarea de operaţiuni import – export legate de obiectul său de activitate.

Faţă de producţia record de cereale obţinută în perioada 1994 – 1995, „R” prin adresa nr. 94 din 8 martie 1995, a încunoştinţat Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei că există un excedent de 1,1 milioane tone grâu, solicitând aprobarea livrării acestui produs către societăţile comerciale care au ca obiect de activitate panificarea grâului, producerea pâinii, cu condiţia vânzării la preţurile supravegheate de stat.

Prin nota de negociere din 29 iunie 1995, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Comerţului şi Centrocoop, au stabilit că se poate livra grâu de panificaţie pentru consumul intern la preţul de 318 lei/kg, cu respectarea următoarelor condiţii:

„Societăţile comerciale cu capital privat, vor depune la „R” copie de pe statutul firmei din care să rezulte că au în obiectul de activitate morărit şi panificaţie, copie de pe certificatul de înmatriculare, copie de pe certificatul de înregistrare fiscală şi adresă de solicitare care va cuprinde următoarele elemente:

– destinaţia cerealelor solicitate;

– angajamentul de plată al mărfii la ridicare;

– angajament de valorificare a produselor rezultate prin prelucrarea cerealelor la preţurile supravegheate de stat”.

Prin telexul nr. 169 din 7 septembrie 1995, conducerea „R”, în vederea respectării întocmai a celor dispuse anterior, a făcut următoarele precizări:

– livrarea la intern a produselor din fondul de consum al sucursalei, se face numai pe bază de repartiţie, dată în scris de regie, în condiţiile de mai sus arătate;

– livrarea la export a produselor din fondul de consum se face numai pe bază de licitaţie organizată de regie şi comunicată în scris sucursalei din teritoriu;

Preocuparea deosebită a „R” a fost determinată de menţinerea preţului de 318 lei/kg. la grâul de consum livrat la intern, şi corelativ menţinerea preţului la pâine şi produse de panificaţie, pe de o parte, şi de faptul că pe piaţa mondială preţul grâului a cunoscut o accentuată creştere.

De asemenea, s-a constatat că Regia se confrunta cu un mare număr de cereri pentru obţinerea de repartiţii pentru grâul de panificaţie, situaţie în care a dispus să se urmărească modul de folosire al produsului, în conformitate cu condiţiile mai sus expuse.

Nu s-a exclus astfel posibilitatea ca, o parte din cei care obţineau repartiţii de grâu pentru panificaţie, să-i schimbe destinaţia, astfel încât grâul prin intermediul altor societăţi să ajungă a fi exportat, pe această cale obţinându-se profituri importante derivate din diferenţa substanţială a preţurilor.

Instanţa de fond a constatat că, prejudicierea statului prin schimbarea destinaţiei grâului de către inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauză, a fost posibilă şi prin coruperea unor funcţionari din cadrul „R” Sucursala Dolj, care în schimbul unor avantaje materiale şi-au încălcat atribuţiunile de serviciu sau şi le-au exercitat în mod preferenţial.

Referitor la faptele comise de inculpaţi, în contextul general mai sus expus, instanţa de fond a reţinut următoarele:

M.A.E. director al ROMCEREAL- RA Sucursala Dolj, la 20 decembrie 1994, a semnat contractul de vânzare – cumpărare nr. 4381, prin care „R” vindea la S.C. „B.P.” S.R.L, patronată de inculpatul A.M.I., cantitatea de 4.000 tone grâu încolţit la preţul de 190.000 lei tona, cu condiţia ca preţul să fie achitat în avans în proporţie de 50%, iar diferenţa pe măsura primirii facturilor, dar nu mai târziu de 5 zile.

Derularea contractului a început la 23 decembrie 1994, când din Silozul Leu a fost ridicată cantitatea de 832.220 kg. grâu, iar în luna ianuarie 1995 din alte silozuri a fost ridicată diferenţa de grâu până la concurenţa valorică de 1.050,2 milioane lei, din care firma cumpărătoare achitase doar 255.000.000 lei.

Spre sfârşitul lunii ianuarie 1995 şi începutul lunii februarie 1995, inculpatul A.M.I., l-a rugat pe martorul E.S., şef al Silozului Leu, să intermedieze o discuţie cu directorul M.A.E., astfel încât împreună s-au deplasat la domiciliul acestuia din urmă.

Cu ocazia vizitei, inculpatul A.M.I., i-a cerut lui M.A.E., să-i suplimenteze contractul cu încă 6.000 tone, după care, l-a vizitat personal, împrejurări în care i-a dat suma de 4.000.000 lei.

În aceeaşi perioadă, se încheie actul adiţional la contractul de vânzare – cumpărare, act nedatat prin care societatea inculpatului A.M.I., cumpăra încă 6.000 tone grâu încolţit.

Prin încheierea acestui act adiţional inculpatul M.A.E. a încălcat grav atribuţiunile de serviciu, deoarece în condiţiile în care grâul livrat în baza contractului iniţial nu fusese achitat, nu putea încheia un act adiţional.

În final, firma inculpatului A.M.I., a rămas debitoare cu suma de 532.000.000 lei, astfel încât „R” acţionat-o în justiţie, obţinând titlu executor, respectiv sentinţa civilă nr. 506 din 7 decembrie 1995, a Tribunalului Dolj.

În sarcina inculpatului M.A.E., se mai reţine, că, în luna septembrie 1995, a semnat certificatul de depozit prin care a atestat în mod nereal că S.C. „I.S.” este proprietara cantităţii de 4.000 tone grâu de panificaţie, aflat în depozitele „R”.

Certificatul de depozit nu exprimă realitatea, deoarece firma respectivă, la acea dată nu perfectase nici un contract de cumpărare şi nu achitase nici o sumă de bani.

S.I., director adjunct, la „R”, printre altele, supraveghea şi coordona activitatea de încheiere şi derulare a contractelor perfectate cu diferiţi parteneri de afaceri.

La 23 februarie 1995, inculpatul a semnat la rubrica director, nota telefonică nr. 37 din 23 februarie 1995, prin care interzicea unităţilor din subordine livrarea grâului către agenţii care nu achitaseră preţul, în această situaţie aflându-se şi firma inculpatului A.M..

Cu toate acestea, inculpatul S.I. nesocotind dispoziţiile date prin nota telefonică, s-a deplasat la Silo,, unde a dispus şefului unităţii, martorul T.A., să continue livrările de grâu către S.C. „B.P.” garantând că preţul va fi achitat, întrucât îl cunoaşte pe A.M.I..

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că inculpatul S.I. era în relaţii apropiate cu inculpatul A.M.I., făcându-i acestuia mai multe vizite la sediul firmei.

În virtutea acestor relaţii şi pentru a-i facilita livrarea grâului, inculpatul S.I. a solicitat de la A.M.I. un împrumut de 5.000.000 lei, din care a restituit numai 3.000.000 lei.

Suma respectivă a fost predată inculpatului S.I., de martora I.L.C., secretară la firma inculpatului A.M.I., din dispoziţia şi în biroul acestuia.

M.T., în calitate de şef al serviciului livrări din cadrul Sucursalei Dolj, pendinte de „R”, avea ca atribuţii de serviciu, încheierea şi urmărirea derulării contractelor încheiate cu partenerii, supravegherea respectării disciplinei contractuale, negocierea tarifelor cu societăţile comerciale şi întocmirea documentaţiei necesare în cazul nerespectării clauzelor contractuale.

S-a reţinut că martorul F.D., director general al S.C. „D” o cunoştea de mai mult timp pe inculpata M.M.C., secretară a directorului Sucursalei Dolj a „R” şi a aflat de la aceasta că poate să contracteze diferite cantităţi de grâu, în condiţiile în care vor fi sensibilizaţi factorii de decizie ai sucursalei.

Prin intermediul inculpatei M.M.C., reprezentanţii S.C. „D”, au reuşit să-i cunoască pe inculpaţii M.A.E. şi M.T., şi în final, la 7 noiembrie 1995, să perfecteze contractul de vânzare – cumpărare nr. 4396, completat de M.T. şi semnat de directorul M.A.E..

În contract s-a stipulat un preţ mult inferior celui legal, creându-se astfel facilităţi nejustificate firmei cumpărătoare.

Pentru facilităţile create, inculpata M.C.M., a primit suma de 1.000.000 lei, iar M.T. 2.000.000 lei, de la reprezentanţii firmei cumpărătoare.

Ulterior, contractul nu s-a derulat, întrucât s-a constatat a fi afectat de serioase vicii de fond.

Instanţa reţine că inculpatul M.T. a primit banii cu titlu de mită, cu ocazia deplasării la Restaurantul „Roata” din municipiul Craiova, în biroul patronului acelui local.

N.V., în calitate de şef al Bazei de recepţie Filiaşi, aparţinând de „R” răspundea printre altele de cantitatea şi calitatea produselor livrate către beneficiari.

S-a reţinut că de la Baza de recepţie Filiaşi, figurau că cu cumpărat grâu, printre alţii, inculpaţii D.C., patron al firmei S.C. „O.C.” şi M.Gh., director al formei S.C. „M” dar în realitate, beneficiar al grâului, era inculpatul C.M., finanţator al afacerii, acesta fiind cel care participa efectiv la preluarea grâului şi expedierea în Portul Brăila.

În aceste condiţii, inculpatul C.M., avea un real interes de a-l cunoaşte pe inculpatul N.V. şi de a impulsiona livrarea cantităţilor de grâu.

Instanţa a reţinut că inculpatul C.M. se cunoştea de mai mult timp cu inculpatul M.N., acesta din urmă fiind asociat la firma S.C. „L” cu inculpata V.E. fostă secretară la „R”şi care se afla în relaţii apropiate cu N.V.

În acest context, inculpatul C.M., prin intermediul inculpatei V.E., a cunoscut pe inculpatul N.V., solicitându-i acestuia să impulsioneze încărcarea şi livrarea grâului cumpărat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu N.V., inculpatul C.M. a aflat de existenţa unei repartiţii de grâu în favoarea firmei condusă de inculpatul D.C., şi valorificând informaţia a perfectat o înţelegere cu D.C. finanţând întreaga cantitate de grâu, preluând-o şi livrând-o la export.

În cursul discuţiilor purtate, inculpaţii N.V. şi C.M. au convenit ca primul să primească de la cel de-al doilea un comision de 10 lei la fiecare kg. de grâu încărcat şi livrat din Baza de recepţie Filiaşi.

Instanţa a concluzionat că faţă de cantitatea de aproximativ 3.000 tone de grâu livrată din baza Filiaşi în favoarea firmelor conduse sau reprezentate de inculpatul C.M., N.V. conform înţelegerii perfectate urma să primească aproximativ suma de 30.000.000 lei.

În ziua de 19 februarie 1996, inculpaţii C.M. şi N.V., în virtutea înţelegerii anterioare s-au deplasat la sediul firmei inculpatului M.Gh., deplasarea fiind impusă de faptul că inculpatul Cucoaneş, de moment, nu dispunea de banii necesari cumpărării unui autoturism Cielo, pe numele fiului inculpatului N.V..

Se menţionează că inculpaţii C.M. şi N.V. se cunoşteau, aflându-se în relații de afaceri şi în acest context era posibilă acordarea unui împrumut.

Cert este că, la data respectivă, inculpatul M.Gh. nu îl cunoştea pe inculpatul N.V. şi că la solicitarea inculpatului C. M. a fost de acord şi a virat din contul firmei sale suma de 32.000.000 lei, către S.C. „R” pentru N.C.C.

La circa o săptămână, inculpatul N.V. a mers personal la firma inculpatului M.Gh., cerându-i acestuia suma de 7.000.000 lei, necesară pentru procurarea unui autoturism Dacia.

După discuţia telefonică cu inculpatul C.M., şi garanţia restituirii banilor de către acesta, inculpatul M.Gh. a dat lui N.V. suma solicitată, banii provenind din economii personale.

S-a mai reţinut că inculpatul N.V. a semnat procesul – verbal nr. 120 din 6 februarie 1996, prin care a atestat în mod nereal că S.C. „OC” este proprietatea cantităţii de 5.000 tone grâu, pe care îl cedează la S.C. „C”.

În realitate, cantitatea respectivă nu era disponibilă la Baza de recepţie, iar între societăţile mai sus menţionate nu exista un contract.

Inculpatul A.M.I., era patronul S.C. „B.P.” şi S.C. „E.A.C.”, ambele cu sediul în municipiul Craiova şi la 25 septembrie 1994, în calitate de reprezentant al primei firme, a cumpărat un microbuz marca Citroen C.25 de la martorul L.I., cu suma de 20.000.000 lei, fără să înregistreze în contabilitate operaţiunea, dar întocmind o convenţie comercială în scopul vânzării maşinii către S.C. „M:C.” atestând că firma cumpărătoare a achitat suma de 7.000.000 lei, diferenţa urmând să fie remisă în termen de 2 luni.

În realitate, inculpatul a primit suma de 15.000.000 lei, fără să înregistreze operaţiunea în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit.

La 28 aprilie 1995, aceeaşi firmă a inculpatului A.M.I., a cumpărat din import 2 combine marca Class, cu o valoarea declarată de 1.765 DM, la care s-au adăugat cheltuielile cu taxele vamale şi comisionul vamal, astfel încât mijloacele fixe au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu valoarea de 2.780.615 lei.

La 15 mai 1995, inculpatul a vândut o combină martorului C.A. cu suma de 4.720.000 lei, încasată în numerar şi evidenţiată în registrul de casă din aceeaşi dată.

În realitate, s-a stabilit că preţul vânzării a fost de 14.499.880 lei, astfel încât, prin procedeul folosit, inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit datorat statului, în valoare de 3.716.354 lei.

Cea de-a doua combină a fost vândută martorului B.I., cu factura nr. 1719098 din 26 mai 1995, în care s-a trecut preţul nereal de 668.500 lei, în timp ce preţul convenit a fost de 2.000.000 lei, astfel încât şi în acest caz inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit de 232.770 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului s-au comis în baza unei rezoluţiuni infracţionale unice la intervale scurte de timp, astfel că se impune aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în perioada mai 1995 – mai 1996, a ridicat avansuri de la firma S.C. „E.A.C.” al cărei asociat unic era, în sumă totală de 964.017.800 lei, din care a justificat doar suma de 560.935.524 lei.

Suma a fost cheltuită de inculpat în interes propriu, în condiţiile în care societatea avea datorii importante faţă de creditori, cu intenţia vădită a fraudării intereselor acestora.

Pentru ascunderea avansurilor pe care nu le justificase, şi vrând să acrediteze ideea cheltuirii banilor în folosul societăţii, inculpatul a încheiat la 26 decembrie 1995 cu martorul G.M.C., un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect o suprafaţă de 1.454 m.p., teren situat în municipiul Craiova, cu suma de 20.000 DM, pentru ca a doua zi să încheie un alt act prin care vindea acest teren firmei sale cu suma de 310.000.000 lei.

Tot în acest scop, la 22 februarie 1995, inculpatul a cumpărat prin mandatarul D.M. un imobil situat în municipiul Craiova cu suma de 2.000.000 lei, pentru ca la 3 aprilie 1996 să vândă imobilul firmei sale la preţul de 350.000.000 lei.

Inculpaţii M.N. şi V.E., asociaţi la S.C. „L”, au conlucrat pentru obţinerea dispoziţiei de livrare nr. 395 din 23 ianuarie 1996, având ca obiect 500 tone grâu, angajamentul fiind semnat numai de inculpata V.E.

În baza acestei repartiţii, firma S.C. „L” ridicat cantitatea de 469 tone grâu de la Silozurile Băileşti şi Banu Mărăcine, iar cantitatea de 148.600 kg. a fost vândută la S.C. „L”, şi livrată efectiv la S.C. „D.P.”. Cantitatea de 320 kg. grâu a fost vândută la S.C. MTJT vagoanele având destinaţia Brăila P.T.E.D 1.

S-a reţinut că, prin schimbarea destinaţiei grâului de panificaţie inculpaţii au produs un prejudiciu în sumă de 52.713.703 lei.

Pe de altă parte, în sarcina inculpatului M.N., s-a reţinut că nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. „L” unele sume în lei şi valută, rezultate din activităţi comerciale.

Astfel, cu factura din, 20 iunie 1994, firma inculpatului a livrat unei firme din Ungaria, cantitatea de 36 m.c.  cherestea de fag în valoare de 12.628,8 USD, evidenţiind în contabilitate numai suma de 6.318 USD, din care a ridicat un avansa în sumă de 5.998 USD, justificând doar suma de 900 USD, prin depunere în contul valutar.

În cursul anilor 1995 şi 1996, inculpatul M.N., a încasat cu numerar, sume în lei de la mai mulţi agenţi economici, cu care se afla în relaţii comerciale, totalizând 189.529.900 lei, neevidenţiindu-le în contabilitatea firmei.

De asemenea, prin întocmirea de documente neconforme cu realitatea, a înfăţişat datorii inexistente ale societăţii respective, majorând în mod nelegal cheltuielile societăţii, cu suma care nu au la bază documente justificative.

Astfel, la 31 ianuarie 1996, inculpatul a întocmit o factură, pentru cantitatea de 500 tone grâu, în valoare de 150.000.000 lei, în care furnizor apare S.C. „A.C.” iar beneficiar S.C. „L” încasând suma de 15.000.000 lei ca plată în avans, dar în realitate, operaţiunea comercială nu a avut loc.

Cu toate acestea, în evidenţele S.C. „L”, aceasta apare ca debitoare faţă de S.C. „A.C.”cu suma de 135.000.000 lei, operaţiune contabilă total nereală.

În vara anului 1994, acelaşi inculpat a primit de la martorul P.V., sumele de 3.500 DM şi 4.421 USD, pentru achiziţionarea unei combine de recoltat păioase, încheind un contract de vânzare – cumpărare şi semnând de primirea banilor.

Deşi contractul a fost făcut în numele S.C. „L” S.R.L, operaţiunea nu este înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.

S-a apreciat că în condiţiile în care angajamentul dat cu ocazia obţinerii repartiţiei, a fost semnat numai de inculpata V.E., în sarcina inculpatului M.N. nu se poate reţine infracţiunea fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 Cod penal.

M.F. P.C., în calitate de director executiv al S.C.”D”, în luna decembrie 1995, a solicitat şi a obţinut de la „R”, o repartiţie pentru cumpărarea a 5.000 tone grâu panificaţie, cu condiţia prelucrării şi obţinerii de făină şi produse de panificaţie, la preţuri supravegheate de stat.

În baza acestei repartiţii între societatea inculpatului şi „R” s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, iar ulterior la 15 decembrie 1995 se mai încheie un alt contract pentru 1.200 tone grâu furajer.

Pentru obţinerea repartiţiei, inculpatul a semnat un angajament prin care se obliga să respecte clauzele impuse.

S-a reţinut că întreaga cantitate de grâu a fost finanţată de S.C. „A.T.I.”, care ulterior a vândut grâul în străinătate.

S-a concluzionat că, în condiţiile în care firma inculpatului nu avea ca obiect de activitate fabricarea de produse de morărit şi panificaţie, pe de o parte, iar toată cantitatea de grâu a fost plătită, primită şi expediată efectiv de S.C. „ATI”, inculpatul M.F.P.C. a acţionat cu intenţia vădită de a afecta pe „R” prin schimbarea destinaţiei grâului.

În cursul lunii aprilie 1996, acelaşi inculpat a obţinut o repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, pe care în ziua de 8 mai 1996, a expediat-o de la Silozul Segarcea la S.C. „M” cu staţia de destinaţie Galaţi Port bazin, pe scrisorile de trăsură figurând ca prădător S.C. „I”.

Inculpatul O.I. fost administrator la S.C. „T.P.”, în baza documentaţiei depuse şi angajamentului semnat, a obţinut la 2 februarie 1996, o repartiţie pentru 400 tone grâu panificaţie.

Urmare repartiţiei, firma inculpatului, înainte de a poseda efectiv cantitatea respectivă de grâu, a vândut-o la S.C”M”, aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „L”.

Grâul a fost încărcat din Silozul Băileşti şi livrat prin intermediul S.C. „L” firmei „MTJ T”, care l-a exportat.

Din scrisorile de trăsură, rezultă că cele 8 vagoane de grâu au fost expediate direct la Brăila în numele destinatarului „MTJT”.

Inculpatul M.L. era asociat la firmele S.C. „K.C.” şi „M” ambele cu sediul în municipiul Craiova.

La 11 ianuarie 1996, inculpatul în numele primei societăţi a solicitat la „R” repartiţia a 1.000 tone grâu panificabil, semnând în acelaşi sens un angajament, obţinând la 15 ianuarie 1996, repartiţie de 500 tone de la Sucursala Dolj.

Acelaşi inculpat, în numele celei de-a doua societăţi, a mai solicitat pe bază de angajament, şi obţinut la 31 ianuarie 1996 o repartiţie de încă 500 tone grâu panificaţie.

Se reţine că întreaga cantitate de grâu obţinută pe baza celor două repartiţii a fost vândută la S.C. „P.T.” aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „I.I.E.”, societate care a exportat-o.

Instanţa a constatat că întreaga cantitate de grâu a fost plătită în realitate de S.C. „P.T.” şi S.C. „T.I.”, firme patronate de aceleaşi persoane.

Inculpatul S.D., director al S.C. „S”, a solicitat în luna aprilie 1996, la ANPA Bucureşti, (fostă ROMCEREAL – RA), eliberarea unei repartiţii pentru cantitatea de 1.000 tone grâu de panificaţie, semnând în acest scop un angajament.

Obţinând repartiţie, inculpatul a încheiat cu ANPA contractul nr. 1050 din 24 aprilie 1996, iar în luna mai 1996, a recepţionat de la Silozul Potcoava, judeţul Olt, cantitatea respectivă, pe care a vândut-o la S.C. „I.I.E.”, grâul fiind expediat direct în Portul Constanţa.

S-a constatat că plata grâului către ANPA s-a făcut direct de către firma cumpărătoare, pe baza unui contract încheiat cu firma inculpatului.

Inculpata R.L., în calitate de administrator al S.C. „P.P.”, în cadrul discuţiilor purtate cu inculpatul M.N. în luna ianuarie 1996, a acceptat ideea obţinerii unei repartiţii de grâu panificabil, deşi nu avea această activitate, în obiectul societăţii.

În acest sens, inculpata a semnat un angajament pe care l-a predat inculpatului M.N. şi pe baza căruia ulterior, la 30 ianuarie 1996, „R” a emis o repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, către S.C. „P.P.”

Întreaga afacere a fost finanţată direct de S.C. „L” care a „cumpărat” grâul de la societatea inculpatei R.L. şi l-a revândut la S.C. „MTJT” aceasta exportându-l în Anglia.

Instanţa a reţinut că inculpata R.L. a acţionat, de la început, cu intenţie frauduloasă, semnând angajamentul ce nu corespundea realităţii şi întocmind ulterior forme de vânzare a grâului, despre care avea cunoştinţă că va ajunge la export şi obţinând astfel un beneficiu ilicit.

Inculpatul A.V., director al S.C. „A”, pe baza unui angajament, a solicitat de la „R”, repartiţie pentru grâu de panificaţie.

La 20 decembrie 1995, „R” a emis repartiţia nr. 2265 pentru S.C. „A”, şi repartiţia nr. 2264 pentru S.C. „V.E.”pentru cantităţile de câte 500 tone grâu panificaţie.

Printr-o minută încheiată, S.C. „V.E.” ceda în favoarea lui S.C. „A” repartiţia, astfel încât în baza celor două repartiţii, la 21 decembrie 1995, societatea inculpatului încheie cu Sucursala Dolj – „R”, un contract de vânzare – cumpărare pentru 1.000 tone grâu panificaţie la preţul de 318 lei/kg.

Înainte de livrarea efectivă a grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „R” contractul de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea de grâu la preţul de 395 lei/kg.

S-a reţinut că finanţarea afacerii a fost asigurată de S.C. „R.T.”care a virat banii în contul „R” după care, a expediat grâul la export.

Inculpatul C.I., unic asociat la S.C. „C.I.” a solicitat pe bază de angajament şi a obţinut de la „R” o repartiţie de 500 tone grâu pentru panificaţie.

După obţinerea repartiţiei, dar anterior preluării grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „T.T.”un contract de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea la preţul de 395 lei/kg., societatea cumpărătoare finanţând de fapt afacerea.

Astfel, în perioada 14 martie 1996 – 5 aprilie 1996, întreaga cantitatea de grâu a fost expediată de la Silozul Segarcea, de către S.C. „T.T.” direct în Portul Constanţa, având ca destinatar pe S.C. „G.P.R.” societate care l-a exportat în Slovacia.

La 11 ianuarie 1996, S.C. „O” al cărui director era inculpatul P.D., a solicitat la „R”, repartiţia de 1.500 tone grâu panificaţie, semnând în acest sens un angajament şi anexând factura nr. 0253968 antedatată la 14 iulie 1993, prin care S.C. „R.C.” firma aceluiaşi inculpat, vindea la S.C. „O”, o instalaţie pentru fabricat pâine.

S-a stabilit că factura respectivă nu exprima realitatea, şi a fost întocmită cu scopul inducerii în eroare a „R”.

Înainte de a intra în posesia grâului, S.C. „O”, prin inculpatul P.D., refacturează întreaga cantitate la preţul de 370 lei/kg. către S.C. „R” aceasta revânzându-l la S.C. „M” firmă care l-a exportat în Panama.

În realitate, afacerea a fost finanţată de S.C. „R”.

Inculpatul S.Gh., era administrator al S.C. „E.C.”

Sub angajament la 24 ianuarie 1996, a obţinut repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, dar anterior încheiase deja un contract cu S.C. „D”, reprezentată de inculpatul M.F.P.C., prin care împuternicea pe acesta din urmă să recepţioneze şi să expedieze grâul.

Afacerea nu s-a mai derulat, întrucât nu au fost avansaţi banii cu titlu de preţ.

La 3 aprilie 1996, beneficiind de faptul că avea documentaţia deja depusă la „R” inculpatul S.Gh., sub angajament, solicită şi obţine o nouă repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, încheind contractul nr. 1070 din 11 aprilie 1996, cu Sucursala Dolj.

În realitate, plata grâului s-a făcut de către S.C. „D”, iar livrarea din siloz s-a făcut în Portul Galaţi, având ca destinatar pe S.C. „T.T.”, firmă care a exportat grâul în Olanda.

Constatând că afacerea este profitabilă, inculpatul a mai încercat să obţină o nouă repartiţie, dar solicitarea i-a fost respinsă.

Urmare solicitărilor făcute sub angajament, „R”, la 11 septembrie 1995, a aprobat livrarea cantităţii de 500 tone grâu panificaţie, în favoarea S.C. „O” administrator fiind inculpatul D.C..

Valorificând repartiţia, la 12 septembrie 1995, societatea inculpatului a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu „R”, având ca obiect 500 tone grâu panificaţie, la 318 lei/kg.

Deoarece inculpatul nu a dispus de resurse financiare, contractul nu s-a derulat până în luna 1996, când de la Baza Filiaşi, s-a ridicat cantitatea de 443.250 kg. grâu în valoare de 124.657.600 lei.

În realitate, anterior ridicării grâului şi în vederea atragerii resurselor financiare de care avea nevoie, inculpatul D.C. în numele S.C. „O” la 15 decembrie 1995 a emis o factură prin care a revândut firmei S.C. „D.A”, întreaga cantitate de grâu, aceasta revânzându-l firmei S.C. „C”.

Referitor la inculpata M.C.H. deosebit de cele arătate la pct. 3, – inculpatul M.T., s-a reţinut că aceasta a fost cea care a făcut legătura între D.I. şi inculpatul M.T., datorită relaţiilor de amiciţie cu primul şi relaţiilor de serviciu cu cel de-al doilea inculpat.

De asemenea, instanţa a reţinut că inculpata a fost prezentă şi mai mult a iniţiat întâlnirile între inculpatul M.T. şi D.I. la Restaurantul „R”, din municipiul Craiova, patronat de martorul C.N.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii C.M. şi M.Gh., faţă de precizările făcute la pct. 4 atunci când s-a analizat situaţia inculpatului N.V., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. direct interesat în derularea afacerilor cu grâu ce se livrau de la Baza Filiaşi, cu ajutorul inculpatei V.E., l-a cunoscut pe inculpatul N.V., perfectând cu acesta o înţelegere de a-i da un comision de 10 lei/kg. pentru cantitatea de grâu încărcată şi expediată.

S-a reţinut că înţelegerea celor doi s-a perfectat în absenţa inculpatului M.Gh., care la acea dată nici nu-l cunoştea pe inculpatul N.V..

Predarea sumelor de bani, conform înţelegerii anterioare s-a făcut de către inculpatul C.M., prin intermediul inculpatului M.Gh., cei doi aflându-se în afaceri comerciale.

Referitor la inculpatul M.Gh., s-a apreciat că fapta acestuia de a dispune de suma de 32.000.000 lei fără aprobare din contul societăţii S.C.”M”, constituie infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 4 din Legea 31/1990, precizându-se că cealaltă sumă nu provenea din contul societăţii, ci erau banii personali ai inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, şi respectiv luare de mită, instanţa a apreciat că se află în prezenţa unor unităţi naturale infracţionale, consumate în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

Sub aspectul soluţionării laturii civile, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul real încercat de „R”, constă în diferenţa de preţ pentru cantităţile de grâu livrate pe baza repartiţiilor şi a căror destinaţie a fost abuziv schimbată de inculpaţi.

Ca bază de calcul, instanţa a plecat de la preţul subvenţionat de 318 lei/kg, cel de-al doilea punct de referinţă fiind preţul practicat la bursă la datele respective.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, partea civilă S.C. „C.C.”, N.A.P., moştenitoarea inculpatului N.V., şi inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P., D.C., şi P.D..

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita încadrare juridică a faptelor de înşelăciune, în sensul că eronat s-au raportat dispoziţiile art. 215 din Codul penal, la art. 229 din Codul penal; referitor la inculpatul M.Gh. că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele cu judecarea cărora a fost investită, greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, la neconfiscarea autoturismului Cielo, la greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal, greşita încadrare juridică a faptelor de evaziune fiscală, şi la omisiunea confiscării sumei de 7.000.000 lei de la moştenitorii inculpatului N.V..

Partea civilă S.C. „C” a solicitat în apelul său, obligarea la plata despăgubirilor, a inculpaţilor, în solidar cu societăţile comerciale, în numele cărora şi pentru care au acţionat.

Inculpaţii au criticat sentinţa referitor la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura subiectivă specifică, la greşita individualizare a pedepselor, la greşita soluţionare a laturii civile, faptele nefiind de natură a produce consecinţe juridice şi la intervenirea unor cauze obiective pentru o parte din inculpaţi, care au făcut imposibilă panificarea grâului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 335 din 24 iulie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, referitor la inculpaţii: M.N., V.E., M.F. P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh. şi A.M.

A respins ca nefondat apelul declarat de parchet, referitor la inculpaţii M.Gh., C.M., şi N.A.P.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de S.C. „C” şi N.A.P.

A admis apelurile declarate de inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P.C., D.C. şi P.D..

A desfiinţat sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, a Tribunalului Dolj, sub următoarele aspecte:

I. În temeiul art. 334 Cod procedură penală;

A schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţii M.N., V.E., M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V. şi S.Gh., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2,3 Cod penal cu art. 13 Cod penal.

A reîncadrat faptele inculpatului M.N. din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 292 Cod penal şi art. 12 din Legea 87/1994 în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, şi respectiv art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul M.N.

În baza art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, cu art. 13 Cod penal,

a condamnat l-a condamnat la 1 an închisoare, – pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

c. În baza art. 215 alin. 2 şi 3, cu art. 13 Cod penal, l-a condamnat la 1 an închisoare, cu art. 64 – 71 Cod penal.

d. În baza art. 13 din Legea 87/1994 l-a condamnat la 1 an închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal.

În baza art. 33 – 34 Cod penal, a contopit pedepsele de la pct. c şi d în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, pe care o constată executată.

Inculpaţii M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., V.E., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.L. au fost condamnaţi în baza art. 215 alin. 2 şi 3 cu art. 13 Cod penal . . .

A anulat actul fals, denumit angajament.

II. Referitor la inculpatul M.A.E.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal şi a înlăturat măsura confiscării.

A menţinut numai dispoziţiile referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal cu art. 13 Cod penal, deducerea detenţiei preventive şi anularea actului fals.

Referitor la inculpatul S.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1 Cod penal cu art. 13 Cod penal, constatând-o executată.

A înlăturat obligarea la despăgubiri către S.C. „C.C.”, şi A.M.I..

Referitor la inculpatul M.T.

A redozat la 1 an închisoare, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal cu art. 13 Cod penal şi art. 74 – 76 Cod penal, pe care o constată executată.

Referitor la inculpatul C.M.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 cu art. 13 Cod penal, pe care o constată executată.

A menţinut dispoziţiile referitoare la restituirea cauţiunii şi la cheltuielile judiciare.

Referitor la inculpatul M.Gh.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul A.M.I.

A redozat la 2 ani închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că într-adevăr, raportarea art. 215 din Codul penal, la art. 229 din acelaşi cod este greşită întrucât partea civilă nu a avut bunuri din cele prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituţia României.

S-a mai reţinut că inculpaţii au acţionat cu intenţie calificată de înşelăciune în convenţie, încadrarea corectă a acestei fapte, fiind în art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, că s-a omis a se dispune anularea unui act fals, intitulat angajament, întocmit de inculpatul O.I., că se impune achitarea inculpaţilor M.A.E. şi S.I. pentru infracţiunea de luare de mită, deoarece prima instanţă a interpretat eronat probele administrate; de asemenea, se impune achitarea, inculpatului M.L. pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţie şi infracţiunea de uz de fals, faptele sale se circumscriu exclusiv în sfera raporturilor comerciale.

Instanţa de apel a mai considerat că se impune schimbarea şi a altor încadrări, precum şi reindividualizarea unor pedepse, în sensul arătat în dispozitivul deciziei.

Împotriva acesteia, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă S.C. „C.C.” şi inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Parchetul critică decizia referitor la inculpatul M.L. pentru greşita achitare a acestuia pentru infracţiunile de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 din Codul penal şi înşelăciune în convenţie prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, susţinând că această soluţie se datorează unei erori grave de fapt.

De asemenea, critică decizia referitor la inculpatul M.A.E. pentru greşita achitare a acestuia în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal pentru acelaşi motiv de la cazul anterior.

Tot pentru acelaşi motiv, mai critică decizia pentru greşita menţinere a soluţiei de achitare a inculpatului S.I. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal, precum şi pentru greşita încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, faţă de acelaşi inculpat.

Criticile formulate sunt nefondate.

Din examinarea dosarului cauzei, se constată că instanţa de apel făcând o amplă analiză a numerosului material probator administrat şi examinând judicios apărările şi motivele de apel, la fiecare inculpat în parte, dar şi în ansamblu prin coroborarea probelor, a ajuns la concluzii juste cu privire la toţi inculpaţii din prezenta cauză, inclusiv cu privire la aspectele criticate prin recursul ce se analizează.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că faptele inculpatului M.L. nu intră în ilicitul penal, fiind exclusiv raporturi de drept civil.

Referitor la inculpaţii M.A.E. şi S.I., privitor la infracţiunea de luare de mită, răspunderea penală a acestuia s-a reţinut greşit, în absenţa oricăror probe directe, în condiţiile unor declaraţii oscilante şi tendenţioase ale denunţătorului A.M.I., doar pe simple prezumţii.

Cu privire la inculpatul M.Gh., s-a motivat că înţelegerea din luna ianuarie 1996, între inculpaţii C.M. şi N.V., în legătură cu un comision de 10 lei pe kg. de grâu, s-a perfectat fără ca M.Gh. să aibă vreo contribuţie, sau măcar să-l cunoască pe N.V.

Cu privire la recursul declarat de partea civilă S.C. „C.C.”

Recursul nu a fost motivat, deşi la instanţa de recurs s-au dat mai multe termene de judecată pentru diferite motive şi cum nu se constată cauze de casare referitoare la soluţionarea laturii civile şi acest recurs este nefondat, urmând a se respinge ca atare.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N..

S-a susţinut, în esenţă, că vinovăţia stabilită în sarcina lor este consecinţa comiterii unor erori grave de fapt în neconcordanţă cu realitatea obiectivă, se obiectează apoi asupra sincerităţii denunţătorului D.I., neaprecierea corectă a unor probe, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţie şi că s-au reţinut greşit şi celelalte infracţiuni, neexistând faptele sau neconstituind infracţiuni.

Criticile nu sunt fondate.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţele au făcut o analiză judicioasă a materialului probator al dosarului, cu privire la fiecare caz în parte, reţinând numai acele fapte ce constituie infracţiuni, pentru care există probe certe, înlăturând faptele pentru care existau suspiciuni asupra obiectivităţii mărturiilor, datorită unor interese ale martorilor denunţători, ori contradictorii ce nu se pot concilia.

Rezultă clar, şi fără nici o îndoială că agenţi economici, fără resurse financiare suficiente, prin manoperele care au fost arătate, au obţinut de la „R”, repartiţii pentru grâu subvenţionat, pe care, în loc să le proceseze în produse de morărit şi panificaţie, le-au revândut cu adaos de preţ, la alte firme, unele din ele care făceau export.

Faptele în sine, dovedite cu actele care s-au întocmit şi depoziţiile martorilor, nu sunt contestate, iar apărările inculpaţilor în sensul că unii nu au semnat unele angajamente şi nu au legătură cu operaţiile de aprobare şi livrare de grâu, au fost amplu analizate de către cele două instanţe, înlăturate just şi suficient de motivat.

Omiterea semnării unor acte este nesemnificativă, din moment ce operaţiile de aprobare şi de livrare, au existat în realitate, fiind cert dovedite, existenţa lor nefiind contestată.

Neîntemeiată este şi apărarea în sensul că nu se poate reţine infracţiune, căci a fost vorba doar de o simplă operaţie comercială, ce excede sfera ilicitului penal.

Deoarece inculpaţii, atât la încheierea convenţiilor, au prezentat ca real faptul că grâul este destinat panificaţiei în ţara noastră, cât şi ulterior, sub aceeaşi susţinere, nereală au menţinut în eroare pe furnizor, corect s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în convenţie.

De asemenea, este temeinic stabilit şi necontestat faptul că niciuna din cantităţile despre care este vorba, nu au avut destinaţia ce trebuia urmată, ci au fost vândute altor firme, uneori chiar înainte de a fi ridicate de cumpărător de la baze şi silozuri, care la rândul lor le-au revândut altora, iar în mai multe cazuri au fost exportate.

Pe de altă parte, nu poate fi combătut nici faptul că prin aceste operaţii cu grâu subvenţionat, destinat panificaţiei, pentru consumul intern, s-au obţinut profituri, prin diferenţele de preţ.

Pentru a admite livrarea cantităţilor de grâu, unii inculpaţii au pretins, oferit şi obţinut mită, astfel cum corect s-a reţinut de către instanţe.

De asemenea, s-a reţinut corect că pentru a putea să se realizeze infracţiunile sus-menţionate, s-au făcut declaraţii false, falsuri materiale, abuz în serviciu şi evaziune fiscală, în sensul care s-a arătat ( 965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), aflată pe site-ul www.scj.ro,extrase).

Acolo unde există raporturi juridice contractuale, ele trebuie consemnate contabil, cu consecințe firești fiscale.

În cazul în care, urmare a înşelăciunii, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar dobânditorul bunului vinde, la rândul său, acel bun prin contract, unui cumpărător de bună-credinţă, ambele contracte trebuie anulate ca măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin sentinţa penală nr. 61 din 13.06.1997, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpate, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatele au mijlocit, în schimbul unor foloase băneşti sub formă de comision, obţinerea de către mai multe persoane a unor împrumuturi pe care acestea le-au garantat cu apartamentele lor.

Pentru perfectarea împrumutului inculpatele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, încredinţând persoanele vătămate că aceste contracte sunt numai o formă de garantare mai sigură a împrumutului şi că, după achitarea acestuia, se vor face formele de restituire a apartamentului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cei împru­mutaţi pierzând proprietatea apartamentelor.

Astfel a fost înşelată partea vătămată M.M. care, pentru împrumutul de 25 de milioane de lei, a semnat, la 15 februarie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său către A.T., iar acesta din urmă, devenit proprietar, a vândut apartamentul, la 6 decembrie 1996, lui C.C.

Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 488 din 11.09.1997, a admis, între altele, apelul declarat de partea civilă M.M. şi, desfiinţând sentinţa sub aspectul soluţionării laturii civile, a trimis cauza la judecătorie, pentru rejudecare.

Rejudecând cauza, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 1552 din 8.06.1998, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare, între care contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.M. şi A.T., precum şi, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor părţilor civile.

În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., întrucât acest act nu are nici o legătură cu activitatea infracţională dedusă judecăţii, cumpărătorul C.C. fiind dobânditor de bună-credinţă.

Recursul în anulare este nefondat.

Conform art. 14 alin. 3 lit. a C. pr. pen., repararea pagubei se face, între altele, prin restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii.

Măsura se impune şi când prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a situaţiei anterioare privitor la bunul care a format obiectul infracţiunii.

În cauză, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunea menţionată, instanţa de rejudecare a dispus corect restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, cu consecinţa legală a anulării contractelor de vânzare-cumpărare.

Critica din recursul în anulare, în sensul de a se înlătura această măsură ca fiind greşită, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare dintre A.T. şi C.C. nu poate fi primită, căci ar însemna ca măsura restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii, aplicată pentru despăgubirea părţii vătămate M.M., să rămână fără eficienţă.

Prin menţinerea anulării primului contract de vânzare-cumpărare, dintre M.M. şi A.T., dar înlăturarea dispoziţiei de anulare cu privire la cel de-al doilea contract, dintre A.T. şi C.C., aşa cum s-a solicitat prin recursul în anulare, partea vătămată nu ar mai putea redobândi proprietatea apartamentului de care a fost lipsită prin înşelăciune, deşi este îndreptăţită la aceasta.

În concluzie, corect subdobânditorul apartamentului a fost obligat să-l înapoieze. Criticile fiind nefondate, recursul în anulare a fost respins ( C.S.J., S. civ., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, în „Curierul judiciar” nr. 12/2002 p. 93).

Fenomenul corupţiei caracterizează societăţile în tranziţie care sunt în mod special vulnerabile. Studiile comparative efectuate în ţările Europei Centrale şi de Est au demonstrat că acestea sunt caracterizate de o stare persistentă de anomie. Pentru a structura o strategie eficientă de luptă împotriva corupţiei, trebuie să analizăm pe criterii riguros ştiinţifice rădăcinile corupţiei, modalităţile ei de manifestare în diferite sectoare şi pe diferite niveluri şi abia după aceea, să abordăm tacticile cele mai oportune pentru contracararea acestui fenomen.

Experienţa democratică a arătat că fenomenul corupţiei are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale „licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.

Privind la modul general,  corupţia presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.  Capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.

Fenomenul corupţiei are şi el o dinamică proprie, în sensul că  a suferit şi suferă în continuare modificări cantitative şi calitative. Trecerea la economia de piaţă şi descătuşarea iniţiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca  fenomenul de corupţie  să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menţionăm apariţia fenomenelor de corupţie în domeniul financiar-bancar în vederea obţinerii unor credite; interesul în vederea obţinerii în condiţii avantajoase a unor spaţii comerciale; intrarea în posesia unor autorizaţii de funcţionare sau a unor licenţe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenţi economici cu capital de stat.

Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G. M. C.),  înfiinţat în iunie 1994 de către Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,  a adoptat provizoriu următoarea definiţie: „Corupţia  cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte conduite care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru sine sau pentru alţii.”

Prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, ţara noastră a ratificat Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (STE 173).

Convenţia stipulează ca fiecare parte să prevadă în dreptul său intern mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese.

În accepţiunea acestei convenţii, prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău  a ridicat   problema   “dacă cel ce valorifică mărfuri în baza unui contract de colaborare cu diverse firme, sau barmanul care valorifică băuturi alcoolice, pe baza unei convenţii civile, poate fi considerat subiect al infracţiunii prevăzute de art. 2151 C. pen.” (Parchetul  Naţional  Anticorupţie, Biroul de documentare şi studii criminologice, Probleme juridice privind anticorupţia, din notele de studiu ale Ministerului Public  1995 – 2001, 1 decembrie 2002, p. 79 sqq).

Un răspuns corect la această întrebare ar putea fi dat numai după o analiză atentă a probelor din fiecare cauză, spre a se stabili natura juridică a contractului încheiat de părţi. Altfel, “contractul de colaborare” încheiat între o firmă şi o persoană fizică pentru valorificarea unor mărfuri ar putea fi calificat drept un contract de comision.

Tot contract de comision ar putea fi calificată şi “convenţia civilă” încheiată într-o societate comercială şi un barman, pentru “valorificarea băuturilor alcoolice”.

Contractul de comision face parte din categoria contractelor de mandat fără reprezentare (A se vedea, I. Zinveleu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 336; F. Deak, S. Cărpenaru, Drept civil, Bucureşti, 1983, p. 198), fiind reglementat în art. 405-412 din Codul comercial.

“Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi numită comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitetului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision” (S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Educational, 1998, p. 431).

Una din obligaţiile pe care le are comisionarul (mandatarul) este şi aceea de a remite comitentului (mandantului) “tot ce a primit în baza mandatului, chiar şi ceea ce nu i se cuveneau mandatului” (I. Zinveleu, op.cit., p. 333), raporturilor dintre mandant şi mandatar, în cazul contractelor de mandat fără reprezentare  (respectiv dintre comitent şi comisionar), aplicându-li-se regulile de la mandatul cu reprezentare.

Ca atare, neexecutarea contractului de către comisionar ar putea atrage răspunderea civilă contractuală.

În situaţia în care, abuzând de încrederea acordată de comitent, comisionarul ar refuza, spre exemplu, restituirea bunurilor nevândute ori    şi-ar însuşi banii încasaţi, intervenind abuziv calitatea de simplu detentor în calitatea de pretins proprietar al bunurilor, faptele acestuia ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 213 alin. 1 C. pen.

Dat fiind că între comitent şi comisionar sunt stabilite, evident, raporturi de drept comercial, şi nu raporturi juridice de serviciu, comisionarul nu poate avea calitatea de funcţionar, aşa cum este definit în art. 147 C. pen. şi, în consecinţă, nu poate săvârşi infracţiunea de delapidare.

Din cuprinsul art. 147 C. pen. rezultă că, atât în situaţia funcţionarului public, cât şi a funcţionarului, acesta trebuie să exercite o însărcinare “în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145”, respectiv “în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”. În acest sens, a se vedea, S. Daneş, Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în “Codul penal al Republicii Socialiste România”, comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 702; V. Roşca, Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, de V. Dongoroz, ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 442 (“Potrivit dispoziţiei explicative, nu va avea calitatea de funcţionar persoana care prestează în folosul unei organizaţii de stat, dar nu în serviciul acesteia, ca salariat, o muncă determinată, reglementată juridic după dispoziţiile prevăzute în Codul civil”).

Comisionar în vamă este persoana juridică română, constituită potrivit legii, care îndeplineşte, în numele şi pentru terţe persoane, declararea în detaliu a mărfurilor pentru importul, exportul, tranzitul, depozitarea şi alte operaţiuni vamale, precum şi prezentarea mărfurilor declarate la controlul vamal şi achitarea la vamă a drepturilor de import şi de export.

Comisionarul în vamă are dreptul de a face operaţiuni de import sau de export în nume propriu (art. 80).

Comisionarul în vamă stabileşte raporturi juridice directe cu autoritatea vamală pentru ansamblul operaţiunilor pe care le efectuează şi răspunde de respectarea reglementărilor vamale.

Comisionarul în vamă poate să îşi exercite atribuţiile numai după obţinerea autorizaţiei emise de Direcţia Generală a Vămilor.

Este drept că angajaţii persoanelor juridice române comisionar în vamă îndeplinesc activităţi (în esenţă) de declararea în detaliu a mărfurilor ca element extraneu în numele şi pentru terţii exportatori – importatori, dar răspunderea juridică penală este o răspundere personală în nume propriu pentru acei salarizaţi.

Principiile generale din Codul penal au aplicabilitate generală: egalitatea în faţa legii; infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale, bazată pe vinovăţie; principiul personalităţii răspunderii penale etc.

În consecinţă, normele legii speciale – suficient de cuprinzătoare, clare – se completează întotdeauna cu normele Codului penal.

Acolo unde nu am avea o normă de incriminare specială (cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de contrabandă; infracţiunea de folosire de acte nereale; infracţiune de folosire de acte falsificate), acolo unde nu am avea o regulă procedurală expresă (cum ar fi art. 180 din Codul vamal – Legea   nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 180 din  1 august 1997, modificat prin Ordonanţă   nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 941 din 29 decembrie 2003, Ordonanţă de urgenţă   nr. 90 din  2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă   nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 712 din 13 octombrie 2003 şi prin Ordonanţă de urgenţă   nr. 10 din 18 martie 2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 256 din 23 martie 2004 -, referitor la faptele prevăzute la art. 175-179, săvârşite de angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice în folosul unor importatori-exportatori) vom aplica aceleaşi principii, sancţionând, potrivit Codului penal, falsul în declaraţii, de exemplu.

Răspunderea aparţine acelei persoane care face o declaraţie necorespunzătoare adevărului către un organ vamal, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, dacă declaraţia serveşte pentru producerea acelor consecinţe.

Obligaţia justiţiei, a tuturor factorilor implicaţi în realizarea operei de înfăptuire a justiţiei, este să respecte legea aşa cum este, iar în cazul dreptului sancţionator vamal – dacă ne este permis să o spunem -, deşi perfectibilă ea este aplicabilă, clară, precisă: angajatul comisionarului  răspunde numai pentru exactitatea tuturor informaţiilor pentru care semnează pe proprie răspundere.

Jurisprudenţa a statuat că, în cazul în care, urmare a înşelăciunii, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar dobânditorul bunului vinde, la rândul său, acel bun prin contract, unui cumpărător de bună-credinţă, ambele contracte trebuie anulate ca măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (C. S. J., S. pen., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Editura Lumina Lex,  Bucureşti, 2004, p. 436 sqq,  şi în „Curierul judiciar” nr. 12/2002 p. 93).

Prin sentinţa penală nr. 61 din 13 iunie 1997, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpate, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatele au mijlocit, în schimbul unor foloase băneşti sub formă de comision, obţinerea de către mai multe persoane a unor împrumuturi pe care acestea le-au garantat cu apartamentele lor.

Pentru perfectarea împrumutului inculpatele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, încredinţând persoanele vătămate că aceste contracte sunt numai o formă de garantare mai sigură a împrumutului şi că, după achitarea acestuia, se vor face formele de restituire a apartamentului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cei împru­mutaţi pierzând proprietatea apartamentelor.

Astfel a fost înşelată partea vătămată M. M. care, pentru împrumutul de 25 de milioane de lei, a semnat, la 15 februarie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său către A. T., iar acesta din urmă, devenit proprietar, a vândut apartamentul, la 6 decembrie 1996, lui C.C.

Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 488 din 11 septembrie 1997, a admis, între altele, apelul declarat de partea civilă M. M. şi, desfiinţând sentinţa sub aspectul soluţionării laturii civile, a trimis cauza la judecătorie, pentru rejudecare.

Rejudecând cauza, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 1552 din 8.06.1998, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare, între care contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M. M. şi A. T., precum şi, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A. T. şi C.C., hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor părţilor civile.

În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. T. şi C.C., întrucât acest act nu are nici o legătură cu activitatea infracţională dedusă judecăţii, cumpărătorul C.C. fiind dobânditor de bună-credinţă.

Recursul în anulare este nefondat.

Conform art. 14 alin. 3 lit. a C. pr. pen., repararea pagubei se face, între altele, prin restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii.

Măsura se impune şi când prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a situaţiei anterioare privitor la bunul care a format obiectul infracţiunii.

În cauză, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunea menţionată, instanţa de rejudecare a dispus corect restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, cu consecinţa legală a anulării contractelor de vânzare-cumpărare.

Critica din recursul în anulare, în sensul de a se înlătura această măsură ca fiind greşită, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare dintre A. T. şi C.C. nu poate fi primită, căci ar însemna ca măsura restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii, aplicată pentru despăgubirea părţii vătămate M. M., să rămână fără eficienţă.

Prin menţinerea anulării primului contract de vânzare-cumpărare, dintre M. M. şi A. T., dar înlăturarea dispoziţiei de anulare cu privire la cel de-al doilea contract, dintre A. T. şi C.C., aşa cum s-a solicitat prin recursul în anulare, partea vătămată nu ar mai putea redobândi proprietatea apartamentului de care a fost lipsită prin înşelăciune, deşi este îndreptăţită la aceasta.

În consecinţă, corect subdobânditorul apartamentului a fost obligat să-l înapoieze. Criticile fiind nefondate, recursul în anulare a fost respins (C. S. J., S. pen., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, cit. supra).

Într-o altă speţă (C. S. J., S. pen., dec. nr. 965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, cit. supra,  p. 500 sqq,   aflată  şi pe site-ul www.scj.ro), N. V., în calitate de şef al Bazei de recepţie Filiaşi, aparţinând de „R” răspundea printre altele de cantitatea şi calitatea produselor livrate către beneficiari.

S-a reţinut că de la Baza de recepţie Filiaşi, figurau că cu cumpărat grâu, printre alţii, inculpaţii D. C., patron al firmei S.C. „O. C.” şi M. Gh., director al formei S.C. „M” dar în realitate, beneficiar al grâului, era inculpatul C. M., finanţator al afacerii, acesta fiind cel care participa efectiv la preluarea grâului şi expedierea în Portul Brăila.

În aceste condiţii, inculpatul C. M., avea un real interes de a-l cunoaşte pe inculpatul N. V. şi de a impulsiona livrarea cantităţilor de grâu.

Instanţa a reţinut că inculpatul C. M. se cunoştea de mai mult timp cu inculpatul M. N., acesta din urmă fiind asociat la firma S.C. „L” cu inculpata V. E. fostă secretară la „R”şi care se afla în relaţii apropiate cu N. V.

În acest context, inculpatul C. M., prin intermediul inculpatei V. E., a cunoscut pe inculpatul N. V., solicitându-i acestuia să impulsioneze încărcarea şi livrarea grâului cumpărat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu N. V., inculpatul C. M. a aflat de existenţa unei repartiţii de grâu în favoarea firmei condusă de inculpatul D. C., şi valorificând informaţia a perfectat o înţelegere cu D. C. finanţând întreaga cantitate de grâu, preluând-o şi livrând-o la export.

În cursul discuţiilor purtate, inculpaţii N. V. şi C. M. au convenit ca primul să primească de la cel de-al doilea un comision de 10 lei la fiecare kg. de grâu încărcat şi livrat din Baza de recepţie Filiaşi.

Instanţa a concluzionat că faţă de cantitatea de aproximativ 3.000 tone de grâu livrată din baza Filiaşi în favoarea firmelor conduse sau reprezentate de inculpatul C. M., N. V. conform înţelegerii perfectate urma să primească aproximativ suma de 30.000.000 lei.

În ziua de 19 februarie 1996, inculpaţii C. M. şi N. V., în virtutea înţelegerii anterioare s-au deplasat la sediul firmei inculpatului M. Gh., deplasarea fiind impusă de faptul că inculpatul Cu. , de moment, nu dispunea de banii necesari cumpărării unui autoturism Cielo, pe numele fiului inculpatului N. V.

Se menţionează că inculpaţii C. M. şi N. V. se cunoşteau, aflându-se în relaţii de afaceri şi în acest context era posibilă acordarea unui împrumut.

Cert este că, la data respectivă, inculpatul M. Gh. nu îl cunoştea pe inculpatul N. V. şi că la solicitarea inculpatului C. M. a fost de acord şi a virat din contul firmei sale suma de 32.000.000 lei, către S.C. „R” pentru N. C. C.

La circa o săptămână, inculpatul N. V. a mers personal la firma inculpatului M. Gh., cerându-i acestuia suma de 7.000.000 lei, necesară pentru procurarea unui autoturism Dacia.

După discuţia telefonică cu inculpatul C. M., şi garanţia restituirii banilor de către acesta, inculpatul M. Gh. a dat lui N. V. suma solicitată, banii provenind din economii personale.

S-a mai reţinut că inculpatul N. V. a semnat procesul – verbal nr. 120 din 6 februarie 1996, prin care a atestat în mod nereal că S.C. „OC” este proprietatea cantităţii de 5.000 tone grâu, pe care îl cedează la S.C. „C”.

În realitate, cantitatea respectivă nu era disponibilă la Baza de recepţie, iar între societăţile mai sus menţionate nu exista un contract.

Inculpatul A. M. I., era patronul S.C. „B. P.” şi S.C. „E. A. C.”, ambele cu sediul în municipiul Craiova şi la 25 septembrie 1994, în calitate de reprezentant al primei firme, a cumpărat un microbuz marca Citroen C. 25 de la martorul L. I., cu suma de 20.000.000 lei, fără să înregistreze în contabilitate operaţiunea, dar întocmind o convenţie comercială în scopul vânzării maşinii către S.C. „M:C.” atestând că firma cumpărătoare a achitat suma de 7.000.000 lei, diferenţa urmând să fie remisă în termen de 2 luni.

În realitate, inculpatul a primit suma de 15.000.000 lei, fără să înregistreze operaţiunea în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit.

La 28 aprilie 1995, aceeaşi firmă a inculpatului A. M. I., a cumpărat din import 2 combine marca Class, cu o valoarea declarată de 1.765 DM, la care s-au adăugat cheltuielile cu taxele vamale şi comisionul vamal, astfel încât mijloacele fixe au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu valoarea de 2.780.615 lei.

La 15 mai 1995, inculpatul a vândut o combină martorului C.A. cu suma de 4.720.000 lei, încasată în numerar şi evidenţiată în registrul de casă din aceeaşi dată.

În realitate, s-a stabilit că preţul vânzării a fost de 14.499.880 lei, astfel încât, prin procedeul folosit, inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit datorat statului, în valoare de 3.716.354 lei.

Cea de-a doua combină a fost vândută martorului B. I., cu factura nr. 1719098 din 26 mai 1995, în care s-a trecut preţul nereal de 668.500 lei, în timp ce preţul convenit a fost de 2.000.000 lei, astfel încât şi în acest caz inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit de 232.770 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului s-au comis în baza unei rezoluţiuni infracţionale unice la intervale scurte de timp, astfel că se impune aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în perioada mai 1995 – mai 1996, a ridicat avansuri de la firma S.C. „E. A.C.” al cărei asociat unic era, în sumă totală de 964.017.800 lei, din care a justificat doar suma de 560.935.524 lei.

Suma a fost cheltuită de inculpat în interes propriu, în condiţiile în care societatea avea datorii importante faţă de creditori, cu intenţia vădită a fraudării intereselor acestora.

Pentru ascunderea avansurilor pe care nu le justificase, şi vrând să acrediteze ideea cheltuirii banilor în folosul societăţii, inculpatul a încheiat la 26 decembrie 1995 cu martorul G. M. C., un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect o suprafaţă de 1.454 m. p, teren situat în municipiul Craiova, cu suma de 20.000 DM, pentru ca a doua zi să încheie un alt act prin care vindea acest teren firmei sale cu suma de 310.000.000 lei.

Tot în acest scop, la 22 februarie 1995, inculpatul a cumpărat prin mandatarul D. M. ‚vândă imobilul firmei sale la preţul de 350.000.000 lei.

Inculpaţii M. N. şi V. E., asociaţi la S.C. „L”, au conlucrat pentru obţinerea dispoziţiei de livrare nr. 395 din 23 ianuarie 1996, având ca obiect 500 tone grâu, angajamentul fiind semnat numai de inculpata V. E.

În baza acestei repartiţii, firma S.C. „L” ridicat cantitatea de 469 tone grâu de la Silozurile Băileşti şi Banu Mărăcine, iar cantitatea de 148.600 kg. a fost vândută la S.C. „L”, şi livrată efectiv la S.C. „D.P.”. Cantitatea de 320 kg. grâu a fost vândută la S.C. MTJT vagoanele având destinaţia Brăila P.T.E.D 1.

S-a reţinut că, prin schimbarea destinaţiei grâului de panificaţie inculpaţii au produs un prejudiciu în sumă de 52.713.703 lei.

Pe de altă parte, în sarcina inculpatului M. N., s-a reţinut că nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. „L” unele sume în lei şi valută, rezultate din activităţi comerciale.

Astfel, cu factura din, 20 iunie 1994, firma inculpatului a livrat unei firme din Ungaria, cantitatea de 36 m. c.  cherestea de fag în valoare de 12.628,8 USD, evidenţiind în contabilitate numai suma de 6.318 USD, din care a ridicat un avansa în sumă de 5.998 USD, justificând doar suma de 900 USD, prin depunere în contul valutar.

În cursul anilor 1995 şi 1996, inculpatul M. N., a încasat cu numerar, sume în lei de la mai mulţi agenţi economici, cu care se afla în relaţii comerciale, totalizând 189.529.900 lei, neevidenţiindu-le în contabilitatea firmei.

De asemenea, prin întocmirea de documente neconforme cu realitatea, a înfăţişat datorii inexistente ale societăţii respective, majorând în mod nelegal cheltuielile societăţii, cu suma care nu au la bază documente justificative.

Astfel, la 31 ianuarie 1996, inculpatul a întocmit o factură, pentru cantitatea de 500 tone grâu, în valoare de 150.000.000 lei, în care furnizor apare S.C. „A.C.” iar beneficiar S.C. „L” încasând suma de 15.000.000 lei ca plată în avans, dar în realitate, operaţiunea comercială nu a avut loc.

Cu toate acestea, în evidenţele S.C. „L”, aceasta apare ca debitoare faţă de S.C. „A.C.”cu suma de 135.000.000 lei, operaţiune contabilă total nereală.

În vara anului 1994, acelaşi inculpat a primit de la martorul P. V., sumele de 3.500 DM şi 4.421 USD, pentru achiziţionarea unei combine de recoltat păioase, încheind un contract de vânzare – cumpărare şi semnând de primirea banilor.

Deşi contractul a fost făcut în numele S.C. „L” S.R.L, operaţiunea nu este înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.

S-a apreciat că în condiţiile în care angajamentul dat cu ocazia obţinerii repartiţiei, a fost semnat numai de inculpata V. E., în sarcina inculpatului M. N. nu se poate reţine infracţiunea fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 Cod penal.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii C. M. şi M. Gh., faţă de precizările făcute la pct. 4 atunci când s-a analizat situaţia inculpatului N. V., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul C. M. direct interesat în derularea afacerilor cu grâu ce se livrau de la Baza Filiaşi, cu ajutorul inculpatei V. E., l-a cunoscut pe inculpatul N. V., perfectând cu acesta o înţelegere de a-i da un comision de 10 lei/kg. pentru cantitatea de grâu încărcată şi expediată.

S-a reţinut că înţelegerea celor doi s-a perfectat în absenţa inculpatului M. Gh., care la acea dată nici nu-l cunoştea pe inculpatul N. V.

Predarea sumelor de bani, conform înţelegerii anterioare s-a făcut de către inculpatul C. M., prin intermediul inculpatului M. Gh., cei doi aflându-se în afaceri comerciale.

Referitor la inculpatul M. Gh., s-a apreciat că fapta acestuia de a dispune de suma de 32.000.000 lei fără aprobare din contul societăţii S.C.”M”, constituie infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 4 din Legea 31/1990, precizându-se că cealaltă sumă nu provenea din contul societăţii, ci erau banii personali ai inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, şi respectiv luare de mită, instanţa a apreciat că se află în prezenţa unor unităţi naturale infracţionale, consumate în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

Sub aspectul soluţionării laturii civile, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul real încercat de „R”, constă în diferenţa de preţ pentru cantităţile de grâu livrate pe baza repartiţiilor şi a căror destinaţie a fost abuziv schimbată de inculpaţi.

Ca bază de calcul, instanţa a plecat de la preţul subvenţionat de 318 lei/kg, cel de-al doilea punct de referinţă fiind preţul practicat la bursă la datele respective.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, partea civilă S.C. „C.C.”, N. A. P., moştenitoarea inculpatului N. V., şi inculpaţii M. A., S. I., M. T., C. M., M. Gh., C. I., O. I., M. L., S. D., R .L., A. V., S. Gh., M. N., V. E., M. F. P., D. C., şi P. D.

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita încadrare juridică a faptelor de înşelăciune, în sensul că eronat s-au raportat dispoziţiile art. 215 din Codul penal, la art. 229 din Codul penal; referitor la inculpatul M. Gh. că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele cu judecarea cărora a fost investită, greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, la neconfiscarea autoturismului Cielo, la greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal, greşita încadrare juridică a faptelor de evaziune fiscală, şi la omisiunea confiscării sumei de 7.000.000 lei de la moştenitorii inculpatului N. V.

Partea civilă S.C. „C” a solicitat în apelul său, obligarea la plata despăgubirilor, a inculpaţilor, în solidar cu societăţile comerciale, în numele cărora şi pentru care au acţionat.

Inculpaţii au criticat sentinţa referitor la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura subiectivă specifică, la greşita individualizare a pedepselor, la greşita soluţionare a laturii civile, faptele nefiind de natură a produce consecinţe juridice şi la intervenirea unor cauze obiective pentru o parte din inculpaţi, care au făcut imposibilă panificarea grâului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 335 din 24 iulie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, referitor la inculpaţii: M. N., V. E., M. F. P. C., D. C., P. D., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V., S. Gh. şi A. M.

A respins ca nefondat apelul declarat de parchet, referitor la inculpaţii M. Gh., C. M., şi N. A. P.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de S.C. „C” şi N. A. P.

A admis apelurile declarate de inculpaţii M. A., S. I., M. T., C. M., M. Gh., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V., S. Gh., M. N., V. E., M. F. P. C., D. C. şi P. D.

A desfiinţat sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, a Tribunalului Dolj, şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţii M. N., V. E., M. F. P. C., D. C., P. D., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V. şi S. Gh., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2,3 Cod penal cu art. 13 Cod penal.

A reîncadrat faptele inculpatului M. N. din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 292 Cod penal şi art. 12 din Legea 87/1994 în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, şi respectiv art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul C. M.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 cu art. 13 Cod penal, pe care o constată executată.

A menţinut dispoziţiile referitoare la restituirea cauţiunii şi la cheltuielile judiciare.

Referitor la inculpatul M. Gh.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal.

Instanţa de apel a mai considerat că se impune schimbarea şi a altor încadrări, precum şi reindividualizarea unor pedepse, în sensul arătat în dispozitivul deciziei.

Împotriva acesteia, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă S.C. „C.C.” şi inculpaţii S. I., M. T., M. F. P. C., C. I., D. C., P. D., O. I., S. Gh., R. L., A. V., S. D., C. M., V. E. şi M. N.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Cu privire la inculpatul M. Gh., s-a motivat că înţelegerea din luna ianuarie 1996, între inculpaţii C. M. şi N. V., în legătură cu un comision de 10 lei pe kg. de grâu, s-a perfectat fără ca M. Gh. să aibă vreo contribuţie, sau măcar să-l cunoască pe N. V.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii S. ., M. T., M. F. P. C., C. I., D. C., P. D., O. I., S. Gh., R. L., A. V., S. D., C. M., V. E. şi M. N..

S-a susţinut, în esenţă, că vinovăţia stabilită în sarcina lor este consecinţa comiterii unor erori grave de fapt în neconcordanţă cu realitatea obiectivă, se obiectează apoi asupra sincerităţii denunţătorului D. I., neaprecierea corectă a unor probe, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţie şi că s-au reţinut greşit şi celelalte infracţiuni, neexistând faptele sau neconstituind infracţiuni.

Criticile nu sunt fondate.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţele au făcut o analiză judicioasă a materialului probator al dosarului, cu privire la fiecare caz în parte, reţinând numai acele fapte ce constituie infracţiuni, pentru care există probe certe, înlăturând faptele pentru care existau suspiciuni asupra obiectivităţii mărturiilor, datorită unor interese ale martorilor denunţători, ori contradictorii ce nu se pot concilia.

Rezultă clar, şi fără nici o îndoială că agenţi economici, fără resurse financiare suficiente, prin manoperele care au fost arătate, au obţinut de la „R”, repartiţii pentru grâu subvenţionat, pe care, în loc să le proceseze în produse de morărit şi panificaţie, le-au revândut cu adaos de preţ, la alte firme, unele din ele care făceau export.

Faptele în sine, dovedite cu actele care s-au întocmit şi depoziţiile martorilor, nu sunt contestate, iar apărările inculpaţilor în sensul că unii nu au semnat unele angajamente şi nu au legătură cu operaţiile de aprobare şi livrare de grâu, au fost amplu analizate de către cele două instanţe, înlăturate just şi suficient de motivat.

Omiterea semnării unor acte este nesemnificativă, din moment ce operaţiile de aprobare şi de livrare, au existat în realitate, fiind cert dovedite, existenţa lor nefiind contestată.

Neîntemeiată este şi apărarea în sensul că nu se poate reţine infracţiune, căci a fost vorba doar de o simplă operaţie comercială, ce excede sfera ilicitului penal.

Deoarece inculpaţii, atât la încheierea convenţiilor, au prezentat ca real faptul că grâul este destinat panificaţiei în ţara noastră, cât şi ulterior, sub aceeaşi susţinere, nereală au menţinut în eroare pe furnizor, corect s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în convenţie.

De asemenea, este temeinic stabilit şi necontestat faptul că niciuna din cantităţile despre care este vorba, nu au avut destinaţia ce trebuia urmată, ci au fost vândute altor firme, uneori chiar înainte de a fi ridicate de cumpărător de la baze şi silozuri, care la rândul lor le-au revândut altora, iar în mai multe cazuri au fost exportate.

Pe de altă parte, nu poate fi combătut nici faptul că prin aceste operaţii cu grâu subvenţionat, destinat panificaţiei, pentru consumul intern, s-au obţinut profituri, prin diferenţele de preţ.

Pentru a admite livrarea cantităţilor de grâu, unii inculpaţii au pretins, oferit şi obţinut mită, astfel cum corect s-a reţinut de către instanţe.

De asemenea, s-a reţinut corect că pentru a putea să se realizeze infracţiunile sus-menţionate, s-au făcut declaraţii false, falsuri materiale, abuz în serviciu şi evaziune fiscală (C. S. J., S. pen., dec. nr.  965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), cit. supra.).

În consecință, deosebirea dintre mită şi comision constă în aceea că acesta din urmă  este un contract (act, fapt) comercial.  Ca atare,  trebuie să existe o însărcinare prealabilă, determinată sau determinabilă în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (potrivit art. 405 – 412 C. com.).

Între comitent şi comisionar  trebuie să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat. Potrivit legislaţiei financiar-contabile, lucrările trebuiesc ţinute separat, ca atare, în registrele contabile pentru fiecare operaţiune, verificabil  fiscal ( în vederea impozitării) şi financiar-contabil.

Acolo unde există un contract de comision, nu poate exista o mită. Dar poate fi infracţional şi un comision legal, de exemplu în varianta incriminată în art. 11 din Legea nr. 78/2000, când subiectul activ,      persoana care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, primeşte de la acesta , pe lângă   comisionul (legal),   direct sau indirect foloase necuvenite.

Noţiunea de „foloase” are o sferă deosebit de  largă,  referindu-se la  orice avantaje,  care pot îmbrăca cele mai variate forme, inclusiv pe cea a împrumutului.

Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat  – într-o cauză  de luare de mită –  au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii prevăzute în art. 254 C. pen.   Împrumutul constituie un  folos în sensul textului citat şi,  din moment ce – în speţă –  a fost solicitat de către funcţionar în scopul de a face un act  contrar îndatoririlor sale (Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 5196 din 19 octombrie 1971,  în „Revista română de drept”nr. 6/1972, p. 169, citată şi în  G. Antoniu, C. Bulai,  Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 218) de serviciu,  toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt  realizate.

Nu interesează dacă actul în vederea căruia funcţionarul a primit suma de bani a fost îndeplinit sau nu, fiind suficient ca actul la care s-a obligat intra în atribuţiile sale de serviciu; dacă nu intra în atribuţiile sale de serviciu, fapta constituie înşelăciune (Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1861/1973 în V. Papadopol, M.  Popovici, Repertoriu. . . , p. 274,  şi dec. nr. 5850/1970, în Culegere de decizii, p. 401. Vezi şi G. Antoniu, C. Bulai,  Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 218).

Între valoarea actului şi folosul  primit nu se pune problema necesităţii existenţei vreunei proporţii (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, dec. nr. 1/1996,  în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu. . .,p. 244-245); caracterul de răsplată este necesar pentru a caracteriza raporturile juridice între funcţionar şi alte persoane  , dar nu are relevanţă în ceea ce priveşte  existenţa laturii obiective a infracţiunii.

Împrumutul constituie un folos în sensul legii deoarece  întrebuinţarea lui o perioadă de timp este de natură a asigura un beneficiu celui care îl obţine pe această cale (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 1431/1998, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie,  All Beck, 2000, p. 47-48 – pentru îndeplinirea unui act ce intra  în sfera atribuţiilor  de serviciu).

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu .

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi ,  al unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, a unei asemenea raportări,  fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului.

Ceea ce trebuie neapărat dovedit este relaţia dintre beneficiul dat şi îndeplinirea de către funcţionar a unui act ce intra  în sfera atribuţiilor  de serviciu, condiţionarea celor două categorii.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000, a casat decizia instanţei de apel – care a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de trafic de influenţă – şi a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Din probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat   s-a făcut cu titlu de împrumut şi că din nici o probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.

Această decizia a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu a fost apreciată de Completul de 9 judecători ca fondată.

Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 1 din 7 ianuarie 2002, nu a reţinut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influenţe asupra primarului, ci în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea folosului (În acelaşi sens, C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2306/1999, ,  în  Th.  Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie, p. 133 sqq).

Dar, în speţă,  acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

Într-adevăr, obţinerea unui calculator  în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 C. pen., impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d C. pr. pen.

În acest probatoriu, ceea ce nu a putut dovedi acuzarea a fost faptul dacă primirea unor foloase  a fost făcută pentru a determina funcţionarul să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În acest fel, operând prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei revenind procurorului, scopul nu a fost dovedit în nici un fel cum că ar putea fi ilicit şi a lipsit un element constitutiv al infracţiunii. Organul de urmărire penală nu a adus nici un element care că dovedească existenţa legăturii de cauzalitate.

Într-o altă speţă (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 1476/1999,  în  Th.  Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie,   p. 133 sqq),   martorul a propus agentului de poliţie „să aranjeze cumva să nu se mai găsească actele de constatare”. Acesta s-a gândit şi a spus că este de acord, solicitându-i un împrumut de 200 D. M. După primirea banilor agentul nu a mai întocmit actele  de constatare, iar documentele personale au fost restituite ; pe parcursul procesului, inculpatul a restituit sumele de bani.

Instanţa supremă a arătat că noţiunea de „foloase” are o sferă mult mai largă,  referindu-se la  orice avantaje,  care pot îmbrăca cele mai variate forme, inclusiv pe cea a împrumutului. Faptul că cei doi nu se cunoşteau, că nu s-a întocmit o chitanţă, că nici măcar nu şi-au notat numele şi domiciliul,  că nu s-au stabilit condiţii de retragere impune concluzia că termenul de  „împrumut” folosit de inculpat cu ocazia pretinderii banilor a  avut un sens figurat.

Într-o altă speţă , Curtea (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 517  din 4 februarie  2003 , Dosar nr. 4596/2002) constată  că sunt întrunite elementele constitutive ale  infracţiunii de trafic de influenţă   în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. 1  cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, chiar dacă s-a încheiat chitanţă.

Declaraţiile denunţătoarei  şi cele ale martorilor care au împrumutat-o cu sume de bani pentru a fi remise inculpatei în  vederea cumpărării influenţei acesteia – se coroborează pe deplin  în descrierea împrejurărilor  în care s-a comis fapta, a funcţiilor persoanelor menite a rezolva problema locativă, numite de către S. E. P., a confirmării  chiar de către aceasta din urmă  a primirii sumelor de bani şi a scopului în care le-a pretins .

Chitanţa încheiată între părţi şi prin care  – sub numele de I.E., aşa cum îşi declinase identitatea – inculpata recunoaşte că a împrumutat suma de 20 milioane lei de la M. A. constituie un subterfugiu la care a  recurs făptuitoarea care a urmărit, astfel, ca pe de o parte, să atribuie un caracter  licit primirii sumelor de bani, iar pe de altă parte, să menţină iluzia bunelor sale  intenţii afirmând că suma înscrisă a fost plătită funcţionarilor publici, iar actul o va ajuta la recuperarea ei .

În consecință, fapta funcţionarului care primeşte ca împrumut diferite sume de bani pentru a face un act contrar îndatoririlor de serviciu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită. Sarcina probei plăţii – contraprestaţiei, recompensei revine procurorului,  care trebuie să   probeze  elementele care că dovedească existenţa legăturii de cauzalitate.

O ordine juridică a libertății și a siguranței nu poate fi clădită fără o structură tehnică solidă. Fenomenele juridice reunesc, vizibil sau mai ascuns, nu numai valorile, ci și instrumentele de tehnică juridică necesare pentru protecția acestora. Fără fundamentare teoretică, fără primatul valorilor, dreptul devine o construcție tehnică absurdă, un labirint kafkian ( V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale , I, Humanitas, 2004, p. 17 ).

Un proiect de lege privitor la reglementarea activității de lobby a fost inițial  elaborat de Ministerul pentru IMM-uri și a fost lansat în dezbatere publică încă din  anul 2009 (Proiectul legislativ privind activitatea de lobby in Romania, depus la Parlament 22 Martie 2010 , Avocatnet.ro).

În expunerea de motive a proiectului se precizează că, reglementarea activității de lobby în Romania ar permite cointeresarea societății în adoptarea unei decizii , din stadiul de proiect.  Obiectivul acestei legi este de a stabili modul în care trebuie să se desfăşoare relaţiile dintre autorităţile publice şi lobbyisti, de a populariza activitatea de lobby şi de a reglementa această activitate.

Proiectului de lege definește activitatea de lobby ca fiind totalitatea acțiunilor, desfășurate prin metode legale, pentru influențarea activității puterii legislative sau a celei executive, fie că este vorba despre instituții publice centrale sau locale, acțiuni desfășurate în favoarea unei terțe părți, în schimbul unor beneficii materiale, prevăzute ca atare în contractul de lobby. Acțiuni specifice activității de lobby constau în orice comunicare orală sau scrisă, inclusiv electronică, adresată unor reprezentanți ai unei autorități sau instituții publice, în favoarea clientului.

Proiectul reglementează modul de desfăşurare a acţiunilor de influenţare a activităţii puterii legislative şi a celei executive, acţiuni desfăşurate în favoarea unei terţe părţi, în baza unui contract de lobby. În această categorie se includ:

a) informarea beneficiarilor asupra etapelor care trebui parcurse pentru atingerea obiectivului urmărit;

b) cercetarea şi adunarea de informaţii necesare îndeplinirii scopul propus;

c) informarea beneficiarilor asupra demersurilor întreprinse şi monitorizarea rezultatelor;

d) analiza activităţii desfăşurată de autorităţile publice centrale și locale;

e) participarea la dezbaterile organizate de autorităţile publice centrale și locale asupra cărora se exercită activitatea de lobby;

f) dezvoltarea şi atragerea susţinerii publice prin orice mijloace publicitare, mass-media, conferinţe sau dezbateri publice;

g) contribuţii la dezvoltarea strategiilor politice şi/sau economice şi atragerea sprijinului formaţiunilor politice pentru atingerea obiectivului urmărit;

h) contacte directe cu reprezentanţii puterii legislative sau executive, fie că este vorba despre autoritățile publice centrale sau locale;

i) alte activităţi conexe activităţii de lobby.

În sensul proiectului, nu sunt considerate acţiuni specifice activităţii de lobby următoarele tipuri de comunicări:

(a) comunicări făcute de o persoană oficială, în virtutea atribuţiilor sale oficiale;

(b) comunicări făcute de un reprezentant al unei organizaţii mass-media, în scopul strângerii şi difuzării de ştiri şi informaţii către public;

(c) comunicări făcute într-un discurs, articol, publicaţie sau în altă formă destinată aducerii la cunoştinţa publicului, ori prin radio, TV sau alte mijloace de comunicare;

(d) comunicări făcute în favoarea Guvernului unei ţari străine sau a unui partid politic străin;

(e) comunicări făcute în vederea fixării unei întâlniri, a cererii de informaţii şi alte asemenea cereri administrative, dacă această cerere nu urmăreşte influenţarea persoanelor oficiale;

(f) mărturii depuse în cadrul audierilor organizate și desfășurate potrivit legii;

(g) comunicări trimise ca răspuns la cererea unei persoane oficiale;

(h) comunicări care nu pot fi efectuate fără a divulga informaţii, care potrivit legii sunt secrete.

Articolul 2 al proiectului definește scopul unei activităţi de lobby ca fiind una dintre următoarele activităţi, cu excepţia cazurilor în care aceste activităţi devin contrare apărării ţării şi siguranţei naţionale sau aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului:

a) în exercitarea iniţiativei legislative: retragerea, modificarea, adoptarea sau abrogarea, după caz, a unei legi, hotărâri sau moţiuni de către Camera Deputaţilor şi/sau Senat, a unui decret emis de Preşedintele României, a unei hotărâri sau ordonanţe emise de către Guvern, sau a altui act administrativ emis de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale;

b) în exercitarea de către Guvern a funcţiei de strategie, aplicare a programelor de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate, realizare a politicii în domeniul social, cât şi a funcţiei de administrare a proprietăţii statului, precum şi în elaborarea şi implementarea de către ministere a politicilor şi strategiilor din domeniile specifice de activitate;

c) declanşarea procedurilor de stabilire a obiectului şi de organizare, în condiţiile legii, a unui referendum;

d) nominalizarea, audierea sau confirmarea unei persoane într-o funcţie publică care este aleasă de Camera Deputaţilor şi/sau Senat, de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv dacă este numită de către autorităţile administraţiei publice centrale.

Activitatea de lobby poate fi desfăşurată de orice persoană fizică sau juridică, după înregistrarea acesteia într-un  Registru  de Lobby.

Fiind o activitate civil/comercială, ni se pare excesivă reglementarea.  Este suficient, potrivit legii române, înregistrarea activității ca societate comercială, respectiv persoană autorizată,  atât timp cât prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, legea societăților comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin crearea unui Registru voluntar, în contextul Iniţiativei europene în materie de transparenţă, Comisia Europeană doreşte să aducă la cunoștința cetăţenilor informații despre interesele generale sau specifice care influenţează procesul de luare a deciziilor la nivelul instituţiilor europene şi despre resursele mobilizate în acest scop. Organizaţiile care doresc să se înregistreze au ocazia de a-și demonstra angajamentul profund în favoarea transparenţei, precum şi legitimitatea deplină a activităţilor pe care le desfăşoară.  Înregistrându-se, reprezentanții grupurilor de interese îşi asumă obligaţia de a respecta prevederile Codului de conduită european.

Comisia europeană subliniază caracterul voluntar al înregistrării (COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE, Bruxelles, 3.5.2006 , COM (2006) 194 final, CARTE VERDE , Iniţiativa europeană privind transparenţa).

Potrivit proiectului, este interzisă desfăşurarea activităţii de lobby de către:

(a) Membrii Parlamentului, membrii Parlamentului European, membrii Guvernului, salariaţii organelor administraţiei publice centrale și locale;

(b) Agenţiile sau regiile de stat, directorii și membrii din conducerea acestora;

(c) Orice operator economic în cadrul căruia statul deţine o participaţie mai mare de 51%, directorii şi membrii consiliului de administraţie al acestora;

(d) Partidele politice şi membrii organelor de conducere ale acestora;

(e) Societăți comerciale, regii autonome, organizaţii, asociații și fundaţii care nu au în obiectul de activitate desfășurarea activității de lobby și nu sunt înregistrate în Registrul de Lobby.

Trebuie să arătăm că activitatea membrilor partidelor politice este, evident,  prin definiție o activitate politică. Ar trebui o analiză aparte,  o reglementare specifică a activității acestora , făcând trimitere la acțiunile de finanțare a partidelor și de sponsorizare, în general.

O altă problemă ce ar trebui analizată este diferențierea dintre activități liberale: civilă, strict comercială, contract de sine stătător sau de consultanță, avocațial etc. (
Advocacy include orice activitate care se angajează o persoană sau o organizaţie de a influenţa politicile. Există o mare latitudine în această definiţie, şi unii oameni considera advocacy care urmează să fie toate activităţile care nu sunt în mod special lobby, cum ar fi demonstraţii publice, sau depunerea de către un cunoscut  acte la dosarul unei instanţe  – such as public demonstrations, or the filing of friend of the court briefs. Pagina Registrului reprezentanţilor grupurilor de interese, 2005 NP  action).

Potrivit art. 12 din proiect,  (1) desfăşurarea activităţii de lobby în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3. 000 lei la 5. 000 lei.

(2) Desfăşurarea activităţii de lobby fără respectarea prevederilor art.4 şi ale art.5 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5. 000 lei 7. 000 lei.

(3) Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se efectuează de către funcţionarii anume autorizaţi ai direcţiilor generale judeţene de finanţe publice şi control financiar de stat, respectiv ai municipiului Bucureşti.

(4) Soluţionare plângerilor împotriva sancţiunilor stabilite prin procesul verbal de constatare a contravenţiei se face potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.

Este obligatoriu a se arăta că desfăşurarea activităţii de lobby în alte condiţii decât cele prevăzute de lege constituie contravenţie, dacă fapta nu întrunește condițiile unei infracțiuni (http://dorin.ciuncan.com).

Comisia Europeană apreciază că: „reprezentarea grupurilor de interese este o parte legitima a unui sistem democratic”( Laura Florea, 5 clisee despre lobby,  , 2010-04-19, cariere.online).

Consolidarea încrederii în instituţiile democratice cere clarificarea „regulilor jocului” pentru luarea deciziilor, printre care principiile bunei guvernanţe.

Lobby-ul nu înseamnă altceva decât un mecanism democratic de a lua parte la decizii ce ne afectează viaţa. Lobby înseamnă să te adresezi celor pe care i-ai ales atunci când ai o problemă, înseamnă să ai idei pe care să le transmiţi prin intermediul telefonului, a scrisorilor, a întâlnirilor sau prin alte mijloace celor care crezi că ar trebui să fie informaţi cu privire la problema ta. Înseamnă să îţi susţii cauza încercând prin aceasta să influenţezi pe cei ce iau decizii, să acţioneze în beneficiul tău ca alegător. Dacă sunt şi alţii care susţin aceeaşi cauză e şi mai bine, mesajul poate fi mai convingător şi mai bine auzit.

Principiile care fundamentează activitatea de lobby în România se raportează la dreptul de a petiţiona (Constituţia României, art. 51), libertatea de exprimare (art. 30) şi, nu în ultimul rând, dreptul la informaţie (art. 31). La acestea se adaugă transparenţa decizională (Legea nr.52/2003), un cadru util pentru activităţile preventive de lobby (L.  Mihăileanu, A.  Horja, Reglementarea activităţii de lobby. In anticamera influenţei, Editura C.H. Beck).

În consecință, dacă legiuitorul va fi suficient de motivat, va adopta, printre multe alte inițiative, și un proiect privind lobby-ul. Sau lobbyul . Chiar dacă nu există un contract sub această formă, noi credem că este suficientă o marcare legitimă sub forma unor relații – și nenumite – contractuale, fapt ce va îndepărta suspiciunea de corupția.

Preşedintele Asociaţiei Registrul Român de Lobby (ARRL), Laura Florea a declarat că, în cazul „Adrian Severin”, este vorba despre un demers jurnalistic, şi nu unul de tip lobbist. Faptul că un practician al hobbyului nu procedează în maniera pretins lobbyisti a jurnaliştilor britanici, pentru că, în cazuri precum cel al domnului Adrian Severin, nu este lobbyism, este infracţiune. „Luarea, darea de mită şi traficarea de influenţă nu este lobby, sunt infracţiuni distincte, dar nu este lobby”, precizează Laura Florea. În fapt, potrivit acesteia, „lobbyul este construirea de argumente pentru influenţarea unei decizii politice”( Andi Topala , Afacerea Adrian Severin” nu este caz de lobby, Cotidianul Puterea,  2011-03-21 ,http://www.puterea.ro/news17748).

Lobbyul este construirea de argumente pentru influenţarea unei decizii politice, dar pe baza argumentelor. Este un drept pe care ni l-am câştigat cu greu în Revoluţie, respectiv dreptul la petiţionare. Este statuat nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea transparenţei decizionale.

Este o intermediere, este o reprezentare a intereselor care se face peste tot în lume. Este reprezentarea intereselor.

Legea transparenţei decizionale spune că, atunci când avem un proiect de act normativ, se pune pe site-ul instituţiei emitente, pentru ca toţi cei interesaţi să-şi spună punctul de vedere, adică să facă lobby.

Asociaţia Registrul Român de Lobby (ARRL) a fost înfiinţată în iunie 2010 cu scopul de a contribui la popularizarea şi promovarea activităţii de lobby, văzută ca fiind o activitate multidisciplinară, ce implică cunoştinţe juridice, economice, sociologice şi de comunicare.
Asociaţia Registrul Român de Lobby (ARRL) a creat şi menţine Registrul Reprezentanţilor Grupurilor de Interese din România (RRGI), o replică a Registrului constituit la nivelul Comisiei Europene. RRGI este o bază de date deschisă tuturor organizaţiilor şi persoanelor ce activează în domeniul reprezentării intereselor şi nu doar membrilor ARRL. Toate persoanele şi organizaţiile care doresc să se înscrie au ocazia să demonstreze legitimitatea activităţilor pe care le desfăşoară precum şi angajamentul pentru promovarea transparenţei, după cum se precizează chiar pe site-ul asociaţiei.

Activitatea de lobby se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare profesionist realizate, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive si abilități strategice (http://dorin.ciuncan.com)..

Prin lobbying se înțelege activitatea unui grup (sau persoană) care încearcă să determine puterea legislativă sau executivă să adopte o poziție sau să ia o decizie care să servească interesele legitime ale respectivului grup. În plus, prin lobbying (activitatea de lobby), factorii decizionali – parlamentarii, reprezentanții administrației publice centrale și locale etc. – pot beneficia, prin intermediul acestor grupuri, de expertiza unor specialiști în diferite domenii. Dintr-un alt punct de vedere, lobbying-ul constituie un mecanism prin care se menține legătura dintre alegători și aleșii lor, pe durata mandatului acestora din urmă (http://www.romanialeaks.org, 21 martie 2011).

În România este foarte persistentă confuzia între trafic de influență și lobby, mulți oameni considerându-le sinonime…

Parlamentul European (PE) a anunţat deschiderea unei anchete privind acuzaţiile de corupţie aduse de publicaţia britanică The Sunday Times împotriva a trei eurodeputaţi, între care românul Adrian Severin.

Ceilalţi doi eurodeputaţi vizaţi pentru că s-au declarat dispuşi “să îşi vândă serviciile” sunt un fost vicepremier român, Adrian Severin, şi un fost ministru sloven de Externe, Zoran Thaler.

Adrian Severin a trimis o FACTURĂ de 12.000 de euro pentru “servicii de consiliere”.

Zoran Thaler, fost ministru sloven de Externe, a prezentat şi el un amendament, cerând ulterior ca banii să îi fie trimişi în contul unei firme cu sediul la Londra.

În schimb, un al treilea deputat, fostul ministru austriac de Interne, Ernst Strasser, le-a declarat jurnaliştilor: “Eu sunt un lobbist“, înainte de a prezenta un proiect de amendament celor doi colegi ai săi dintr-o comisie responsabilă cu legislaţia respectivă. Un compromis a fost obţinut în favoarea lobbiștilor, a asigurat ulterior Strasser ( Deputatul a cerut să i se plătească o primă tranşă de 25.000 de euro în contul unei firme pe care o deţine în Austria).

“Mi s-a oferit un contract de consultanţă, ca membru în consiliul de experţi internaţionali ai acestei firme, Tyler Jones, firmă falsă, după cum s-a demonstrat ” .  “Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste «advisory boards», avem dreptul să funcţionăm în calitate de consultanţi politici, cu singura obligaţie de a nu transfera informaţii confidenţiale”, a spus Severin.

Adrian Severin neagă că ar fi făcut lobby, ci doar consultanţă, “ceea ce e perfect legal”.   În interpretarea europarlamentarului, “contractul de consultanţă înseamnă că vă dau un sfat despre cum trebuie să procedaţi. Contractul de lobby înseamnă că mă duc în folosul dumneavoastră la un terţ şi-l determin să facă un lucru”, a răspuns eurodeputatul.   Eu am făcut doar un studiu de probabilitate, o cercetare de piaţă, ca să văd care sunt tendinţele în Parlament. Nu am pus pe cineva să depună vreun amendament. Noi facem lobby toată ziua unul asupra celuilalt, dar nu contra cost” (WikiLeaks.ro documente,   Florin NEGRUŢIUCulisele scandalului din Parlamentul european. Adrian Severin a acceptat de la jurnalişti deghizaţi în lobbiști 12.000 de euro pentru un amendament depus de Sebastian Bodu, Gândul. Info, 20.03.2011  ).

Potrivit înregistrării postate, discuția a fost următoarea:

Reporter : Deci puteți introduce acest amendament pentru noi?

Adrian Severin: Da, da, ok. Sa vedem ce putem face. Aș putea formula un amendament… Aș putea ruga un coleg să introducă un amendament.

Reporter: Clienții ne plătesc la zi. Dumneavoastră aveți jumătate din zile. E greu.

Adrian Severin: Da, da. Cred – pentru ca nu am calculat exact – cred ca ar fi vorba despre două sau trei zile. Credeți că este bine așa?

Reporter: Da, e în regulă. Deci ar fi, să spunem, 12.000. Euro.

Adrian Severin: Da (http://politeanu.blogspot.com ,  www. Luju. Ro,  22 iulie 2011)

În concluzie, ori de câte ori ne aflăm în prezența unui avantaj/folos licit prin faptul că există un act contabil/fiscal care să redea un raport juridic legal întocmit,  nu putem vorbi de corupție. Acuzarea are rolul de a dovedi existența unor relații fictive, false, contrafăcute, formale, ireale, nedeterminate sau nedeterminabile juridic,  neserioase, imorale.

Direcția Națională Anticorupție a dispus începerea urmăririi penale împotriva europarlamentarului Adrian Severin pentru infracțiunile de luare de mită și trafic de influență

Direcția Națională Anticorupție a dispus începerea urmăririi penale împotriva europarlamentarului Adrian Severin pentru infracțiunile de luare de mită și trafic de influență.

Potrivit comunicatului D.N.A. : „La data de 18 iulie 2011, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus începerea urmăririi penale fata de Adrian Severin, Membru al Parlamentului European, in sarcina căruia s-au reținut infracțiunile de luare de mită și trafic de influență. La data de 22 iulie 2011, învinuitului i s-au adus la cunoștința acuzațiile, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 3 din Codul de procedură penală.”.

Ancheta in cazul europarlamentarului a pornit de la o înregistrare audio-video a acestuia de către reporteri de la Sunday Times, efectuata în biroul lui Adrian Severin de la Strasbourg. Înregistrarea a fost postată pe http://politeanu.blogspot.comwww. Luju. Ro,  22 iulie 2011

Luarea de mită reprezintă fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Potrivit art. 81 din Legea nr. 78/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi prin Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004, privind modificarea şi completarea Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1123 din 29 noiembrie 2004, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50 din 28 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006, prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007), prevederile art. 254 – 257 din Codul penal şi ale art. 61 şi 82 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător şi următoarelor persoane:

a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract

de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte;

c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Comunităţilor Europene;

d) persoanelor care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;

e) funcţionarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Prin Legea nr. 161/2003, după articolul 8, au fost introduse două noi articole, articolul 81 şi articolul 82.

Articolul  8 1 din Legea nr.  78   extinde noțiunea de funcționar și la  europarlamentari.  Severin este cetățean român, deci i se aplică legea română. Idem pentru legea slovenă sau austriacă.

Forma concretă de accesare a folosului poate fi mascată chiar printr-o activitate normală. Diferența dintre corupție și lobby constă, în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani sau de alte foloase, legate de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Dacă nu există o legătură, oricât de depărtată, dar legătură, între folos și un act privitor la serviciu, de competența sa, nu se poate reține o faptă de corupție.

Particularismul contractelor este atât de mare încât nu numai că nu intră în niciuna dintre calificările contractelor numite, dar se sustrag complet și statutelor contractelor nenumite. Este vorba de  forme pomenite în doctrină ca sui generis (Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre-Yves Gautier, Contractele speciale, Wolters Kluwer Romania, 2007, nr. 24, pp. 14 sqq).

Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenţei pe care o are corupţia asupra conţinutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială defineşte ca fiind „acapararea statului” ( A se vedea şi Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Marie Benide, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78/2000 adnotată şi comentată, Univers Juridic, 2009, p. 10).

Aici nu avem un lobby, să zicem că avem un contract de consultanță.  Un contract de consultanță în formă legală poate fi cu o cauză ilicită (vezi  art. 948 C.civ.  ), fiind deci nul (fără efect). Noțiunea de cauză a obligației trebuie luată în sensul de finalitate,de scop (ilicit), în lipsa căruia debitorul nu s-ar fi obligat, el situându-se anterior (quia), chiar dacă efectele se produc ulterior (ut). Un asemenea folos (contractual)devine folos necuvenit, în sensul legii  penale.

Traficul de influenţă (art.  257 C. pen.) constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 257 C. pen.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust (A se vedea, de exemplu, T. S., s. pen.  , dec. nr.  2287/1970, în C. D.  , p. 412 şi în „R. R. D.”  nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30; http://dorin.ciuncan.com).

Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități:

  • comerciale, nu civile,
  • cu aplicarea reglementărilor comerciale,
  • și fiscale,
  • exceptând un conflict de interese.

Articolul 1.168 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009) stabilește  regulile aplicabile contractelor nenumite. Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile capitolului  privind contractul,  din titlul II – izvorul obligațiilor-, al codului,  iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic, arăta  art. 1.166 din forma primară a legii. Modificat prin Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 (Legea nr. 71/2011), textul arată acum astfel: Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica   sau stinge un raport juridic.

Deosebirea dintre mită și comision constă în aceea că acesta din urmă este un contract (act, fapt) comercial, deci trebuie să existe o însărcinare în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (vezi C.com.,art. 405 – 412)

Între comitent şi comisionar să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat.

Lucrările trebuiau ţinute separat, ca atare, în registrele sale contabile pentru fiecare operaţiune, verificabilă fiscal şi financiar-contabil ( Vezi şi C.S.J., S. cont. adm., dec. nr. 246/1999 ) .

Acolo unde există evaziune fiscală, instanțele au reținut și infracțiuni de corupție.

În practică s-a reținut, printre altele,  că unitatea naturală infracţională consumate există în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, Tribunalul Dolj a hotărât următoarele:

În baza art. 289 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pe care în temeiul art. 1 din Legea 137/1997 a constatat-o integral graţiată.

În temeiul art. 254 cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal, s-a dedus perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996, la 17 ianuarie 1997.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal.

Făcând aplicarea prevederilor art. 254 alin. ultim Cod penal, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 4.000.000 lei.

Certificatul de depozit fals a fost anulat.

În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal a condamnat pe inculpatul S.I. la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c Cod penal.

În temeiul art. 334 Cod procedură penală, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina aceluiaşi inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1, cu aplicarea art. 13 Cod penal, condamnându-l la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Făcând aplicarea prevederilor art. 33 – 34 Cod penal şi dispunând contopirea pedepselor, s-a stabilit rezultanta de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, alăturându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996 la 18 decembrie 1997.

Inculpatul a fost obligat la 2.000.000 lei către denunţătorul A.M. I. şi la 123.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri către partea civilă SC „C.C.” cu dobânda legală aferentă.

În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul M.T. a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complimentară, aplicându-se pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal în condiţiile art. 71 Cod penal.

De la inculpat s-a confiscat suma de 2.000.000 lei primită cu titlu de mită.

În temeiul art. 257 cu aplicarea art. 13 Cod penal, prima instanţă a condamnat pe inculpata M.C.M. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare, din care a dedus detenţia preventivă de la 13 mai 1996, la 14 mai 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 Cod penal.

S-au luat măsuri privind confiscarea sumei de 1.000.000 lei şi restituirea cauţiunii.

Respingând cererea de schimbarea încadrării juridice, Tribunalul în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.F.P.C. la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, aplicându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, şi deducându-se detenţia preventivă de la 26 mai 1996, la 24 iulie 1998.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurator, s-a dispus anularea angajamentului fals, iar inculpatul a fost obligat la despăgubiri către SC „C.C.”, cu dobânda legală aferentă, în cuantum de 456.349.745 lei.

În temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul C.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată conform art. 1 din Legea 137/1997.

Instanţa, în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a condamnat pe acelaşi inculpat, la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducând arestarea preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

S-a dispus anularea actului fals, iar inculpatul a fost obligat la 87.802.589 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

În temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul D.C. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea prevăzută de art. 1 din Legea 137/1997.

Potrivit prevederilor art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal, raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

Actul fals denumit angajament a fost anulat, iar inculpatul a fost obligat la 26.881.936 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

Respingând cererea de schimbare a încadrării juridice instanţa, în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând aplicarea legii de graţiere, nr. 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă, de la 30 mai 1996, la 15 august 1996.

Anulând declaraţiile false, intitulate angajamente, prima instanţă a obligat pe inculpat la 119.912.948 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul P.D. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, iar în temeiul art. 289, cu art. 13 Cod penal, la aceeaşi pedeapsă.

Prin incidenţa art. 1 din Legea 137/1997, s-au constatat graţiate ambele pedepse.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, un an şi 6 luni pedeapsă complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea detenţiei preventive de la 11 iunie 1996 la 16 august 1996.

S-a luat măsura anulării actelor false, iar sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat la 46.156.560 lei, cu dobânda legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul O.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 1 din Legea 137/1997, privind graţierea unor pedepse.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

Soluţionând latura civilă, instanţa a obligat pe inculpat la 51.155.415 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

Actul fals intitulat angajament a fost anulat.

Inculpatul S.GH. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă constatată integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi s-a dedus perioada arestării preventive de la 13 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat cu titlu de despăgubiri cu dobânda legală aferentă la 92.578.965 lei.

Actul fals denumit angajament a fost anulat.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, instanţa a condamnat pe inculpata R.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând că pedeapsa este integral graţiată.

Aceeaşi inculpată în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea arestării preventive de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a obligat pe inculpată la 65.040.782 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul A.V. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

Acelaşi inculpat în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 99.592.487 lei, despăgubiri cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

Inculpatul S.D. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 1 din legea de graţiere nr. 137/1997.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 10 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 16 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 221.934.154 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

În baza art. 255 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal inculpatul C.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada arestării preventive de la 21 mai 1996 la 24 noiembrie 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 1605 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în cuantum de 100.000 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală, instanţa a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul N.V. a anulat procesul – verbal fals încheiat de inculpat, şi a respins cererea moştenitorilor pentru restituirea autoturismului.

Inculpata V.E. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnată la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, instanţa a achitat pe inculpatul M.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 292 Cod penal.

În temeiul art. 40 din Legea 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, şi art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la câte un an şi 6 luni închisoare, pedepse ce s-au constatat a fi graţiate.

În baza art. 215 alin. 2 şi 33 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea 87/1994, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Inculpatul a fost obligat în solidar cu inculpata V.E., la despăgubiri în cuantum de 52.713.703 lei, cu dobânda legală.

S-a dispus anularea angajamentului fals, şi a balanţelor şi bilanţului contabil al SC „L” SRL pentru anii 1995 şi 1996, şi refacerea acestora.

Inculpatul M.N. a fost obligat la 10.608.926 lei, către D.G.F.P.C.F.S Dolj, şi la plata în lei a echivalentului sumei de 5.098 USD, către SC „L” SRL.

19. În conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului M.GH. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luarea de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 Cod penal.

Acelaşi inculpat, în temeiul art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, a fost condamnat la 1 an închisoare, pedeapsă ce s-a constatat a fi integral graţiată.

Tribunalul a reţinut că prejudiciul produs de inculpat în patrimoniul S.C. „M” SRL a fost acoperit.

În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul A.M.I. din infracţiunile prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, în infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, şi din 3 infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea 87/1994, într-o singură infracţiune în formă continuată prevăzută de art. 16 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În temeiul art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1994, cu art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea  nr. 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 2 ani închisoare.

Ambele pedepse au fost graţiate conform art. 1 din Legea nr. 137/1997.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 din Legea nr. 31/1990.

În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pedeapsă pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 861 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere pe durata termenului de încercare şi cu aplicarea măsurilor prevăzute de art. 863 Cod penal.

Balanţele şi bilanţul contabil declarate false au fost anulate şi s-a dispus refacerea prin înregistrarea autoturismului Citroen, şi a comercializării celor două combine marca Class.

Inculpatul a fost obligat la 309.000.000 lei către SC „B.P.” şi 403.082.276 lei, către S.C. „E.A.”

În temeiul art. 191 Cod procedură penală, instanţa a obligat pe inculpaţi la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 12/1991, a fost înfiinţată Regia Autonomă ROMCEREAL, persoană juridică cu sediul în Bucureşti şi aflată sub autoritatea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care, ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 1054/1995 s-a reorganizat devenind Agenţia Naţională a Produselor Agricole a cărei organizare şi funcţionare a fost reglementată prin Regulamentul de aplicare a hotărârii de guvern, ambele publicate în Monitorul Oficial al României nr. 2 din 9 ianuarie 1996.

Potrivit art. 6 din acest Regulament, ANPA avea ca obiect de activitate, contractarea, achiziţionarea, depozitarea şi desfacerea cerealelor, leguminoaselor boabe şi seminţelor oleaginoase, asigurarea constituirii rezervelor naţionale la produsele agricole declarate de importanţă naţională, prestarea de servicii la solicitarea producătorilor agricoli şi a altor deţinători de produse, precum şi efectuarea de operaţiuni import – export legate de obiectul său de activitate.

Faţă de producţia record de cereale obţinută în perioada 1994 – 1995, „R” prin adresa nr. 94 din 8 martie 1995, a încunoştinţat Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei că există un excedent de 1,1 milioane tone grâu, solicitând aprobarea livrării acestui produs către societăţile comerciale care au ca obiect de activitate panificarea grâului, producerea pâinii, cu condiţia vânzării la preţurile supravegheate de stat.

Prin nota de negociere din 29 iunie 1995, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Comerţului şi Centrocoop, au stabilit că se poate livra grâu de panificaţie pentru consumul intern la preţul de 318 lei/kg, cu respectarea următoarelor condiţii:

„Societăţile comerciale cu capital privat, vor depune la „R” copie de pe statutul firmei din care să rezulte că au în obiectul de activitate morărit şi panificaţie, copie de pe certificatul de înmatriculare, copie de pe certificatul de înregistrare fiscală şi adresă de solicitare care va cuprinde următoarele elemente:

– destinaţia cerealelor solicitate;

– angajamentul de plată al mărfii la ridicare;

– angajament de valorificare a produselor rezultate prin prelucrarea cerealelor la preţurile supravegheate de stat”.

Prin telexul nr. 169 din 7 septembrie 1995, conducerea „R”, în vederea respectării întocmai a celor dispuse anterior, a făcut următoarele precizări:

– livrarea la intern a produselor din fondul de consum al sucursalei, se face numai pe bază de repartiţie, dată în scris de regie, în condiţiile de mai sus arătate;

– livrarea la export a produselor din fondul de consum se face numai pe bază de licitaţie organizată de regie şi comunicată în scris sucursalei din teritoriu;

Preocuparea deosebită a „R” a fost determinată de menţinerea preţului de 318 lei/kg. la grâul de consum livrat la intern, şi corelativ menţinerea preţului la pâine şi produse de panificaţie, pe de o parte, şi de faptul că pe piaţa mondială preţul grâului a cunoscut o accentuată creştere.

De asemenea, s-a constatat că Regia se confrunta cu un mare număr de cereri pentru obţinerea de repartiţii pentru grâul de panificaţie, situaţie în care a dispus să se urmărească modul de folosire al produsului, în conformitate cu condiţiile mai sus expuse.

Nu s-a exclus astfel posibilitatea ca, o parte din cei care obţineau repartiţii de grâu pentru panificaţie, să-i schimbe destinaţia, astfel încât grâul prin intermediul altor societăţi să ajungă a fi exportat, pe această cale obţinându-se profituri importante derivate din diferenţa substanţială a preţurilor.

Instanţa de fond a constatat că, prejudicierea statului prin schimbarea destinaţiei grâului de către inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauză, a fost posibilă şi prin coruperea unor funcţionari din cadrul „R” Sucursala Dolj, care în schimbul unor avantaje materiale şi-au încălcat atribuţiunile de serviciu sau şi le-au exercitat în mod preferenţial.

Referitor la faptele comise de inculpaţi, în contextul general mai sus expus, instanţa de fond a reţinut următoarele:

M.A.E. director al ROMCEREAL- RA Sucursala Dolj, la 20 decembrie 1994, a semnat contractul de vânzare – cumpărare nr. 4381, prin care „R” vindea la S.C. „B.P.” S.R.L, patronată de inculpatul A.M.I., cantitatea de 4.000 tone grâu încolţit la preţul de 190.000 lei tona, cu condiţia ca preţul să fie achitat în avans în proporţie de 50%, iar diferenţa pe măsura primirii facturilor, dar nu mai târziu de 5 zile.

Derularea contractului a început la 23 decembrie 1994, când din Silozul Leu a fost ridicată cantitatea de 832.220 kg. grâu, iar în luna ianuarie 1995 din alte silozuri a fost ridicată diferenţa de grâu până la concurenţa valorică de 1.050,2 milioane lei, din care firma cumpărătoare achitase doar 255.000.000 lei.

Spre sfârşitul lunii ianuarie 1995 şi începutul lunii februarie 1995, inculpatul A.M.I., l-a rugat pe martorul E.S., şef al Silozului Leu, să intermedieze o discuţie cu directorul M.A.E., astfel încât împreună s-au deplasat la domiciliul acestuia din urmă.

Cu ocazia vizitei, inculpatul A.M.I., i-a cerut lui M.A.E., să-i suplimenteze contractul cu încă 6.000 tone, după care, l-a vizitat personal, împrejurări în care i-a dat suma de 4.000.000 lei.

În aceeaşi perioadă, se încheie actul adiţional la contractul de vânzare – cumpărare, act nedatat prin care societatea inculpatului A.M.I., cumpăra încă 6.000 tone grâu încolţit.

Prin încheierea acestui act adiţional inculpatul M.A.E. a încălcat grav atribuţiunile de serviciu, deoarece în condiţiile în care grâul livrat în baza contractului iniţial nu fusese achitat, nu putea încheia un act adiţional.

În final, firma inculpatului A.M.I., a rămas debitoare cu suma de 532.000.000 lei, astfel încât „R” acţionat-o în justiţie, obţinând titlu executor, respectiv sentinţa civilă nr. 506 din 7 decembrie 1995, a Tribunalului Dolj.

În sarcina inculpatului M.A.E., se mai reţine, că, în luna septembrie 1995, a semnat certificatul de depozit prin care a atestat în mod nereal că S.C. „I.S.” este proprietara cantităţii de 4.000 tone grâu de panificaţie, aflat în depozitele „R”.

Certificatul de depozit nu exprimă realitatea, deoarece firma respectivă, la acea dată nu perfectase nici un contract de cumpărare şi nu achitase nici o sumă de bani.

S.I., director adjunct, la „R”, printre altele, supraveghea şi coordona activitatea de încheiere şi derulare a contractelor perfectate cu diferiţi parteneri de afaceri.

La 23 februarie 1995, inculpatul a semnat la rubrica director, nota telefonică nr. 37 din 23 februarie 1995, prin care interzicea unităţilor din subordine livrarea grâului către agenţii care nu achitaseră preţul, în această situaţie aflându-se şi firma inculpatului A.M..

Cu toate acestea, inculpatul S.I. nesocotind dispoziţiile date prin nota telefonică, s-a deplasat la Silo,, unde a dispus şefului unităţii, martorul T.A., să continue livrările de grâu către S.C. „B.P.” garantând că preţul va fi achitat, întrucât îl cunoaşte pe A.M.I..

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că inculpatul S.I. era în relaţii apropiate cu inculpatul A.M.I., făcându-i acestuia mai multe vizite la sediul firmei.

În virtutea acestor relaţii şi pentru a-i facilita livrarea grâului, inculpatul S.I. a solicitat de la A.M.I. un împrumut de 5.000.000 lei, din care a restituit numai 3.000.000 lei.

Suma respectivă a fost predată inculpatului S.I., de martora I.L.C., secretară la firma inculpatului A.M.I., din dispoziţia şi în biroul acestuia.

M.T., în calitate de şef al serviciului livrări din cadrul Sucursalei Dolj, pendinte de „R”, avea ca atribuţii de serviciu, încheierea şi urmărirea derulării contractelor încheiate cu partenerii, supravegherea respectării disciplinei contractuale, negocierea tarifelor cu societăţile comerciale şi întocmirea documentaţiei necesare în cazul nerespectării clauzelor contractuale.

S-a reţinut că martorul F.D., director general al S.C. „D” o cunoştea de mai mult timp pe inculpata M.M.C., secretară a directorului Sucursalei Dolj a „R” şi a aflat de la aceasta că poate să contracteze diferite cantităţi de grâu, în condiţiile în care vor fi sensibilizaţi factorii de decizie ai sucursalei.

Prin intermediul inculpatei M.M.C., reprezentanţii S.C. „D”, au reuşit să-i cunoască pe inculpaţii M.A.E. şi M.T., şi în final, la 7 noiembrie 1995, să perfecteze contractul de vânzare – cumpărare nr. 4396, completat de M.T. şi semnat de directorul M.A.E..

În contract s-a stipulat un preţ mult inferior celui legal, creându-se astfel facilităţi nejustificate firmei cumpărătoare.

Pentru facilităţile create, inculpata M.C.M., a primit suma de 1.000.000 lei, iar M.T. 2.000.000 lei, de la reprezentanţii firmei cumpărătoare.

Ulterior, contractul nu s-a derulat, întrucât s-a constatat a fi afectat de serioase vicii de fond.

Instanţa reţine că inculpatul M.T. a primit banii cu titlu de mită, cu ocazia deplasării la Restaurantul „Roata” din municipiul Craiova, în biroul patronului acelui local.

N.V., în calitate de şef al Bazei de recepţie Filiaşi, aparţinând de „R” răspundea printre altele de cantitatea şi calitatea produselor livrate către beneficiari.

S-a reţinut că de la Baza de recepţie Filiaşi, figurau că cu cumpărat grâu, printre alţii, inculpaţii D.C., patron al firmei S.C. „O.C.” şi M.Gh., director al formei S.C. „M” dar în realitate, beneficiar al grâului, era inculpatul C.M., finanţator al afacerii, acesta fiind cel care participa efectiv la preluarea grâului şi expedierea în Portul Brăila.

În aceste condiţii, inculpatul C.M., avea un real interes de a-l cunoaşte pe inculpatul N.V. şi de a impulsiona livrarea cantităţilor de grâu.

Instanţa a reţinut că inculpatul C.M. se cunoştea de mai mult timp cu inculpatul M.N., acesta din urmă fiind asociat la firma S.C. „L” cu inculpata V.E. fostă secretară la „R”şi care se afla în relaţii apropiate cu N.V.

În acest context, inculpatul C.M., prin intermediul inculpatei V.E., a cunoscut pe inculpatul N.V., solicitându-i acestuia să impulsioneze încărcarea şi livrarea grâului cumpărat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu N.V., inculpatul C.M. a aflat de existenţa unei repartiţii de grâu în favoarea firmei condusă de inculpatul D.C., şi valorificând informaţia a perfectat o înţelegere cu D.C. finanţând întreaga cantitate de grâu, preluând-o şi livrând-o la export.

În cursul discuţiilor purtate, inculpaţii N.V. şi C.M. au convenit ca primul să primească de la cel de-al doilea un comision de 10 lei la fiecare kg. de grâu încărcat şi livrat din Baza de recepţie Filiaşi.

Instanţa a concluzionat că faţă de cantitatea de aproximativ 3.000 tone de grâu livrată din baza Filiaşi în favoarea firmelor conduse sau reprezentate de inculpatul C.M., N.V. conform înţelegerii perfectate urma să primească aproximativ suma de 30.000.000 lei.

În ziua de 19 februarie 1996, inculpaţii C.M. şi N.V., în virtutea înţelegerii anterioare s-au deplasat la sediul firmei inculpatului M.Gh., deplasarea fiind impusă de faptul că inculpatul Cucoaneş, de moment, nu dispunea de banii necesari cumpărării unui autoturism Cielo, pe numele fiului inculpatului N.V..

Se menţionează că inculpaţii C.M. şi N.V. se cunoşteau, aflându-se în relații de afaceri şi în acest context era posibilă acordarea unui împrumut.

Cert este că, la data respectivă, inculpatul M.Gh. nu îl cunoştea pe inculpatul N.V. şi că la solicitarea inculpatului C. M. a fost de acord şi a virat din contul firmei sale suma de 32.000.000 lei, către S.C. „R” pentru N.C.C.

La circa o săptămână, inculpatul N.V. a mers personal la firma inculpatului M.Gh., cerându-i acestuia suma de 7.000.000 lei, necesară pentru procurarea unui autoturism Dacia.

După discuţia telefonică cu inculpatul C.M., şi garanţia restituirii banilor de către acesta, inculpatul M.Gh. a dat lui N.V. suma solicitată, banii provenind din economii personale.

S-a mai reţinut că inculpatul N.V. a semnat procesul – verbal nr. 120 din 6 februarie 1996, prin care a atestat în mod nereal că S.C. „OC” este proprietatea cantităţii de 5.000 tone grâu, pe care îl cedează la S.C. „C”.

În realitate, cantitatea respectivă nu era disponibilă la Baza de recepţie, iar între societăţile mai sus menţionate nu exista un contract.

Inculpatul A.M.I., era patronul S.C. „B.P.” şi S.C. „E.A.C.”, ambele cu sediul în municipiul Craiova şi la 25 septembrie 1994, în calitate de reprezentant al primei firme, a cumpărat un microbuz marca Citroen C.25 de la martorul L.I., cu suma de 20.000.000 lei, fără să înregistreze în contabilitate operaţiunea, dar întocmind o convenţie comercială în scopul vânzării maşinii către S.C. „M:C.” atestând că firma cumpărătoare a achitat suma de 7.000.000 lei, diferenţa urmând să fie remisă în termen de 2 luni.

În realitate, inculpatul a primit suma de 15.000.000 lei, fără să înregistreze operaţiunea în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit.

La 28 aprilie 1995, aceeaşi firmă a inculpatului A.M.I., a cumpărat din import 2 combine marca Class, cu o valoarea declarată de 1.765 DM, la care s-au adăugat cheltuielile cu taxele vamale şi comisionul vamal, astfel încât mijloacele fixe au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu valoarea de 2.780.615 lei.

La 15 mai 1995, inculpatul a vândut o combină martorului C.A. cu suma de 4.720.000 lei, încasată în numerar şi evidenţiată în registrul de casă din aceeaşi dată.

În realitate, s-a stabilit că preţul vânzării a fost de 14.499.880 lei, astfel încât, prin procedeul folosit, inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit datorat statului, în valoare de 3.716.354 lei.

Cea de-a doua combină a fost vândută martorului B.I., cu factura nr. 1719098 din 26 mai 1995, în care s-a trecut preţul nereal de 668.500 lei, în timp ce preţul convenit a fost de 2.000.000 lei, astfel încât şi în acest caz inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit de 232.770 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului s-au comis în baza unei rezoluţiuni infracţionale unice la intervale scurte de timp, astfel că se impune aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în perioada mai 1995 – mai 1996, a ridicat avansuri de la firma S.C. „E.A.C.” al cărei asociat unic era, în sumă totală de 964.017.800 lei, din care a justificat doar suma de 560.935.524 lei.

Suma a fost cheltuită de inculpat în interes propriu, în condiţiile în care societatea avea datorii importante faţă de creditori, cu intenţia vădită a fraudării intereselor acestora.

Pentru ascunderea avansurilor pe care nu le justificase, şi vrând să acrediteze ideea cheltuirii banilor în folosul societăţii, inculpatul a încheiat la 26 decembrie 1995 cu martorul G.M.C., un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect o suprafaţă de 1.454 m.p., teren situat în municipiul Craiova, cu suma de 20.000 DM, pentru ca a doua zi să încheie un alt act prin care vindea acest teren firmei sale cu suma de 310.000.000 lei.

Tot în acest scop, la 22 februarie 1995, inculpatul a cumpărat prin mandatarul D.M. un imobil situat în municipiul Craiova cu suma de 2.000.000 lei, pentru ca la 3 aprilie 1996 să vândă imobilul firmei sale la preţul de 350.000.000 lei.

Inculpaţii M.N. şi V.E., asociaţi la S.C. „L”, au conlucrat pentru obţinerea dispoziţiei de livrare nr. 395 din 23 ianuarie 1996, având ca obiect 500 tone grâu, angajamentul fiind semnat numai de inculpata V.E.

În baza acestei repartiţii, firma S.C. „L” ridicat cantitatea de 469 tone grâu de la Silozurile Băileşti şi Banu Mărăcine, iar cantitatea de 148.600 kg. a fost vândută la S.C. „L”, şi livrată efectiv la S.C. „D.P.”. Cantitatea de 320 kg. grâu a fost vândută la S.C. MTJT vagoanele având destinaţia Brăila P.T.E.D 1.

S-a reţinut că, prin schimbarea destinaţiei grâului de panificaţie inculpaţii au produs un prejudiciu în sumă de 52.713.703 lei.

Pe de altă parte, în sarcina inculpatului M.N., s-a reţinut că nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. „L” unele sume în lei şi valută, rezultate din activităţi comerciale.

Astfel, cu factura din, 20 iunie 1994, firma inculpatului a livrat unei firme din Ungaria, cantitatea de 36 m.c.  cherestea de fag în valoare de 12.628,8 USD, evidenţiind în contabilitate numai suma de 6.318 USD, din care a ridicat un avansa în sumă de 5.998 USD, justificând doar suma de 900 USD, prin depunere în contul valutar.

În cursul anilor 1995 şi 1996, inculpatul M.N., a încasat cu numerar, sume în lei de la mai mulţi agenţi economici, cu care se afla în relaţii comerciale, totalizând 189.529.900 lei, neevidenţiindu-le în contabilitatea firmei.

De asemenea, prin întocmirea de documente neconforme cu realitatea, a înfăţişat datorii inexistente ale societăţii respective, majorând în mod nelegal cheltuielile societăţii, cu suma care nu au la bază documente justificative.

Astfel, la 31 ianuarie 1996, inculpatul a întocmit o factură, pentru cantitatea de 500 tone grâu, în valoare de 150.000.000 lei, în care furnizor apare S.C. „A.C.” iar beneficiar S.C. „L” încasând suma de 15.000.000 lei ca plată în avans, dar în realitate, operaţiunea comercială nu a avut loc.

Cu toate acestea, în evidenţele S.C. „L”, aceasta apare ca debitoare faţă de S.C. „A.C.”cu suma de 135.000.000 lei, operaţiune contabilă total nereală.

În vara anului 1994, acelaşi inculpat a primit de la martorul P.V., sumele de 3.500 DM şi 4.421 USD, pentru achiziţionarea unei combine de recoltat păioase, încheind un contract de vânzare – cumpărare şi semnând de primirea banilor.

Deşi contractul a fost făcut în numele S.C. „L” S.R.L, operaţiunea nu este înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.

S-a apreciat că în condiţiile în care angajamentul dat cu ocazia obţinerii repartiţiei, a fost semnat numai de inculpata V.E., în sarcina inculpatului M.N. nu se poate reţine infracţiunea fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 Cod penal.

M.F. P.C., în calitate de director executiv al S.C.”D”, în luna decembrie 1995, a solicitat şi a obţinut de la „R”, o repartiţie pentru cumpărarea a 5.000 tone grâu panificaţie, cu condiţia prelucrării şi obţinerii de făină şi produse de panificaţie, la preţuri supravegheate de stat.

În baza acestei repartiţii între societatea inculpatului şi „R” s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, iar ulterior la 15 decembrie 1995 se mai încheie un alt contract pentru 1.200 tone grâu furajer.

Pentru obţinerea repartiţiei, inculpatul a semnat un angajament prin care se obliga să respecte clauzele impuse.

S-a reţinut că întreaga cantitate de grâu a fost finanţată de S.C. „A.T.I.”, care ulterior a vândut grâul în străinătate.

S-a concluzionat că, în condiţiile în care firma inculpatului nu avea ca obiect de activitate fabricarea de produse de morărit şi panificaţie, pe de o parte, iar toată cantitatea de grâu a fost plătită, primită şi expediată efectiv de S.C. „ATI”, inculpatul M.F.P.C. a acţionat cu intenţia vădită de a afecta pe „R” prin schimbarea destinaţiei grâului.

În cursul lunii aprilie 1996, acelaşi inculpat a obţinut o repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, pe care în ziua de 8 mai 1996, a expediat-o de la Silozul Segarcea la S.C. „M” cu staţia de destinaţie Galaţi Port bazin, pe scrisorile de trăsură figurând ca prădător S.C. „I”.

Inculpatul O.I. fost administrator la S.C. „T.P.”, în baza documentaţiei depuse şi angajamentului semnat, a obţinut la 2 februarie 1996, o repartiţie pentru 400 tone grâu panificaţie.

Urmare repartiţiei, firma inculpatului, înainte de a poseda efectiv cantitatea respectivă de grâu, a vândut-o la S.C”M”, aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „L”.

Grâul a fost încărcat din Silozul Băileşti şi livrat prin intermediul S.C. „L” firmei „MTJ T”, care l-a exportat.

Din scrisorile de trăsură, rezultă că cele 8 vagoane de grâu au fost expediate direct la Brăila în numele destinatarului „MTJT”.

Inculpatul M.L. era asociat la firmele S.C. „K.C.” şi „M” ambele cu sediul în municipiul Craiova.

La 11 ianuarie 1996, inculpatul în numele primei societăţi a solicitat la „R” repartiţia a 1.000 tone grâu panificabil, semnând în acelaşi sens un angajament, obţinând la 15 ianuarie 1996, repartiţie de 500 tone de la Sucursala Dolj.

Acelaşi inculpat, în numele celei de-a doua societăţi, a mai solicitat pe bază de angajament, şi obţinut la 31 ianuarie 1996 o repartiţie de încă 500 tone grâu panificaţie.

Se reţine că întreaga cantitate de grâu obţinută pe baza celor două repartiţii a fost vândută la S.C. „P.T.” aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „I.I.E.”, societate care a exportat-o.

Instanţa a constatat că întreaga cantitate de grâu a fost plătită în realitate de S.C. „P.T.” şi S.C. „T.I.”, firme patronate de aceleaşi persoane.

Inculpatul S.D., director al S.C. „S”, a solicitat în luna aprilie 1996, la ANPA Bucureşti, (fostă ROMCEREAL – RA), eliberarea unei repartiţii pentru cantitatea de 1.000 tone grâu de panificaţie, semnând în acest scop un angajament.

Obţinând repartiţie, inculpatul a încheiat cu ANPA contractul nr. 1050 din 24 aprilie 1996, iar în luna mai 1996, a recepţionat de la Silozul Potcoava, judeţul Olt, cantitatea respectivă, pe care a vândut-o la S.C. „I.I.E.”, grâul fiind expediat direct în Portul Constanţa.

S-a constatat că plata grâului către ANPA s-a făcut direct de către firma cumpărătoare, pe baza unui contract încheiat cu firma inculpatului.

Inculpata R.L., în calitate de administrator al S.C. „P.P.”, în cadrul discuţiilor purtate cu inculpatul M.N. în luna ianuarie 1996, a acceptat ideea obţinerii unei repartiţii de grâu panificabil, deşi nu avea această activitate, în obiectul societăţii.

În acest sens, inculpata a semnat un angajament pe care l-a predat inculpatului M.N. şi pe baza căruia ulterior, la 30 ianuarie 1996, „R” a emis o repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, către S.C. „P.P.”

Întreaga afacere a fost finanţată direct de S.C. „L” care a „cumpărat” grâul de la societatea inculpatei R.L. şi l-a revândut la S.C. „MTJT” aceasta exportându-l în Anglia.

Instanţa a reţinut că inculpata R.L. a acţionat, de la început, cu intenţie frauduloasă, semnând angajamentul ce nu corespundea realităţii şi întocmind ulterior forme de vânzare a grâului, despre care avea cunoştinţă că va ajunge la export şi obţinând astfel un beneficiu ilicit.

Inculpatul A.V., director al S.C. „A”, pe baza unui angajament, a solicitat de la „R”, repartiţie pentru grâu de panificaţie.

La 20 decembrie 1995, „R” a emis repartiţia nr. 2265 pentru S.C. „A”, şi repartiţia nr. 2264 pentru S.C. „V.E.”pentru cantităţile de câte 500 tone grâu panificaţie.

Printr-o minută încheiată, S.C. „V.E.” ceda în favoarea lui S.C. „A” repartiţia, astfel încât în baza celor două repartiţii, la 21 decembrie 1995, societatea inculpatului încheie cu Sucursala Dolj – „R”, un contract de vânzare – cumpărare pentru 1.000 tone grâu panificaţie la preţul de 318 lei/kg.

Înainte de livrarea efectivă a grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „R” contractul de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea de grâu la preţul de 395 lei/kg.

S-a reţinut că finanţarea afacerii a fost asigurată de S.C. „R.T.”care a virat banii în contul „R” după care, a expediat grâul la export.

Inculpatul C.I., unic asociat la S.C. „C.I.” a solicitat pe bază de angajament şi a obţinut de la „R” o repartiţie de 500 tone grâu pentru panificaţie.

După obţinerea repartiţiei, dar anterior preluării grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „T.T.”un contract de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea la preţul de 395 lei/kg., societatea cumpărătoare finanţând de fapt afacerea.

Astfel, în perioada 14 martie 1996 – 5 aprilie 1996, întreaga cantitatea de grâu a fost expediată de la Silozul Segarcea, de către S.C. „T.T.” direct în Portul Constanţa, având ca destinatar pe S.C. „G.P.R.” societate care l-a exportat în Slovacia.

La 11 ianuarie 1996, S.C. „O” al cărui director era inculpatul P.D., a solicitat la „R”, repartiţia de 1.500 tone grâu panificaţie, semnând în acest sens un angajament şi anexând factura nr. 0253968 antedatată la 14 iulie 1993, prin care S.C. „R.C.” firma aceluiaşi inculpat, vindea la S.C. „O”, o instalaţie pentru fabricat pâine.

S-a stabilit că factura respectivă nu exprima realitatea, şi a fost întocmită cu scopul inducerii în eroare a „R”.

Înainte de a intra în posesia grâului, S.C. „O”, prin inculpatul P.D., refacturează întreaga cantitate la preţul de 370 lei/kg. către S.C. „R” aceasta revânzându-l la S.C. „M” firmă care l-a exportat în Panama.

În realitate, afacerea a fost finanţată de S.C. „R”.

Inculpatul S.Gh., era administrator al S.C. „E.C.”

Sub angajament la 24 ianuarie 1996, a obţinut repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, dar anterior încheiase deja un contract cu S.C. „D”, reprezentată de inculpatul M.F.P.C., prin care împuternicea pe acesta din urmă să recepţioneze şi să expedieze grâul.

Afacerea nu s-a mai derulat, întrucât nu au fost avansaţi banii cu titlu de preţ.

La 3 aprilie 1996, beneficiind de faptul că avea documentaţia deja depusă la „R” inculpatul S.Gh., sub angajament, solicită şi obţine o nouă repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, încheind contractul nr. 1070 din 11 aprilie 1996, cu Sucursala Dolj.

În realitate, plata grâului s-a făcut de către S.C. „D”, iar livrarea din siloz s-a făcut în Portul Galaţi, având ca destinatar pe S.C. „T.T.”, firmă care a exportat grâul în Olanda.

Constatând că afacerea este profitabilă, inculpatul a mai încercat să obţină o nouă repartiţie, dar solicitarea i-a fost respinsă.

Urmare solicitărilor făcute sub angajament, „R”, la 11 septembrie 1995, a aprobat livrarea cantităţii de 500 tone grâu panificaţie, în favoarea S.C. „O” administrator fiind inculpatul D.C..

Valorificând repartiţia, la 12 septembrie 1995, societatea inculpatului a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu „R”, având ca obiect 500 tone grâu panificaţie, la 318 lei/kg.

Deoarece inculpatul nu a dispus de resurse financiare, contractul nu s-a derulat până în luna 1996, când de la Baza Filiaşi, s-a ridicat cantitatea de 443.250 kg. grâu în valoare de 124.657.600 lei.

În realitate, anterior ridicării grâului şi în vederea atragerii resurselor financiare de care avea nevoie, inculpatul D.C. în numele S.C. „O” la 15 decembrie 1995 a emis o factură prin care a revândut firmei S.C. „D.A”, întreaga cantitate de grâu, aceasta revânzându-l firmei S.C. „C”.

Referitor la inculpata M.C.H. deosebit de cele arătate la pct. 3, – inculpatul M.T., s-a reţinut că aceasta a fost cea care a făcut legătura între D.I. şi inculpatul M.T., datorită relaţiilor de amiciţie cu primul şi relaţiilor de serviciu cu cel de-al doilea inculpat.

De asemenea, instanţa a reţinut că inculpata a fost prezentă şi mai mult a iniţiat întâlnirile între inculpatul M.T. şi D.I. la Restaurantul „R”, din municipiul Craiova, patronat de martorul C.N.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii C.M. şi M.Gh., faţă de precizările făcute la pct. 4 atunci când s-a analizat situaţia inculpatului N.V., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. direct interesat în derularea afacerilor cu grâu ce se livrau de la Baza Filiaşi, cu ajutorul inculpatei V.E., l-a cunoscut pe inculpatul N.V., perfectând cu acesta o înţelegere de a-i da un comision de 10 lei/kg. pentru cantitatea de grâu încărcată şi expediată.

S-a reţinut că înţelegerea celor doi s-a perfectat în absenţa inculpatului M.Gh., care la acea dată nici nu-l cunoştea pe inculpatul N.V..

Predarea sumelor de bani, conform înţelegerii anterioare s-a făcut de către inculpatul C.M., prin intermediul inculpatului M.Gh., cei doi aflându-se în afaceri comerciale.

Referitor la inculpatul M.Gh., s-a apreciat că fapta acestuia de a dispune de suma de 32.000.000 lei fără aprobare din contul societăţii S.C.”M”, constituie infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 4 din Legea 31/1990, precizându-se că cealaltă sumă nu provenea din contul societăţii, ci erau banii personali ai inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, şi respectiv luare de mită, instanţa a apreciat că se află în prezenţa unor unităţi naturale infracţionale, consumate în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

Sub aspectul soluţionării laturii civile, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul real încercat de „R”, constă în diferenţa de preţ pentru cantităţile de grâu livrate pe baza repartiţiilor şi a căror destinaţie a fost abuziv schimbată de inculpaţi.

Ca bază de calcul, instanţa a plecat de la preţul subvenţionat de 318 lei/kg, cel de-al doilea punct de referinţă fiind preţul practicat la bursă la datele respective.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, partea civilă S.C. „C.C.”, N.A.P., moştenitoarea inculpatului N.V., şi inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P., D.C., şi P.D..

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita încadrare juridică a faptelor de înşelăciune, în sensul că eronat s-au raportat dispoziţiile art. 215 din Codul penal, la art. 229 din Codul penal; referitor la inculpatul M.Gh. că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele cu judecarea cărora a fost investită, greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, la neconfiscarea autoturismului Cielo, la greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal, greşita încadrare juridică a faptelor de evaziune fiscală, şi la omisiunea confiscării sumei de 7.000.000 lei de la moştenitorii inculpatului N.V..

Partea civilă S.C. „C” a solicitat în apelul său, obligarea la plata despăgubirilor, a inculpaţilor, în solidar cu societăţile comerciale, în numele cărora şi pentru care au acţionat.

Inculpaţii au criticat sentinţa referitor la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura subiectivă specifică, la greşita individualizare a pedepselor, la greşita soluţionare a laturii civile, faptele nefiind de natură a produce consecinţe juridice şi la intervenirea unor cauze obiective pentru o parte din inculpaţi, care au făcut imposibilă panificarea grâului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 335 din 24 iulie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, referitor la inculpaţii: M.N., V.E., M.F. P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh. şi A.M.

A respins ca nefondat apelul declarat de parchet, referitor la inculpaţii M.Gh., C.M., şi N.A.P.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de S.C. „C” şi N.A.P.

A admis apelurile declarate de inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P.C., D.C. şi P.D..

A desfiinţat sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, a Tribunalului Dolj, sub următoarele aspecte:

I. În temeiul art. 334 Cod procedură penală;

A schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţii M.N., V.E., M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V. şi S.Gh., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2,3 Cod penal cu art. 13 Cod penal.

A reîncadrat faptele inculpatului M.N. din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 292 Cod penal şi art. 12 din Legea 87/1994 în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, şi respectiv art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul M.N.

În baza art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, cu art. 13 Cod penal,

a condamnat l-a condamnat la 1 an închisoare, – pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

c. În baza art. 215 alin. 2 şi 3, cu art. 13 Cod penal, l-a condamnat la 1 an închisoare, cu art. 64 – 71 Cod penal.

d. În baza art. 13 din Legea 87/1994 l-a condamnat la 1 an închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal.

În baza art. 33 – 34 Cod penal, a contopit pedepsele de la pct. c şi d în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, pe care o constată executată.

Inculpaţii M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., V.E., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.L. au fost condamnaţi în baza art. 215 alin. 2 şi 3 cu art. 13 Cod penal . . .

A anulat actul fals, denumit angajament.

II. Referitor la inculpatul M.A.E.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal şi a înlăturat măsura confiscării.

A menţinut numai dispoziţiile referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal cu art. 13 Cod penal, deducerea detenţiei preventive şi anularea actului fals.

Referitor la inculpatul S.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1 Cod penal cu art. 13 Cod penal, constatând-o executată.

A înlăturat obligarea la despăgubiri către S.C. „C.C.”, şi A.M.I..

Referitor la inculpatul M.T.

A redozat la 1 an închisoare, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal cu art. 13 Cod penal şi art. 74 – 76 Cod penal, pe care o constată executată.

Referitor la inculpatul C.M.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 cu art. 13 Cod penal, pe care o constată executată.

A menţinut dispoziţiile referitoare la restituirea cauţiunii şi la cheltuielile judiciare.

Referitor la inculpatul M.Gh.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul A.M.I.

A redozat la 2 ani închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că într-adevăr, raportarea art. 215 din Codul penal, la art. 229 din acelaşi cod este greşită întrucât partea civilă nu a avut bunuri din cele prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituţia României.

S-a mai reţinut că inculpaţii au acţionat cu intenţie calificată de înşelăciune în convenţie, încadrarea corectă a acestei fapte, fiind în art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, că s-a omis a se dispune anularea unui act fals, intitulat angajament, întocmit de inculpatul O.I., că se impune achitarea inculpaţilor M.A.E. şi S.I. pentru infracţiunea de luare de mită, deoarece prima instanţă a interpretat eronat probele administrate; de asemenea, se impune achitarea, inculpatului M.L. pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţie şi infracţiunea de uz de fals, faptele sale se circumscriu exclusiv în sfera raporturilor comerciale.

Instanţa de apel a mai considerat că se impune schimbarea şi a altor încadrări, precum şi reindividualizarea unor pedepse, în sensul arătat în dispozitivul deciziei.

Împotriva acesteia, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă S.C. „C.C.” şi inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Parchetul critică decizia referitor la inculpatul M.L. pentru greşita achitare a acestuia pentru infracţiunile de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 din Codul penal şi înşelăciune în convenţie prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, susţinând că această soluţie se datorează unei erori grave de fapt.

De asemenea, critică decizia referitor la inculpatul M.A.E. pentru greşita achitare a acestuia în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal pentru acelaşi motiv de la cazul anterior.

Tot pentru acelaşi motiv, mai critică decizia pentru greşita menţinere a soluţiei de achitare a inculpatului S.I. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal, precum şi pentru greşita încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, faţă de acelaşi inculpat.

Criticile formulate sunt nefondate.

Din examinarea dosarului cauzei, se constată că instanţa de apel făcând o amplă analiză a numerosului material probator administrat şi examinând judicios apărările şi motivele de apel, la fiecare inculpat în parte, dar şi în ansamblu prin coroborarea probelor, a ajuns la concluzii juste cu privire la toţi inculpaţii din prezenta cauză, inclusiv cu privire la aspectele criticate prin recursul ce se analizează.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că faptele inculpatului M.L. nu intră în ilicitul penal, fiind exclusiv raporturi de drept civil.

Referitor la inculpaţii M.A.E. şi S.I., privitor la infracţiunea de luare de mită, răspunderea penală a acestuia s-a reţinut greşit, în absenţa oricăror probe directe, în condiţiile unor declaraţii oscilante şi tendenţioase ale denunţătorului A.M.I., doar pe simple prezumţii.

Cu privire la inculpatul M.Gh., s-a motivat că înţelegerea din luna ianuarie 1996, între inculpaţii C.M. şi N.V., în legătură cu un comision de 10 lei pe kg. de grâu, s-a perfectat fără ca M.Gh. să aibă vreo contribuţie, sau măcar să-l cunoască pe N.V.

Cu privire la recursul declarat de partea civilă S.C. „C.C.”

Recursul nu a fost motivat, deşi la instanţa de recurs s-au dat mai multe termene de judecată pentru diferite motive şi cum nu se constată cauze de casare referitoare la soluţionarea laturii civile şi acest recurs este nefondat, urmând a se respinge ca atare.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N..

S-a susţinut, în esenţă, că vinovăţia stabilită în sarcina lor este consecinţa comiterii unor erori grave de fapt în neconcordanţă cu realitatea obiectivă, se obiectează apoi asupra sincerităţii denunţătorului D.I., neaprecierea corectă a unor probe, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţie şi că s-au reţinut greşit şi celelalte infracţiuni, neexistând faptele sau neconstituind infracţiuni.

Criticile nu sunt fondate.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţele au făcut o analiză judicioasă a materialului probator al dosarului, cu privire la fiecare caz în parte, reţinând numai acele fapte ce constituie infracţiuni, pentru care există probe certe, înlăturând faptele pentru care existau suspiciuni asupra obiectivităţii mărturiilor, datorită unor interese ale martorilor denunţători, ori contradictorii ce nu se pot concilia.

Rezultă clar, şi fără nici o îndoială că agenţi economici, fără resurse financiare suficiente, prin manoperele care au fost arătate, au obţinut de la „R”, repartiţii pentru grâu subvenţionat, pe care, în loc să le proceseze în produse de morărit şi panificaţie, le-au revândut cu adaos de preţ, la alte firme, unele din ele care făceau export.

Faptele în sine, dovedite cu actele care s-au întocmit şi depoziţiile martorilor, nu sunt contestate, iar apărările inculpaţilor în sensul că unii nu au semnat unele angajamente şi nu au legătură cu operaţiile de aprobare şi livrare de grâu, au fost amplu analizate de către cele două instanţe, înlăturate just şi suficient de motivat.

Omiterea semnării unor acte este nesemnificativă, din moment ce operaţiile de aprobare şi de livrare, au existat în realitate, fiind cert dovedite, existenţa lor nefiind contestată.

Neîntemeiată este şi apărarea în sensul că nu se poate reţine infracţiune, căci a fost vorba doar de o simplă operaţie comercială, ce excede sfera ilicitului penal.

Deoarece inculpaţii, atât la încheierea convenţiilor, au prezentat ca real faptul că grâul este destinat panificaţiei în ţara noastră, cât şi ulterior, sub aceeaşi susţinere, nereală au menţinut în eroare pe furnizor, corect s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în convenţie.

De asemenea, este temeinic stabilit şi necontestat faptul că niciuna din cantităţile despre care este vorba, nu au avut destinaţia ce trebuia urmată, ci au fost vândute altor firme, uneori chiar înainte de a fi ridicate de cumpărător de la baze şi silozuri, care la rândul lor le-au revândut altora, iar în mai multe cazuri au fost exportate.

Pe de altă parte, nu poate fi combătut nici faptul că prin aceste operaţii cu grâu subvenţionat, destinat panificaţiei, pentru consumul intern, s-au obţinut profituri, prin diferenţele de preţ.

Pentru a admite livrarea cantităţilor de grâu, unii inculpaţii au pretins, oferit şi obţinut mită, astfel cum corect s-a reţinut de către instanţe.

De asemenea, s-a reţinut corect că pentru a putea să se realizeze infracţiunile sus-menţionate, s-au făcut declaraţii false, falsuri materiale, abuz în serviciu şi evaziune fiscală, în sensul care s-a arătat ( 965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), aflată pe site-ul www.scj.ro,extrase).

Acolo unde există raporturi juridice contractuale, ele trebuie consemnate contabil, cu consecințe firești fiscale.

În cazul în care, urmare a înşelăciunii, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar dobânditorul bunului vinde, la rândul său, acel bun prin contract, unui cumpărător de bună-credinţă, ambele contracte trebuie anulate ca măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin sentinţa penală nr. 61 din 13.06.1997, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpate, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatele au mijlocit, în schimbul unor foloase băneşti sub formă de comision, obţinerea de către mai multe persoane a unor împrumuturi pe care acestea le-au garantat cu apartamentele lor.

Pentru perfectarea împrumutului inculpatele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, încredinţând persoanele vătămate că aceste contracte sunt numai o formă de garantare mai sigură a împrumutului şi că, după achitarea acestuia, se vor face formele de restituire a apartamentului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cei împru­mutaţi pierzând proprietatea apartamentelor.

Astfel a fost înşelată partea vătămată M.M. care, pentru împrumutul de 25 de milioane de lei, a semnat, la 15 februarie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său către A.T., iar acesta din urmă, devenit proprietar, a vândut apartamentul, la 6 decembrie 1996, lui C.C.

Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 488 din 11.09.1997, a admis, între altele, apelul declarat de partea civilă M.M. şi, desfiinţând sentinţa sub aspectul soluţionării laturii civile, a trimis cauza la judecătorie, pentru rejudecare.

Rejudecând cauza, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 1552 din 8.06.1998, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare, între care contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.M. şi A.T., precum şi, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor părţilor civile.

În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., întrucât acest act nu are nici o legătură cu activitatea infracţională dedusă judecăţii, cumpărătorul C.C. fiind dobânditor de bună-credinţă.

Recursul în anulare este nefondat.

Conform art. 14 alin. 3 lit. a C. pr. pen., repararea pagubei se face, între altele, prin restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii.

Măsura se impune şi când prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a situaţiei anterioare privitor la bunul care a format obiectul infracţiunii.

În cauză, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunea menţionată, instanţa de rejudecare a dispus corect restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, cu consecinţa legală a anulării contractelor de vânzare-cumpărare.

Critica din recursul în anulare, în sensul de a se înlătura această măsură ca fiind greşită, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare dintre A.T. şi C.C. nu poate fi primită, căci ar însemna ca măsura restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii, aplicată pentru despăgubirea părţii vătămate M.M., să rămână fără eficienţă.

Prin menţinerea anulării primului contract de vânzare-cumpărare, dintre M.M. şi A.T., dar înlăturarea dispoziţiei de anulare cu privire la cel de-al doilea contract, dintre A.T. şi C.C., aşa cum s-a solicitat prin recursul în anulare, partea vătămată nu ar mai putea redobândi proprietatea apartamentului de care a fost lipsită prin înşelăciune, deşi este îndreptăţită la aceasta.

În concluzie, corect subdobânditorul apartamentului a fost obligat să-l înapoieze. Criticile fiind nefondate, recursul în anulare a fost respins ( C.S.J., S. civ., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, în „Curierul judiciar” nr. 12/2002 p. 93).

1. – Fenomenul corupţiei caracterizează societăţile în tranziţie care sunt în mod special vulnerabile. Studiile comparative efectuate în ţările Europei Centrale şi de Est au demonstrat că acestea sunt caracterizate de o stare persistentă de anomie. Pentru a structura o strategie eficientă de luptă împotriva corupţiei, trebuie să analizăm pe criterii riguros ştiinţifice rădăcinile corupţiei, modalităţile ei de manifestare în diferite sectoare şi pe diferite niveluri şi abia după aceea, să abordăm tacticile cele mai oportune pentru contracararea acestui fenomen.

Experienţa democratică a arătat că fenomenul corupţiei are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale „licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.

Privind la modul general,  corupţia presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.  Capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.

Fenomenul corupţiei are şi el o dinamică proprie, în sensul că  a suferit şi suferă în continuare modificări cantitative şi calitative. Trecerea la economia de piaţă şi descătuşarea iniţiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca  fenomenul de corupţie  să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menţionăm apariţia fenomenelor de corupţie în domeniul financiar-bancar în vederea obţinerii unor credite; interesul în vederea obţinerii în condiţii avantajoase a unor spaţii comerciale; intrarea în posesia unor autorizaţii de funcţionare sau a unor licenţe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenţi economici cu capital de stat.

2. – Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G. M. C.),  înfiinţat în iunie 1994 de către Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,  a adoptat provizoriu următoarea definiţie: „Corupţia  cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte conduite care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru sine sau pentru alţii.”

Prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, ţara noastră a ratificat Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (STE 173).

Convenţia stipulează ca fiecare parte să prevadă în dreptul său intern mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese.

În accepţiunea acestei convenţii, prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit.

3. –  Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău  a ridicat   problema   “dacă cel ce valorifică mărfuri în baza unui contract de colaborare cu diverse firme, sau barmanul care valorifică băuturi alcoolice, pe baza unei convenţii civile, poate fi considerat subiect al infracţiunii prevăzute de art. 2151 C. pen.” (Parchetul  Naţional  Anticorupţie, Biroul de documentare şi studii criminologice, Probleme juridice privind anticorupţia, din notele de studiu ale Ministerului Public  1995 – 2001, 1 decembrie 2002, p. 79 sqq).

Un răspuns corect la această întrebare ar putea fi dat numai după o analiză atentă a probelor din fiecare cauză, spre a se stabili natura juridică a contractului încheiat de părţi. Altfel, “contractul de colaborare” încheiat între o firmă şi o persoană fizică pentru valorificarea unor mărfuri ar putea fi calificat drept un contract de comision.

Tot contract de comision ar putea fi calificată şi “convenţia civilă” încheiată într-o societate comercială şi un barman, pentru “valorificarea băuturilor alcoolice”.

Contractul de comision face parte din categoria contractelor de mandat fără reprezentare (A se vedea, I. Zinveleu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 336; F. Deak, S. Cărpenaru, Drept civil, Bucureşti, 1983, p. 198), fiind reglementat în art. 405-412 din Codul comercial.

“Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi numită comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitetului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision” (S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Educational, 1998, p. 431).

Una din obligaţiile pe care le are comisionarul (mandatarul) este şi aceea de a remite comitentului (mandantului) “tot ce a primit în baza mandatului, chiar şi ceea ce nu i se cuveneau mandatului” (I. Zinveleu, op.cit., p. 333), raporturilor dintre mandant şi mandatar, în cazul contractelor de mandat fără reprezentare  (respectiv dintre comitent şi comisionar), aplicându-li-se regulile de la mandatul cu reprezentare.

Ca atare, neexecutarea contractului de către comisionar ar putea atrage răspunderea civilă contractuală.

În situaţia în care, abuzând de încrederea acordată de comitent, comisionarul ar refuza, spre exemplu, restituirea bunurilor nevândute ori    şi-ar însuşi banii încasaţi, intervenind abuziv calitatea de simplu detentor în calitatea de pretins proprietar al bunurilor, faptele acestuia ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 213 alin. 1 C. pen.

Dat fiind că între comitent şi comisionar sunt stabilite, evident, raporturi de drept comercial, şi nu raporturi juridice de serviciu, comisionarul nu poate avea calitatea de funcţionar, aşa cum este definit în art. 147 C. pen. şi, în consecinţă, nu poate săvârşi infracţiunea de delapidare.

Din cuprinsul art. 147 C. pen. rezultă că, atât în situaţia funcţionarului public, cât şi a funcţionarului, acesta trebuie să exercite o însărcinare “în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145”, respectiv “în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”. În acest sens, a se vedea, S. Daneş, Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în “Codul penal al Republicii Socialiste România”, comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 702; V. Roşca, Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, de V. Dongoroz, ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 442 (“Potrivit dispoziţiei explicative, nu va avea calitatea de funcţionar persoana care prestează în folosul unei organizaţii de stat, dar nu în serviciul acesteia, ca salariat, o muncă determinată, reglementată juridic după dispoziţiile prevăzute în Codul civil”).

4. – Comisionar în vamă este persoana juridică română, constituită potrivit legii, care îndeplineşte, în numele şi pentru terţe persoane, declararea în detaliu a mărfurilor pentru importul, exportul, tranzitul, depozitarea şi alte operaţiuni vamale, precum şi prezentarea mărfurilor declarate la controlul vamal şi achitarea la vamă a drepturilor de import şi de export.

Comisionarul în vamă are dreptul de a face operaţiuni de import sau de export în nume propriu (art. 80).

Comisionarul în vamă stabileşte raporturi juridice directe cu autoritatea vamală pentru ansamblul operaţiunilor pe care le efectuează şi răspunde de respectarea reglementărilor vamale.

Comisionarul în vamă poate să îşi exercite atribuţiile numai după obţinerea autorizaţiei emise de Direcţia Generală a Vămilor.

Este drept că angajaţii persoanelor juridice române comisionar în vamă îndeplinesc activităţi (în esenţă) de declararea în detaliu a mărfurilor ca element extraneu în numele şi pentru terţii exportatori – importatori, dar răspunderea juridică penală este o răspundere personală în nume propriu pentru acei salarizaţi.

Principiile generale din Codul penal au aplicabilitate generală: egalitatea în faţa legii; infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale, bazată pe vinovăţie; principiul personalităţii răspunderii penale etc.

În consecinţă, normele legii speciale – suficient de cuprinzătoare, clare – se completează întotdeauna cu normele Codului penal.

Acolo unde nu am avea o normă de incriminare specială (cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de contrabandă; infracţiunea de folosire de acte nereale; infracţiune de folosire de acte falsificate), acolo unde nu am avea o regulă procedurală expresă (cum ar fi art. 180 din Codul vamal – Legea   nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 180 din  1 august 1997, modificat prin Ordonanţă   nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 941 din 29 decembrie 2003, Ordonanţă de urgenţă   nr. 90 din  2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă   nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 712 din 13 octombrie 2003 şi prin Ordonanţă de urgenţă   nr. 10 din 18 martie 2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 256 din 23 martie 2004 -, referitor la faptele prevăzute la art. 175-179, săvârşite de angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice în folosul unor importatori-exportatori) vom aplica aceleaşi principii, sancţionând, potrivit Codului penal, falsul în declaraţii, de exemplu.

Răspunderea aparţine acelei persoane care face o declaraţie necorespunzătoare adevărului către un organ vamal, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, dacă declaraţia serveşte pentru producerea acelor consecinţe.

Obligaţia justiţiei, a tuturor factorilor implicaţi în realizarea operei de înfăptuire a justiţiei, este să respecte legea aşa cum este, iar în cazul dreptului sancţionator vamal – dacă ne este permis să o spunem -, deşi perfectibilă ea este aplicabilă, clară, precisă: angajatul comisionarului  răspunde numai pentru exactitatea tuturor informaţiilor pentru care semnează pe proprie răspundere.

5. – Jurisprudenţa a statuat că, în cazul în care, urmare a înşelăciunii, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar dobânditorul bunului vinde, la rândul său, acel bun prin contract, unui cumpărător de bună-credinţă, ambele contracte trebuie anulate ca măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (C. S. J., S. pen., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Editura Lumina Lex,  Bucureşti, 2004, p. 436 sqq,  şi în „Curierul judiciar” nr. 12/2002 p. 93).

Prin sentinţa penală nr. 61 din 13 iunie 1997, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpate, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatele au mijlocit, în schimbul unor foloase băneşti sub formă de comision, obţinerea de către mai multe persoane a unor împrumuturi pe care acestea le-au garantat cu apartamentele lor.

Pentru perfectarea împrumutului inculpatele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, încredinţând persoanele vătămate că aceste contracte sunt numai o formă de garantare mai sigură a împrumutului şi că, după achitarea acestuia, se vor face formele de restituire a apartamentului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cei împru­mutaţi pierzând proprietatea apartamentelor.

Astfel a fost înşelată partea vătămată M. M. care, pentru împrumutul de 25 de milioane de lei, a semnat, la 15 februarie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său către A. T., iar acesta din urmă, devenit proprietar, a vândut apartamentul, la 6 decembrie 1996, lui C.C.

Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 488 din 11 septembrie 1997, a admis, între altele, apelul declarat de partea civilă M. M. şi, desfiinţând sentinţa sub aspectul soluţionării laturii civile, a trimis cauza la judecătorie, pentru rejudecare.

Rejudecând cauza, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 1552 din 8.06.1998, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare, între care contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M. M. şi A. T., precum şi, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A. T. şi C.C., hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor părţilor civile.

În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. T. şi C.C., întrucât acest act nu are nici o legătură cu activitatea infracţională dedusă judecăţii, cumpărătorul C.C. fiind dobânditor de bună-credinţă.

Recursul în anulare este nefondat.

Conform art. 14 alin. 3 lit. a C. pr. pen., repararea pagubei se face, între altele, prin restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii.

Măsura se impune şi când prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a situaţiei anterioare privitor la bunul care a format obiectul infracţiunii.

În cauză, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunea menţionată, instanţa de rejudecare a dispus corect restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, cu consecinţa legală a anulării contractelor de vânzare-cumpărare.

Critica din recursul în anulare, în sensul de a se înlătura această măsură ca fiind greşită, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare dintre A. T. şi C.C. nu poate fi primită, căci ar însemna ca măsura restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii, aplicată pentru despăgubirea părţii vătămate M. M., să rămână fără eficienţă.

Prin menţinerea anulării primului contract de vânzare-cumpărare, dintre M. M. şi A. T., dar înlăturarea dispoziţiei de anulare cu privire la cel de-al doilea contract, dintre A. T. şi C.C., aşa cum s-a solicitat prin recursul în anulare, partea vătămată nu ar mai putea redobândi proprietatea apartamentului de care a fost lipsită prin înşelăciune, deşi este îndreptăţită la aceasta.

În consecinţă, corect subdobânditorul apartamentului a fost obligat să-l înapoieze. Criticile fiind nefondate, recursul în anulare a fost respins (C. S. J., S. pen., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, cit. supra).

Într-o altă speţă (C. S. J., S. pen., dec. nr. 965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, cit. supra,  p. 500 sqq,   aflată  şi pe site-ul www.scj.ro), N. V., în calitate de şef al Bazei de recepţie Filiaşi, aparţinând de „R” răspundea printre altele de cantitatea şi calitatea produselor livrate către beneficiari.

S-a reţinut că de la Baza de recepţie Filiaşi, figurau că cu cumpărat grâu, printre alţii, inculpaţii D. C., patron al firmei S.C. „O. C.” şi M. Gh., director al formei S.C. „M” dar în realitate, beneficiar al grâului, era inculpatul C. M., finanţator al afacerii, acesta fiind cel care participa efectiv la preluarea grâului şi expedierea în Portul Brăila.

În aceste condiţii, inculpatul C. M., avea un real interes de a-l cunoaşte pe inculpatul N. V. şi de a impulsiona livrarea cantităţilor de grâu.

Instanţa a reţinut că inculpatul C. M. se cunoştea de mai mult timp cu inculpatul M. N., acesta din urmă fiind asociat la firma S.C. „L” cu inculpata V. E. fostă secretară la „R”şi care se afla în relaţii apropiate cu N. V.

În acest context, inculpatul C. M., prin intermediul inculpatei V. E., a cunoscut pe inculpatul N. V., solicitându-i acestuia să impulsioneze încărcarea şi livrarea grâului cumpărat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu N. V., inculpatul C. M. a aflat de existenţa unei repartiţii de grâu în favoarea firmei condusă de inculpatul D. C., şi valorificând informaţia a perfectat o înţelegere cu D. C. finanţând întreaga cantitate de grâu, preluând-o şi livrând-o la export.

În cursul discuţiilor purtate, inculpaţii N. V. şi C. M. au convenit ca primul să primească de la cel de-al doilea un comision de 10 lei la fiecare kg. de grâu încărcat şi livrat din Baza de recepţie Filiaşi.

Instanţa a concluzionat că faţă de cantitatea de aproximativ 3.000 tone de grâu livrată din baza Filiaşi în favoarea firmelor conduse sau reprezentate de inculpatul C. M., N. V. conform înţelegerii perfectate urma să primească aproximativ suma de 30.000.000 lei.

În ziua de 19 februarie 1996, inculpaţii C. M. şi N. V., în virtutea înţelegerii anterioare s-au deplasat la sediul firmei inculpatului M. Gh., deplasarea fiind impusă de faptul că inculpatul Cu. , de moment, nu dispunea de banii necesari cumpărării unui autoturism Cielo, pe numele fiului inculpatului N. V.

Se menţionează că inculpaţii C. M. şi N. V. se cunoşteau, aflându-se în relaţii de afaceri şi în acest context era posibilă acordarea unui împrumut.

Cert este că, la data respectivă, inculpatul M. Gh. nu îl cunoştea pe inculpatul N. V. şi că la solicitarea inculpatului C. M. a fost de acord şi a virat din contul firmei sale suma de 32.000.000 lei, către S.C. „R” pentru N. C. C.

La circa o săptămână, inculpatul N. V. a mers personal la firma inculpatului M. Gh., cerându-i acestuia suma de 7.000.000 lei, necesară pentru procurarea unui autoturism Dacia.

După discuţia telefonică cu inculpatul C. M., şi garanţia restituirii banilor de către acesta, inculpatul M. Gh. a dat lui N. V. suma solicitată, banii provenind din economii personale.

S-a mai reţinut că inculpatul N. V. a semnat procesul – verbal nr. 120 din 6 februarie 1996, prin care a atestat în mod nereal că S.C. „OC” este proprietatea cantităţii de 5.000 tone grâu, pe care îl cedează la S.C. „C”.

În realitate, cantitatea respectivă nu era disponibilă la Baza de recepţie, iar între societăţile mai sus menţionate nu exista un contract.

Inculpatul A. M. I., era patronul S.C. „B. P.” şi S.C. „E. A. C.”, ambele cu sediul în municipiul Craiova şi la 25 septembrie 1994, în calitate de reprezentant al primei firme, a cumpărat un microbuz marca Citroen C. 25 de la martorul L. I., cu suma de 20.000.000 lei, fără să înregistreze în contabilitate operaţiunea, dar întocmind o convenţie comercială în scopul vânzării maşinii către S.C. „M:C.” atestând că firma cumpărătoare a achitat suma de 7.000.000 lei, diferenţa urmând să fie remisă în termen de 2 luni.

În realitate, inculpatul a primit suma de 15.000.000 lei, fără să înregistreze operaţiunea în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit.

La 28 aprilie 1995, aceeaşi firmă a inculpatului A. M. I., a cumpărat din import 2 combine marca Class, cu o valoarea declarată de 1.765 DM, la care s-au adăugat cheltuielile cu taxele vamale şi comisionul vamal, astfel încât mijloacele fixe au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu valoarea de 2.780.615 lei.

La 15 mai 1995, inculpatul a vândut o combină martorului C.A. cu suma de 4.720.000 lei, încasată în numerar şi evidenţiată în registrul de casă din aceeaşi dată.

În realitate, s-a stabilit că preţul vânzării a fost de 14.499.880 lei, astfel încât, prin procedeul folosit, inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit datorat statului, în valoare de 3.716.354 lei.

Cea de-a doua combină a fost vândută martorului B. I., cu factura nr. 1719098 din 26 mai 1995, în care s-a trecut preţul nereal de 668.500 lei, în timp ce preţul convenit a fost de 2.000.000 lei, astfel încât şi în acest caz inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit de 232.770 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului s-au comis în baza unei rezoluţiuni infracţionale unice la intervale scurte de timp, astfel că se impune aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în perioada mai 1995 – mai 1996, a ridicat avansuri de la firma S.C. „E. A.C.” al cărei asociat unic era, în sumă totală de 964.017.800 lei, din care a justificat doar suma de 560.935.524 lei.

Suma a fost cheltuită de inculpat în interes propriu, în condiţiile în care societatea avea datorii importante faţă de creditori, cu intenţia vădită a fraudării intereselor acestora.

Pentru ascunderea avansurilor pe care nu le justificase, şi vrând să acrediteze ideea cheltuirii banilor în folosul societăţii, inculpatul a încheiat la 26 decembrie 1995 cu martorul G. M. C., un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect o suprafaţă de 1.454 m. p, teren situat în municipiul Craiova, cu suma de 20.000 DM, pentru ca a doua zi să încheie un alt act prin care vindea acest teren firmei sale cu suma de 310.000.000 lei.

Tot în acest scop, la 22 februarie 1995, inculpatul a cumpărat prin mandatarul D. M. ‚vândă imobilul firmei sale la preţul de 350.000.000 lei.

Inculpaţii M. N. şi V. E., asociaţi la S.C. „L”, au conlucrat pentru obţinerea dispoziţiei de livrare nr. 395 din 23 ianuarie 1996, având ca obiect 500 tone grâu, angajamentul fiind semnat numai de inculpata V. E.

În baza acestei repartiţii, firma S.C. „L” ridicat cantitatea de 469 tone grâu de la Silozurile Băileşti şi Banu Mărăcine, iar cantitatea de 148.600 kg. a fost vândută la S.C. „L”, şi livrată efectiv la S.C. „D.P.”. Cantitatea de 320 kg. grâu a fost vândută la S.C. MTJT vagoanele având destinaţia Brăila P.T.E.D 1.

S-a reţinut că, prin schimbarea destinaţiei grâului de panificaţie inculpaţii au produs un prejudiciu în sumă de 52.713.703 lei.

Pe de altă parte, în sarcina inculpatului M. N., s-a reţinut că nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. „L” unele sume în lei şi valută, rezultate din activităţi comerciale.

Astfel, cu factura din, 20 iunie 1994, firma inculpatului a livrat unei firme din Ungaria, cantitatea de 36 m. c.  cherestea de fag în valoare de 12.628,8 USD, evidenţiind în contabilitate numai suma de 6.318 USD, din care a ridicat un avansa în sumă de 5.998 USD, justificând doar suma de 900 USD, prin depunere în contul valutar.

În cursul anilor 1995 şi 1996, inculpatul M. N., a încasat cu numerar, sume în lei de la mai mulţi agenţi economici, cu care se afla în relaţii comerciale, totalizând 189.529.900 lei, neevidenţiindu-le în contabilitatea firmei.

De asemenea, prin întocmirea de documente neconforme cu realitatea, a înfăţişat datorii inexistente ale societăţii respective, majorând în mod nelegal cheltuielile societăţii, cu suma care nu au la bază documente justificative.

Astfel, la 31 ianuarie 1996, inculpatul a întocmit o factură, pentru cantitatea de 500 tone grâu, în valoare de 150.000.000 lei, în care furnizor apare S.C. „A.C.” iar beneficiar S.C. „L” încasând suma de 15.000.000 lei ca plată în avans, dar în realitate, operaţiunea comercială nu a avut loc.

Cu toate acestea, în evidenţele S.C. „L”, aceasta apare ca debitoare faţă de S.C. „A.C.”cu suma de 135.000.000 lei, operaţiune contabilă total nereală.

În vara anului 1994, acelaşi inculpat a primit de la martorul P. V., sumele de 3.500 DM şi 4.421 USD, pentru achiziţionarea unei combine de recoltat păioase, încheind un contract de vânzare – cumpărare şi semnând de primirea banilor.

Deşi contractul a fost făcut în numele S.C. „L” S.R.L, operaţiunea nu este înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.

S-a apreciat că în condiţiile în care angajamentul dat cu ocazia obţinerii repartiţiei, a fost semnat numai de inculpata V. E., în sarcina inculpatului M. N. nu se poate reţine infracţiunea fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 Cod penal.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii C. M. şi M. Gh., faţă de precizările făcute la pct. 4 atunci când s-a analizat situaţia inculpatului N. V., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul C. M. direct interesat în derularea afacerilor cu grâu ce se livrau de la Baza Filiaşi, cu ajutorul inculpatei V. E., l-a cunoscut pe inculpatul N. V., perfectând cu acesta o înţelegere de a-i da un comision de 10 lei/kg. pentru cantitatea de grâu încărcată şi expediată.

S-a reţinut că înţelegerea celor doi s-a perfectat în absenţa inculpatului M. Gh., care la acea dată nici nu-l cunoştea pe inculpatul N. V.

Predarea sumelor de bani, conform înţelegerii anterioare s-a făcut de către inculpatul C. M., prin intermediul inculpatului M. Gh., cei doi aflându-se în afaceri comerciale.

Referitor la inculpatul M. Gh., s-a apreciat că fapta acestuia de a dispune de suma de 32.000.000 lei fără aprobare din contul societăţii S.C.”M”, constituie infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 4 din Legea 31/1990, precizându-se că cealaltă sumă nu provenea din contul societăţii, ci erau banii personali ai inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, şi respectiv luare de mită, instanţa a apreciat că se află în prezenţa unor unităţi naturale infracţionale, consumate în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

Sub aspectul soluţionării laturii civile, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul real încercat de „R”, constă în diferenţa de preţ pentru cantităţile de grâu livrate pe baza repartiţiilor şi a căror destinaţie a fost abuziv schimbată de inculpaţi.

Ca bază de calcul, instanţa a plecat de la preţul subvenţionat de 318 lei/kg, cel de-al doilea punct de referinţă fiind preţul practicat la bursă la datele respective.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, partea civilă S.C. „C.C.”, N. A. P., moştenitoarea inculpatului N. V., şi inculpaţii M. A., S. I., M. T., C. M., M. Gh., C. I., O. I., M. L., S. D., R .L., A. V., S. Gh., M. N., V. E., M. F. P., D. C., şi P. D.

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita încadrare juridică a faptelor de înşelăciune, în sensul că eronat s-au raportat dispoziţiile art. 215 din Codul penal, la art. 229 din Codul penal; referitor la inculpatul M. Gh. că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele cu judecarea cărora a fost investită, greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, la neconfiscarea autoturismului Cielo, la greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal, greşita încadrare juridică a faptelor de evaziune fiscală, şi la omisiunea confiscării sumei de 7.000.000 lei de la moştenitorii inculpatului N. V.

Partea civilă S.C. „C” a solicitat în apelul său, obligarea la plata despăgubirilor, a inculpaţilor, în solidar cu societăţile comerciale, în numele cărora şi pentru care au acţionat.

Inculpaţii au criticat sentinţa referitor la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura subiectivă specifică, la greşita individualizare a pedepselor, la greşita soluţionare a laturii civile, faptele nefiind de natură a produce consecinţe juridice şi la intervenirea unor cauze obiective pentru o parte din inculpaţi, care au făcut imposibilă panificarea grâului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 335 din 24 iulie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, referitor la inculpaţii: M. N., V. E., M. F. P. C., D. C., P. D., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V., S. Gh. şi A. M.

A respins ca nefondat apelul declarat de parchet, referitor la inculpaţii M. Gh., C. M., şi N. A. P.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de S.C. „C” şi N. A. P.

A admis apelurile declarate de inculpaţii M. A., S. I., M. T., C. M., M. Gh., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V., S. Gh., M. N., V. E., M. F. P. C., D. C. şi P. D.

A desfiinţat sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, a Tribunalului Dolj, şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţii M. N., V. E., M. F. P. C., D. C., P. D., C. I., O. I., M. L., S. D., R. L., A. V. şi S. Gh., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2,3 Cod penal cu art. 13 Cod penal.

A reîncadrat faptele inculpatului M. N. din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 292 Cod penal şi art. 12 din Legea 87/1994 în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, şi respectiv art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 13 Cod penal.

Referitor la inculpatul C. M.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 cu art. 13 Cod penal, pe care o constată executată.

A menţinut dispoziţiile referitoare la restituirea cauţiunii şi la cheltuielile judiciare.

Referitor la inculpatul M. Gh.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal.

Instanţa de apel a mai considerat că se impune schimbarea şi a altor încadrări, precum şi reindividualizarea unor pedepse, în sensul arătat în dispozitivul deciziei.

Împotriva acesteia, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă S.C. „C.C.” şi inculpaţii S. I., M. T., M. F. P. C., C. I., D. C., P. D., O. I., S. Gh., R. L., A. V., S. D., C. M., V. E. şi M. N.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Cu privire la inculpatul M. Gh., s-a motivat că înţelegerea din luna ianuarie 1996, între inculpaţii C. M. şi N. V., în legătură cu un comision de 10 lei pe kg. de grâu, s-a perfectat fără ca M. Gh. să aibă vreo contribuţie, sau măcar să-l cunoască pe N. V.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii S. ., M. T., M. F. P. C., C. I., D. C., P. D., O. I., S. Gh., R. L., A. V., S. D., C. M., V. E. şi M. N..

S-a susţinut, în esenţă, că vinovăţia stabilită în sarcina lor este consecinţa comiterii unor erori grave de fapt în neconcordanţă cu realitatea obiectivă, se obiectează apoi asupra sincerităţii denunţătorului D. I., neaprecierea corectă a unor probe, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţie şi că s-au reţinut greşit şi celelalte infracţiuni, neexistând faptele sau neconstituind infracţiuni.

Criticile nu sunt fondate.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţele au făcut o analiză judicioasă a materialului probator al dosarului, cu privire la fiecare caz în parte, reţinând numai acele fapte ce constituie infracţiuni, pentru care există probe certe, înlăturând faptele pentru care existau suspiciuni asupra obiectivităţii mărturiilor, datorită unor interese ale martorilor denunţători, ori contradictorii ce nu se pot concilia.

Rezultă clar, şi fără nici o îndoială că agenţi economici, fără resurse financiare suficiente, prin manoperele care au fost arătate, au obţinut de la „R”, repartiţii pentru grâu subvenţionat, pe care, în loc să le proceseze în produse de morărit şi panificaţie, le-au revândut cu adaos de preţ, la alte firme, unele din ele care făceau export.

Faptele în sine, dovedite cu actele care s-au întocmit şi depoziţiile martorilor, nu sunt contestate, iar apărările inculpaţilor în sensul că unii nu au semnat unele angajamente şi nu au legătură cu operaţiile de aprobare şi livrare de grâu, au fost amplu analizate de către cele două instanţe, înlăturate just şi suficient de motivat.

Omiterea semnării unor acte este nesemnificativă, din moment ce operaţiile de aprobare şi de livrare, au existat în realitate, fiind cert dovedite, existenţa lor nefiind contestată.

Neîntemeiată este şi apărarea în sensul că nu se poate reţine infracţiune, căci a fost vorba doar de o simplă operaţie comercială, ce excede sfera ilicitului penal.

Deoarece inculpaţii, atât la încheierea convenţiilor, au prezentat ca real faptul că grâul este destinat panificaţiei în ţara noastră, cât şi ulterior, sub aceeaşi susţinere, nereală au menţinut în eroare pe furnizor, corect s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în convenţie.

De asemenea, este temeinic stabilit şi necontestat faptul că niciuna din cantităţile despre care este vorba, nu au avut destinaţia ce trebuia urmată, ci au fost vândute altor firme, uneori chiar înainte de a fi ridicate de cumpărător de la baze şi silozuri, care la rândul lor le-au revândut altora, iar în mai multe cazuri au fost exportate.

Pe de altă parte, nu poate fi combătut nici faptul că prin aceste operaţii cu grâu subvenţionat, destinat panificaţiei, pentru consumul intern, s-au obţinut profituri, prin diferenţele de preţ.

Pentru a admite livrarea cantităţilor de grâu, unii inculpaţii au pretins, oferit şi obţinut mită, astfel cum corect s-a reţinut de către instanţe.

De asemenea, s-a reţinut corect că pentru a putea să se realizeze infracţiunile sus-menţionate, s-au făcut declaraţii false, falsuri materiale, abuz în serviciu şi evaziune fiscală (C. S. J., S. pen., dec. nr.  965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), cit. supra.).

În consecință, deosebirea dintre mită şi comision constă în aceea că acesta din urmă  este un contract (act, fapt) comercial.  Ca atare,  trebuie să existe o însărcinare prealabilă, determinată sau determinabilă în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (potrivit art. 405 – 412 C. com.).

Între comitent şi comisionar  trebuie să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat. Potrivit legislaţiei financiar-contabile, lucrările trebuiesc ţinute separat, ca atare, în registrele contabile pentru fiecare operaţiune, verificabil  fiscal ( în vederea impozitării) şi financiar-contabil.

Acolo unde există un contract de comision, nu poate exista o mită. Dar poate fi infracţional şi un comision legal, de exemplu în varianta incriminată în art. 11 din Legea nr. 78/2000, când subiectul activ,      persoana care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, primeşte de la acesta , pe lângă   comisionul (legal),   direct sau indirect foloase necuvenite.

Noţiunea de „foloase” are o sferă deosebit de  largă,  referindu-se la  orice avantaje,  care pot îmbrăca cele mai variate forme, inclusiv pe cea a împrumutului.

Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat  – într-o cauză  de luare de mită –  au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii prevăzute în art. 254 C. pen.   Împrumutul constituie un  folos în sensul textului citat şi,  din moment ce – în speţă –  a fost solicitat de către funcţionar în scopul de a face un act  contrar îndatoririlor sale (Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 5196 din 19 octombrie 1971,  în „Revista română de drept”nr. 6/1972, p. 169, citată şi în  G. Antoniu, C. Bulai,  Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 218) de serviciu,  toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt  realizate.

Nu interesează dacă actul în vederea căruia funcţionarul a primit suma de bani a fost îndeplinit sau nu, fiind suficient ca actul la care s-a obligat intra în atribuţiile sale de serviciu; dacă nu intra în atribuţiile sale de serviciu, fapta constituie înşelăciune (Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1861/1973 în V. Papadopol, M.  Popovici, Repertoriu. . . , p. 274,  şi dec. nr. 5850/1970, în Culegere de decizii, p. 401. Vezi şi G. Antoniu, C. Bulai,  Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 218).

Între valoarea actului şi folosul  primit nu se pune problema necesităţii existenţei vreunei proporţii (Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, dec. nr. 1/1996,  în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu. . .,p. 244-245); caracterul de răsplată este necesar pentru a caracteriza raporturile juridice între funcţionar şi alte persoane  , dar nu are relevanţă în ceea ce priveşte  existenţa laturii obiective a infracţiunii.

Împrumutul constituie un folos în sensul legii deoarece  întrebuinţarea lui o perioadă de timp este de natură a asigura un beneficiu celui care îl obţine pe această cale (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 1431/1998, cit. apud Th. Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie,  All Beck, 2000, p. 47-48 – pentru îndeplinirea unui act ce intra  în sfera atribuţiilor  de serviciu).

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu .

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi ,  al unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, a unei asemenea raportări,  fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului.

Ceea ce trebuie neapărat dovedit este relaţia dintre beneficiul dat şi îndeplinirea de către funcţionar a unui act ce intra  în sfera atribuţiilor  de serviciu, condiţionarea celor două categorii.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000, a casat decizia instanţei de apel – care a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de trafic de influenţă – şi a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Din probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat   s-a făcut cu titlu de împrumut şi că din nici o probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.

Această decizia a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu a fost apreciată de Completul de 9 judecători ca fondată.

Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 1 din 7 ianuarie 2002, nu a reţinut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influenţe asupra primarului, ci în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea folosului (În acelaşi sens, C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2306/1999, ,  în  Th.  Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie, p. 133 sqq).

Dar, în speţă,  acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

Într-adevăr, obţinerea unui calculator  în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 C. pen., impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d C. pr. pen.

În acest probatoriu, ceea ce nu a putut dovedi acuzarea a fost faptul dacă primirea unor foloase  a fost făcută pentru a determina funcţionarul să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În acest fel, operând prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei revenind procurorului, scopul nu a fost dovedit în nici un fel cum că ar putea fi ilicit şi a lipsit un element constitutiv al infracţiunii. Organul de urmărire penală nu a adus nici un element care că dovedească existenţa legăturii de cauzalitate.

Într-o altă speţă (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 1476/1999,  în  Th.  Mrejeru ş. a. , Infracţiunile de corupţie,   p. 133 sqq),   martorul a propus agentului de poliţie „să aranjeze cumva să nu se mai găsească actele de constatare”. Acesta s-a gândit şi a spus că este de acord, solicitându-i un împrumut de 200 D. M. După primirea banilor agentul nu a mai întocmit actele  de constatare, iar documentele personale au fost restituite ; pe parcursul procesului, inculpatul a restituit sumele de bani.

Instanţa supremă a arătat că noţiunea de „foloase” are o sferă mult mai largă,  referindu-se la  orice avantaje,  care pot îmbrăca cele mai variate forme, inclusiv pe cea a împrumutului. Faptul că cei doi nu se cunoşteau, că nu s-a întocmit o chitanţă, că nici măcar nu şi-au notat numele şi domiciliul,  că nu s-au stabilit condiţii de retragere impune concluzia că termenul de  „împrumut” folosit de inculpat cu ocazia pretinderii banilor a  avut un sens figurat.

Într-o altă speţă , Curtea (C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 517  din 4 februarie  2003 , Dosar nr. 4596/2002) constată  că sunt întrunite elementele constitutive ale  infracţiunii de trafic de influenţă   în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. 1  cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, chiar dacă s-a încheiat chitanţă.

Declaraţiile denunţătoarei  şi cele ale martorilor care au împrumutat-o cu sume de bani pentru a fi remise inculpatei în  vederea cumpărării influenţei acesteia – se coroborează pe deplin  în descrierea împrejurărilor  în care s-a comis fapta, a funcţiilor persoanelor menite a rezolva problema locativă, numite de către S. E. P., a confirmării  chiar de către aceasta din urmă  a primirii sumelor de bani şi a scopului în care le-a pretins .

Chitanţa încheiată între părţi şi prin care  – sub numele de I.E., aşa cum îşi declinase identitatea – inculpata recunoaşte că a împrumutat suma de 20 milioane lei de la M. A. constituie un subterfugiu la care a  recurs făptuitoarea care a urmărit, astfel, ca pe de o parte, să atribuie un caracter  licit primirii sumelor de bani, iar pe de altă parte, să menţină iluzia bunelor sale  intenţii afirmând că suma înscrisă a fost plătită funcţionarilor publici, iar actul o va ajuta la recuperarea ei .

În consecință, fapta funcţionarului care primeşte ca împrumut diferite sume de bani pentru a face un act contrar îndatoririlor de serviciu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită. Sarcina probei plăţii – contraprestaţiei, recompensei revine procurorului,  care trebuie să   probeze  elementele care că dovedească existenţa legăturii de cauzalitate.

O ordine juridică a libertății și a siguranței nu poate fi clădită fără o structură tehnică solidă. Fenomenele juridice reunesc, vizibil sau mai ascuns, nu numai valorile, ci și instrumentele de tehnică juridică necesare pentru protecția acestora. Fără fundamentare teoretică, fără primatul valorilor, dreptul devine o construcție tehnică absurdă, un labirint kafkian ( V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale , I, Humanitas, 2004, p. 17 ).

Un proiect de lege privitor la reglementarea activității de lobby a fost inițial  elaborat de Ministerul pentru IMM-uri și a fost lansat în dezbatere publică încă din  anul 2009 (Proiectul legislativ privind activitatea de lobby in Romania, depus la Parlament 22 Martie 2010 , Avocatnet.ro).

În expunerea de motive a proiectului se precizează că, reglementarea activității de lobby în Romania ar permite cointeresarea societății în adoptarea unei decizii , din stadiul de proiect.  Obiectivul acestei legi este de a stabili modul în care trebuie să se desfăşoare relaţiile dintre autorităţile publice şi lobbyisti, de a populariza activitatea de lobby şi de a reglementa această activitate.

Proiectului de lege definește activitatea de lobby ca fiind totalitatea acțiunilor, desfășurate prin metode legale, pentru influențarea activității puterii legislative sau a celei executive, fie că este vorba despre instituții publice centrale sau locale, acțiuni desfășurate în favoarea unei terțe părți, în schimbul unor beneficii materiale, prevăzute ca atare în contractul de lobby. Acțiuni specifice activității de lobby constau în orice comunicare orală sau scrisă, inclusiv electronică, adresată unor reprezentanți ai unei autorități sau instituții publice, în favoarea clientului.

Proiectul reglementează modul de desfăşurare a acţiunilor de influenţare a activităţii puterii legislative şi a celei executive, acţiuni desfăşurate în favoarea unei terţe părţi, în baza unui contract de lobby. În această categorie se includ:

a) informarea beneficiarilor asupra etapelor care trebui parcurse pentru atingerea obiectivului urmărit;

b) cercetarea şi adunarea de informaţii necesare îndeplinirii scopul propus;

c) informarea beneficiarilor asupra demersurilor întreprinse şi monitorizarea rezultatelor;

d) analiza activităţii desfăşurată de autorităţile publice centrale și locale;

e) participarea la dezbaterile organizate de autorităţile publice centrale și locale asupra cărora se exercită activitatea de lobby;

f) dezvoltarea şi atragerea susţinerii publice prin orice mijloace publicitare, mass-media, conferinţe sau dezbateri publice;

g) contribuţii la dezvoltarea strategiilor politice şi/sau economice şi atragerea sprijinului formaţiunilor politice pentru atingerea obiectivului urmărit;

h) contacte directe cu reprezentanţii puterii legislative sau executive, fie că este vorba despre autoritățile publice centrale sau locale;

i) alte activităţi conexe activităţii de lobby.

În sensul proiectului, nu sunt considerate acţiuni specifice activităţii de lobby următoarele tipuri de comunicări:

(a) comunicări făcute de o persoană oficială, în virtutea atribuţiilor sale oficiale;

(b) comunicări făcute de un reprezentant al unei organizaţii mass-media, în scopul strângerii şi difuzării de ştiri şi informaţii către public;

(c) comunicări făcute într-un discurs, articol, publicaţie sau în altă formă destinată aducerii la cunoştinţa publicului, ori prin radio, TV sau alte mijloace de comunicare;

(d) comunicări făcute în favoarea Guvernului unei ţari străine sau a unui partid politic străin;

(e) comunicări făcute în vederea fixării unei întâlniri, a cererii de informaţii şi alte asemenea cereri administrative, dacă această cerere nu urmăreşte influenţarea persoanelor oficiale;

(f) mărturii depuse în cadrul audierilor organizate și desfășurate potrivit legii;

(g) comunicări trimise ca răspuns la cererea unei persoane oficiale;

(h) comunicări care nu pot fi efectuate fără a divulga informaţii, care potrivit legii sunt secrete.

Articolul 2 al proiectului definește scopul unei activităţi de lobby ca fiind una dintre următoarele activităţi, cu excepţia cazurilor în care aceste activităţi devin contrare apărării ţării şi siguranţei naţionale sau aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului:

a) în exercitarea iniţiativei legislative: retragerea, modificarea, adoptarea sau abrogarea, după caz, a unei legi, hotărâri sau moţiuni de către Camera Deputaţilor şi/sau Senat, a unui decret emis de Preşedintele României, a unei hotărâri sau ordonanţe emise de către Guvern, sau a altui act administrativ emis de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale;

b) în exercitarea de către Guvern a funcţiei de strategie, aplicare a programelor de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate, realizare a politicii în domeniul social, cât şi a funcţiei de administrare a proprietăţii statului, precum şi în elaborarea şi implementarea de către ministere a politicilor şi strategiilor din domeniile specifice de activitate;

c) declanşarea procedurilor de stabilire a obiectului şi de organizare, în condiţiile legii, a unui referendum;

d) nominalizarea, audierea sau confirmarea unei persoane într-o funcţie publică care este aleasă de Camera Deputaţilor şi/sau Senat, de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv dacă este numită de către autorităţile administraţiei publice centrale.

Activitatea de lobby poate fi desfăşurată de orice persoană fizică sau juridică, după înregistrarea acesteia într-un  Registru  de Lobby.

Fiind o activitate civil/comercială, ni se pare excesivă reglementarea.  Este suficient, potrivit legii române, înregistrarea activității ca societate comercială, respectiv persoană autorizată,  atât timp cât prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, legea societăților comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin crearea unui Registru voluntar, în contextul Iniţiativei europene în materie de transparenţă, Comisia Europeană doreşte să aducă la cunoștința cetăţenilor informații despre interesele generale sau specifice care influenţează procesul de luare a deciziilor la nivelul instituţiilor europene şi despre resursele mobilizate în acest scop. Organizaţiile care doresc să se înregistreze au ocazia de a-și demonstra angajamentul profund în favoarea transparenţei, precum şi legitimitatea deplină a activităţilor pe care le desfăşoară.  Înregistrându-se, reprezentanții grupurilor de interese îşi asumă obligaţia de a respecta prevederile Codului de conduită european.

Comisia europeană subliniază caracterul voluntar al înregistrării (COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE, Bruxelles, 3.5.2006 , COM (2006) 194 final, CARTE VERDE , Iniţiativa europeană privind transparenţa).

Potrivit proiectului, este interzisă desfăşurarea activităţii de lobby de către:

(a) Membrii Parlamentului, membrii Parlamentului European, membrii Guvernului, salariaţii organelor administraţiei publice centrale și locale;

(b) Agenţiile sau regiile de stat, directorii și membrii din conducerea acestora;

(c) Orice operator economic în cadrul căruia statul deţine o participaţie mai mare de 51%, directorii şi membrii consiliului de administraţie al acestora;

(d) Partidele politice şi membrii organelor de conducere ale acestora;

(e) Societăți comerciale, regii autonome, organizaţii, asociații și fundaţii care nu au în obiectul de activitate desfășurarea activității de lobby și nu sunt înregistrate în Registrul de Lobby.

Trebuie să arătăm că activitatea membrilor partidelor politice este, evident,  prin definiție o activitate politică. Ar trebui o analiză aparte,  o reglementare specifică a activității acestora , făcând trimitere la acțiunile de finanțare a partidelor și de sponsorizare, în general.

O altă problemă ce ar trebui analizată este diferențierea dintre activități liberale: civilă, strict comercială, contract de sine stătător sau de consultanță, avocațial etc. (
Advocacy include orice activitate care se angajează o persoană sau o organizaţie de a influenţa politicile. Există o mare latitudine în această definiţie, şi unii oameni considera advocacy care urmează să fie toate activităţile care nu sunt în mod special lobby, cum ar fi demonstraţii publice, sau depunerea de către un cunoscut  acte la dosarul unei instanţe  – such as public demonstrations, or the filing of friend of the court briefs. Pagina Registrului reprezentanţilor grupurilor de interese, 2005 NP  action).

Potrivit art. 12 din proiect,  (1) desfăşurarea activităţii de lobby în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3. 000 lei la 5. 000 lei.

(2) Desfăşurarea activităţii de lobby fără respectarea prevederilor art.4 şi ale art.5 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5. 000 lei 7. 000 lei.

(3) Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se efectuează de către funcţionarii anume autorizaţi ai direcţiilor generale judeţene de finanţe publice şi control financiar de stat, respectiv ai municipiului Bucureşti.

(4) Soluţionare plângerilor împotriva sancţiunilor stabilite prin procesul verbal de constatare a contravenţiei se face potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.

Este obligatoriu a se arăta că desfăşurarea activităţii de lobby în alte condiţii decât cele prevăzute de lege constituie contravenţie, dacă fapta nu întrunește condițiile unei infracțiuni (http://dorin.ciuncan.com).

Comisia Europeană apreciază că: „reprezentarea grupurilor de interese este o parte legitima a unui sistem democratic”( Laura Florea, 5 clisee despre lobby,  , 2010-04-19, cariere.online).

Consolidarea încrederii în instituţiile democratice cere clarificarea „regulilor jocului” pentru luarea deciziilor, printre care principiile bunei guvernanţe.

Lobby-ul nu înseamnă altceva decât un mecanism democratic de a lua parte la decizii ce ne afectează viaţa. Lobby înseamnă să te adresezi celor pe care i-ai ales atunci când ai o problemă, înseamnă să ai idei pe care să le transmiţi prin intermediul telefonului, a scrisorilor, a întâlnirilor sau prin alte mijloace celor care crezi că ar trebui să fie informaţi cu privire la problema ta. Înseamnă să îţi susţii cauza încercând prin aceasta să influenţezi pe cei ce iau decizii, să acţioneze în beneficiul tău ca alegător. Dacă sunt şi alţii care susţin aceeaşi cauză e şi mai bine, mesajul poate fi mai convingător şi mai bine auzit.

Principiile care fundamentează activitatea de lobby în România se raportează la dreptul de a petiţiona (Constituţia României, art. 51), libertatea de exprimare (art. 30) şi, nu în ultimul rând, dreptul la informaţie (art. 31). La acestea se adaugă transparenţa decizională (Legea nr.52/2003), un cadru util pentru activităţile preventive de lobby (L.  Mihăileanu, A.  Horja, Reglementarea activităţii de lobby. In anticamera influenţei, Editura C.H. Beck).

În consecință, dacă legiuitorul va fi suficient de motivat, va adopta, printre multe alte inițiative, și un proiect privind lobby-ul. Sau lobbyul . Chiar dacă nu există un contract sub această formă, noi credem că este suficientă o marcare legitimă sub forma unor relații – și nenumite – contractuale, fapt ce va îndepărta suspiciunea de corupția.

Preşedintele Asociaţiei Registrul Român de Lobby (ARRL), Laura Florea a declarat că, în cazul „Adrian Severin”, este vorba despre un demers jurnalistic, şi nu unul de tip lobbist. Faptul că un practician al hobbyului nu procedează în maniera pretins lobbyisti a jurnaliştilor britanici, pentru că, în cazuri precum cel al domnului Adrian Severin, nu este lobbyism, este infracţiune. „Luarea, darea de mită şi traficarea de influenţă nu este lobby, sunt infracţiuni distincte, dar nu este lobby”, precizează Laura Florea. În fapt, potrivit acesteia, „lobbyul este construirea de argumente pentru influenţarea unei decizii politice”( Andi Topala , Afacerea Adrian Severin” nu este caz de lobby, Cotidianul Puterea,  2011-03-21 , http://www.puterea.ro/news17748).

Lobbyul este construirea de argumente pentru influenţarea unei decizii politice, dar pe baza argumentelor. Este un drept pe care ni l-am câştigat cu greu în Revoluţie, respectiv dreptul la petiţionare. Este statuat nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea transparenţei decizionale.

Este o intermediere, este o reprezentare a intereselor care se face peste tot în lume. Este reprezentarea intereselor.

Legea transparenţei decizionale spune că, atunci când avem un proiect de act normativ, se pune pe site-ul instituţiei emitente, pentru ca toţi cei interesaţi să-şi spună punctul de vedere, adică să facă lobby.

Asociaţia Registrul Român de Lobby (ARRL) a fost înfiinţată în iunie 2010 cu scopul de a contribui la popularizarea şi promovarea activităţii de lobby, văzută ca fiind o activitate multidisciplinară, ce implică cunoştinţe juridice, economice, sociologice şi de comunicare.
Asociaţia Registrul Român de Lobby (ARRL) a creat şi menţine Registrul Reprezentanţilor Grupurilor de Interese din România (RRGI), o replică a Registrului constituit la nivelul Comisiei Europene. RRGI este o bază de date deschisă tuturor organizaţiilor şi persoanelor ce activează în domeniul reprezentării intereselor şi nu doar membrilor ARRL. Toate persoanele şi organizaţiile care doresc să se înscrie au ocazia să demonstreze legitimitatea activităţilor pe care le desfăşoară precum şi angajamentul pentru promovarea transparenţei, după cum se precizează chiar pe site-ul asociaţiei.

Activitatea de lobby se referă la influențarea legitimă a deciziilor politice, prin activități de comunicare profesionist realizate, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive si abilități strategice (http://dorin.ciuncan.com)..

Prin lobbying se înțelege activitatea unui grup (sau persoană) care încearcă să determine puterea legislativă sau executivă să adopte o poziție sau să ia o decizie care să servească interesele legitime ale respectivului grup. În plus, prin lobbying (activitatea de lobby), factorii decizionali – parlamentarii, reprezentanții administrației publice centrale și locale etc. – pot beneficia, prin intermediul acestor grupuri, de expertiza unor specialiști în diferite domenii. Dintr-un alt punct de vedere, lobbying-ul constituie un mecanism prin care se menține legătura dintre alegători și aleșii lor, pe durata mandatului acestora din urmă (http://www.romanialeaks.org, 21 martie 2011).

În România este foarte persistentă confuzia între trafic de influență și lobby, mulți oameni considerându-le sinonime…

Parlamentul European (PE) a anunţat deschiderea unei anchete privind acuzaţiile de corupţie aduse de publicaţia britanică The Sunday Times împotriva a trei eurodeputaţi, între care românul Adrian Severin.

Ceilalţi doi eurodeputaţi vizaţi pentru că s-au declarat dispuşi “să îşi vândă serviciile” sunt un fost vicepremier român, Adrian Severin, şi un fost ministru sloven de Externe, Zoran Thaler.

Adrian Severin a trimis o FACTURĂ de 12.000 de euro pentru “servicii de consiliere”.

Zoran Thaler, fost ministru sloven de Externe, a prezentat şi el un amendament, cerând ulterior ca banii să îi fie trimişi în contul unei firme cu sediul la Londra.

În schimb, un al treilea deputat, fostul ministru austriac de Interne, Ernst Strasser, le-a declarat jurnaliştilor: “Eu sunt un lobbist“, înainte de a prezenta un proiect de amendament celor doi colegi ai săi dintr-o comisie responsabilă cu legislaţia respectivă. Un compromis a fost obţinut în favoarea lobbiștilor, a asigurat ulterior Strasser ( Deputatul a cerut să i se plătească o primă tranşă de 25.000 de euro în contul unei firme pe care o deţine în Austria).

“Mi s-a oferit un contract de consultanţă, ca membru în consiliul de experţi internaţionali ai acestei firme, Tyler Jones, firmă falsă, după cum s-a demonstrat ” .  “Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste «advisory boards», avem dreptul să funcţionăm în calitate de consultanţi politici, cu singura obligaţie de a nu transfera informaţii confidenţiale”, a spus Severin.

Adrian Severin neagă că ar fi făcut lobby, ci doar consultanţă, “ceea ce e perfect legal”.   În interpretarea europarlamentarului, “contractul de consultanţă înseamnă că vă dau un sfat despre cum trebuie să procedaţi. Contractul de lobby înseamnă că mă duc în folosul dumneavoastră la un terţ şi-l determin să facă un lucru”, a răspuns eurodeputatul.   Eu am făcut doar un studiu de probabilitate, o cercetare de piaţă, ca să văd care sunt tendinţele în Parlament. Nu am pus pe cineva să depună vreun amendament. Noi facem lobby toată ziua unul asupra celuilalt, dar nu contra cost” (WikiLeaks.ro documente,   Florin NEGRUŢIU , Culisele scandalului din Parlamentul european. Adrian Severin a acceptat de la jurnalişti deghizaţi în lobbiști 12.000 de euro pentru un amendament depus de Sebastian Bodu, Gândul. Info, 20.03.2011  ).

Potrivit înregistrării postate, discuția a fost următoarea:

Reporter : Deci puteți introduce acest amendament pentru noi?

Adrian Severin: Da, da, ok. Sa vedem ce putem face. Aș putea formula un amendament… Aș putea ruga un coleg să introducă un amendament.

Reporter: Clienții ne plătesc la zi. Dumneavoastră aveți jumătate din zile. E greu.

Adrian Severin: Da, da. Cred – pentru ca nu am calculat exact – cred ca ar fi vorba despre două sau trei zile. Credeți că este bine așa?

Reporter: Da, e în regulă. Deci ar fi, să spunem, 12.000. Euro.

Adrian Severin: Da (http://politeanu.blogspot.comwww. Luju. Ro,  22 iulie 2011)

În concluzie, ori de câte ori ne aflăm în prezența unui avantaj/folos licit prin faptul că există un act contabil/fiscal care să redea un raport juridic legal întocmit,  nu putem vorbi de corupție. Acuzarea are rolul de a dovedi existența unor relații fictive, false, contrafăcute, formale, ireale, nedeterminate sau nedeterminabile juridic,  neserioase, imorale.

TRAFICUL DE PERSOANE

TRAFICUL DE PERSOANE

Potrivit art. 2 din Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului  de persoane  prin trafic de persoane se înţelege recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea ori primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, dacă aceste fapte constituie infracţiune (chiar sub formă tentată). De asemenea, în sensul acestei legi, constituie trafic de persoane și recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, ca trafic de minori.

Într-un cuvânt, primirea/ transferarea unei persoane în  scopul exploatării acesteia poate constitui infracţiune.

Abuzul de autoritate nu implică vicierea voinţei unei persoane în executarea unor acte prin care dispune de libertatea sa în folosul persoanei care exercită abuzul. În condiţiile în care o persoană este recrutată, transportată, transferată, cazată sau primită, prin mijloacele prevăzute de textul criticat, între care «abuzul de autoritate», cu scopul de a fi exploatată, nu se poate reţine, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, că incriminarea unei asemenea fapte încalcă dreptul la liberă circulaţie, prevăzut de art. 25 din Constituţie, sau dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, consacrat prin art. 26 alin. (2) din Legea fundamentală” (Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 74 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 14 martie 2007,  idem, Decizia nr. 840 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 12 iulie 2010 ).

Prin exploatarea unei persoane traficate se înţelege:

a) executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate;

b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

c) obligarea la practicarea prostituţiei, cerşetoriei, la reprezentări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală;

d) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, cu încălcarea dispoziţiilor legale;

e) efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

În baza art. 264  din Codul muncii, constituie infracţiune fapta persoanei care, în mod repetat, stabileşte pentru salariaţii încadraţi în baza contractului individual de muncă salarii sub nivelul salariului minim brut pe ţară garantat în plată, prevăzut de lege,  primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetăţenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă.

De  asemenea, încadrarea în muncă a minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstă sau folosirea acestora pentru prestarea unor activităţi cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor ,  primirea la muncă a unei persoane aflate în situaţie de şedere ilegală în România, cunoscând că aceasta este victimă a traficului de persoane  constituie infracţiune  (Art. 265  din Codul muncii).

Dacă munca prestată este de natură să pună în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Mai trebuie să amintim că prin art. 329 din Codul penal  se incriminează proxenetismul și sub traficului de persoane în scopul practicării prostituţiei, sub sancțiunea închisorii de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 21 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002, Curtea Constituțională  a statuat că  incriminarea şi sancţionarea faptelor de prostituţie şi de proxenetism, în Codul penal de la 1968, reprezintă şi îndeplinirea obligaţiei asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la  Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării acestora, care prevede că părţile la această convenţie decid pedepsirea oricăror persoane care, pentru a satisface pasiunile altei persoane, ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia, sau care exploatează prostituţia altei persoane, chiar cu consimţământul acesteia. În preambulul convenţiei se arată că «prostituţia şi răul care o însoţeşte, traficul de fiinţe umane în vederea prostituării, sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii»”.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că “în ceea ce priveşte proxenetismul, incriminat prin însăşi convenţia menţionată, caracterul său profund antisocial nu poate fi pus la îndoială şi nu se poate vorbi despre neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 329 din Codul penal” (idem, Curtea Constituțională, Decizia nr. 563 din 3 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  422 din 16 iunie 2011).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite,  a examinat recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de trafic de persoane, comisă asupra mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, “constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane”.

Corelativ, prin art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, se prevede că “recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori”.

În raport cu conţinutul acestor dispoziţii ale legii, pentru săvârşirea oricăreia dintre cele două infracţiuni menţionate este suficientă deci existenţa unui singur subiect pasiv.

Ca urmare, ori de câte ori una dintre aceste infracţiuni priveşte mai mulţi subiecţi pasivi, ne aflăm fie în faţa unei pluralităţi de infracţiuni, sub forma concursului reglementat în art. 33 din Codul penal, fie în faţa unei infracţiuni unice, continuate, în sensul prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal.

Pentru realizarea acestei diferenţieri – arată Înalta Curte de Casație și Justiție  – este indispensabil să se procedeze la o analiză completă, pe baza elementelor de fapt corect determinate, a condiţiilor de loc şi de timp în care s-au comis faptele la care se referă dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, spre a se stabili dacă au fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau, eventual, îşi au sursa în rezoluţii distincte.

Sub acest aspect este de observat că, potrivit reglementării date prin art. 41 alin. 2 din Codul penal, “infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.

Rezultă deci că, pentru a se considera că faptele identice cu caracter repetat au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii, este suficient să se constate în conţinutul lor, în raport cu reglementarea menţionată, unitate de dispoziţii legale violate, unitate de hotărâre infracţională şi pluralitate de acte separate într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Or, atât timp cât prin săvârşirea repetată a oricăreia dintre faptele la care se referă art. 12 sau 13 din Legea nr. 678/2001 se încalcă de mai multe ori aceeaşi dispoziţie a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracţionale luate de autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fie încadrate, după caz, într-o infracţiune unică, continuată, de trafic de persoane şi, respectiv, de trafic de minori.

În această privinţă, diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni. De aceea, aşa cum faptul de a sustrage în împrejurări identice într-o zi un obiect, iar în zilele următoare alte obiecte nu poate constitui decât o singură infracţiune continuată de furt, tot astfel fapta unui individ de a trafica prin acte repetate mai multe persoane majore sau minore, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, constituie, după caz, infracţiunea continuată de trafic de persoane sau de minori, iar nu un concurs real de asemenea infracţiuni.

Aşadar, câtă vreme pentru existenţa infracţiunii continuate de trafic de persoane sau de trafic de minori nu este necesară realizarea unităţii de subiect pasiv, nu poate fi reţinut concursul de infracţiuni numai datorită pluralităţii de subiecţi pasivi în cadrul repetării actelor de acest fel, indiferent care ar fi modalitatea lor alternativă de săvârşire (recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire de persoane).

Atribuţia de a stabili dacă mai multe fapte, imputabile unui inculpat, constituie sau nu infracţiuni distincte, concurente, sau o singură infracţiune, continuată, este o chestiune de fapt, pe care numai instanţa de fond o poate rezolva în mod suveran, deoarece numai această instanţă poate constata dacă a existat o singură rezoluţie infracţională în concepţia şi scopul urmărit de acel inculpat.

Sub acest aspect, între elementele ce pot fi avute în vedere la decelarea unicităţii de rezoluţie, trebuie subliniate: intervalele de timp relativ scurte dintre actele comise, vizarea prin actele respective de bunuri sau valori de acelaşi fel, identitatea de procedee folosite, condiţiile sau împrejurările asemănătoare pentru săvârşirea faptelor şi, mai ales, unicitatea scopului urmărit.

Aşa fiind, în măsura în care, în raport cu elementele menţionate, unitatea de rezoluţie poate fi reţinută şi în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi şi în cel al mai multor conţinuturi alternative ale aceleiaşi infracţiuni, se impune să se constate că traficul de persoane, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs.

În consecinţă, Înalta Curte de Casație și Justiție  admite recursul în interesul legii şi stabilește că traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs  (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite,  Decizia  nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  775 din 15 noiembrie 2007,  Dosar nr. 14/2007).

Într-o speță, s-a ridicat problema schimbării încadrării juridice a faptelor, din infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 Cod penal, întrucât nu s-a făcut dovada exercitării de violenţe sau constrângeri asupra victimelor. Raportat la probatoriul administrat . Tribunalul Neamţ, Secţia penală, a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor ( Sentinţa nr. 32 din 2 martie 2011,   în  Arhiva instanţei, cit. apud Eurolex, G&G Consulting, Departamentul juridic).

Din registrul de control al societăţii administrate de inculpat, rezultă că societatea a fost de mai multe ori controlată de organele abilitate, făcându-se menţiuni şi cu privire la încheierea unor procese verbale de contravenţie, fără a se face dovada motivului pentru care s-au aplicat sancţiunile, fiind posibil ca acestea să vizeze şi nerespectarea condiţiilor de angajare. Susţinerile inculpaţilor referitoare la faptul că părţile vătămate au fost angajate legal, cu contract de muncă, sunt parţial reale, în sensul că, la dosar au fost depuse contractele de muncă, însă acestea au fost încheiate după momentul la care părţile vătămate au devenit majore, iar din probele administrate rezultă că acestea au fost angajate încă din perioada minorităţii.

De asemenea, nefondate sunt şi susţinerile inculpaţilor, referitoare la faptul că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Legii nr. 678/2001, în forma iniţială, respectiv cea anterioară anului 2005, întrucât actul de sesizare al instanţei nu prevede menţiunea aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 79/2005, care a modificat Legea nr. 678/2001, iar activitatea infracţională se reţine a fi desfăşurată în perioada 2008 – 2010, când victimele erau majore. Astfel, din întreg probatoriul administrat, rezultă că victimele B.A.E., V.F.I. şi B.A.G. au fost exploatate în perioada anilor 2007 – 2008, cât acestea erau minore, iar partea vătămată O.C.M. a fost exploatată în cursul anului 2007, când era majoră, astfel că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 678/2001, în forma în vigoare la data comiterii faptei, respectiv cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 79/2005, nefiind necesară o precizare expresă a aplicării şi acestei ordonanţe.

Astfel, proxenetismul reprezintă o activitate infracţională neagresivă, neimplicând vicierea poziţiei subiective a subiectului pasiv secundar, în timp ce activităţile ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de persoane constau în mijloace care presupun înfrângerea libertăţii de voinţă şi conştiinţă a subiectului pasiv.

Or, în speţă, din probatoriul administrat rezultă că inculpaţii au acţionat faţă de părţile vătămate prin mijloace care au înfrânt libertatea de voinţă şi conştiinţă a acestora, atât prin ţinerea lor sub strictă supraveghere, fără a avea libertate de mişcare cât şi prin violenţele exercitate fie asupra lor fie asupra altor angajate, pentru a le inspira temere, în cazul în care s-ar opune exploatării lor sexuale sau prin muncă.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa constată că faptele inculpaţilor de a racola şi caza trei victime minore şi o victimă majoră într-o locuinţă, ţinându-le sub strictă supraveghere şi de a le exploata sexual sau prin muncă, folosind acte de violenţă sau ameninţări, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, în cazul părţii vătămate majore O.C.M. şi a infracţiunii de trafic de minori prevăzută de art. 13 al. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 678/2001 în cazul părţilor vătămate B.A.E., V.F.I. şi B.A.G.

În concluzie, efectuarea oricăror activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului NU constituie infracțiunea de trafic dacă persoana fizică ce constituie subiectul pasiv – indiferent dacă participă sau nu în procesul penal în calitate de parte vătămată – nu a fost  recrutată, transportată, transferată, cazată ori primită prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane.

SECHESTRU COMERCIAL,modificarea art. 908 din Codul de comerţ

SECHESTRU COMERCIAL

Potrivit art. 907 din Codul de comerţ,  partea interesată într-o cauză comercială va putea, deodată cu intentarea acţiunei, să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averei mobile a debitorului .

Va putea de asemenea să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul sau sumele sau efectele datorite debitorului sau de către un al treilea, conformându-se dispoziţiunilor art. 456 şi următoarele din codicele de procedura civilă.

Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii (Art. 453 din Codul de procedură civilă).

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că, în cadrul procedurii de executare silită, competenţa materială de a soluţiona cererile de poprire în primă instanţă revine judecătoriei, indiferent de natura şi valoarea creanţei  (Secţiile Unite, Decizia nr. I din 8 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 18 martie 1999).

Potrivit art. 372 din Codul de procedură civilă, executarea silită se realizează în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a oricărui alt titlu executoriu.

Pentru asigurarea realizării executării silite, în cadrul secţiunii a V-a din capitolul II al Cărţii a V-a din Codul de procedură civilă este reglementată “urmărirea şi poprirea bunurilor mişcătoare ale datornicului care sunt în mâna celor de-al treilea”, prevăzându-se prin art. 452 că “orice creditor va putea, pe bază de titluri executorii, să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său sumele sau efectele datorate datornicului său de către un al treilea…”.

Referindu-se la competenţa de soluţionare, art. 453 din Codul de procedură civilă prevede că “această poprire se va face după o cerere ce creditorul va adresa la judecătoria domiciliului celui de-al treilea sau al datornicului”, fără a face vreo distincţie cu privire la natura şi valoarea creanţei ori la calitatea părţilor.

Pe de altă parte, prin reglementările cuprinse în Cartea a IV-a titlul I din Codul comercial, care se referă la exerciţiul acţiunilor comerciale, cererile de poprire nu sunt indicate printre acţiunile de competenţa tribunalului comercial.

Tot astfel, este de observat că, în materia executării silite, Codul comercial reglementează la art. 910 – 935 o singură procedură specială, cu caracter de excepţie, prin care este prevăzută competenţa tribunalului în cazul urmăririi şi vânzării silite a navelor.

Conferirea de atribuţii de executare silită tribunalului prin art. 373 din Codul de procedură civilă şi prin art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, nu poate justifica, prin ea însăşi, competenţa acestei instanţe de a soluţiona şi cererile de poprire la care se referă art. 453 din Codul de procedură civilă atâta timp cât textul de lege prevede în mod expres că poprirea se face numai în urma cererii pe care creditorul o adresează judecătoriei.

De aceea, se impune a se considera că şi în materie comercială, indiferent de valoarea creanţei urmărite, competenţa de soluţionare a cererii creditorului de înfiinţare a popririi pentru sumele cuprinse în titlul său executoriu, revine judecătoriei.

În consecinţă,  Înalta Curte de Casație și Justiție   a admis recursul în interesul legii şi a  stabilit că, în cadrul procedurii de executare silită, competenţa materială de a soluţiona cererile de poprire în primă instanţă revine judecătoriei, indiferent de natura şi valoarea creanţei ((Secţiile Unite, Decizia nr. I din 8 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 18 martie 1999).)

În Partea I din Monitorul Oficial al României, nr.  484 din 7 iulie 2011  a fost publicată Legea nr. 135 din 5 iulie 2011 pentru modificarea art. 908 din Codul de comerţ.

Articolul 908 din Codul de comerţ, adoptat prin Decretul-lege nr. 1.233/1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi astfel, sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată.   Instanţa care judecă procesul se va pronunţa asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor.

Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va consemna suma, capitalul, dobânzile şi cheltuielile, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru.

Anterior, art. 908  dispunea că sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată.

Judecătoria se va pronunţa asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor.

Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va consemna suma, capital, interese şi cheltueli pentru care s-a înfiinţat acel sechestru.

Procedura civilă specifică, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. (1);

b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor prevăzute de art. 453 alin. (2). La cererea creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul poprit va proceda potrivit alin. (1), comunicând, după caz, executorului ori creditorilor arătaţi la lit. a) şi b) din acelaşi alineat numele şi adresa celorlalţi creditori, precum şi sumele poprite de fiecare în parte (art. 456).

În cazul debitorului titular de conturi bancare, poprirea se înfiinţează potrivit art. 453.   În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul executării silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare.

La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel.

Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate.   În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României pentru ziua respectivă, în vederea consemnării acestora potrivit dispoziţiilor art. 456 din procedura civilă.

Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala debitorului (   art. 458 Cod procedura civilă).

În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, în termenul prevăzut de art. 458 alin. (1), va reţine şi va consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Distribuirea se va face potrivit dispoziţiilor art. 562 – 571.

După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.

Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor potrivit dispoziţiilor secţiunii III din prezentul capitol, ţinând seama şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute potrivit art. 562 – 571 din Codul de procedură civilă.

Pagina 30 din 67« Prima...10202829303132405060...Ultima »