PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PROBE SAU INDICII TEMEINICE

PERICOL CONCRET PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PROBE SAU INDICII TEMEINICE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: “Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: […] f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”

Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie, cu raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că din interpretarea dispoziţiilor legale criticate nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, folosirea de către legiuitor a termenului “infracţiune” are o semnificaţie pur tehnică, acesta desemnând încadrarea faptei cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o anumită pedeapsă. Aşa fiind, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile legale examinate nu contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 597 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 20 mai 2011. idem Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005,   Decizia nr. 245 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 30 martie 2006, Decizia nr. 1.142 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2008

CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989

CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989

Curtea Constituțională respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.  221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în Dosarul nr. 574/108/2010 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia civilă.

În  cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Curtea constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale.

Prin Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 574/108/2010, Curtea de Apel Timişoara – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, în cadrul soluţionării unei acţiuni prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din  Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală, invocând, cu titlu de exemplu, “Cauza Ţarălungă, Cauza Temeşan sau Cauza Oancea”.

În cauza Oancea OANCEA ET AUTRES c. ROUMANIE (Requête no 5984/02) ARRÊT, 29 juillet 2008 DÉFINITIF 29/10/2008 ( cmiskp.echr.coe.int),  La Cour dit

a)  que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement :

i.  3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ;

ii.  1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ;

b)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage .

Despăgubirile se acordă  potrivit art.  41 din Convenție,  « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. », deci pentru modul în care statul român a considerat că rezolvă litigiul, condamnând statul român.

Curtea Constituțională  constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale  ( Decizia nr. 178 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, prin care, reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.

În materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, dar cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor.

Or, dispoziţiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă şi raţională, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgenţa şi necesitatea reglementării “unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.

În cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

În ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, Curtea observă existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă – deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, şi consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. În consecinţă, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii  nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.

Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §33). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, §72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p.   13, §34).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: “o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 87, § 40).

Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:

în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;

în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, §81).

Pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente înfrâng şi prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează un drept fundamental – egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consfinţit în prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Curtea Constituțională,  decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie ,  Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect distinct faţă de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar ( idem, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008) .

Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.

Totodată, dacă s-ar reţine că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, aceasta ar echivala cu o prezumţie fără suport constituţional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget şi că majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară.

Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată “Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi nr. 1.481 (2006) intitulată “Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate (sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.

În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.

De asemenea, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.

Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligaţie “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeaşi Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” – este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeaşi finalitate.

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că “În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, […] pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 […] să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată – adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o “speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii. Totodată, prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o “importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o “speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.

Curtea reţine că şi alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forţat sau au fost internaţi în alte localităţi – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situaţie cel puţin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soţii supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţă, morţi în luptă, în detenţie sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de rezistenţă, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de rezistenţă ucişi sau morţi în timpul detenţiei după punerea în aplicare a sentinţei.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională  constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.

Aşa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de “legalitate” au fost grav atinse.

Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale (Curtea Constituțională, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Idem, Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 241/2005 se incriminează împiedicarea sub orice formă a organelor competente de a intra în sedii, incinte ori terenuri cu scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale. Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale săvârşite prin împiedicarea exercitării controlului, în condiţiile legii. Or, ţinând seama de tipul de control şi de organul competent care îl efectuează, urmează a fi aplicabile, după caz, dispoziţiile legale corespunzătoare. Împrejurarea că nu s-au respectat normele procedural-fiscale ori cele procedural-penale, nu este de natură a atrage neconstituţionalitatea dispoziţiei legale contestate care nu legitimează o conduită în contra Constituţiei, ci doar incriminează împiedicarea accesului în anumite spaţii în care se desfăşoară o activitate comercială.

De asemenea, dispoziţiile legale criticate nu vizează spaţii cu destinaţia exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar că acest control se efectuează la “sedii, incinte ori pe terenuri”. Aşa fiind, controlul priveşte spaţii clar determinate prin destinaţia lor. Rezultă că art. 5 din Legea nr. 241/2005 nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului.

Desigur, dacă organul de control încalcă prevederile legii, contribuabilul este în drept să procedeze, după caz, potrivit art. 51 referitor la Dreptul de petiţionare sau art. 52 referitor la Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică din Constituţie, mai ales că legea defineşte organul competent ca fiind acela care are atribuţii de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   365 din 25 mai 2011. Idem Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005 :”în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunţată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei”. Prin urmare, autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii.   “Activităţile pe care Inspecţia Muncii le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general”.

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Constituţia României – Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

TITLUL VII

Revizuirea Constituţiei

ARTICOLUL 150

Iniţiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

ARTICOLUL 151

Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

ARTICOLUL 152

Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ, CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALĂ (STRASBOURG, 1972), PRELUAREA PROCEDURII PENALE. ETAPE

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ, CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALĂ (STRASBOURG, 1972), PRELUAREA PROCEDURII PENALE. ETAPE

Preluarea procedurii penale la cererea unui stat străin, reglementată în art. 114 din Legea nr. 302/2004, se desfăşoară în două etape: în prima etapă, curtea de apel competentă se pronunţă asupra admisibilităţii cererii de preluare a judecăţii, prin încheiere motivată, conform art. 114 alin. (4) şi (5) din aceeaşi lege, iar în etapa a doua, în cazul în care cererea a fost considerată admisibilă de către curtea de apel, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, în temeiul art. 114 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.

Dispoziţiile art. 114 din Legea nr. 302/2004, modificată, reglementează cererea de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române, iar în alin. (5) este prevăzută procedura de soluţionare a cauzei, stabilindu-se că „odată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii.”

În alin. (6) se prevede că, în cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Termenii imperativi folosiţi de legiuitor conduc la concluzia că cererea de preluare a procedurii penale se desfăşoară în două etape.

Într-o primă etapă, curtea de apel învestită cu soluţionarea cauzei se pronunţă asupra admisibilităţii cererii, instanţa urmând a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru preluarea procedurii penale.

În a doua etapă, în cazul în care curtea de apel consideră cererea admisibilă, continuă judecata potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Ignorând aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii fără a se pronunţa asupra admisibilităţii acesteia.

Ca atare, instanţa de fond era obligată, potrivit dispoziţiilor legale imperative menţionate, de a se pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate şi nu să analizeze cererea în fond.

Procedura prevăzută în art. 114 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, modificată, desfăşurată fără citarea părţilor, nu impune obligaţia pentru instanţă de a face verificări asupra identităţii învinuiţilor, ci doar de a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii.

Ca atare, în raport cu considerentele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, ocazie cu care va verifica condiţiile de admisibilitate a cererii privind preluarea procedurii penale formulată de autorităţile judiciare din Slovenia şi numai ulterior să se pronunţe asupra fondului cauzei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4649 din 29 decembrie 2010

FAVORIZAREA INFRACTORULUI, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO, DECLARAŢIILE MARTORILOR

FAVORIZAREA INFRACTORULUI,  INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI,  INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO,  DECLARAŢIILE MARTORILOR

1. Faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane – pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate şi achitarea inculpatului -, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum şi cu calitatea făptuitorului – comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârşite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.

2. Legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată şi să fie autorizate de către judecător.

3. În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului şi ale martorului care a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceştia sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din examinarea dosarului rezultă că, prin autorizaţia nr. 380 din 18 august 2008, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V., S.I. şi I.S.

Or, tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt relevante în ce-l priveşte pe recurentul S.O.

Pe de altă parte, nu există niciun motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l priveşte pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 911 C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul acestor probe – interceptări – îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane.

Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă faţă de ambele persoane care poartă dialogul.

Această apreciere este raţională, având în vedere şi prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziţiei citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor.

Referitor la constituţionalitatea art. 911 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că acest articol nu a fost declarat neconstituţional.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.        Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate sunt astfel de probe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.

În prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor S.I. şi M.P., care într-o accepţiune mai largă în cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt consideraţi martori.

Problema interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video a mai format obiectul preocupărilor instanţei supreme cu prilejul judecării altor cauze.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condiţiilor prevăzute în art. 911 C. proc. pen., respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător.

În cauză, aceste condiţii pentru interceptare şi înregistrare au fost realizate.

Rezultă cu certitudine că inculpatul S.I. – aflat în arest preventiv – pentru o infracţiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracţiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliţie, procurori, magistraţi şi, din arest, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V. – comisar şef cu atribuţii judiciare.

Infracţiunile săvârşite erau prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 911 alin. (2) C. proc. pen. şi a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări şi înregistrări.

Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, preocupată şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare şi transcriere a comunicaţiilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat în alte cauze că dispoziţiile art. 911 – art. 916 C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat.

Or, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ASCULTAREA MARTORILOR, INVESTIGATOR SUB ACOPERIRE, COLABORATOR CU IDENTITATE PROTEJATĂ

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ASCULTAREA MARTORILOR, INVESTIGATOR SUB ACOPERIRE, COLABORATOR CU IDENTITATE PROTEJATĂ

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nicio condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţia şi de a pune întrebări martorului.

Prin urmare, condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceştia să fi fost ascultaţi de către instanţă şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale şi de a le pune întrebări. În virtutea rolului activ, instanţa are obligaţia de a lua măsuri pozitive pentru ascultarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, în condiţiile prevăzute în art. 861 şi art. 862 C. proc. pen.

Din actele şi lucrările dosarului se reţine că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi cu privire la faptul că inculpatul B.C. se ocupa cu traficul de droguri pe raza Municipiului Drobeta Turnu Severin.

Pentru probarea activităţii infracţionale, având în vedere că din informaţiile obţinute în cursul investigaţiilor preliminare rezulta că inculpatul oferea spre vânzare droguri de mare risc şi consuma în cercuri restrânse drogurile pe care le comercializa, prin ordonanţele procurorului a fost autorizată folosirea investigatorilor sub acoperire cu nume de cod M.A. şi V., precum şi a colaboratorului cu identitate protejată D.S., în vederea cumpărării de droguri de la inculpat.

De asemenea, a fost autorizată interceptarea convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate între inculpat şi investigatorul sub acoperire şi colaboratorul cu identitate protejată, precum şi cu alte persoane şi au fost întocmite procese-verbale cu privire la activităţile desfăşurate în caz.

Pe baza probatoriilor obţinute după punerea în aplicare a autorizaţiilor menţionate, prin rechizitoriul nr. 76/D/P/2007 din 6 mai 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Mehedinţi, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.C. sub acuzaţia de trafic de droguri de mare risc săvârşită prin vânzarea repetată de cocaină către colaboratorul cu identitate protejată D.S. şi investigatorul sub acoperire V., la datele de 5 ianuarie 2006, 22 ianuarie 2006 şi 9 februarie 2006.

În tot cursul urmăririi penale, inculpatul a refuzat să dea declaraţii în cauză, prevalându-se de dreptul la tăcere.

Şi în faţa instanţei, inculpatul a declarat că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul de a nu fi audiat în cauză.

În apărare, la cererea inculpatului, a fost încuviinţată de instanţă audierea martorului I.R.

Actele de cercetare judecătorească efectuate în cauză nu constată administrarea altor probatorii în faţa instanţei.

Vinovăţia inculpatului a fost stabilită de instanţă pe baza probelor administrate exclusiv în faza de urmărire penală, cu referire la declaraţiile investigatorului sub acoperire şi colaboratorului cu identitate protejată, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică privind felul şi cantitatea drogului traficat, conţinutul convorbirilor telefonice dintre inculpat, colaborator şi alte persoane şi înregistrarea în mediu ambiental a discuţiei din 9 februarie 2006 purtată între inculpat, investigator şi colaborator.

Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat.

Una dintre criticile formulate în cadrul susţinerii privitoare la greşita condamnare a inculpatului a constituit-o omisiunea primei instanţe de a proceda la ascultarea nemijlocită a martorilor, ale căror depoziţii serviseră la stabilirea faptelor cauzei şi a vinovăţiei inculpatului.

La judecata în apel nu au fost administrate alte probe şi nici nu au fost readministrate probele din faza de urmărire penală.

Pe baza aceloraşi probe avute în vedere şi de prima instanţă a fost menţinută în apel condamnarea inculpatului.

Această constatare este relevată de actele dosarului şi considerentele deciziei din apel care, în partea ce interesează, menţionează explicit că vinovăţia inculpatului era dovedită cu declaraţiile investigatorului sub acoperire şi colaboratorului cu identitate protejată coroborate cu rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cauză şi interceptările convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate de inculpat şi martorii menţionaţi.

În raport cu situaţia expusă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele anterioare nu au efectuat în caz o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat de art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mijloacele de probă trebuie administrate într-o audiere publică, în prezenţa acuzatului, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi egalităţii armelor, fiind în sarcina judecătorului naţional să vegheze ca toate aspectele ce pot influenţa soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbaterii contradictorii în cadrul procesului penal.

De asemenea, s-a stabilit că nicio condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv ori exclusiv pe declaraţia unui martor, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea efectivă de a contesta respectiva mărturie şi de a interoga martorul în acuzare fie cu prilejul ascultării sale, fie într-un stadiu ulterior al procedurii.

Aplicând criteriile jurisprudenţiale la cazul în speţă, se constată că vinovăţia inculpatului a fost stabilită de instanţe, cel puţin pentru actele materiale din 5 ianuarie 2006 şi 22 ianuarie 2006, exclusiv pe baza declaraţiilor date de investigatorii sub acoperire M.A. şi V. şi colaboratorul cu identitate protejată D.S., fără ca aceste persoane să fi fost audiate nemijlocit de către instanţe şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor şi de a contesta mărturiile care îl incriminau.

Deşi martorii în cauză nu au dat declaraţii decât în timpul urmăririi penale la procuror, iar inculpatul şi-a susţinut în mod constant nevinovăţia, instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar nu au depus nicio diligentă în vederea citării şi audierii martorilor, singura probă administrată în mod direct la judecata în primă instanţă fiind cea a ascultării martorului I.R., la cererea inculpatului.

De asemenea, se constată că în cursul judecăţii în primă instanţă, procurorul a solicitat audierea investigatorului sub acoperire (cel mai probabil a celui cu nume de cod V., la autorizarea investigatorului sub acoperire M.A. nefăcându-se referire în hotărârea primei instanţe şi nici în decizia din apel), cerere asupra căreia instanţa nu s-a mai pronunţat, deşi amânase pronunţarea în acest sens la termenul din 6 iulie 2009.

Or, în virtutea rolului activ, atât primei instanţe, dar mai ales instanţei de apel, în faţa căreia se invocase inexistenţa cercetării judecătoreşti, le revenea obligaţia de a lua măsuri pozitive în vederea ascultării investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, în condiţiile reglementate de art. 861 şi art. 862 C. proc. pen., pentru se stabili cu certitudine dacă şi în ce împrejurări a avut loc vânzarea drogurilor de către inculpat.

Cum neregularitatea constatată afectează de nulitate ambele hotărâri pronunţate în cauză, ca urmare a inexistenţei cercetării judecătoreşti, omisiune ce nu a fost complinită nici în apel, deşi instanţa de control judiciar era chemată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, chiar şi în lipsa unor critici exprese privind neadministrarea directă a probatoriilor pe baza cărora se dispusese condamnarea inculpatului, admiţând recursul declarat în cauză conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea ambelor hotărâri, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă – Tribunalul Mehedinţi, urmând ca această instanţă să facă toate demersurile necesare în vederea audierii martorilor menţionaţi şi să administreze orice alte probe necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1687 din 29 aprilie 2010

ACCESUL, FĂRĂ DREPT, LA UN SISTEM INFORMATIC. SĂVÂRŞIREA FAPTEI PRIN ÎNCĂLCAREA MĂSURILOR DE SECURITATE

ACCESUL, FĂRĂ DREPT, LA UN SISTEM INFORMATIC. SĂVÂRŞIREA FAPTEI PRIN ÎNCĂLCAREA MĂSURILOR DE SECURITATE

Fapta de a monta un dispozitiv de citire a benzii magnetice a cardurilor bancare în fanta unui bancomat, constituie infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic săvârşită prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută în art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 161/2003, întrucât: bancomatul reprezintă un sistem informatic în sensul art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003; montând dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardurilor bancare în fanta bancomatului, făptuitorul acţionează fără drept, deoarece nu este autorizat în temeiul legii sau al unui contract şi nu are permisiunea din partea persoanei fizice sau juridice competente potrivit legii să o acorde, aşa cu se prevede în art. 35 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 161/2003, iar prin montarea dispozitivului sunt încălcate măsurile de securitate care au drept scop asigurarea secretului numărului de cont şi al operaţiunilor efectuate, precum şi apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a cardurilor bancare în vederea fraudării.

În raport cu situaţia de fapt amintită, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu sub aspectul săvârşirii în concurs real a următoarelor infracţiuni:

a) – deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (având conţinutul legal „fabricarea ori deţinerea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”) a cărei existenţă a fost permanent recunoscută şi de inculpat;

b) – acces, fără drept, la un sistem informatic prevăzută în art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 161/2002 [având conţinutul legal „(1) accesul, fără drept, la un sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă” şi „(3) dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) este săvârşită prin încălcarea măsurilor de securitate, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani”] ale cărei elemente constitutive, ca infracţiune consumată, sunt contestate de inculpat – ce solicită achitarea în baza art. 345 alin. (3) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru lipsa elementului material al laturii obiective;

c) – falsificarea instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr.365/202 [având conţinutul legal „(1) falsificarea unui instrument de plată electronică se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi” şi „(2) cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie”] a cărei existenţă a fost contestată de inculpat, apărare admisă de instanţa de apel.

Infracţiunea calificată prevăzută în art. 42 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 161/2003 subzistă în speţă – contrar susţinerilor recurentului – avându-se în vedere că pentru realizarea scopului urmărit, constând în clonarea de carduri pentru efectuarea de retrageri în numerar, dispozitivul de citire a benzii magnetice a cardurilor cu minicameră a fost montat de inculpat (i) fără drept, acţiunea respectivă nefiind autorizată în temeiul său al unui contract ori executată cu permisiunea din partea persoanei fizice sau juridice competente potrivit legii, astfel cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) şi c) din legea amintită şi (ii) la ATM-ul instituţiei bancare, ce face parte din sistemul informatic al acesteia în interpretarea făcută de însuşi legiuitor prin art. 35 alin. (1) lit. a) al aceleiaşi legi („prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansambluri de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic”), avându-se în vedere că bancomatul – astfel cum în mod corect s-a reţinut prin sentinţă – este un mijloc de colectare, prelucrare şi transmitere a unor date informatice, reprezentate de numărul de cont al titularului, care este stocat pe nivelul 2 al benzii magnetice de culoare neagră.

Prin montarea dispozitivului de citire a benzii magnetice a cardurilor (skimmer) în fanta bancomatului, prin care se introduce cardul şi se realizează citirea benzii magnetice a fiecărui card în parte, stocându-se informaţia astfel obţinută, au fost încălcate măsurile de securitate care aveau drept scop asigurarea secretului numărului de cont şi al operaţiunilor efectuate, precum şi apărarea împotriva folosirii de către o altă persoană a acestor carduri în vederea fraudării.

Infracţiunile concurente prevăzute în art. 24 alin. (1) şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2000 nu există în cauză – astfel cum în mod corect a interpretat probele instanţa de apel, contrar solicitării procurorului prin recursul formulat – avându-se în vedere suplimentar la argumentele justificative indicate prin decizie şi împrejurarea că inculpatul a fost reţinut înainte de a intra în posesia datelor de pe cardurile folosite la bancomat, aflate în memoria dispozitivului montat, fiind lipsit chiar şi de posibilitatea a trece ulterior la clonarea cardurilor aferente.

Pericolul social concret ridicat al infracţiunilor concurente comise de inculpat şi împrejurarea că este cercetat şi pentru alte fapte penale, în condiţiile în care celelalte date privind situaţia sa familială au fost avute în vedere la stabilirea pedepselor către minimul legal special prevăzut de lege, nu justifică atenuarea tratamentului sancţionator actual, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. fiind, de asemenea, neîntemeiat.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Craiova şi de inculpat împotriva deciziei nr. 207 din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 371 din 2 februarie 2010

OBLIGAŢIE CU CARACTER STRICT PERSONAL, SOMAȚIE, APLICAREA AMENZII CIVILE PREVĂZUTE ÎN ART. 5803 DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ, EXECUTAREA SILITĂ ÎNCUVIINŢATĂ

Prin art. 1073 din Codul civil este consacrat principiul executării în natură a obligaţiilor, potrivit căruia creditorul este îndreptăţit să pretindă şi să obţină de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta din urmă este obligat.

Acelaşi text stabileşte că, în caz contrar, creditorul are drept de dezdăunare.

De regulă, prestaţia ce formează obiectul obligaţiei este executată de debitor de bunăvoie, deci executarea în natură a obligaţiei are loc cu concursul acestuia.

Dacă debitorul nu îşi execută voluntar obligaţia, creditorul va putea recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie, căutând să obţină satisfacerea creanţei sale pe calea executării silite.

Transpunerea în planul dreptului procesual a principiului executării în natură şi voluntare a obligaţiilor constituie reglementarea conţinută în art. 3711 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu îşi execută în acest mod obligaţia, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor cărţii a V-a din acest cod, dacă legea nu prevede altfel.

În cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată “Despre executarea silită”, este cuprinsă întreaga materie a executării silite, structurată pe 6 capitole şi, din ansamblul reglementării, se observă că legiuitorul a fost preocupat să asigure, de regulă, satisfacerea dreptului creditorului prin obligarea debitorului la executarea chiar a prestaţiei la care s-a obligat.

În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se procedează la executarea ei prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care l-a suferit prin neexecutarea în natură a obligaţiei.

Întrucât, în funcţie de obiectul lor, numai anumite obligaţii sunt susceptibile de executare silită directă, legiuitorul le-a menţionat expres în cuprinsul alin. 1 al art. 3712 din Codul de procedură civilă.

Există însă obligaţii a căror executare în natură nu poate fi realizată pe cale silită, deoarece, fiind intuitu personae, executarea lor implică în mod necesar participarea strict personală a debitorului.

Întrucât nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar însemna să fie afectată libertatea individuală, legiuitorul a considerat că este cazul să instituţionalizeze un mijloc indirect de constrângere, creat de practica judecătorească, anume daunele cominatorii, pentru a-l determina pe debitorul unei obligaţii intuitu personae să o execute în natură.

Ca urmare, în Codul de procedură civilă a fost introdus art. 5803 prin al cărui prim alineat se stabileşte că, în cazul în care debitorul unei astfel de obligaţii nu şi-o îndeplineşte, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, în urma sesizării de către creditor a instanţei, prin obligarea la plată, în favoarea statului, a unei amenzi civile, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Aplicarea amenzilor cominatorii nu semnifică o executare silită propriu-zisă, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă a debitorului, prin intermediul patrimoniului său, pentru a executa în natură obligaţia cu caracter strict personal pe care şi-a asumat-o, constrângere ce se exercită însă în cadrul unei proceduri execuţionale.

Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a introdus textul sus-menţionat în cartea a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată “Despre executarea silită”, la cap. VI ce vizează predarea silită a bunurilor şi executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, respectiv în secţiunea a IV-a a acestui capitol, intitulată “Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face”.

Întrucât prin dispoziţiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu a stabilit altfel, rezultă că a înţeles că această procedură execuţională să se desfăşoare cu respectarea prevederilor conţinute de normele cu caracter general, aplicabile tuturor modalităţilor şi formelor de executare silită, prevederi cum sunt cea referitoare la încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, înscrisă în art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi cea referitoare la comunicarea somaţiei către debitor, conţinută de art. 387 alin. 1 din acelaşi cod, pentru a putea fi începută executarea.

Împrejurarea că în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu se menţionează că debitorul trebuie mai întâi somat şi după aceea se poate cere aplicarea amenzii cominatorii se explică prin dorinţa legiuitorului de a evita repetabilitatea inutilă, în condiţiile în care o astfel de menţiune este înscrisă în art. 387 din acest cod, ce are caracter de normă generală pentru întreaga materie a executării silite, în art. 572 a codului, ce are caracter de normă generală în materie de predare silită a bunurilor şi executare silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face, precum şi în art. 5802 din acelaşi cod, ce are un astfel de caracter faţă de textele prin care este reglementată executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face.

La redactarea art. 894 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legiuitorul a considerat ca fiind preferabil să arate în cuprinsul textului că este necesar să se comunice debitorului încheierea de încuviinţare a executării şi numai în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, obligaţia intuitu personae poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţa de executare.

Pentru considerentele ce au fost expuse, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că debitorului unei obligaţii cu caracter strict personal îi poate fi aplicată amenda civilă prevăzută în art. 5803 din Codul de procedură civilă numai dacă executarea silită a fost încuviinţată, iar debitorul a fost somat pentru a-şi îndeplini obligaţia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 27 mai 2011

ACŢIUNE CIVILĂ, DESFIINŢAREA UNUI ÎNSCRIS FALSIFICAT , ACŢIUNEA PENALĂ S-A STINS ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ , SOLUŢIE DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ, LEGITIMITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ A PROCURORULUI

Conform art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Interpretarea textului conduce la concluzia că art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacră două ipoteze distincte pentru legitimarea procesuală activă a procurorului în procesul civil: atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor şi, respectiv, atunci când dispoziţii din alte legi prevăd expres o astfel de legitimare.

Ca regulă generală, teza finală a art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă are în vedere dreptul procurorului de a acţiona pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor categorii de persoane decât acelea care sunt enumerate în prima teză a textului, cum ar fi persoanele minore, cele puse sub interdicţie ori cele dispărute.

Relativ la dreptul procurorului de a porni acţiunea civilă în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată s-a pronunţat Decizia în interesul legii nr. XV/2005 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite.

Prin decizia menţionată, Secţiile Unite au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, au stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţinând părţilor.

Din considerentele deciziei rezultă că această limitare s-a impus justificat de faptul că la 21 noiembrie 2005, când s-a pronunţat instanţa supremă, nu exista un text de lege special care să îi îngăduie procurorului să sesizeze instanţa civilă cu o acţiune în desfiinţarea unui înscris şi în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Ulterior pronunţării deciziei în interesul legii a fost adoptată Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Prin art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. 1 s-a introdus o nouă literă, litera c1).

Prevederile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală prevăd că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra “sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”.

La rândul lor, prevederile art. 249 alin. 2 şi art. 228 alin. 6 teza finală din Codul de procedură penală prevăd că dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din acelaşi cod sunt aplicabile şi în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

Rezultă că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acţiune pentru desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris ori de câte ori pronunţă una din soluţiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.

Expresia “se dispune”, folosită de legiuitor în art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală, dovedeşte faptul că, în situaţia dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanţa civilă.

Pe cale de interpretare logică, reglementarea conţinută de lit. c1) a art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală reprezintă “un caz expres prevăzut de lege”, în înţelesul prevederilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, în care procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală pentru a formula acţiune civilă, care este distinct de cazurile prevăzute în teza iniţială a acestui articol în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.

Această dispoziţie legală, conţinută de art. 245 alin. (1) lit. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, statuează cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, fără a face vreo distincţie cu privire la motivele pentru care se solicită desfiinţarea înscrisului. Împrejurarea că această dispoziţie legală nu face trimitere expresă la înscrisul falsificat nu este de natură să excludă legitimarea procesuală a procurorului de a solicita instanţei civile desfiinţarea şi a unui astfel de înscris.

În consecinţă,  procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,Secţiile Unite , DECIZIA Nr. 2 din 17 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   372 din 27 mai 2011

.