A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

INSULA ŞI CALOMNIA, PROBA VERITĂŢII, NORME DE INCRIMINARE, ABROGARE , CURTEA CONSTITUȚIONALĂ , NECONSTITUȚIONALITATE

INSULA ŞI CALOMNIA,  PROBA VERITĂŢII,  NORME DE INCRIMINARE, ABROGARE ,   CURTEA CONSTITUȚIONALĂ , NECONSTITUȚIONALITATE

Încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii acesteia, nu determină automat şi reintrarea în vigoare a dispoziţiilor din acea normă abrogată de legiuitor.

O asemenea modalitate de reincriminare a faptelor ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată la 21 aprilie 2010, potrivit cărora “Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv” şi “Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.

A atribui Curţii Constituţionale prerogativa de a repune în vigoare dispoziţii legale de incriminare abrogate ar însemna să i se recunoască acestei autorităţi un rol legislativ activ, ceea ce ar contraveni însăşi reglementărilor din propria sa lege organică, inclusiv prevederilor de ordin constituţional existente în materie.

Reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu principiul legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie şi validat prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin art. 23 alin. (12) din Constituţia României, republicată, se prevede, cu valoare de principiu ce garantează inviolabilitatea libertăţii individuale, că “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, iar în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. h) din aceeaşi lege fundamentală, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

Mai este de subliniat că tot prin Constituţia României, republicată, la art. 61 alin. (1), s-a prevăzut că “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Pe de altă parte, este de observat că, în raport cu reglementarea de la art. 7 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, “nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional”.

Referindu-se la noţiunea de “drept”, utilizată în acest text din Convenţie, Curtea Europeană a explicat că o atare noţiune cuprinde în primul rând normele de ordin legislativ, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii de accesibilitate şi previzibilitate. S-a considerat în acest sens că, pentru a fi îndeplinită condiţia privind accesibilitatea pentru cetăţeni, este suficient ca legea să fie publicată şi previzibilă sub aspectul conţinutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiţi şi condiţiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.

Or, din moment ce, după abrogarea dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, faptele de insultă şi de calomnie nu au mai fost reincriminate, este evident că, în ansamblul lor, persoanele cărora li se adresează legea nu au posibilitatea să cunoască reintrarea acelor fapte în sfera ilicitului penal, pentru a-şi adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidenţa răspunderii penale.

Este semnificativ că prin însăşi dispoziţiile preliminare ale actualului Cod penal, reglementându-se principiul legalităţii incriminării, s-a înscris la art. 2 că “legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

De aceea, câtă vreme faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare.

Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituţional, nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că “nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din acelaşi cod privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011

DREPTUL LA APĂRARE, PROCES ECHITABIL, ADMISIBILITATEA PROBELOR, UTILIZAREA DECLARAŢIILE OBŢINUTE ÎN FAZĂ ANCHETEI PRELIMINARE

DREPTUL LA APĂRARE, PROCES ECHITABIL, ADMISIBILITATEA PROBELOR,  UTILIZAREA DECLARAŢIILE OBŢINUTE ÎN FAZĂ  ANCHETEI PRELIMINARE

Nu este de competenţa Curţii să se ocupe cu erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă naţională cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot aduce atingere drepturilor şi libertăţile protejate de Convenţie. În timp ce articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu înseamnă că reglementează admisibilitatea probelor ca atare, care reprezintă în primul rând o chestiune de drept. Sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblul său, inclusiv prezentarea de mijloace de probă a fost corectă,  în primul rând potrivit dreptului intern (Bracci c. Italiei, nr 36822/02 , § 51, ​​13 octombrie 2005).

Rămâne de stabilit dacă drepturile apărării au fost încălcate prin imposibilitatea solicitantului de a interoga victima cu ocazia dezbaterilor şi prin refuzul de a ordona un test AND (§ 109).

Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie să fie în mod normal produse în fața acuzatului în şedinţă publică, în vederea unor dezbateri contradictorii, dar utilizarea declaraţiile obţinute în fază  anchetei preliminare şi a instrucției nu intră neapărat în conflict cu §§ 3 d) şi 1 ale articolului 6, sub rezerva respectării dreptului la apărare; ca regulă generală, trebuie ca acuzatului să i se oferi o oportunitate adecvată şi suficientă pentru a contesta o mărturie în acuzare, la momentul depoziției sau mai târziu (Bracci, § 54).

Chiar dacă articolul 6 nu recunoaşte pârâtul un drept absolut de a obţine participarea martorilor în faţa unei instanţe, cu toate acestea, dreptul la apărare este restrâns într-o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 atunci când condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile făcute de către o persoană pe care acuzatul a fost în imposibilitatea de a interoga, nici în stadiul instrucției, nici în timpul dezbaterilor (Saidi c. Franţa, 20 septembrie 1993 , § 43-44, seria A nr 261-C).

Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că trebuie să fie tratate cu o extremă prudenţa declarațiile luate de la martori în astfel de condiţii încât dreptul la apărare nu ar putea fi garantat în măsura normală cerută de Convenţie (S. N. , § 53) .

În cauză,  Curtea reține că instanţele au motivat condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de viol, în principal pe declaraţiile victimei luate la poliţie. Alţi factori de luat în considerare, şi anume certificatul medico-legal,  ca şi cinci depoziții indirecte  ale unor martori care au auzit victima plângându-se de ceea ce  a avut de suferit din partea solicitantului (a se vedea punctele 47-49 şi 54 de mai sus) nu pot fi considerate ca fiind determinante, dat fiind faptul că nici unul dintre aceste elemente nu  atestă în mod direct faptul că violul au fost comis de către solicitant. Rezultă că, dacă declaraţiile victimei în cauză nu au fost singura dovadă pe care instanţa  și-a bazat convingerea, cu toate acestea, ele au constituit factorul decisiv (a se vedea, a contrario, Artner v. Austria, 28 august 1992 §§ 22-24, Seria A nr.  242-A).

În această privinţă, Curtea a admis că în cadrul unei proceduri referitoare la abuzuri sexuale şi, în special, asupra persoanelor vulnerabile, se iau măsuri pentru a proteja victima, dar cu condiţia ca astfel de măsuri să poată pot fi conciliate cu un exerciţiu adecvat şi eficient al dreptului la apărare. Natura solicitantă a acestui tip de procedură a fost subliniat, mai ales atunci când victima se confruntă împotriva voinţei sale de către pârât (SN § 47).

În acest caz, faptul că victima este în vârstă şi senilă, astfel cum a fost atestat în certificatul medico-legal din 1 aprilie 2001, implică fără nicio îndoială că o protecţie i s-a acordat. În același timp, imposibilitatea de a se proceda la interogarea victimei cu ocazia audierii reclamantului, înaintea decesului său din octombrie 2001,  ar fi trebuit să fie însoţită de garanţii adecvate care să respecte dreptul la apărare,  astfel cum este garantat prin §§ 1 şi 3 d) , raportat la  articolul 6.

Or, rezultă din piesele dosarului că singura declaraţie a victimei a fost înaintată la parchet   la 1 aprilie 2001, fiind dată unui ofiţer   al postului de poliție din comună (a se vedea punctul 48 de mai sus), înainte ca solicitantul să fie inculpat şi deci fără ca el să aibă posibilitatea unei clarificări. Această declaraţie a fost consemnată în scris  şi nu a fost înregistrată. După cum reiese din piesele aflate la dosar, această declaraţie nu a fost niciodată citită în fața acuzatului în cursul procedurii penale, şi nicio altă măsură de natură a permite solicitantului să atace declaraţiile şi credibilitatea victimei nu a fost luată (a se vedea a contrario, S. N.  § 52).

În aceste condiţii, realizarea unui test ADN fie ar fi  putut confirma versiunea victimei , fie ar fi putut furniza reclamantului probe substanțiale pentru a submina credibilitatea acestei versiuni.  În acest sens, Curtea observă că reclamantul sau avocații săi au cerut în mod repetat efectuarea unei expertize bazată pe examinarea ADN-ului (a se vedea, a contrario, decizia Comisiei din 29 iunie 1994 în cauza V. S. conta Italiei nr.  20361/92) şi au prezentat această cerere în fața unei instanţe care avea competenţa să dispună producerea de noi probe (a se vedea şi,  a contrario,  Bracci, § 64). Cu toate acestea, instanţele au refuzat să dea curs acestei solicitări în mod implicit,  fără a se pronunța explicit cu privire la relevanţa probei oferite prin decizii care să fie suficient de motivate şi raţionale (a se vedea,  a contrario, Arias Garcia c. Spania, no 22481/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1994).

În sfârșit, cu privire la cercetarea la faţa locului efectuată la 1 aprilie 2001, Curtea i-a constatat neajunsurile, de vreme ce poliţia s-a limitat la a descrie, într-o manieră generală, casa victimei, fără a avea grija de a găsi urmele agresiunii, de exemplu,  spermă pe haine  sau prosopul  indicat în declaraţia victimei ca fiind utilizat de către agresor, pentru imobilizare. Or, aceste elemente ar fi putut oferi mai multă consistenţă acuzaţiei aduse împotriva reclamantului (§ 115).

Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, instanţele române au eşuat în datoria lor să dispună măsuri de investigare care să fi creat  reclamantului posibilitatea de a se apăra (a se vedea, mutatis mutandis Spînu c. România, nr 32030/02, § 62, 29 aprilie 2008).

Prin urmare,  a avut loc o încălcare a articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie (§ 116).

CEDH, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE V.D. c. ROUMANIE (Requête no 7078/02) ARRÊT 16 février 2010 DÉFINITIF  28/06/2010

Notă. Faptul că victima era senilă, atestat în certificatul medico-legal, face să  anuleze valoarea declarațiilor sale și a celor ce au pornit de la ea.

PROIECTUL LEGII PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A CODULUI PENAL ŞI PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA UNOR ACTE NORMATIVE CARE CUPRIND DISPOZIŢII PENALE ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

PROIECTUL  LEGII PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A CODULUI PENAL ŞI PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA UNOR ACTE NORMATIVE CARE CUPRIND DISPOZIŢII PENALE ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

MJ , în baza Legii transparenței, a publicat proiectul  Legii pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale.

Potrivit Art. 50 din proiect, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 13, litera d) se abrogă.

2. Articolul 37 va avea următorul cuprins:

“(1) În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act, precum şi a atribuţiilor exercitate în calitate de membru în organele de conducere a profesiei.

(2) Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces.

(3) Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.(2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu formularea apărării  în acea cauză şi sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.

(4) Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin.(2) şi (3) constituie abatere disciplinară gravă. Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea juridică penală sau civilă, după caz.”

3. Alineatul 6 al articolului 57 va avea următorul cuprins:

“(6) Folosirea fără drept a denumirilor „Barou”, „Uniunea Naţională a Barourilor din România”, „U.N.B.R” ori „Uniunea Avocaţilor din România” sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă.”

  • Deci avocatul care , îndeplinind activitatea de asistență, atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act, precum şi acela care exercită atribuţii  în calitate de membru în organele de conducere a profesiei, sunt asimilaţi funcţionarului public.
  • Proiectul nu rezolvă divergențele legate de interpretarea sintagmei de folosire fără drept .
  • Dacă o persoană exercită atribuţii simulate în calitate de membru în organele de conducere a profesiei, ca și cum ar fi asimilată funcţionarului public, ar trebui să se considere ca uzurpând o calitate oficială, și deci sancțiunea ar trebui să fie mai severă decât o amendă (de la unu la 5 ani , ca uzurpare de calități oficiale, cf art. 258 NCP).
  • Se pare că MJ nu apreciază ca fiind sociopericuloasă exercitarea profesiei de avocat de persoane din alte structuri. Acesta este și părerea noastră, deși diferendul nu este încă pe deplin tranșat.
  • Se pare că este vorba de abrogarea actualului art. 13 alin. (6) – în urma republicării din  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011
  • Se pare că trimiterea la art. 37 se referă,  de fapt,  la art. 39 (1) – (9). Să sperăm că proiectul va fi actualizat.

În baza art. 248 din proiect, legea intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011 , cu excepţia art. 130 pct. 6 şi 250, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

SECRETUL CORESPONDENŢEI, RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂŢI, INTERCEPTAREA AUDIO-VIDEO ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE, RESPECTIV ÎNAINTE DE DECLANŞAREA PROCESULUI PENAL SAU ÎNAINTE DE SĂVÂRŞIREA UNEI INFRACŢIUNI, CONDIŢIILE ŞI CAZURILE DE INTERCEPTARE ŞI ÎNREGISTRARE A CONVORBIRILOR SAU COMUNICĂRILOR EFECTUATE PRIN TELEFON SAU PRIN ORICE MIJLOC ELECTRONIC DE COMUNICARE, ORGANELE CARE EFECTUEAZĂ INTERCEPTAREA ŞI ÎNREGISTRAREA

SECRETUL CORESPONDENŢEI, RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂŢI, INTERCEPTAREA AUDIO-VIDEO ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE, RESPECTIV ÎNAINTE DE DECLANŞAREA PROCESULUI PENAL SAU ÎNAINTE DE SĂVÂRŞIREA UNEI INFRACŢIUNI, CONDIŢIILE ŞI CAZURILE DE INTERCEPTARE ŞI ÎNREGISTRARE A CONVORBIRILOR SAU COMUNICĂRILOR EFECTUATE PRIN TELEFON SAU PRIN ORICE MIJLOC ELECTRONIC DE COMUNICARE,  ORGANELE CARE EFECTUEAZĂ INTERCEPTAREA ŞI ÎNREGISTRAREA

Dispoziţiile în materia interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009. idem Decizia nr. 532 din 19 aprilie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  393 din 3 iunie 2011

TAXE JUDICIARE DE TIMBRU

TAXE  JUDICIARE DE TIMBRU

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu următorul conţinut: “Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.”

Principiul egalităţii prevăzut de Legea fundamentală nu poate ca, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 16, cetăţenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituţie şi în legi, fiind egali în faţa acestora şi a autorităţilor publice, în timp ce autorităţile publice exercită atribuţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenţei lor, în realizarea funcţiilor pentru care sunt create.

În ceea ce priveşte scutirea autorităţilor publice care intră sub incidenţa textului de lege criticat, de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea realizării creanţelor bugetare, aceasta are o justificare obiectivă şi raţională în faptul că autorităţile respective – beneficiari de alocaţii bugetare -, fiind finanţate de la bugetul de stat pentru a putea funcţiona, iar taxele respective făcându-se venit tot la bugetul de stat, ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate (formal) să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget. Referitor la critica de neconstituţionalitate bazată pe susţinerea că se încalcă dreptul de liber acces la justiţie, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât nici dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi nici cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu exclud stabilirea unor condiţii în legătură cu introducerea acţiunilor în justiţie, între care şi aceea a plăţii unor taxe, aşa cum niciuna dintre aceste prevederi nu stabileşte gratuitatea serviciului public al justiţiei.

Curtea Constituțională, Decizia nr. 373 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 13 noiembrie 2003.  idem Curtea Constituţională, Decizia nr. 558 din 3 mai 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  403 din 8 iunie 2011. Prin Decizia nr. 1.394 din 16 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 11 februarie 2009, Curtea a statuat că plata unor taxe sau impozite reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor, prevăzută în art. 56 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care aceştia au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Or, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituţie, “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”, fiind aşadar la latitudinea legiuitorului să stabilească scutiri de taxe sau impozite având în vedere situaţii diferite, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalităţii în drepturi.

PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PROBE SAU INDICII TEMEINICE

PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PROBE SAU INDICII TEMEINICE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: “Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: […] f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”

Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie, cu raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că din interpretarea dispoziţiilor legale criticate nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, folosirea de către legiuitor a termenului “infracţiune” are o semnificaţie pur tehnică, acesta desemnând încadrarea faptei cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o anumită pedeapsă. Aşa fiind, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile legale examinate nu contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 597 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 20 mai 2011. idem Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005,   Decizia nr. 245 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 30 martie 2006, Decizia nr. 1.142 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2008

CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989

CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989

Curtea Constituțională respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.  221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în Dosarul nr. 574/108/2010 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia civilă.

În  cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Curtea constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale.

Prin Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 574/108/2010, Curtea de Apel Timişoara – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în cadrul soluţionării unei acţiuni prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din  Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, invocând, cu titlu de exemplu, “Cauza Ţarălungă, Cauza Temeşan sau Cauza Oancea”.

În cauza Oancea OANCEA ET AUTRES c. ROUMANIE (Requête no 5984/02) ARRÊT, 29 juillet 2008 DÉFINITIF 29/10/2008 ( cmiskp.echr.coe.int),  La Cour dit

a)  que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement :

i.  3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ;

ii.  1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ;

b)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage .

Despăgubirile se acordă  potrivit art.  41 din Convenție,  « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. », deci pentru modul în care statul român a considerat că rezolvă litigiul, condamnând statul român.

Curtea Constituțională  constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale  ( Decizia nr. 178 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, prin care, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.

În materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, dar cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor.

Or, dispoziţiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă şi raţională, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgenţa şi necesitatea reglementării “unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.

În cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

În ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, Curtea observă existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă – deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, şi consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. În consecinţă, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii  nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.

Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §33). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, §72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p.   13, §34).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: “o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 87, § 40).

Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:

în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;

în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, §81).

Pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente înfrâng şi prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează un drept fundamental – egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consfinţit în prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Curtea Constituțională,  decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie ,  Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect distinct faţă de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar ( idem, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008) .

Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.

Totodată, dacă s-ar reţine că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, aceasta ar echivala cu o prezumţie fără suport constituţional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget şi că majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară.

Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată “Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată “Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.

În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.

De asemenea, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” – este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeaşi finalitate.

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că “În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, […] pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 […] să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată – adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o “speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o “importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o “speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.

Curtea reţine că şi alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forţat sau au fost internaţi în alte localităţi – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situaţie cel puţin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soţii supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţă, morţi în luptă, în detenţie sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de rezistenţă, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de rezistenţă ucişi sau morţi în timpul detenţiei după punerea în aplicare a sentinţei.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională  constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.

Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de “legalitate” au fost grav atinse.

Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Idem, Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 241/2005 se incriminează împiedicarea sub orice formă a organelor competente de a intra în sedii, incinte ori terenuri cu scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale. Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale săvârşite prin împiedicarea exercitării controlului, în condiţiile legii. Or, ţinând seama de tipul de control şi de organul competent care îl efectuează, urmează a fi aplicabile, după caz, dispoziţiile legale corespunzătoare. Împrejurarea că nu s-au respectat normele procedural-fiscale ori cele procedural-penale, nu este de natură a atrage neconstituţionalitatea dispoziţiei legale contestate care nu legitimează o conduită în contra Constituţiei, ci doar incriminează împiedicarea accesului în anumite spaţii în care se desfăşoară o activitate comercială.

De asemenea, dispoziţiile legale criticate nu vizează spaţii cu destinaţia exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar că acest control se efectuează la “sedii, incinte ori pe terenuri”. Aşa fiind, controlul priveşte spaţii clar determinate prin destinaţia lor. Rezultă că art. 5 din Legea nr. 241/2005 nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului.

Desigur, dacă organul de control încalcă prevederile legii, contribuabilul este în drept să procedeze, după caz, potrivit art. 51 referitor la Dreptul de petiţionare sau art. 52 referitor la Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică din Constituţie, mai ales că legea defineşte organul competent ca fiind acela care are atribuţii de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   365 din 25 mai 2011. Idem Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005 :”în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunţată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei”. Prin urmare, autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii.   “Activităţile pe care Inspecţia Muncii le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general”.

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Constituţia României – Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

TITLUL VII

Revizuirea Constituţiei

ARTICOLUL 150

Iniţiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

ARTICOLUL 151

Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

ARTICOLUL 152

Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ, CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALĂ (STRASBOURG, 1972), PRELUAREA PROCEDURII PENALE. ETAPE

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ, CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALĂ (STRASBOURG, 1972), PRELUAREA PROCEDURII PENALE. ETAPE

Preluarea procedurii penale la cererea unui stat străin, reglementată în art. 114 din Legea nr. 302/2004, se desfăşoară în două etape: în prima etapă, curtea de apel competentă se pronunţă asupra admisibilităţii cererii de preluare a judecăţii, prin încheiere motivată, conform art. 114 alin. (4) şi (5) din aceeaşi lege, iar în etapa a doua, în cazul în care cererea a fost considerată admisibilă de către curtea de apel, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, în temeiul art. 114 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

Dispoziţiile art. 114 din Legea nr. 302/2004, modificată, reglementează cererea de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române, iar în alin. (5) este prevăzută procedura de soluţionare a cauzei, stabilindu-se că „odată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii.”

În alin. (6) se prevede că, în cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Termenii imperativi folosiţi de legiuitor conduc la concluzia că cererea de preluare a procedurii penale se desfăşoară în două etape.

Într-o primă etapă, curtea de apel învestită cu soluţionarea cauzei se pronunţă asupra admisibilităţii cererii, instanţa urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru preluarea procedurii penale.

În a doua etapă, în cazul în care curtea de apel consideră cererea admisibilă, continuă judecata potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Ignorând aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii fără a se pronunţa asupra admisibilităţii acesteia.

Ca atare, instanţa de fond era obligată, potrivit dispoziţiilor legale imperative menţionate, de a se pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate şi nu să analizeze cererea în fond.

Procedura prevăzută în art. 114 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, modificată, desfăşurată fără citarea părţilor, nu impune obligaţia pentru instanţă de a face verificări asupra identităţii învinuiţilor, ci doar de a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii.

Ca atare, în raport cu considerentele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, ocazie cu care va verifica condiţiile de admisibilitate a cererii privind preluarea procedurii penale formulată de autorităţile judiciare din Slovenia şi numai ulterior să se pronunţe asupra fondului cauzei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4649 din 29 decembrie 2010